SFARSITUL SINGURATATII

Trezitu-m-am in plina noapte
in al singuratatii hohotit,
cum ca-i bolnava de tacerea-mi lunga,
drept care la plecare s-a gandit.

„Dar cum voi fi eu fara tine?”
am dat sa strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea sa mi-o ceri,
cand tu nelinistii i-ai fost menit;

fii cel ce esti – un visator
pierdut in asta lume a cartirii,
unde visarea-si are rostul ei
de condiment al vietii si al firii”.

HOMO LUDENS
(Omul care se joaca)

Ca omul s-a jucat cu focul
de cand in lume ochi facu,
ne-ncredintam nu doar din mituri,
ci si din chipul lui de-acu.

In plan moral-spiritual
el a ramas acelasi ins –
avid de-onoruri si de bani
si-n felurite intrigi prins.

Politicestile cabale
sunt jucaria sa-ndragita,
chiar si atunci cand zvarle-n foc
speranta unei lumi mintita…

Fireste ca nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
cand de-a-ncalare, cand pe jos,

eroic act fara egal
ce-n zei starnit-a ofticatul,
incat faptasul fu legat
sa-i mance vulturul ficatul.

Nu-i nici macar focul edenic,
pe care-Adam l-a intetit
cu-mbucatura buclucasa
din fructul pomului oprit.

Ii jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucator,
pe care tot el le incalca –
Deci homo ludens e-un trisor!

NORII SURI

Norii suri cu frunti imense
lenea tot mai jos si-o lasa
si cu plansul lor ciclopic
prind pamantul ca-ntr-o plasa.

As putea pe-a ploii funii
sa ma urc pana la stele,
de-as avea incredintarea
c-am scapat de-a lumii rele.

Dar cum omul lut se cheama
si cum moartea-n lut se-ndeasa,
ce sa caut eu aiurea
cand pamantu-mi este casa?

Mai bine moartea printre-ai tai
decat o viata-nstrainata
pe un taram fara hotar
unde lumina-i degerata.

Caci moartea nu-i punctul final
de viata-i cu folos traita,
smulgand o clipa cat vecia
din fericirea irosita.

Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt si vor mai fi –
dovada vie ca-i bogat
doar cel ce stie-a darui.

INTERPELARE

Doamne,
de la alesi am invatat
cum poti primi raspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept ca ele nu ajuta
o viata-atata de corupta
incat apare ca sucita,
dar orisicat avem dovada
ca plugul si-a pornit lucrarea
in minti, deprinderi si-obiceiuri,
sa are democratic tara
cu zelul din agricultura,
unde taranii reciclati
muncesc cu spor la-nfulecat
de cand au document la mana
ca sunt someri calificati.
*
Te-ntreb atunci ceresc Parinte,
cum l-ai facut pe om de-i sui
si unde este mintea lui
cand rosturile si le uita
impins de forta egoismului?
C-o mana doar ai daruit,
altfel cum naiba se explica
ca omul pare-un zapacit:
ba soricel flamand de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunza smulsa de pacate
din pomul vietii fara moarte,
ce de furtuni e-nvartejita
si-apoi in tina azvarlita…

CRAIASA ZAPEZILOR

Mai alb ca neaua si lumina
e al craiesei trup divin,
invesmantat in valuri dalbe
si-n toate aducand a crin.

Miros de crini ea raspandeste
la fiecare gest regal –
zeita e, dar si femeie
cu parul lung si-obrazul pal.

Sta singura-n al ei palat
durat din gheata si din nea
si un suspin i se strecoara
din pieptul palpitand abea…

De gheata fu pana mai ieri,
cand la hotarul dinspre sud
vazu sarind din floare-n floare
zeul Amor gingas si nud.

De-atunci il vede si-l tot vede
cum tumbe face-n vai si lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca si pan-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeata si caldura,
de dragoste mistuitoare
cu-aroma dulce de-aventura,

incat scarbita ea se simte
de tron si-a sa imparatie;
ar vrea ca totu-n schimb sa dea
numai iubita lui sa fie.

Dar cum sa schimbi ce ti-i sortit
de Cel ce-n mana Lui inchide
destine si atatea morti
ba exemplare, ba mai hade?!

De-aceea sta indurerata
gandindu-se ca nemurirea
o fi ea buna-n linii mari,
dar are si o parte rea:

Cand nemuritii nu au voie
sa faca ce fac muritorii,
e semn ca-n vesnicii e-o hiba
cu piesa si cu toti actorii!

PARUL TAU

Noptos
si greu de-mbatator miros,
parul tau
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncata
de oarba intamplare
peste torentii sortii mele,
pe care se duc
si se tot duc
sperantele iubirii nepereche,
stransa ca-ntr-un cleste
de dor si disperare.

GLASUL CLOPOTELOR

In fiecare zi-i orgie
de voci iscate in arama –
e-a clopotelor tanguire
dupa eternul ce pe om il cheama.

Si glasul clopotelor Parce
peste oras aleanul si-l presara,
ca omului sa-i dea de stire
ca viului sortit ii e sa piara.

Apoi coloana vocilor unite
se-nalta ajungand la cer,
ca-n sus sa duca doruri multe
si-n jos s-aduca blandul ler.

NOUL AN

Din trupul timpului desprins
si din al sau avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive sa-l dorim
ori sa-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fratii lui
ce vad in om doar un nimic.

Dar ne-amagim sa tot speram
ca noul an va fi altfel,
cand megaplanuri zamislim
si cand ne cramponam de el.

Romanii-n speta au talent
sa se-amageasca-n fel de fel
prin cincinale si-anuale
durate c-un politic tel.

Atata doar ca timpul rade
de-ale politicului mofturi,
vazand in ele nostimada
cu broasca si-ale ei avanturi,

ce pusu-s-a sa bea la apa
pana cat leul va ajunge,
dar a crapat mai inainte
ca brotaceii s-o alunge.

ALBUM MATERN

Albul laptos al zapezii
surade
cand buzele reci
ale luminii pale
ating fata dumisale,
si cu tandretea unei mame
prepara scutece de gheata
pentru pamantul
adormit
si-ntroienit,
care aidoma unui copil
scanceste multumit
si-n somn tresare
c-un adorabil tocait.

MERSUL TAU

Mersul tau,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
in miscare,
ce trupul gratios si-l pleaca
dup-a zefirului suflare;
e un poem al daruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feti frumosi
si cu Ilene Cosanzene,
ci despre-acei necunoscuti
de vesnicie inghititi,
ce-au patimit pe-a lor Golgota
cand dragostea le-a fost rapita;
un fulg de nea e mersul tau
in leganarea lui de vis,
ce-n gene-ncearca sa-si anine
intensul alb de paradis;
ori poate ca-i o melodie
sculptata-n supraomenesc,
cu-nmladieri ce te-nfioara
si cu fiori ce te-ametesc.

George PETROVAI