Category: literature

MAMA

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Family, literature, poetry1 Comment

Zaharia Bonte – Sombreffe, Belgia 04 martie 2010

Trecuta prin toate anotimpurile,
Batuta de toate vanturile…
Cercata in toate privintele;
Ramasa mereu iubitoare,
Curata si gingasa floare !

Te priveam mereu zambitoare,
Iti cadeam instinctiv la picioare;
Fiinta divina, adanc iertatoare
Iti datoram toate cuvintele,
Prin tine atinsu-ne-am tintele.

Nu-i alta fiinta ca tine pe lume,
Nu-i pedagog mai bun sa indrume ;
Nu-s rugaciuni mai fierbinti si duioase
Ca ale mamei deplin credincioase,
Nu sunt femei mai frumoase !

Cu tine incep invatamintele;
Pana si rostul ce au mormintele
Sa-l pricepem ti-ai dat toate silintele.
Astazi din cer ne zambesti, raza de soare,
O, mama, fiinta pe veci nepieritoare !!!

RITUALURI EGOISTE

On By nelursIn Life and Health, literatureLeave a comment

by Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Desteptatorul îngâna alene o melodie ambientala placuta si se îmbujoreaza în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populara de aburi. Barbu casca si se întinde cinci minute. Are grija sa respecte macar în linii mari instructiunile din cartea de yoga. Îi vine greu sa se dea jos din patul cu saltea modelata dupa conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca sa-i faciliteze odihna placuta. Odata ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pasta de dinti hi-tec, protectie maxima cu înalbitori si întaritori de smalt. Ca sa poata zâmbi mai târziu fara complexe, daca-i vine. La micul dejun consuma un iaurt cu culturi benefice, care-l ajuta sa mearga regulat la WC. Ca sa aiba o zi buna, fara dureri de stomac. Bea o cafea fara cofeina, îmbogatita cu extracte de ginko. Îmbunatateste memoria si combate senilitatea. Arunca ambalajul de la iaurt în sacul de deseuri recuperabile si depune cana de cafea în masina de spalat vase. Pentru un consum economic. Si ca sa crute planeta.

În masina asculta muzica clasica. Îi induce buna dispozitie, ca sa ajunga destins la serviciu. Cu un zâmbet deschis îsi saluta colegii în parcare si pe culoar. Când vor avea nevoie de el, îsi vor aminti ca are o fire optimista si-l vor trata cu prietenie, chiar daca nu vor fi de acord întotdeauna cu ce spune. Legat de zâmbet îsi aminteste de pasta de dinti si-si propune sa nu uite s-o treaca pe lista de cumparaturi din agenda electronica. Efortul de memorie e numai bun ca exercitiu mental, caci creierul trebuie antrenat si mentinut în forma, ca un muschi.

Barbu îsi trateaza partenerii de afaceri cu mare amabilitate. Le zâmbeste pâna si la telefon. Pentru ca stie ca zâmbetul îsi pune amprenta imperceptibila pe ce spunem si se transmite telepatic interlocutorului. Barbu se straduieste sa fie atent la tot ce se întâmpla în jur, fidel mottoului sau preferat: “sa nu pierzi nimic!”.

În pauza de masa manânca o salata dreasa cu multa lamâie si cu un strop de ulei de masline, urmata de o supa-crema de morcovi nu prea fierbinte (previne cancerul de esofag) si o felie de pâine integrala cu putina brânza de vaci. Asa se alimenteaza cu cap si economiseste timp, evitând coada de la banda cu mâncare gatita. În fond “mâncam ca sa traim, nu traim ca sa mâncam”. Autocontrolul e o dovada de civilizatie si Barbu e constient ca prin asta se distinge el de marea masa.

Ca premiu autoadministrat pentru timpul economisit îsi permite luxul unei plimbari prin parc în pauza de masa, si o puncteaza din loc în loc cu exercitii de respiratie profunda si de destindere constienta a muschilor.

Întors la birou, Barbu da totul ca sa atinga randamentul maxim. Pentru el tot un fel de sport, mai ales de când are scaunul ergonomic care-l obliga sa-si tina spatele drept. Îsi termina treaba cu o jumatate de ora înainte de finalul programului si profita de ocazie ca sa-si sune prietenii (pe Bucur si pe Balan) si sa se puna reciproc la curent cu ultimele noutati. Contactele sociale sunt sarea si piperul vietii, asta stie oricine.

