Vremurile astea de cosmar sunt un cosmar pentru toata lumea truditoare. Cineva, (din pacate, era chiar un prim ministru foarte demn, cu onoare si personalitate) spunea, cu cativa ani in urma, ca nu conteaza azi munca, ci capitalul, intrucat, daca nu ai capital, nu poti genera locuri de munca. Avea dreptate, desigur. Dar rationamentul sau era si este valabil pentru o societate dintr-o epoca neasezata, partajata, in care capitalul si munca erau, ca in „Capitalul” lui Marx, rupte si neinfratite, una dintre parti creand plusvaloarea iar cealalta insusindu-si-o, toata lumea fiind asa cum a fost. Numai ca sistemul se dovedeste a fi vulnerabil si haotic. Sistemul financiar al lumii, nereformat niciodata si doar cocotat in varful lumii, are evolutii haotice, deci imprevizibile si greu de controlat si de gestionat, intrucat este extrem de sensibil la variatia conditiilor. De aceea, el genereaza cutremure financiare uriase, care zguduie din temelii economia, distruge tari, firme si vieti, produce uriase conflicte si chiar razboaie.

Putin le pasa insa politicienilor romani de  asta. Si ei sunt cocotati, la randul lor, cu ajutorul celor care-i voteaza, tot acolo, in piscul tarii pe care o pastoresc si, bineinteles, nu le pasa daca oile sunt mancate de lupi. De aceea exista lupi si de aceea exista oi. Lupii nu mananca pastorii, ci doar oile.

Cam asa ceva cred, dupa cum se vede, politicienii din tara noastra. Dumnezeu stie cum au ajuns politicieni! Chirurg nu poti sa ajungi decat daca faci scoala, ai talent, stii si poti sa „repari” cu bisturiul, cu inteligenta si cu responsabilitatea viata unui om. Profesor universitar nu ajungi decat daca treci prin toate treptele ierarhiei si esti capabil sa-i inveti ceva pe studenti. General nu ajungi – si n-ar trebui sa ajungi – decat daca treci prin toata ierarhia militara pana la treapta acestui grad de demnitar militar si daca ai cunostinte, deprinderi, priceperi, abilitati si competente strategice. Asa ar trebui sa fie, desigur… Dar una este ar trebui si cu totul altceva ceea ce se intampla in realitate…

1. Realitate iesita din logica realului

Realitatea Romaniei de azi n-are nicio legatura cu cea la care au visat oamenii politici si romanii atunci, demult, in 1877, in 1917, in 1940, in 1989, si pentru care Armata Romaniei a facut sacrificiul suprem pe toate campurile de bataie ale razboaielor mondiale, ale razboaielor pacii, dictaturilor si democratiilor noastre de tot felul, foarte originale sau foarte imprumutate de pe la altii, in partile convenabile pentru protipendada. Realitatea de azi este o corcitura intre dictatura incompetentei, incompetenta dictaturii, cinismul pungasilor de averi, de voturi si de iluzii, credulilor, indiferentilor, prostilor fuduli, fudulilor prosti si restului. Adica fricosilor, oportunistilor, egoistilor, molustelor bipede, tantarilor omniferi si insipizilor.

Cei mai multi dintre militarii romani n-au nicio legatura cu cocina asta murdara de facut averi, de furat natiunea si de inrobire a tarii. La treaba asta se pricep totdeauna, in si prin toate timpurile, doar marii smecheri ai natiei, intelighentia perversa, profitorii, camatarii si impostorii. Ceilalti, grosul, doar suporta. Si trac. Dumnezeu cu mila… Toti potentatii natiei au nevoie de o masa amorfa pe care s-o manevreze, de o multime buna de indurat mizeria si umilinta, de o prostime proasta sau prostita indeajuns ca sa fie proasta-proasta si de o mare masa care se multumeste cu cinci lei, cu un ciur de malai, un kil de vin si un tricou pentru a vota pe cine i se spune. Pentru ca, oricum, oamenii, chiar si cei cat de cat instruiti, habar n-au care politician este bun si care nu-i bun, cine poate scoate tara din rahat si cine o poate baga la loc, cati potentati si cati politicieni de treaba sau de vocatie trebuie sa fie in Parlamentul Romaniei, cate camere sa aiba Parlamentul si cu ce se ocupa o astfel de institutie care, in opinia lor de oameni care nu stiu mai nimic nici despre lumea in care traiesc nici despre cea in care nu traiesc, ar putea, foarte bine sa si lipseasca. Masa asta uriasa de romani ramasi in Evul Mediu are nevoie de un tatuc, la care sa intinda mana si la care sa se inchine. Pentru ca, probabil, cred ei, pana la Dumnezeu, ai nevoie de sfinti pamanteni… Nu de tara! Tara este o notiune fara acoperire. Iar mai noii nostri dascali politici, care au invatat pe unde au invatat toti cei de teapa lor, ii considera pe cei care se gandesc la tara niste nostalgici, invechiti, depasiti, nationalisti, inactuali si barbari… Dar, la urma urmei, vorbind de cei din marea masa, cui ii mai pasa de tara cand n-are omul un colt de paine sa-l puna pe masa la copii!?

