By Tatiana Scurtu-Munteanu
Si Dumnezeu facuse stele,
Pe tine una dintre ele
Si mi te-a dat sa-mi fii lumina,
In bezna raza-ti ma alina.
Si Dumnezeu facuse luna,
Din ea apoi tie cununa,
Esti pentru mama luna plina
La care seara se inchina.
Si Dumnezeu facuse soare,
Pe tine cea mai draga floare
Ce-n rasarit sa se trezeasca
Si Domnului sa-I multumeasca.
By Tatiana Scurtu-Munteanu
Mama, tu mi-ai dat cuvantul,
Eu, in noapte, izbavindu-l,
Il fac cerga-ntr-o scrisoare,
O scrisoare cu alean,
Pentru-a-ti pune-o la picioare.
Sa-ti fiu vers de doina seara,
Sa ma-nchin precum si ceara
Cade si e-n cautare,
Ceara-i singura si rece,
Cine-i este mama, oare?
Sfanta, tu, mi-ai dat lumina,
Iarba creste si suspina,
Ploaia se scufunda-n mare,
Ploaia-si cauta-nceputul,
Caci pe lume mama n-are.
By Nicholas Buda
New York, USA
La editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj Napoca a aparut, de curând, al doilea volum din seria „Poetii” a lui Dumitru Cerna. Asteptat cu un vadit interes, de catre cititorii iubitori de literatura si criticii literari deopotriva, volumul „Poetii 2” este o veritabila antologie a prieteniei, „o carte iradianta sentimetal, cu arhitectura fastuoasa a unui moment consacrat poeziei zi poetilor” (Petru Poanta), in paginile careia Dumitru Cerna ne demonstreaza un admirabil exercitiu al generozitatii, dar si al iubirii. Portetele sale, consacrate unui numar considerabil de poeti, in marea lor majoritate clujeni, sau poeti care au avut si au o legatura de suflet cu orasul de pe Somes – orasul adoptiv al lui Dumitru Cerna – sunt facute cu exigenta celui care a patruns tainele poeziei, ajungand la esenta acesteia. De aici si dragostea, uneori neconditionata, pe care Cerna o are fata de poeti si poezie!
„Sunt portrete facute cu simt al observatiei foarte acut, cu dragoste, cu afectiune, cu simpatie, cu empatie chiar” (Adrian Popescu). Coloristica variata a acestora, având ca si numitor comun o iluminuozitate intensa a cuvintelor, are darul de a transpune imaginile poetilor intr-o iconografie a celebrarii fastuoase. „Sunt portrete din cuvinte fosforescente” (Petru Poanta), care proiectate pe fundalul social al poeziei de la Cluj Napoca, devind adevarate pictograme ale unui trecut literar care inca traieste in prezent, dar nu oricum, ci atins de penelul estetizant, cu adevarat magic, al lui Dumitru Cerna. „O frumoasa selectie de bijuterii” (Maria Vaida), „portrete pentru eternitate” (Monica Grosu), in care autorul „cauta partile frumoase si partile bune din fiecare poet” (Ion Muresan), volumul „Poetii 2” imortalizeaza parti ale istoriei literare romanesti, care ar trebui sa ne fie, mai adesea, langa suflet.
Sfarsitul lunii Septembrie(24-25) a adus la Braila asa cum dealtfel ne-a obisnuit in ultimii 4 ani o boare placuta si valoroasa de poezie balcanica, anul acesta fiind randul poeziei albaneze. Manifestarea s-a vrut si a si reusit sa fie un colaj de poezie si interactiune culturala romano-albaneza. Amfitrionii care au prezidat intalnirea au fost: scriitorul Nicolae Marasanu, critical literar Vasile Spiridon, presedintele USR-filiala Galati-Braila Corneliu Antoniu si gazda propriuzisa dir. Bibliotecii Panait Istrati Dragos Adrian Neagu iar partea albaneza a fost reprezentata de Ministrul Consilier la amabasada Albaniei Luan Topciu.
Festivalul s-a deschis cu prezentarea invitatilor din Albania reprezentati de : Emir Nika – Director la Ministerul Culturii din Albania, Sami Pirraj – Directorul Bibliotecii din Priscina, Bardbyl Londo precum si a celor din Romania poetii; Ileana Malancioiu, Rodian Dragoi, Valentin Talpalaru, Adrian a lui Gheorghe, Victoria Milescu, Adrian Munteanu, Constantin Gherghinoiu, Sanda Panait, Angela Baciu, prozatorului Vasile Datcu si a criticilor literari Vasile Spiridon si Voinescu.
