Vor fi primele Paste fara tatal meu. Asta doare. Daca de multe ori în copilaria mea omul acesta era absent de la mai toate evenimentele…ca “lucra în agricultura si, vezi tu, aici programul e zi-lumina”, de Paste era mereu prezent. De când era asezat Isus în mormânt, asista la toate deniile, dar mai ales la Înviere. Era pe vremea comunistilor, dar nu s-a sfiit vreodata sa ne duca de mâna si sa ne închine la icoane sau la mormântul Domnului. Tinea întotdeauna sa fim miruite si sa primim paste. Avea, ca în copilaria lui, de când veneam de acasa, oua rosii în buzunar, ca sa ciocnim dupa ce era gata slujba. Niciodata n-am mâncat un ou mai gustos ca acela care înconjurase cu noi biserica, de trei ori.
Mama, când traia, ne astepta acasa. Îi dadeam si ei paste si mâncam, atunci, noaptea, din toate bunatatile pregatite: drob de miel, friptura cu salata verde, prajitura, must (când am fost copii) sau un pahar de vin (când am fost mai mari). Cu adevarat Pastele a fost mereu cea mai frumoasa sarbatoare a familiei mele. Niciodata de Paste nu s-au certat! Era armistitiu general.
Când eram mai mica, desi eram fata, voiam si eu sa bat toaca, dar n-apucam de baietii mai mari. Placerea asta “mi-o rezolva” taica-meu, întotdeauna. “ E, acuma, fiti si voi întelegatori 2-3 minute. Are un ritm bun, o sa vedeti!” zicea tata si-mi facea cu ochiul. Era cel mai frumos dar…libertatea de a-mi împlini un vis, oricât de neînsemnat ar fi parut el pentru altii.
Parintii mei n-au fost bogati, un inginer si o contabila, în pensie de boala, cu doi copii de scoala, fara alt ajutor, fara bunici acasa…dar nici nu pot zice ca ne-au refuzat marile dorinte. Am învatat, în timp, ca “nu se poate”…si asta era.
Vacantele mele începeau cu “o zi la lucru”. Pentru ca mereu dupa vacanta urma o compunere de genul “ Cum mi-am petrecut vacanta” si noi nu plecam nici la bunici, ca n-aveam, nici în tabere, ca nu ne permiteam decât vara, în vacanta de iarna si de primavara, tata ma lua o zi la el la SMA (Statiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Mama ma pregatea „ca de excursie”: cu echipament sportiv (sa pot alerga în voie, sa ma pot catara), cu gentuta cu sandviciuri, pentru gustare (desi abia asteptam sa mâncam, cu toti oamenii, la cantina). De fiecare data tata ma dadea în grija cuiva, ca sa-si poata face treaba…ba la fetele de la birouri (acolo nu-mi placea, ca ma puneau sa scriu sau sa colorez, ca la scoala… unele-mi dadeau chiar teme…de mate sau vreo compunere…libera sau cu cuvinte date), ba la atelierele de reparatii (acolo ma distram copios…ca era un nene care-l imita pe tata si mai zicea câteodata, ca sa-i sperie pe cei lenesi: „mai, tu vrei sa-ti lasi copiii flamânzi luna asta, nenorocitule? Iar stai? Când termini cositoarea?” …si ala se facea ca lucreaza, batând la întâmplare cu clestele în tabla. „Nu asa suna metalul cositoarei, smecheru lu peste! Pe cine fraieresti tu, mai?”. Toti râdeau. Avea tata un auz “tehnic”, ca stia, dupa zgomotele unei masinarii, sa spuna “diagnosticul”, cu toate cotele pieselor defecte, ca nici magazionierul nu le gasea asa de repede pe rafturi. Uneori îl suna pe tata sa-l întrebe unde e nu stiu care piesa, la el în magazie. Mereu ziceam ca si-a ratat menirea de spion. Avea o memorie vizuala fantastica. Sora mea îl mosteneste. Cu o singura alunecare a privirii pe o suprafata, si dupa 6 luni a putut spune exact ce cifre au fost notate pe o margine de calendar din biroul nu stiu cui.
O mare pasiune o avea tatal meu pentru ceea ce s-ar numi „studiul comparativ al religiilor”. Nu facea acest lucru stiintific, ci empiric, din discutiile cu oameni de diverse confesiuni, pentru satisfacerea propriei curiozitati si nevoi de dumnezeire. Lecturile lui erau canalizate clar pe doua directii: tot ce tinea de profesia lui si tot ce tinea de mântuirea sufletului. “Respect literatura, am citit si eu multe nerozii la viata mea…pierdere de timp si ratacire de la calea mântuirii”, zicea tata, fara a fi o clipa habotnic. „De ce sa-ti prigonesti sufletul în fantasme si suferinte ori visari, care nu-s ale tale, când te poti bucura în Adevar, în Hristos?”
“Daca universul tau s-a îngustat într-atâta, nu înghesui fetele într-o albie strâmta! Lasa-le sa zboare, sa viseze, sa fie libere!” sarea mama, reamintindu-ne mereu bancul despre ingineri…care au ochi inteligenti, dar nu se pot exprima.
Divergentele lor îmi sfâsie si acum inima. Mama s-a stins strângând pumnii, pâna i-au intrat unghiile de jumatate în podul palmei. Tata a murit zâmbind. Ce o fi fost oare în mintea lor? Dar în sufletul lor?
Isuse drag, azi, când esti cu ei în mormânt, mângâie-le neputintele si dorurile, ca un parinte si ca un fiu. Iarta-i pentru tot ce-au gresit ca niste oameni în aceasta lume plina de primejdii! Cred în învierea Ta si astept ceasul în care ne vom bucura din nou, toti, împreuna cu Tine!
Fa-ma, Doamne, vrednica de jertfa Ta!

Corina-Lucia Costea
Timisoara, 23.04.2011