Cam acesta ar fi tabloul general construit in doua decenii de democratie post-comunista, incropita mai ales din potentati frustrati si complexati si din foarte putini politicieni de vocatia si de caracter (pentru ca sunt si dintre acestia in Romania!) care cu greu pot avea un cuvant care sa fie ascultat.

Evident, militarii romani n-au ce sa caute aici. Ei sunt foarte departe de noua elita simandicoasa, aroganta, parvenita, bogata cat cuprinde si pusa pe jaf cat nu cuprinde. Umbla si ei, militarii, prin strainatate, dar in teatrele de operatii din Africa, din Balcani, din Orientul Mijlociu si din Asia, acolo unde se moare, unde glontul sau DEI-urile te pandesc la fiecare pas, unde se genereaza mereu conflicte si tensiuni care pot aprinde cu destula usurinta fitilul unei uriase bombe ce poate distruge din temelii lumea. Astazi, este de-ajuns o singura scanteie, pentru ca lumea sa ia foc, iar incendiul sa nu mai poate fi stins. Pentru ca ar putea fi un incendiu terorist, nuclear, planetar…

Prea multe tensiuni s-au acumulat! Prea multe arme! Douasprezece de mii de capete nucleare active asteapta doar o apasare pe butonul rosu… Prea multe interese se bat si se zbat in zavoarele lumii! Si prea multi profitori folosesc incertitudinile pentru a-si umple buzunarele! Dar asa este lumea asta facuta! Unii sa nu mai poata de bine, altii de rau!

Armatele au primit misiunea sa vegheze ca o astfel de scanteie sa nu se produca… Si nu le este deloc usor… Pentru ca, in afara de o astfel de misiune care devine universala si le scoate cumva din rostul lor traditional (acela de a apara si proteja, prin mijloace militare, natiunea, inteleasa ca totalitate coerenta a indivizilor si comunitatilor care formeaza o tara),  ele trebuie sa aiba in vedere si razboiul clasic, acela de armata contra armata, precum si razboaiele disimetrice, bazate pe disproportie si pe legea fortei, si cele asimetrice care n-au nicio lege. In misiunile de gestionare a conflictualitatii lumii, toate armatele sunt aliate. Dar posibilitatea ca, in anumite conditii, unele dintre ele sa devina chiar inamice nu poate fi exclusa cu desavarsire.

Militarii romani gandesc mereu la aceste lucruri, la misiunile lor, la problemele cu care se confrunta si nu la jocurile murdare si periculoase din batalia pentru puterea politica, la jocurile de culise, la santajele de care sunt unii capabili, la precaritatea deciziilor care se iau, la analfabetismul strategic al celor care iau decizii cu implicatii strategice etc. Poate or fi si unii dintre militari care s-au gandit ca le sta bine cu un grad de general pe umar sau cu o stea de general in plus, si, drept raspuns de multumire, au plecat capul si s-au facut ca nu vad, ca nu inteleg, ca nu e treaba lor, ca asa vor altii sa fie tara aceasta – distrusa, umilita, adusa in sapa de lemn – si ca vointa noastra, a romanilor, este prea mica si prea nesustinuta pentru a indrazni sa ridicam privirea din pamantul in care zac oasele inaintasilor… Or fi, eu nu-i stiu si nu vreau sa-i stiu. Daca sunt, ar trebui sa le fie rusine! Chestiune de caracter.

Militarii romani nu apartin politicienilor Romaniei, ci Armatei Romaniei, iar Armata Romaniei apartine poporului roman. Comandantul armatei este Presedintele Romaniei, „tutorele” ei legal si legitim este Parlamentul Romaniei, iar seful ei direct este Guvernul Romaniei. Acesti sefi supremi si, in numele poporului, manageri (administratori) ai Armatei Romaniei ar trebui sa aiba grija de aceasta institutie de risc extrem, de viata si de moarte, sa-i asigure toate conditiile necesare si, desigur, posibile pentru a se instrui si pentru a-si indeplini misiunile. Armata este, deopotriva, ultima creasta, adica ultima rezistenta in cazul unei agresiuni (prima si cea mai consistenta rezistenta fiind Cultura, adica sistemele de valori ale natiunii, educatia si pregatirea oamenilor pentru a trai in Romania, potentialul economic, social, stiintific si informational) si varful de lance in punerea in opera a unei decizii politice prin mijloace militare. Orice roman – de la copilul de clasa a IV-a la savant, de la omul de pe strada la Presedintele tarii – stie acest lucru si crede ca o astfel de regula care functioneaza de mii de ani este si respectata.

Ce fac insa capii politici de azi (ca si cei de ieri, de alaltaieri si chiar de totdeauna) ai institutiei militare? Fac exact ce le trece lor prin cap. Adica nimic. Sau, dimpotriva, fac exact ce n-ar trebuie sub nicio forma si cu nici un pret sa faca. Distrug. Nu le este, desigur, de-ajuns faptul ca, intr-o forma sau alta, politizeaza si aceasta institutie dupa interesul lor foarte marunt si lipsit complet de orice conexiune cu interesul tarii. Pentru simplul motiv ca un astfel de interes al tarii este confundat cu interesul lor sau al grupusculului lor.