Ministrul Luan Topciu a invitat audienta la o calatorie abstracta in lumea culturala albaneza cu accente pe momentele de apropiere ale celor doua literaturi.
Pe parcursul celor doua zile ale manifestarilor la Braila, Romania si Albania s-au transformat in doi plamani care au alimentat inima poeziei, recitaluri poetice ale invitatilor albanezi si roamani au facut ca in foaierul Casei Tineretului sa rasune muzicalitatea sunetelor poetice inalte.
Poezia a dovedit inca o data ca este un liant pentru prieteniile de calitate multe din personalitatile prezente legand prietenii literare care speram sa se intinda peste timp. Festivalul a fost colorat in ce-a de-a doua zi de formatia Serenada al Asocia?iei Liga Albanezilor din România care a prezentat un program de muzica albaneza.
S-au prezentat Caietele Balcanica, ale invitatilor festivaluluii si s-au dezbatut teme si probleme care insotesc cultura literara ale ambelor tari, poeta Victora Milescu lansand ultimul vloum de poeme. Atmosfera pe cat de placuta pea tat de prieteneasca a fost plina de valoare spirituala confirmarea venind si de la prezenta uneia din Doamnele Poeziei Romanesti poeta Ileana Malancioiu si a mesajului transmis de marele prozator brailean Fanus Neagu care tintuit de probleme de sanatate n-a putut onora invbitatia dar a tinut sa fie in festival chiar prin absenta transmitand iubirea si respectful domniei sale intregii asistente.
Prezenta personalitatilor a fost salutata cu respect prin inmanarea unor diplome de participare tuturor invitatilor.
Premiile Festivalului Balcamnica urmatoarele:
– pentru traduceri:
“Premiul Balcanica pentru traduceri”, a fost obtinut de braileanul Marius Dobrescu (România) si Baki Ymeri (Albania).
– pentru poezie:
“Premiul Balcanica pentru poezie”, a fost obtinut de poetul Adrian Alui Gheorghe (România) si Bardbyl Londo (Albania).
– pentru intreaga activitate:
“Premiul Balcanica pentru întreaga activitate”, a fost obtinut de poeta Ileana Malancioiu.
Pana la editia urmatoare sparam se pare invitata va fi Poezia Greaca, salutam intentia si eforturile gazdelor!
Sanda Panait
Din ceata cautarilor indelungate, m-am trezit la viata…
Si ca o corabie batuta de furtuna, am ancorat la mal.
Departe de pericolul abisului adancului, departe de val,
Sunt acum pregatit si gata de zbor spre Cer, in siguranta!
Ma simt nascut din nou in Lumina tesuta-n eterna viata
Si-n suflet port o floare-a credintei in Iisus ce ma cheama
Sa urc treptele vesniciei cu bucuria din anii de dimineata,
Ca sa merg fericit spre Casa de Sus de-acum fara teama…
De cand credinta mi-a pregatit sufletul meu pentru Cer,
Ma simt – inca de pe pamant – renascut, bucuros si fericit,
Caci infiat in Familia lui Dumnezeu, nu sunt un stingher,
In lumea de ger, pe drumul spre Cer, caci stiu ca sunt mantuit!
Dumnezeu mi-a dat un dar minunat: aripile Duhului Sau,
Cu care sa zbor in bucurie sfanta spre Cer, ca un porumbel,
Fara grija zilei de maine, ci ca un copil ce-i ferit de-orice rau,
Sa traiesc pe pamant, ca mantuit, in asteptarea-ntalnirii cu El.
Dumitru Buhai
(ne-uitare )
lacrimile mele ascunse
izvorasc uneori
din ghetarul inimii
printre munti de nepasare
la polul uitarii aproapelui
cu durerea rastignita
apuc iubirea ca pe un arbore
si il infig cu ramurile
in adancimi roditoare
din samburii jertfiti
rasare o gradina
de cruci albe
si trandafiri
in racoarea ei ingenunchez
diminetile melancoliei
seducator
surasul din fructul zilei
ma arde in ganduri
si in cuibul
de simtire ascunsa
iubind din nou
scutur cenusa
de pe cuvinte
( Cenaclul Literar Online LIRA21 )
Maria Doina Leonte
By Tatiana Scurtu-Munteanu
Doua trestii-lebede,
In vitralii netede,
Onduleaza cerul in ghirlanda,
Coborand lumina pe veranda.
