Denumita „Ochiul lui Dumnezeu” aceasta nebuloasa este o formatiune interstelara, la 700 de ani lumina de Pamânt, în constelatia Varsatorului. Ea a fost descoperita de astronomul german Karl Ludwig Harding în 1824. Cea mai recenta fotografie facuta „Ochiului lui Dumnezeu” este realizata de European Southern Observatory. (Helix Nebula NGC 7293 – http://en.wikipedia.org/wiki/Helix_Nebula).

***
„La început a facut Dumnezeu cerul si pamântul. Si pamântul era netocmit si gol. Întuneric era deasupra adâncului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Si a zis Dumnezeu: «Sa fie lumina!». Si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina si a despartit Dumnezeu lumina de întuneric.” (Biblia, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, Facerea, Cap. 1:1-4, p. 11.). „Si duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” era de fapt ochiul lui Dumnezeu, care percepea ca totul nu era decât o mare de întuneric, o nebuloasa. Ochiul lui Dumnezeu este biruinta luminii asupra întunericului, asupra linistii universale si de netulburat de la începutul veacurilor. Formatiunea interstelara descoperita la 700 de ani lumina este foarte noua în comparatie cu ochiul ancestral, zugravit pe frontispiciile bisericilor, sau în mijlocul cupolei lor centrale. Ochiul lui Dumnezeu este cel ce vede tot, înregistreaza tot, dar nu spune nimic. Se zbate, dar tace. Uneori plânge, alteori râde. „Ceea ce se exprima e ceea ce semnifica/ Transfer între tot ce e viu/ Pentru a spori misterul zglobiu/ Constelatia-n sâmburi se ramifica.” (Dialog cu Maria). Alteori scruteaza lumea „Ceva prin ochii tai/ se uita-n lume.” (Lumina care vede … Tau). Lacrima ochiului lui Dumnezeu este roua florilor, în diminetile proaspete de vara, umplute de un soare bine-facator si datator de viata si energie.

Încadrat în triunghi, ochiul simbolizeaza Sfânta Treime (Tatal, Atoatevazator, Fiul – uman construit si nascut de Sfânta Fecioara Maria, dar nu zamislit de om, „nascut, iar nu facut” – spune Crezul – si Sfântul Duh – spiritul lui Dumnezeu, „care plutea peste ape”). S-a speculat ideea ca, încadrat în triunghi, ochiul lui Dumnezeu ar fi un însemn heraldic, masonic. Consideram ca este doar frumusetea senina si deplina a lui Dumnezeu Tatal, ochiul care vegheaza în permanenta asupra noastra, protejându-ne, ferindu-ne de tot ce-i rau, prevenindu-l, impiedicându-l. Este constiinta si sufletul nostru, un altfel de dialog al omului, care intra cu evlavie în biserica si se roaga, vorbind direct cu Dumnezeu. Atunci, în acele momente, confesiunea ar putea fi cea mai sincera. Oricum, din acest punct de vedere, ca stare si traire ea este unica si irepetabila! Îmi amintesc ca undeva în Moldova, pe frontispiciul unui spital (cladire veche, crenelata la acoperis, deci cu o arhitectura oarecum ciudata pentru un astfel de asezamânt), era pictat în triunghi ochiul lui Dumnezeu. Nici comunistii nu l-au sters. M-am întrebat si atunci ca si acum de ce era acolo si nu pe o, sau într-o biserica? Ochiul lui Dumnezeu proteja bolnavii, le dadea sanatate, le insufla speranta în vindecare.

„Exista dictatura constiintei si deci una a subconstientului. O a treia cale pare a fi cea dintre veghe si vis (sau starea de veghe si starea visatoare, specifica poetului). Subconstientul este Eul cromozomial?” (Jurnale, de Eugen Evu, 2010). „Ceva prin ochii tai/ se uita-n lume./ Cu-aceiasi ochi în palma/ vezi bobul de orez/ Puzderia de stele, Numar-nume/ si deopotriva forme,/ morfostructura cum e,/ sinapsa dintre neu (T) roni/ si Miez…” (Lumina care vede …Tau). [”That something in your eyes/ will look around the world./ Those eyes in your palm/ will gaze at the rice grain/ The billions of stars,/ the Number-name/ and similarly – shapes./ the morphostructure is /the synapse in between the new (T) hrones /and the Cores…”] – (The Light that Sees … The Tau). Cel ce cuprinde totul cu privirea, (EL Roi) de la întregul Univers, pâna la bobul de orez, EL, ELOHIM (Dumnezeu Atoatecreator) din miliardele de stele/ sori, numarul UNU, Dumnezeul omenirii conceput de noi doar din ultimii doua mii de ani, atât de putin în comparatie cu imensitatea inexistentei timpului, pentru ca mintea omeneasca si atât cu greu poate cuprinde, întelege si patrunde, Numarul-nume [UNU-EL] de la care toate au pornit si care este morfostructura de baza în sine, Neu (T) ronul, (adica Stapânul cel mai Recent/ cel mai Nou al noului (T) ron sau chiar Neutronul în sine, esenta pura, care a putut sa puna totul în miscare si de la care toate au pornit, dar în acelasi timp însusi Miezul lui, puritatea întruchipata, mintea nemarginita, de necuprins care a creat Formele, Numarul-nume este – conform fiosofiei hinduse – (v. Upanisadele) a fost si va fi într-o permanenta stare de prezent.