Politizarea armatei n-ar fi chiar o catastrofa. A mai fost, candva, asa ceva. O stim cu totii. Ar trebui doar sa o si oficializeze. Mai mult, in Armata Germana, spre exemplu, militarii pot face parte din partide politice, pot fi alesi in Parlament, pot candida pentru functia de parlamentar, de primar si pentru alte functii politice publice. Bineinteles, dincolo de incinta unitatii. Noua ne este frica de asa ceva. Nu vrem sa implicam armata – institutie de caracter si de onoare – in mizeria politicii romanesti! Nemtii nu se tem insa de armata lor si nici nu vor sa faca din ea o mare muta si surda, s-o tina departe de viata politica a Germaniei, nu se tem de partizanatul politic al armatei, pentru ca armata, ca institutie, nu este partizana din punct de vedere politic, si nu-si fac probleme in legatura cu rolul acestei institutii. Ei nu acuza armata pentru greselile sau deciziile politicienilor, ci au grija de institutia militara ca de ochii din cap.

Toate tarile civilizate au foarte mare grija de aceasta institutie, fara sa o trateze vreodata ca pe o institutie periculoasa sau inutila, ca pe o entitate de rang inferior sau ca facand parte dintr-o alta epoca istorica si nici ca pe un atu in batalia pentru puterea politica. In Franta, armata este o institutie de elita, in Statele Unite, bugetul apararii reprezinta peste 4 % din PIB, in Elvetia, armata dispune nu doar de cele mai moderne mijloace, ci si de un concept strategic caruia i se acorda o importanta uriasa, desi tara aceasta n-a mai avut razboaie de cinci secole si este protejata de toata lumea…
Ce se intampla insa in Romania?

In Romania, in ceea ce priveste institutia militara, functioneaza, din toate timpurile, o condamnabila lege nescrisa a nepasarii politice, a indiferentei politice si a oportunismului politic mizerabil, a indiferentei si dispretului politic si, deopotriva, a oportunitatilor perverse. Un jurnalist roman, de varsta respectabila, prezent mai tot timpul pe ecranele televizoarelor, facea o remarca prin care arata cam ce gandesc capetele inguste, dar arogante si cu pretentii geniale ale unor politicieni din Romania. Jurnalistul respectiv spunea ca, de fapt, n-ar trebui sa se acorde prea mare importanta militarilor acestei institutii, mai ales generalilor, nici in ceea ce priveste salariile, nici pensiile, intrucat nu sunt relevante meritele lor, pentru ca nu au mai fost de multa vreme razboaie. Asa ca, in viziunea jurnalistului respectiv si a unora dintre cei care se rusineaza cu cazonismul desuet al armatei, nu e deloc oportun si util sa se acorde acestei institutii un interes special. E o institutie ca oricare alta si atat. Si brusc politichia romaneasca a coborat bugetul apararii la 1,3%! Logic, nu? Dar s-au dus pe apa sambetei toate programele de inzestrate si de modernizare. Pentru ca, reducerea efectivelor, fara o inzestrare corespunzatoare, nu inseamna abslout nimic, in afara de distrugerea institutiei respective. Putem face apel si la clasicul silogism al Stagiritului, asa cum probabil, au facut din toate timpurile si fac si astazi unele dintre capetele politice ale acestei natii. Premisa majora: Rostul armatelor este sa faca razboaie.

Premisa minora: Razboaiele sunt din ce in ce mai putine si chiar e posibil sa dispara. Concluzia: Deci, armatele trebuie sa fie din ce in ce mai reduse si chiar sa dispara.

Intregul rationament este insa fals. Pentru ca premisele sunt false. Un silogism mai realist ar trebui construit astfel: Premisa majora: Lumea este conflictuala. Starea ei permanenta este conflictul, inclusiv razboiul. Rostul major al armatelor este acela de a asigura in permanenta securitatea militara a tarii, adica de a proteja natiunea (statul) prin mijloace militare, in caz de razboi sau in situatii limita si de risc extrem care necesita o astfel de protectie si aparare. Premisa minora: O astfel de protectie militara o pot asigura numai armatele bine organizate, bine pregatite si bine inzestrate. Concluzia: Un stat trebuie sa aiba in permanenta o armata bine organizata, bine pregatita si bine inzestrata.