Ca amnar si cremene,
Gandurile gemene
Nasc scantei prin ochiul de fereastra
Spre podoaba raiului sihastra.
Flacara salbatica
Cerne singuratica
Picaturi de ambra in navoade,
Revarsand caldura sub poclade.
Maluri leganandu-se,
In priviri izbindu-se
De granitul stancilor ovale
Al intrezaririi boreale.
E destul doar o clipa,
Ca sa-ti pierzi echilibrul
Si sa-ti simti rupta o aripa
Ce-ti ingreuneaza de tot zborul!
E destul doar o vorba naroada,
Ca sufletul tau alb sa ti-l roada
Si sa te trezesti pierdut in gandire,
Cand invinge, in tine, a ta fire…
E destul doar sa privesti balciul
Si sa-ti dai seama de instrainare;
Fie locul un vacarm din stadion
Sau in tacerea la-nmormantare!
E destul doar o clipa-n gandire,
Ca sa revii la pace si linistire!…
Si cat am nevoie si eu acuma de ea,
Ca sa am elixirul fericirii-n viata mea!
Prof. Dumitru Buhai
Cand am urcat in avionul ce urma sa ne duca spre Romania, mi s-a parut ca trec un deal si ajung intr-un sat romanesc, in care graiul strabun este pastrat cu sfintenie. Cuvintele ce le auzeam imprejur imi pareau versuri de cantec si melodia sufletului nascut langa apa de izvor… Si cuvintele ce le auzeam imi dadeau linistea ce-o cautam…
Pe valuri de nori si in zumzetul motoarelor, inconjurati de razele de soare si de albastrul cerului fara sfarsit, am calatorit ore in sir si am avut ragazul sa reflectez la vatra stramoseasca si la pretul ce l-am platit ca sa raman cu sufletul curat ca apa de izvor si cu credinta in Dumnezeu nealterata de valurile napraznice si reci ale vietii. De dragul parfumului si al frumusetii trandafirului, se merita sa induri si intepaturile dureroase ale unor spini ascunsi sub petalele rosii, galbene sau albe, ori sub frunzele de un verde crud, cum poti indura si tradarea, lacomia si trufia unor oameni de neomenie si plini de trufie!…
Aterizarea la Otopeni mi-a implinit dorul atator ani de speranta si surghiun… Mi se parea ca visul si realitatea se impletesc, iar spiritul mi se linisteste si ranile incep sa se vindece. Imi venea sa imbratisez pe oricine imi zambea sau se uita la noi uimit ca atatia romani revin sa-si regaseasca izvorul, sa respire aer romanesc si sa li se sature dorul de tara aceasta frumoasa, cu oameni de omenie, cu glia ce o numim „acasa”, impodobita de Dumnezeu ca o mireasa frumoasa… O, Romanie, ne-a adus la tine dorul de casa!…
Eram intr-o mare de oameni ce vorbeau in frumoasa romaneasca si parca fredonau un imn, o oda, un bocet, o balada, o doina, o elegie sau un basm… Ii ascultam pe oamenii acestia: frati si surori de neam cu mine, si-mi simteam sufletul linistit, regasindu-se in poezia graiului strabun…
Si mi-am inceput calatoria in cautarea izvorului, la Bucuresti: orasul vietii mele de pana la plecare in aventura credintei si a biruintei, ca sa ma satur de apa lui curata si sa-mi racoresc sufletul. Imi incepeam calatoria de revedere, dar si cea de fiu revenit sa-si vada casa parinteasca de sub glia stramoseasca, unde tarana din tarana se odihnea, si sa simta in fiecare fir de iarba ecoul pasilor strabunilor lui… Si pomii in floare, in strai de sarbatoare, parca, imi salutau sosirea, ca sa pasesc pe urmele pasilor parintilor si strabunilor mei ce mi-au lasat mostenire dorul si sufletul de omenie, ca si credinta in Dumnezeu, ca si iubirea pentru neamul meu…
Am vizitat biserici, unde am intalnit prieteni si frati, surori de credinta si de suferinta, prieteni cu inima sincera pentru Adevarul lui Dumnezeu; si mi s-a umplut inima de bucurie, cand am putut sa le marturisesc credinta constienta din sufletul meu… Am reintalnit colegi de scoala – altadata cu inima goala si fara credinta – dar acum, ingenunchind la altar si inchinandu-se cu mine, lui Dumnezeu. Ce bucurie pentru sufletul meu!… Si ce biruinta pentru Dumnezeu!