Dupa program se întâlneste cu sotia. Împreuna inspecteaza câteva masini la mâna a doua. E timpul sa schimbe marca si sa-si ia ceva de fabricatie mai recenta, mai nepoluant. Intra apoi la o librarie, ca tot e în drum. Doamna Barbu îsi cumpara revista “Myself” si doua volume de literatura pentru femei. Barbu nu-si poate suprima zâmbetul superior, amuzat de preferintele ei literare. Ea se scuza cochet: „N-am chef de clasici greu digerabili în concediu. Revista e pe post de «o seara la meci» iar romanele sunt antidot la serialele tale politiste”. Barbu o saruta charmant în timp ce o mângâie împaciuitor pe obraz. Îi zâmbeste si o priveste lung în ochi pâna numara în minte de la unu la cinci. Ocheade sub cinci secunde pot trece neobservate; cele mai lungi de cinci secunde pot provoca suspiciuni. Îsi alege si el doua carti: una de antrenament autogen si una cu pratici de succes pentru investitii sigure.

Pentru copiii lor, ambii studenti, Barbi cumpara manualul „Cum sa facem impresie buna” si bestsellerul „Viata mea îmi apartine numai mie”. Apoi iau masa la un restaurant cu produse naturale. Comanda peste. Întorsi acasa se uita împreuna la stiri. Barbu cedeaza sotiei fotoliul de la tastatura si o lasa sa cotrobaie în voie prin internet dupa o destinatie de vacanta care sa satisfaca pe cât posibil gustul lor barbinian (un pic din toate, daca se poate la pret usor rectificat în jos, se întelege). El se destinde la televizor cu un documentar despre cele mai dificile meserii din lume, emisiune recomandata de revista Program TV, explicit pentru barbati. Pentru seara urmatoare, Barbii au deja program. Sunt invitati acasa la Bucuri, cuplu de medici, el estetician, ea dentista.

Weekendul e de asemenea programat cu atentie. Îl vor petrece împreuna cu Bucurii si cu Balanii – avocati specializati pe taxe si impozite – într-un hotel de tratament din capitala. Pachetul “wellness” e convenabil la pret pentru grupuri de mai mult de cinci persoane si contine tot ce e necesar unei destinderi fructuoase, inclusiv o reprezentatie de teatru experimental în casa scarilor a unui bloc vechi din fostul cartier muncitoresc socialist.

Daca starea vremii va corespunde prognozei pe termen mediu, Barbii, Bucurii si Balanii vor savura un weekend perfect si se vor întoarce stimulati pentru noi randamente maxime pe saptamâna urmatoare. Întins în pat, Barbu încearca un zâmbet înainte de a adormi. Ca sa viseze frumos. Dar nu-i vine. Renunta, ca tot nu-l vede nimeni pe întuneric în pat. Asa ca n-a pierdut nimic.

Fragment din “¿Que pasa?”
de Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2010

***

SONNEMBERG Gabriela, nascuta CALUTIU, la 17 noiembrie 1967, la Talmaciu, jud. Sibiu.
Email: villa@la-gamba.net

Educatie:

1974 – 1982, Scoala generala nr. 1, Talmaciu, sectia cu predare în limba germana;

1982 – 1986, Liceul de matematica-fizica “Gheorghe Lazar” (astazi Colegiul National Gheorghe Lazar), Sibiu, profil matematica–fizica

1987 – 1992, Academia de Studii Economice Bucuresti, Facultatea de Comert, Sectia “Economia Serviciilor de Alimentatie Publica si Turism, finalizarea studiilor cu Titlul Academic de Doctor în Economie (2001);

Specializari complementare:

Traducator din limba germana în limba româna, domeniul Stiinte Economice, autorizat de Ministerul Culturii – 1992; absolventa a Scolii Internationale de Vara a Universitatii Economice Viena, promotia 1991; stagiu de cercetare la aceeasi Universitate, doua semestre, an universitar 1993 – 1994, specializarea Conducere de Personal.

Experienta profesionala:

septembrie 1992 – martie 1996, asistenta universitara la Catedra de Turism si Servicii din cadrul Facultatii de Comert, ASE – Bucuresti, colaborari la disciplinele Economia Serviciilor si Turismului, Marketing (predare în limba germana), Comert; activitate didactica (seminar) la Universitatea Româno – Americana din Bucuresti în domeniul management si marketing;

februarie 1993 – martie 1996, redactor plin la revista „Tribuna Economica”, departamentul Economie Mondiala, activitate cumulativa desfasurata concomitent cu experienta didactica din învatamântul universitar;

aprilie 1996 – octombrie 1998, asistent-cumparari (junior buyer) în centrala Metro Cash & Carry România, componenta în echipa de implementare a concernului în România; începând cu decembrie 1998 si pâna astazi, odata cu stabilirea în Spania, colaborari literare diverse în internet, respectiv la revista de cultura pentru diaspora româna din Canada si America de Nord „Observatorul” din Toronto (cu începere din 2003).

Cunostinte în limbi straine:

Româna (limba materna), germana (foarte bine), franceza (bine), engleza (bine), spaniola (bine).