Din aceste rationamente pot fi deduse si altele, cu conditia ca si celelalte principii ale logicii sa fie respectate. Desigur, nu totdeauna ceea ce este logic este si adevarat. Dar daca premisele sunt adevarate, concluzia nu poate fi falsa. Omul de rand poate chiar crede ce-i spun acei politicieni foarte abili, care se folosesc, in discursul lor, de cea mai perfecta entimema si de cea mai profunda epicherema sau de cel mai convingator rationament inductiv din lume. Daca nu sunt razboaie si tara are probleme de securitate economica si financiara – pentru ca ei, politicienii, au distrus, instrainat sau neglijat toate intreprinderile Romaniei, toata agricultura si toata viata noastra economica, cu gandul ca se vor ocupa altii, mai buni administratori ca ei, de ea –, atunci la ce bun sa ne permitem luxul intretinerii unei armate, pe deasupra, si profesioniste!? Ne apara NATO si UE, daca e ceva, au ei grija de noi – cum au avut altii mereu in istorie –, ca doar nu suntem singuri si neajutorati sub soare… Noi, romanii de rand, nu trebuie sa facem altceva decat sa-i votam pe ei, pe genialii politicieni ai Romaniei Prosterne, sa ascultam orbeste de ei, sa facem ce ni se spune si sa gandim cum vor ei, acesti potentati galagiosi si tupeisti, care sunt deja umblati prin lume, altfel decat cei ce se duc la cules de capsuni in Spania sau la munci necalificate in Italia. Ei, foarte umblatii politicieni imbuibati ai unei Romanii aduse in sapa de lemn, invata nu doar „la gat cravata cum se leaga nodul”, ci si cum trebuie sa aiuresti mintile oamenilor cu jucarele care sa-i tina in robie si sa le dea iluzia ca sunt liberi, democrati si stapani ai lumii. Sa le dai iluzia ca, in tara lor, ei sunt adevaratii decidenti. Pentru simplul fapt ca au libertatea sa injure cum vor ei, cand vor ei si pe cine vor ei – generali, magistrati, cercetatori, profesorii etc. –, sa le dea in cap pe strada si sa-i considere, precum o sugereaza tocmai primul ministru al Romaniei, ca privilegiati si nesimtiti care trebuie adusi in rand, adica in sapa de lemn, cu toata lumea muritoare de foame, precum a  fost adusa tara sarmanilor. Si pacostele astea de pensionari! Care nu mor dracului odata, pentru a scapa guvernul si toata lumea asta noua de ei… Nimeni nu mai tine seama de faptul ca toti pensionarii – chiar si cei care nu au contribui direct, cu bani, la fondul de pensii – si-au construit pensia in timpul unor decenii de munca grea, incordata, prin sacrificii imense, iar statul n-ar trebui sa faca altceva decat sa se comporte macar ca o banca unde acesti oameni si-au depus economiile pentru ca sa le aiba la batranete, dar nu dupa voia lor, ci dupa cum a stabilit statul. Si militarii – care dispun de o pensie ocupationala, adica de serviciu – au contribuit cu varf si indesat la pensia pe care trebuie sa o primeasca dupa patru-cinci decenii de slujire neintrerupta, douazeci si patru de ore din douazeci si patru, la ostire, in niste conditii in care nici cainii n-ar trebui sa traiasca. Solda lor mizerabila – cam de 2-3 ori mai mica decat solda primita de militarii altor armate – continea in ea si dreptul la pensie. Adica era diminuata ab initio cu cuantumul contributiei la pensia de serviciu, chiar daca nu se intocmeau hartii in acest sens. Mai mult, inca din timpul comunismului, cadrele militare au fost nevoite sa achite si o contributie pentru asa-zisa pensie suplimentara, care se adauga, la finele carierei, la pensia de serviciu… Ca sa nu mai vorbim de numeroasele obiective economice la realizarea carora armata a contribuit in modul cel mai substantial, fara ca militarii sa fi fost vreodata remunerati si pentru munca prestata in folosul economiei…

…Nu ma gandeam, atunci, in decembrie 1989, cand eram in strada impreuna cu toti acei oameni entuziasti care nu doreau altceva decat libertatea fiintei, a cuvantului, a vietii, a economiei, a informatiei, ca, in numai doua decenii, o noua casta aroganta de noi imbuibati din avutia tarii va pune stapanire pe tot ce s-a cladit in tara asta, va distruge tot, va acumula averi incomensurabile si, la greu, adica in situatii de criza, il va pune tot pe bietul salariat, pe omul care-si numara maruntisul pentru a-si cumpara o bucata paine, sa plateasca incompetenta, jigodismul, nepriceperea, hotia, lacomia celor care au jefuit toate unitatile economice ale tarii, tot ce s-a durat prin zeci de ani si cu eforturi uriase. Oamenii acestia clameaza astazi sloganuri impotriva Armatei Romaniei, a generalilor ei, taie bugete, salarii, instituie curbe de sacrificii si, ce-i mai rau si mai rau, infiltreaza in toate structurile statului pe care vor sa-l modernizeze un clientelism politic de cea mai joasa speta, dar de cea mai teribila aroganta.

2. Adevaratul inamic al Armatei Romaniei, azi

De cand exista tara aceasta, oamenii au fost nevoiti sa se organizeze si din punct de vedere militar, pentru a-si apara fiinta. Niciodata n-a fost altfel. Si nici acum nu este. S-au modificat doar imprejurarile. Problema este aceeasi. Numai ca, acum, spre deosebite de ieri, tara nu se mai apara construind fortificatii la frontiera, ci participand activ si efectiv la procesul de gestionare a crizelor si conflictelor, intrucat, potrivit teoriei haosului, un conflict de foarte mica amploare si de joasa intensitate ar putea genera, in anumite conditii, un razboi de mare intensitate si chiar de mare amploare…

Armata Romaniei nu se confrunta, la ora actuala, cu un inamic bine inarmat, feroce, care ameninta tara dinspre toate orizonturile, ca in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, desi, la modul cum se deruleaza azi conflictualitatea lumii, probabil, ca nu este prea departe nici o astfel de vreme. Deteriorarea grava a economiei, a patrimoniului, a resurselor, a culturii, recrudescenta unor numeroase provocari, sfidari, pericole si amenintari de tot felul, inclusiv nucleare, teroriste, energetice, informationale, la adresa lumii intregi, deci si a Romaniei, ca entitate, a ordinii si securitatii publice, sociale si societale au vulnerabilizat la maximum tara si pot genera si o astfel de escaladare.