Ce surpriza fericita si bucurie am avut, in sufletul meu, cand am intalnit, in biserici, colegi, profesori sau ingineri, doctori, prieteni de scoala si oameni de toate profesiunile, inchinandu-se liberi lui Dumnezeu!…
Sa aflu ca in tara mea exista facultati, licee si scoli crestine a insemnat o implinire a unui vis al meu: sa-L vad in scolile din tara mea pe Dumnezeu… N-am fost de fata la schimbarile minunate facute in tara dorului meu, dar cu sufletul si cu rugaciunea m-am simtit parte din minunile acestea ale lui Dumnezeu pentru neamul meu…
La Resita si Orsova, am admirat noile locasuri de inchinaciune intr-un stil arhitectonic al zilelor noastre si cu conditiile cele mai moderne. M-am simtit si in aceste orase, ca si peste tot pe unde am colindat in tara, cu sufletul imbobocit intr-o realitate plina de bucurie, vazand ca Dumnezeu a readus libera credinta si in tara sufletului meu…
Intalnind atatia prieteni si sceptici intorsi la Dumnezeu, mi-am intarit – si eu – credinta in sufletul meu. Mi-au venit in minte cuvinte din Cuvantul lui Dumnezeu care vorbea – vocea Lui rasuna si astazi… – de multa vreme si neamului meu: „Omul va trebui sa-si plece in jos privirea semeata si ingamfarea lui va fi smerita; numai Domnul va fi inaltat in ziua aceea , caci este o zi a Domnului ostirilor impotriva oricarui om mandru si trufas, impotriva oricui se inalta, ca sa fie plecat…” (Isaia 2/11-12).
Am spus – si o spun – ca Dumnezeu vrea sa readuca la credinta si ascultare poporul roman, pentru ca vrea ca romanii, sau romancele sa nu piara , ci sa aiba viata, prin pocainta si credinta. Proorocul Zaharia transmite mesajul divin de chemare la ascultare, ca sa nu vina ceva mai greu si mai de nesuportat: „Intoarceti-va la Mine – zice Domnul ostirilor -; si ma voi intoarce si Eu la voi… Intoarceti-va de la faptele voastre rele!…” (Zaharia 1/3, 4-b).
In continuarea calatoriei, am poposit pe Valea Prahovei, locul unei parti din copilaria mea, acolo unde se afla giuvaierul Bucegilor nostri, unde muntii, padurile si raul Prahova isi etaleaza frumusetea si-ti dau curajul revenirii la matca. La Sinaia, mi-am mangaiat privirea pe frumusetile de pe Valea Furnica, de la Peles, Pelisor, Cota 1400, dar mi s-a innegurat privirea si am simtit cum tristetea isi cauta culcusul in sufletul meu la vizitarea orfelinatului din localitate, aflat langa manastirea, de pe povarnisul ce duce spre lumea de tacere si mister a muntilor Bucegi, cand mi-am amintit de trecut si am vazut prezentul. Ma gandeam, pe cand revedeam orfelinatul cu frumoasele lui alei, de pe coama de deal, dar si cand intalneam fetele triste si ingandurate ale copiilor orfani, cat ii iubeste de mult si le poarta de grija acestora Mantuitorul….