De aceea spunem ca timpul ca forma de masura nu exista decât într-o raportare a omului si o nevoie a lui de referinta la ceva anume, clar, fix, ca la un punct de sprijin. Ramânem în acela?i registru al luminii cibernetizante neu (T) ronale, implorând puterea divina sa ne dea „inspiratia ei” ca sa ne putem izbavi prin ferire si distantare de seductia fascinant-periculoasa, în final mortala, a femeii hiper-cerebrale întruchipata de Medusa-Gorgona. Iar si iar, repetat ciclul la nesfârsit în istoria Universului, ochiul memoriei impregneaza existentei limitate simbolic într-o ora ce se scurge, în nisipul din clepsidra = „viata noastra”, tot ADN-ul lumii. „Memoria se impregneaza /în nisipul de clespidra /al vietii noastre…” La final, când ciclul vietii s-a terminat, nisipul s-a scurs, clepsidra se rastoarna, universul ei miniatural reluând totul de la capat. Gestul rasturnarii are efect devastator, de cataclism, iar tot ceea ce s-a impregnat în memoria evolutiva a scurgerii nisipului din clepsidra, nu mai este decât o hidra hâda cu aspect apocaliptic-înfricoator de Medusa-Gorgona. În fractiunea de secunda în care se intervine asupra clepsidrei prin rasturnarea ei, ciclul Universului se reia de la capat, baza ei fiind perfect curata, Stapânul Neu (T) ron (sau al noului (T) ron) reusind, prin miscarea pe care o declanseaza, sa asigure sinapsa sau punctul de legatura dintre Neutron (ca particula infinitesimala a nucleului atomic) si Miez-ul în sine, adica, religios vorbind „La început a fost Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”, sa împleteasca cele doua spirale ale ADN-ului existential prin unirea cu elementul religios/ de Sine, (T) Tau – prin crucea Sf. Anton, prin suferinta. („Memoria se impregneaza/ în nisipul de clespidra/ al vietii noastre…/ Memoria uneori este o hidra,/ sau o Medusa Gorgona…” – Medusa Gorgona -. „Memory gets impregnated /with the sand of the clepsydra /of our life… /Sometimes memory is a hydra /or a Medusa-Gorgona…” – Medusa-Gorgona).

Se ajunge, pe cale de consecinta, la Starea cea Buna, care are ca punct de plecare tot linistea adânca si de nepatruns a nocturnului, care singur poate vedea tot ceea „ce e de vazut”. Se reia aceeasi idee de mai sus, exprimata cu o tusa mai clar perceptibila omului. Rabdarea reluarii nenumaratelor cicluri ale existentei, indiferent de forma ei de manifestare, nu este decât o contopire, „o împreunare” aproape orgasmica a „Starii bune”, a Sinelui bun, creator, luminos, solar cu luna plina, asimilata în întregime visarii, poeziei, prin preluarea reflectarii acestei contopiri în creier (adica tot în sau la nivel de „neu (T) ron”, ajungându-se iara si iara de unde am plecat, de la „Numarul UNU-nume” în iuresul controlat al starii „de cosmos /în circulara /miscare”). „Creierul /Micul soare” ce „pulseaza /cu lumina lui/ iubitoare” este, de fapt, aura din jurul capului sfintilor pictati pe icoane, este sinele nostru pur.