Din pacate, Armata Romaniei este agresata chiar de proprii ei conducatori politici, ca si cum acestia ar dori sa se razbune pe aceasta institutie, s-o umileasca, s-o degradeze si s-o distruga. Ca si cum ar fi inamicii ei cei mai feroce si, in acelasi timp, cei mai parsivi. Ca si cum armata n-ar fi instrumentul lor de forta, puterea lor armata, singura institutie care poate si trebuie sa asigure apararea tarii prin mijloace militare, in cadrul Aliantei Nord-Atlantice si in cel deschis de politica europeana de securitate si aparare. Sau inafara acestora, in situatia in care aceste organisme nu vor mai exista, pentru ca nicio Alianta nu dureaza o vesnicie, pe cand o tara dureaza cat va dura aceasta lume, daca vrea sa fie o tara si sa conteze ca tara in aceasta lume…

Din 1990 incoace, impotriva Armatei Romaniei s-au desfasurat un numar foarte marte de agresiuni, dintre care as aminti doar cateva:

– desfasurarea, din 21 decembrie 1989 pana la impuscarea lui Ceausescu, a unei diversiuni radioelectronice de proportii uriase (este vorba de mii de tinte aeriene), prin care se simula o operatie aeriana de mari proportii si se sugera ca ar fi fost in derulare o agresiune cu baze interne si extreme, urmarindu-se angajarea armatei, crearea confuziei, dezinformarea, producerea de incidente grave (o unitate sa deschida focul impotriva altei unitati etc.);

• culpabilizarea ulterioara a militarilor pentru evenimentele din decembrie 1989, cand, de fapt, armata nu a facut altceva decat sa protejeze obiectivele strategice si sa creeze conditii pentru a se intra in normalitatea politica si strategica, fiind singura institutie care, in acele conditii grele, a ramas verticala, lucida si de caracter;

• acordarea, incepand cu 1990, fara nici un fel de discernamant si de justificare, a gradului de general unui numar mult prea mare de ofiteri care nu numai ca nu aveau nici un fel de pregatire militara si de competenta strategica, dar nu dispuneau nici de cele mai elementare merite care sa justifice astfel de avansari;

• introducerea masiva, pe functii importante, a unor politicieni sau clienti politici, fara nici un fel de legatura cu institutia militara, care au afectat grav verticalitatea si onoarea armatei.

Transformarea gradului de general intr-o halvita politica acordata unor oameni loiali sau oricaror altora propusi pentru o astfel de avansare constituie, fara indoiala, cea mai grava agresiune care poate fi exercitata asupra unei armate, intrucat afecteaza nivelul strategic. Gradul de general este valoarea suprema a unei armate – generalul este strategul (strategos – general) –, iar nivelul politic (care este nivel decident) trebuie sa protejeze si sa respecte acest grad. In Armata Franceza, spre exemplu, gradul de general este echivalent cu cel de demnitar. Acordarea gradului de general, chiar daca este un drept al Presedintelui Romaniei, ar trebui sa urmeze un proces riguros si destul de dificil. Gradul de general cere o trecere la un nivel de competenta strategica. Si chiar daca, spre exemplu, brigada nu este, potrivit unor viziuni, un esalon strategic, ci unul tactic – brigada este o mare unitate de lupta –, modul ei de angajare, competenta de management si rolul ei in razboi ca si in operatiile de gestionare a crizelor si conflictelor (mentinere a pacii, impunere a pacii etc.) necesita competenta strategica din partea comandantului ei. De aceea, inclusiv primul grad din corpul generalilor, cel de general de brigada, este un grad care presupune pregatire strategica si competenta strategica.

Cu alte cuvinte, gradul de general ar trebui sa se acorde numai militarilor in activitate, in urma unor rezultate stralucite si dobandirii, prin sistemul de pregatire profesionala, prin experienta si calitati manageriale remarcabile, prin cultura strategica si inteligenta creativa probata si evaluata, a competen?ei strategice.

Fel de fel de oameni – veterani de razboi, politicieni care aveau un grad militar in rezerva sau in retragere, subofiteri si chiar oameni care nu au absolut nicio legatura cu armata si cu nivelul ei strategic – au fost propusi pe liste si avansati fara nici un fel de problema la gradul de general. Ne pronuntam categoric impotriva unei astfel de practici care distruge pur si simplu nivelul strategic si introduce in sistem oameni care nu au nicio legatura cu acest nivel, cu onoarea si demnitatea armatei si, mai ales, cu uriasa responsabilitate a nivelului strategic.