Sa ne apropiem de sufletul orfanilor cu gingasie si sa punem pe ranile sufletului lor balsamul de mangaiere si alinare; si uleiul binefacator al credintei si al sperantei, prin bunatate, omenie si dragoste sfanta. Cine face rau unui orfan se atinge de ochii lui Dumnezeu, caci El il iubeste si il ia, pentru totdeauna, sub pavaza Sa!…
La Busteni: mica cetate de granit, unde mi-am petrecut trei ani frumosi din copilarie, am calcat pe urmele ce le-am lasat pe cand incercam sa patrund tainele vietii si ale naturii ce o vedeam cu panorama muntilor Caraiman, mereu acoperiti de nori, si care, acum, cand am revenit de pe meleaguri straine, mi-au stamparat al meu dor, cand si-au aratat piscul cu crucea de beton si piatra de pe creasta lor, cand m-am apropiat de poalele Bucegilor. Vedeam aceeasi cruce, ca atunci cand aveam 12 ani, la marginea prapastiei, de straja inaltimilor, luminand cu lumina electrica trasa pana la ea, imprejurimile, luminitele becurilor ei vazandu-se pana departe. Crucea aceasta ce mi-a fascinat copilaria a ramas neclintita de vanturi si ploi, de zapezi furtunoase sau de frig sau de caldura si nici de rugina vremii, ci statea mai departe, de straja in varful de munte numit Caraiman, in lumea ei: lumea tacerii de stanca ce mi-a umplut si mie sufletul de mister si am sapat cuvinte in poemul
„Templul tacerii de stanca”…
La Busteni, intr-o sambata cu soare de vara,
In anii tineretii verzi si sanatosi lasati in urma,
Am facut o excursie frumoasa; mai spre seara,
Cand am admirat Caraimanu-n odihna-i nocturna…
M-am oprit langa crucea din piatra masiva si fier
Ce statea cu fata-i intoarsa spre prapastia aceea adanca;
Si-am patruns in lumea de basm si de divinul mister,
Pe varful de munte, in templul tacerii din piatra de stanca…
Pe cer, au aparut stelele ce luminau stralucind in abis.
Mi se parea c-am patruns intr-o lume ireala de vis!…
Acolo-n templul tacerii, puteam s-ating pana si stelele,
Iar luna imi zambea fericita ascunzandu-mi misterele…
Cu fiecare minut ce trecea, intunericul devenea tot mai gros,
Dar faclierii cerului luminau, ca sa vad ca-n jur este frumos.
Imi era teama, ca sa rostesc vreo silaba din bucuria fericirii,
Ca sa nu tulbur cu nimic linistea din templul nocturn al tacerii.
N-as fi vrut sa trezesc pe Cineva acolo: in Cerul acela de Sus,
Unde stiam ca S-a dus sa-mi pregateasca o Casa frumoasa Isus…
De-atunci, cand vad vreo lumina pe cer odihnindu-se-n noapte,
Ma-ntreb, daca nu acolo-i Templul tacerii lasat de mine, departe!…
Din Busteni, am urcat muntii Bucegi, la „Babele”, si, in ceata in care ne-a lasat funicularul, am simtit linistea de stanca. Soarele ne-a zambit doar cateva minute si ne-a dat ragazul sa admiram crucea misterioasa de pe varful Caraiman, martora din templul tacerii de stanca…
La orfelinatul de copii din Busteni m-am simtit ca acasa, dar am lasat, pentru cateva minute, sa ma cuprinda tristetea si nostalgia, intelegandu-i pe copilasii aceia, cu fetele acoperite de zambetele lor palide, cand ma priveau cu o curiozitate neobisnuita, iar vorbele lor, cand le rosteau, parca erau venite din ungherele ascunse ale sufletelor lor zbuciumate si lipsite de dragostea parinteasca, caci ei traiau greutatea cu care soarta stie, pe unii din noi, sa-i loveasca… Traiam sentimentele infratirii cu acesti copii fara copilarie…
Iarasi ma rugam lui Dumnezeu sa aiba grija de sufletele si viitorul lor… Ma rugam si ma rog lui Dumnezeu sa ne dea si noua: tuturor romanilor sa n-avem inimile paganilor, ci sa avem suflete pline de mila si bunatate, de gingasia intelegerii si iubirii semenului tau, caci si tu sau eu putem fi, oricand, intr-o situatie similar de precara, stand in fata sortii cu mana goala, sau la groapa mortii!…
Daca nu ne-am fi dus si pe litoral, poate nu s-ar fi realizat visul de a pasi pe urmele tineretii verzi ce a zburat…; si cu pescarusii galagiosi ce mi-au tinut tovarasie, in revarsatul multor zori, cand soarele abia incepea sa se iveasca ca un imparat infocat peste uscat si-ntinderea imensa de apa sarata si binecuvantata, din anii tineri si de mai tarziu…
Litoralul este o capodopera naturala pe chipul binecuvantat al Romaniei. M-am bucurat si am fost fericit la reintalnirea locurilor, unde am regasit imaginea unica a intalnirii infinitului cu finitul, a vesnicului cu temporalul, a nostalgiei si a bucuriei in fata peisajului, in auzul zumzetului sau vuietului valurilor marii, dar si in admiratia albastrului apei si a zarii, ca si in cea de rasarit sau apus de soare, ca si fericirea de a vedea orizontul din departare…
P.S. Un fragment din romanul meu „Emigrantii”, in curs de pregatire sa iasa la Lumina…
By Sorin Micutiu
Pe calea-ngusta,
umbrele serii
tainuiesc
gene-nlacrimate.