Exista o rugaciune a sufletului, profunda, chiar daca adaptata modern: (Ruga profana) „Doamne, fereste-ma si inspira-ma a ma feri /de femeia hiper-cerebrala…/ Si adu-mi aminte sa îmi râda si ochii,/ nu doar ridurile…/ Si sa rezist a ma iubi cât sa pot iubi si pe altii…/ si oglinda sa-mi fie – sarutata cu ochii – nu sticla rece,/ nu moartea rece a silicatilor, ci luciul apei,/ senin. / si cum Eminescu te rugase:/ „Pe mine, /Mie reda-ma!” (Oda în metru antic). (A Profane Prayer) „God, protect me and give me Thou inspiration to protect myself /from the hyper-cerebral woman… /And remind me how to laugh with my eyes /And not only with my wrinkles… /And to resist in loving myself in as much as I love the others… /and make it a mirror for me – kissed with the eyes – not that cold / lifeless glass, /not that cold death of the silicates, but that shiny serene glass /of the water. /And like Eminescu who had prayed Thee: /”Restore me /To my own being!” (Mihai Eminescu, ”Poezii – Poems”, Editie bilingva, Traducere de Leon Levitchi si Andrei Bantas, Editura Teora, 2005, Ode (in ancient meter), p. 323).

Litania, rostita pios si cu suflet curat, exprima teama „de femeia hiper-cerebrala”, (nenumita MOARTEA, ca la Cezar Ivanescu) dar si o dorinta profunda de a se bucura de ea si de a „râde si cu ochii” la ea, „nu doar cu ridurile”(urât, crispat, rece, taios, distant, înfricosator). Spre deosebire de Cezar Ivanescu unde Moartea este femeia urâta, repudiata, detestata, dar în permanenta râvnita si dorita cu ardoare, pasiune, ciuda si neputinta de a scapa de obsesia ei („Asteptându-ti moartea /Vesnic matern sex încreat al mortii”, sau „O, mai singur e ca moartea /Trupu-mi gol frumos si viu !/Timpul mort mai lung se face /Os de mort într-un sicriu !/Ai trecut râzând, femeie, /Gura eu ti-am sarutat, /Gura-ti rosie, femeie, /Nici o umbra n-a pastrat, /Timpul dus n-o sa mai vina /Tânar eu n-o sa mai fiu !/Timpul mort mai lung se face /Ca un mort într-un sicriu.” – Corpus, „La Baaad”, Editura Cartea Româneasca, 1979, p. 18), jertfa, la Eugen Evu, ajunge sa fie totala, neconditionata si neconditionala, ba chiar exprimata cu bucurie: „Si sa rezist a ma iubi cât sa-i pot iubi si pe altii”.

Plin de rabdare si întelegere, plin de speranta si lumina pura, ochiul lui Dumnezeu, însusi ochiul Sinelui, al „numarului-cuvânt”, „ochiul semintei”, „duhul de sine flamând /dintre Sine si numar-cuvânt” „rabda în iarna”. Atent scrutator, dar supus contopit ca om în speranta unor „consolatoare iluzii” si „iubiri decazute” se autoanalizeaza ca Sine (divin) sau ca om-poet (demiurg, creator) sperând repetitiv poate (noi oamenii nu avem de unde sa stim, iar asa-zisele vieti anterior traite conform teoriei reâncarnarii sunt tot dintr-un trecut extrem de apropiat, daca e sa ne raportam la imensitatea Universului coplesitoare si de neconceput cu mintea ca spatialitate a timpului) în „Starea cea buna”, „cea care zideste”. Cu fiecare ciclu existential, cu fiecare rasturnare de clepsidra, sinaptic vorbind, „verbul se daruie” în „ceea ce se exprima”, în „ceea ce semnifica”, pulsând viata în orice, în „plânsul care cânta”, în „pomul înflorit”, asigurând „transfer între tot ce e viu”.

Repetabila memorie care contine ca un Codex aureus codul numeric impregnat de Sine în spirala ADN-ului, „sâmbure în care latenta devine”, nu este altceva decât miracolul vietii ce se înnoieste mereu („Ochiul semintei rabda în iarna /sa se faca ziua iesind din pamânt /astfel si duhul de sine flamând /dintre Sine si numar- cuvânt. //Consolatoare iluzii, iubiri decazute /Prin aceea ca vor sa ia în stapânire /Starea cea buna e cea care zideste /Da trup din ce pierzi, omeneste” … „Se daruie verbul în toate pulsând /Plâns care cânta, pom înflorit.” … „Ceea ce se exprima e ceea ce semnifica /Transfer între tot ce e viu” … „Aici, în clarul vazator întuneric /Memoria contine codul numeric /Codex aureus, starea de bine /Sâmbure în care latenta devine. //Tu, care esti fiindca Sunt! /Duh râzând! /Când mi te darui te-aud luminând.”
______________________________________
*Din volumul în pregatire „Dialog cu Maria”

Muguras Maria PETRESCU
aprilie 2011

.