Astfel de avansati corup nivelul strategic, il aservesc si, in cele din urma, il distrug. Desigur, s-ar putea obiecta ca avansarile la gradul de general nu vizeaza direct armata activa, ci se acorda unor oamenii care, la vremea respectiva, ar fi meritat sa fie avansati la acest grad, dar nu au fost. Dimpotriva, functiile de general din armata au fost reduse la minim (exista, spre exemplu, o singura functie de general cu patru stele!), iar in alte structuri, care par a fi mai utile momentului, acestea s-au multiplicat… Dar sa nu ne uitam in ograda vecinului…

Ce au administratorii politicieni alesi prin vot de poporul roman cu Armata Tarii? Cine a facut, a dezbatut, a votat si a promulgat legile de reforma, de salarizare, de pensionare si de angajare a militarilor si pensionarilor Armatei Romaniei? Cine a redus armata de la 300.000 de oameni la 75.000 de militari? Cine a stabilit cuantumul pensiilor si salariilor? Pe ce lume si in ce tara au trait, in toti acesti ani de legiuiri si nelegiuiri, cei care sunt astazi la putere si arunca vorbe grele la adresa unor oameni care au slujit si slujesc in mod stralucit Armata Romaniei? Desigur, pot sa spuna ca ei au fost in opozitie, n-au fost de acord cu aceste legi si, venind la putere, vor face altele care le convin lor. Legea nu mai e deci lege, ci doar un instrument al puterii politice pe care-l schimbi asa cum ai tu cheful sau interesul… In numele unor idealuri care nu exista. Ce va urma?

In momentul in care, in Bucuresti, in plin centru, s-a tras primul glont de razboi – chiar daca el s-a tras in sus, pentru descurajare –, normalitatea s-a spulberat si una dintre cele mai grave crize din istoria Romaniei s-a declansat. Iar vina nu apartine armatei, ci decidentului politic. Dimpotriva, Armata Romana s-a comportat eroic atunci, in decembrie 1989, intr-o situatie de maxima incertitudine pentru care nu a fost niciodata pregatita sa o gestioneze. La vremea potrivita, adica dupa ce a asigurat toate conditiile posibile pentru ca noua putere politica, legitimata de Revolutie sa-si faca treaba, s-a intors in cazarmi, si-a intensificat eforturile pentru indeplinirea conditiilor necesare integrarii in NATO si s-a supus fara cracnire tuturor reformelor si transformarilor prin care, cu sau fara voia ei, a trecut. Concomitent cu reducerea drastica a efectivelor, cu efectuarea restructurarilor succesive si cu trecerea la profesionalizare, armata trebuia sa beneficieze de punerea in aplicare a unor programe de inzestrare corespunzatoare… Decidentul politic a stopat, practic, toate initiativele, toate programele si toate strategiile de inzestrare. Desigur, pe motiv ca nu sunt bani, iar razboiul nu bate la usa… Intre timp, bancile romanesti au fost distruse, economia romaneasca – asa cum era si cat era – a fost spulberata sau vanduta pe nimic, conturile din tara si, mai ales din strainatate ale unor profitori ai momentului au crescut, tara s-a umplut de vile somptuoase ale demnitarilor si altor personalitati care se cred de anvergura europeana si mondiala, tiganii au devenit rromi, pentru ca numele lor sa fie mai usor conexat si asociat cu cel al tarii care poarta numele Romei, cu cel al clanurilor care se bat cu sabii si cu pistoale in centrele unora din orasele Romaniei, de parca tara ar fi un sat fara caini si fara oameni, invatamantul este bulversat, cercetarea stiintifica facuta varza, productia de petrol a scazut de la 14 milioane de tone, cat era in 1976, la 5 milioane de tone, marile intreprinderi romanesti au disparut, agricultura s-a intors la conditia de subzistenta marunta sau a facut pamanturile parloaga, satele s-au prapadit, sufletele s-au inveninat, crimele s-au inmultit, retelele de traficanti de droguri au proliferat, oamenii s-au scarbit sau s-au inrait… Nu se mai suporta, sar unii la gatul altora sau se ascund speriati pe unde pot, de regula pe sub propria lor piele, devenita imuna la toate. Si imunda…

3. Un precedent paradoxal, cu consecinte imprevizibile

Ar trebui ca eu, pensionar militar, sa nu-mi bat capul cu toate astea. Nu este treaba mea. Mai exact, n-ar trebui sa fie. Dar cum sa nu fie, cand, de ani de zile, inafara unor campanii electorale interminabile, unor balacareli ca la usa cortului, unor minciuni fara rusine si a unei impotente economice si manageriale strigatoare la cer, nu vezi nimic si nu intelegi nimic?! Televiziunile fac rating, fel de fel de oameni isi dau cu parerea, Puterii arogante nu-i pasa, iar intre timp totul se prabuseste. Salariile bugetarilor scad cu un sfert, pensiile, impozitate deja, se reduc cu 15 %, poporul plateste!

Eu sunt doar un soldat care se supune legilor si regulamentelor armatei si nu cer nimic in afara de ceea ce mi se ofera prin lege, prin cutuma, prin ordinele si dispozitiunile ierarhice. Daca onor Presedintele Romaniei, onor Parlamentul tarii, onor Guvernul considera ca solda mea este prea mare, n-are decat s-o reduca la cat cred ei de cuviinta. Niciodata, niciunul dintre guvernele Romaniei nu a negociat solda cu mine. El a scris si eu am semnat. Daca pensia mea este prea mare, sau, la acordarea ei, nu s-a respectat intocmai legea, n-are decat sa faca ajustarile si corecturile necesare, asa cum se procedeaza in intreaga lume civilizata. Dar sa nu-mi ridice, mie, soldatului pregatit sa invinga sau sa moara pentru viata natiunii, toata tara in cap ca am o solda prea mare sau o pensie nesimtita, cand el, Statul, a hotarat si a scris prin lege, fara sa ma intrebe pe mine, fara sa ma consulte, fara sa negocieze niciodata cu mine, cat sa fie aceasta solda si cat sa fie aceasta pensie. Tine de competenta acestor onorabile institutii democratice sau de care or fi, nu de vox populi, de care n-au auzit demult sau de care aud doar atunci cand le convine unora sau unde le convine altora.