Mi-e dor!…
Mi-e dor de-acele zile
cand ganguream,
in dragostea dintai:
,,O, Doamne, Te iubim!”
As vrea,
in zorii diminetii,
in mireasma florilor,
sa-Ti soptesc cu roua:
,,Pentru rabdare,
Doamne, multumesc!”
Iarta-ma, Doamne!
De atatea ori suspinand
si plangand Te-am auzit
pana-n zori, langa mine…
Azi plang si eu cu dor
dupa dragostea frateasca,
ce pret de jertfe pentru ea
a trebuit sa se plateasca…
Din ce prigoane
s-a nascut iubirea,
frumoasa si sfanta iertare
ce ne-a aprins inimile…
Doamne, pe calea-ngusta
se simte o stare frumoasa…
Nu stiu ce pierd
cei ce nu vor sa iubeasca!
Chiar daca sunt lacrimi,
ele nu-s de jale,
sunt doar roua sfanta
ce picura pe cale…
Genele-nlacrimate
in zorii diminetii
vor scutura podoaba…
Zambindu-Ti, Tie, Doamne!
Se pare ca, Apocalipsa ca fenomen social al prezentului incita mase tot mai largi de oameni, dar, mai ales, creeaza acel fluid propice ganditorilor, duce la un spatiu ?i timp prin care personalitatile cele mai diverse ale Planetei se intorc cu mintea si cu sufletul spre Divinitate. Omul religios al zilelor noastre nu mai este doar esantion de percepte insusite in numele unei religii anume, nu se zbate , la polul opus, sa cucereasca ceea ce a mai ramas intreg din natura. Omul de azi isi cauta latura sa pierduta, spirituala, si interactioneaza cu semenii sai,- nu mai ramane singur in fata intrebarilor esentiale.
Dincolo de dogme religioase si granite istorice aparent ca fara de trecut, tot mai multi scriitori cauta esenta translatarii umanitatii prin segmentul temporar, revin la ideea de Zbor.
,,Zbor cazut intre aripi,, se numeste si noua carte semnata de Slavomir Almajan, un roman stabilit prin voia Domnului, in umbra frunzei de artar canadian, dar care este inca bantuit de dorul cel mare al Mesterului Manole, dor ancestral.
,,Vom incerca sa patrundem impreun? prin labirintul gandului uman in incercarea de a dovedi prin Duhul, ca ignoranta sau lenea intelectuala sunt
cauzele primare ale starii perpetue de conflict in care exista specia umana. Vom face asta ca sa intelegem ca Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii intr-un context mare, pe care suntem datori sa-l citim.”
Iata un citat din cartea despre care vorbim si care ne avertizeaza, cititori fiind, ca aveam de-a face, aici, cu un discurs ce are drept tinta tagma intelectulilor, spita celor care indiferent de ideea care ii anima,- vin in agora cetatii universale pentru a-si marturisi starea de conflict, in care se afla laolalta cu toata specia noastra umana.
Slavomir Almajan este un intelectual crestin indiscutabil si nu face rabat la sintagmele biblice pentru a-si arata pozitia pe care o are aici, pe Pamant.
ZBORUL este doar un motiv penrtu reflectia in fata unei oglinzi unde, cerul si pamantul devin, prin filosofie, Act cultural si… drept la Credinta.
Zborul, privit, de autor , ca simbol al libertatii,, nu exista in spatiul actual decat, prin corelarea lui cu aripile,,.