Cand am venit in Armata, statul a facut cu mine un contract standard, nenegociabil, obligandu-se sa-mi dea echipament, solda, medicamente si o pensie (cand va veni vremea), asistenta medicala gratuita, iar eu sa pun in slujba tarii viata mea, sa fiu in orice moment gata sa pun in aplicare, prin mijloace militare, indiscutabil si imediat, o decizie politica legala si legitima cu privire la apararea tarii. Eu am fost pregatit si instruit sa fiu invingator intr-un razboi sau sa-mi dau viata pentru tara, dar sa nu fac niciodata un pas inapoi in fata inamicului. Si asa am trait toata viata. Apoi, onor Statul s-a debarasat incet, incet de angajamentul sau, a uitat ca in Legea 80 scrie asistenta si medicamente gratuite, mi-a impozitat pensia si, pe deasupra, prin vocea unui prim-ministru cazut din Luna, m-a facut si posesor al unei pensii nesimtite, deci nesimtit. Stie ca n-o sa-l dau in judecata, ca n-o sa fac nimic, iar el, impreuna cu toti cei care au conditionat dezastrul economic al tarii, abia asteapta sa trec pe lumea cealalta, pentru a face economie la bugetul de stat… Cu alte cuvinte, statul caruia ii apartin si ale carui ordine le execut intocmai si la timp a devenit inamicul meu numarul unu, cu care  nu ma pot lupta pentru ca este seful meu…

Din pacate, Guvernul acesta nu este chiar singurul care se uita la armata ca la o sperietoare sau la o institutie parvenita si nefolositoare. Unii tineri au scris, negru pe alb, pe diferite  forum-uri, ca n-o sa le fie lor bine in tara aceasta pana nu mor toti cei care au peste 50 de ani… Undeva, pe o trecere de pietoni, in orasul in care exista unul dintre cele mai bune licee din tara, liceul meu, „Fratii Buzesti”, un tanar de 21 de ani loveste cu pumnii un batran de varsta bunicului sau si il lasa acolo mort. Pe motiv ca nu a traversat mai repede pe zebra. Batranul tinea de mana o fetita, nepotica lui… Nimeni nu a sesizat faptul ca un tanar a lovit un batran, ceea ce este foarte grav, ci doar faptul ca l-a omorat. La fel de grava este si mentalitatea celor care au scris pe blog ca nu va fi bine in tara aceasta pana nu mor batranii, pe motiv ca astia ar fi fost comunisti… Dar tot cam asa se gandeste si prin alte parti, pe unde se hotaraste soarta Romaniei Neputincioase, a Romaniei Distruse, a Romaniei Sarmane. Sau cel putin asa gandim noi ca s-ar gandi prin acele cancelarii. Da, Doamne, sa gresesc! Dar nu gresesc in legatura cu modul in care primul ministru al tarii trateaza generalii si pensionarii militari. Daca avea nevoie de noi, de sacrificiul nostru, trebuia sa ne ceara cinstit sa acceptam ca, pe o durata limitata, sa cedam jumatate din solda sau din pensie pentru a sprijini iesirea din criza. Si cei mai multi dintre noi ar fi facut-o fara nici un fel de obiectie, chiar daca unii ar fi murit de foame! Sau sa fi procedat macar asa cum a procedat Stalin, dupa 1945, cu invalizii de razboi care cereau mancare si drepturi. I-a trimis pe toti in Extremul Orient sa-si ingrijeasca ranile si sa primeasca acolo un blid de mancare. Jumatate dintre ei au murit pe drum, iar cei mai multi dintre cei care au ajuns acolo, unde nu ii astepta nimic, nu s-au mai intors niciodata… Bravos Natiune! Halal sa-ti fie! Cum ar fi spus marele Caragiale, in alte vremuri fandosite.

Romanii au fost si sunt oameni ca toti ceilalti. Nu mai stiu precis daca mai sunt si astazi. Sunt prea dezamagit de injuraturile lor si de inconstienta multora dintre ei, pentru a-mi permite sa mai emit judeca?i explicative sau justificative despre mul?i dintre cona?ionalii mei. Dar sa presupunem ca sunt. Nu sunt nici mai buni, nici mai rai, nici mai rabdatori, nici mai nerabdatori ca altii. Romanii sunt un popor sedentar. Si ei fac parte din categoria acelor popoare sedentare care au castigat, asa cum afirma Gerard Chaliand in monumentala sa lucrare Anthologie mondiale de la strategie,  confruntarea cu popoarele migratoare razboinice, suferind insa si ei, ca toti sedentarii, influenta acestora, mai exact, efectul de contraasimilare. N-au invatat insa de la acestia disciplina si respectul fata de semenul lor, ci, in parte, si-au pastrat doar ura si invidia fata de celalalt, care are ograda alaturi… Si, pe vremea copilariri mele, tatele din satul meu se certau peste gard cat era ziulica de mare. Isi strigau tot ce le venea la gura, iar a doua zi se impacau sau o luau de la capat. Unele nu mai vorbeau intre ele ani buni sau chiar toata viata…

Militarii romani fac parte din poporul roman si, la randul lor, nu sunt nici ei nici mai buni, nici mai rai ca parintii, fratii, rudele si vecinii lor, ca mediul politic, social, economic si informational in care isi duc viata. Singurul lucru care-i deosebeste de acestia este ca aproape toti au invatat si stiu sa fie buni camarazi, ca sunt in stare sa isi dea viata unii pentru altii si, impreuna, formeaza o entitate de mare forta si de o moralitate ireprosabila, probata, de-a lungul istoriei, in toate razboaiele la care a participat Armata Romanie si confirmata si azi in teatrele de operatii ale lumii. Militarii romani, si azi, in teatrele de opera?ii ale lumii, sunt printre cei mai buni din lume.