Interesanta, desi defel noua, ideea prin care scriitorul crestin se opreste intr-o viziune dincolo de care lumea nu mai este antheica, nu mai tine de gravitatia lutului din care, ca oameni, am fost plamaditi. Ba, mai mult, Salvomir merge mai departe, ne asigua ca…,,Daca ar fi sa desenam diagrama arborelui genealogic al aripei, originea ei s-ar gasi in vremea de zamislire a primei respiratii…
Frumos spus si pentru ca autorul acestui volum de reflectii este un poet înnascut.
Poezia cuvintelor de care se foloseste autorul in cartea de fata, este o poezie a Vietii si a Mortii care nu pune punct creatiei divine.
,, Prima privire in sus a Creatorului a creat aripile(….),, iata un gand de care omul Slavomir Almajan indrazneste, as zice, prometeic, sa se apropie ca de soarele dumnezeirii.
Acesta lucrare, cartea, este ca un poem in proza, are puterea de-a despica frumos apele nelinistii noastre generale, sa ne faca partasi la aventura prin care Stiinta si Lucrarea Divinitatii sunt Alfa si Omega,-Dumnezeul Intreg spre care privim punand intrebari, cautand raspunsuri. Dar, autorul intervine mereu, puncteaza fara sa-si aroge paternitate ideii :
,,Procesul cunoasterii este mai degraba un proces al punerii intrebarilor decat un proces al gasirii raspunsurilor.,,Punctum!
,,Zbor cazut intre aripi,, este o carte care potriveste in acelasi puzzle al paginilor idei crestine si idei profane. O Carte in care limitele umane sunt ridicate, prin cunoasterea de sine, la apoteoza Inaltarii, a drumului in Lumina.
,,Da, omul este un zbor cazut intre aripi dar numai in tendinta lui de a fi independent fata de Dumnezeu. El este o revolta a firii pamantesti impotriva divinitatii, dar mai ales el este un revoltat impotriva lui insusi. Indiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternitatii.,,
In viziunea autorului, omul , frumosul-razvratit, tine mereu sa aiba ultimul cuvant chiar si in relatia lui cu Dumnezeu, dar, tot el, omul, constientizeaza ca… face parte, fara doar si poate, din procesul creatiei, al continuitatii.
Mi se pare a fi de bun augur modul analitic in care autorul face disectia mentala a omului modern, reuseste sa vada din unghiuri aparent diferite, aceeasi imagine,- Divinul, – un intreg din care monada umanitatii se desprinde firesc, natural, – inchizand cerul Zborului, al prefectiunii si aventurii umane, in contextul spiritual.
Slavomir Almajan este un intelectual care nu leneveste in turnul sau de fildes, el isi foloseste capacitatea, tot mai rara, de-a sintetiza stari si percepte , pentru a-si stabili propria-i dimensiune umana, creativa.
Cu incursiuni in incunabile apstolice si in altele din lirica profana, autorul se situeaza intr-un univers special, particular, din care priveste sfera ridicarii prin propria sa putere, apoi, prin omenire, el priveste spre Cer. Cerul sau, – spatiu al zburatorilor cu aripi adevarate si nu de hartie.
Dupa peste doua sute de pagini de zbatere pe litera cu greutate palpabila, tiparita, Salvomir conchide, descoperind ca…ZBORUL este doar … un cantec fara inceput si fara sfarsit. Superb.
Inrezator in steaua sa, aici, scriitorul isi desavarseste misiunea pentru care este constient, ca a fost trimis pe Pamant.
;;Zbor cazut intre aripi,, este cartea unui om religios care face parte din contigentul Mileniului Trei. Este manifestul unui spirit liber-cugetator care se convinge ca … Zborul are un nume si Numele Lui este Dumnezeu.
Avem o carte care se citeste in strana, dar si pe iarba verde, o carte care arde prin ideea ce se desprinde din fiecare pagina, si prin spatiul dintre cuvinte . Este un motiv bun sa ne oprim , sa citim, sa meditam la acel ,,semn de carte,, pe carte fiecare dintre noi se cuvine sa-l asezam intre paginile cartii vietii personale.
Zborul omenirii nu a cazut intre aripi ! Titlul cartii este un avertisment, o metafora din care, odata intelegand-o, suntem mai intelepti, mai demni de aventura cunoasterii si credem cu tarie ca , da, avem deja arpi.