Profesia de militar este tot o profesie. Profesiile nu se compara intre ele, pentru ca nu se substituie intre ele, pentru ca profesiile sunt doar complementare si nu concurente. Nu se face un tabel cu calitatile si competentele medicului si un altul cu calitatile si competentele ofiterului pentru a le compara intre ele si a spune care dintre cele doua profesii este mai cu mo?, mai importanta sau mai valoroasa. Ar fi absurd. Nicaieri in lume nu se face asa ceva. Pentru ca fiecare profesie este unica in felul ei, iar arealul ei, in ansamblul vietii si securitatii oamenilor si comunitatilor, isi are un rol absolut necesar si foarte distinct, de neinlocuit. Profesia de militar este, desigur, una de risc extrem. Dar si cea de medic este una la fel de riscanta, mai ales cand este vorba de salvarea oamenilor in timpul unor razboaie, calamitati si dezastre.

Ce au facut insa unii dintre politicienii Romaniei, aflati, in timp ce noi scriem aceste randuri, la guvernare, impreuna cu primul lor ministru? Au calificat, intr-o forma sau alta, prin cuvinte mai mult sau mai putin chibzuite, militarii romani, indeosebi generalii si pensionarii militari, ca si alte categorii de bugetari si pensionari, ca fiind beneficiari ai unor salarii de lux si ai unor pensii nesimtite, in timp ce majoritatea salariatilor si pensionarilor traiesc din pensii si salarii foarte mici. In conceptia primului ministru al Romaniei, acesta este un dezmat caruia trebuie sa i se puna capat. In acest timp, numarul ministerelor pe care el le conduce a crescut, la fel ca si cel al secretarilor de stat si consilierilor de tot felul. Ma rog, acestea sunt chestiuni de bucatarie guvernamentala, si nu e bine sa le discutam decat punctual.

Revoltator este ca, prin astfel de afirmatii nejustificate, fara un suport real, fara calcule si evaluari precise, primul ministru al tarii a creat unul dintre cele mai abjecte precedente din istoria Romaniei, ridicand populatia necajita a tarii impotriva generalilor Armatei Romaniei si a pensionarilor militari care, in opinia acestui demnitar inconstient, beneficiaza de privilegii pe care nu le merita. Legile de recalculare a salariilor si pensiilor si legea inva?amantului sunt deja in Parlament, iar guvernul urmeaza sa-si asume raspunderea…

Cand situa?ia a fost analizata la bani marun?i, s-a dovedit ca onor prim ministru nu prea stia ce spune, dar raul fusese deja facut.  Este ca si cum eu m-as supara pe mana dreapta si as acuza-o in vazul lumii, ca are o manusa mai calduroasa decat mana stanga, afirmand sus si tare ca mana dreapta este nesim?ita, in timp ce mana stanga este o victima a nerusinarii mainii drepte, ca si cum nu amandoua mainile ar fi ale mele si comandate de creierul meu…

In timp ce onor Guvernul hotaraste sa reduca salariile bugetarilor cu un sfert – ceea ce este o crima! – si pensiile cu 15 %, marii oameni de afaceri datoreaza guvernului, numai pentru perioada 2004-2006, din taxe si impozite neplatite, 3,7 miliarde de euro! Dar pe astia nu-i trage nimeni la raspundere si nu-i executa nimeni silit. Conturile lor sunt, probabil, bine mersi, iar contribu?ia lor la iesirea din criza este absolut nula, intrucat ei s-au imboga?it din tranzac?ii imobiliare sau cu terenuri, din afaceri cu statul si nu din productia de bunuri materiale necesare acestei na?ii.

Concluzie sinistra

Acesti domni, ajunsi, asa cum au ajuns, pe locurile pe care odinioara au fost Carol I, Ferdinand, Bratianu si alte mari personalitati care au facut Romania de astazi, inclusiv cu jertfa militarilor romani care s-au acoperit totdeauna de glorie, de onoare si de demnitate pe campurile de bataie ale neamului, ar trebui sa stie si sa nu uite un adevar pe care orice politician cu scaun la cap il stie: Istoria oamenilor a dovedit ca, pentru a trai in siguranta si in securitate, un stat trebuie sa-si pregateasca sute de ani o armata pe care, atunci cand vine vremea, o foloseste un an, o saptamana, o zi sau doar cinci minute. Dar, este foarte posibil ca, daca, in acel moment, n-o are, sa dispara pentru totdeauna ca neam si ca tara de pe fata pamantului.
General de brigada (r) dr. Gheorghe VADUVA
http://vadgeo.wordpress.com/2010/05/