Felicitari, Slavomir Almajan!
Melania Cuc
Il apreciez foarte mult pe Paul Ciprian Surugiu ca OM caruia ii pasa si iata-ma asternand pe hartie cateva ganduri. Am ascultat si ascult tot ceea ce Paul interpreteaza, cantece de muzica usoara, populara, colinde si versuri, si cu interes, iar nu o data, ca atunci cand am ajuns la „Seara de Craciun”, „Casa parinteasca”, „Prin straini m-a dus visarea”, „Sarut, femeie, mana ta”, „Ce seara minunata”, „Elena”, „Astazi este ziua mea”, „Muzica e viata mea”, „Cantati cu mine!”, „Clar de luna”, „Cantec pentru romani”, cu o emotie tulbure.
Paul Ciprian Surugiu – FUEGO canta cu sufletul, canta ceea ce simte, canta romaneste, canta asa cum vorbeste. Este exact ceea ce simti ascultand cantecele sale.
Pot sa va spun ca nu sunt cantece de dragoste aceste versuri pline de lirism si puse pe muzica. Este – daca vreti – ceva mai mult, sunt cantece care apartin unui melos ancorat in vastitatea unor trairi sedimentate si apoi filtrate din adancurile insondabile ale acelui suflet pe care-l purtam cu totii, dar unde nu toti au acces sau ragaz sa-l cerceteze.
Muzica e viata mea, ne spune Paul. Canta si va canta! Fiecare zi este un cadou daca Paul Ciprian Surugiu – FUEGO poate sa deschida ochii, sa se concentreze pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-a adunat de-a lungul anilor. Aceasta este ca un cont in banca, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul lui este sa faceti la fel toti cei care il iubiti, voi care sunteti timpul insirat pe generatii! Sa adunati multa fericire si tot ce e frumos in contul vostru de amintiri si sa le multumiti la fel cum le multumeste FUEGO celor care au contribuit la contul lui de amintiri, unde si astazi strange si mai strange.
Nici daca ar fi copilul meu nu l-as iubi mai mult.
DAR
Lui Paul Ciprian Surugiu – FUEGO, cu pretuire
Azi cu pana si cuvantul
Astern gandurile mele,
Ca sa afle-ntreg pamantul
Doruri, vise ardelene.
Randuri scrise pe hartie
Oamenii sa le citeasca,
Dincolo de timp sa stie
Limba noastra romaneasca.
E dovada cea mai sfanta
Prin care vreau sa se afle
Ca in viata asta scurta
Tuturor le-oi fi aproape.
Este tot ce poate gandul
Voua sa va las in dar:
Dragostea, versul si cantul,
Numele de ardelean.
Rodica Elena LUPU
Scriitor, poet
Ti-s palmele mai calde decat ai primaverii muguri,
In soapta mistuirii parfumului din crin.
Ti-s ochii blanzi ca unduirea lebedei…
Pe lacuri tulburate de oglindirea chipului plans.
Prin Tine ne aflam suflarea potecilor cu cantece de nunta,
Cand moartea sau rapirea ne va iubi-n beteala,
Luceferi ridicandu-ne pe-o raza-n candidul Paradis,
Ascunsi de buciumul gheenei.
Cu drag in cinstea adorarii Tale,
Noi nu ne temem de racnetul leului cu gust de amagire,
Ci mai degrab vestim pledoaria Cartii Sfinte…
Rascumpararea tanguirii cu pieptul suspinat
De plansul lui Ioan.
Praful nescuturat de pe picioare,
Ti-a incununat jertfirea.
In boltile margaritarelor din cupa ascultarii,
Sa bei ca gustul sa-l simtim si noi…
Cand ceilalti toti or adormi pe piatra nevegherii.
Marcel Vasilache
By Tatiana Scurtu-Munteanu
Asteptarea zornaie in oase
Ca macul in capsule lemnoase,
Iar timpul tremura pe-un zmeu
Cand cerul iese din nucleu.
Cu ploaia ingerii coboara
Precum facliile pe scara.
Pastrand tacerea in cenusa,
Ridic a cerului manusa.
Iar el ma-nalta pe pilastri,
In stihul ochilor albastri,
Sa ma umbreasca intre stele
Cu toata negura din ele.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 