Lucrari stiintifice si publicatii:

1987 – 1994 lucrari prezentate la sesiunile de comunicari stiintifice studentesti, respectiv ale cadrelor didactice din Învatamântul Superior, Bucuresti: „Ambalajele si promovarea produselor” (1987), „Program de valorificare turistica a satelor românesti” (1987), „Gândirea filozofica a lui Heidegger” (1989), „Perfectionarea lucratorilor unei întreprinderi prin metode moderne de instruire” (1992), „Teorii motivationale si impactul lor asupra climatului de munca” (1994);

1993 – 1995 peste 60 de articole în rubrica proprie (Lumea si noi) precum si la sectiunea Economie Mondiala din revista Tribuna Economica (decanul de vârsta al presei economice românesti); „Tendite si perspective în managementul resurselor umane” – teza de doctorat (Bucuresti, 2002); 2003 si pâna în prezent peste 35 de articole publicate în diverse publicatii de limba româna din tara si din strainatate precum revista «Observatorul» din Toronto, «Mesagerul» din Hamilton, «Agero» din Stuttgart, «Arcada» din Nuernberg, «Romanian VIP» din Dallas, publicatiile Asocatiei Române pentru Patrimoniu, sub egida fundatiei «Intermundus» s. a.)

ianuarie 2007, volumul „Vine seninul”, culegere de texte, aparuta la Editura ANAMAROL, Bucuresti, semnata cu numele de autor Gabriela Calutiu Sonnenberg.

Domenii speciale de interes personal:

literatura si multilingvism (limba de expresie – impuls sau frâna creatiei literare?); filozofie si stiinte exacte (zone de demarcatie, respectiv domenii de suprapunere), confluente interdisciplinare, în general; fenomenul cotidian – diferente de perceptie datorate filtrului cultural individual, multiculturalism si reflectia lui în plan personal; identitatea si omogenitatea de cultura în conditiile globalizarii accesului la ea prin internet, compatibilitatea cu noi forme de comunicare (meta-limbaj).

Scrisoare Mamei

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

by Daniel STAN

Îmi cere inima sa scriu,
Plângând, o poezie…
Cum as putea eu sa descriu
Iubirea ta cea vie ?

Cum as putea sa rasplatesc
Iubirea ta de mama?
Cuvinte simple ce palesc
Sa scriu, îmi este teama.

Caci pentru noi ai fost si esti
Fiinta cea mai draga,
Si clipele ce le traiesti
Doar de copii te leaga.

Atât de mult ai suferit,
Ca Mielul în tacere
Si pentru noi tu te-ai jertfit,
Sa crestem far’ durere.

Cred ca astepti la geam privind
În lacrimi si suspine,
Sa vezi copiii tai venind,
Ca n-au uitat de tine.

Iar clipele se scurg cu greu
În lunga-ti asteptare.
Tu i-ai crescut cu drag mereu –
De ce nu vin ei, oare?

Ne-ai îndrumat si ne-ai tot spus
Cum sa pasim în viata.
Sa fim tot timpul cu Iisus,
Asa ne-ai dat povata.

As vrea o clipa sa mai fim
Cu totii împreuna.
Caci meriti, Mama, sa iubim
Fiinta ta cea buna !

La Fundatia „Paul Polidor” din Bucuresti: Serata Elisabeta Iosif si Elena Armenescu

On By nelursIn Europe, literature, News, poetry, RomaniaLeave a comment

Paul Polidor
Bucuresti, 5 martie 2010

La Centrul International Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4 – Bucuresti de Interferente Culturale al Fundatiei „Paul Polidor” a avut loc miercuri, 3 martie 2010, orele 18.00, Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU. Manifestare desfasurata în cadrul Clubului de Lectura si Arte „Paul Polidor” si organizata de catre fundatia omonima în colaborare cu Liga Scriitorilor din România – Filiala Bucuresti, serata cu numarul 9 s-a deschis cu o lectura din scrierile semnate Elisabeta Iosif si Elena Armenescu, atât din aria prozei, cât si din cea a poeziei. Textele în lectura autoarelor, reprezentând o selectie bine aleasa din propriile scrieri, au încântat asistenta prin farmec si colorit imagistic, prin dezinvoltura metaforelor si robustetea constructiei literare, dar si prin respiratii interioare, cu suflu tainic, metafizic, impregnat de efuziuni muzicale si lirism… Despre aceste aspecte si destinul omului de condei în societatea româneasca de azi a vorbit criticul literar Cristian Neagu.
În partea a doua a seratei, pentru contributii deosebite la promovarea programelor fundatiei, scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu li s-a conferit titlul de membru al Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”. Astfel, Elisabeta Iosif si Elena Armenescu se alatura unor prestigiosi oameni de cultura, care au devenit (antum sau post-mortem) membri ai Academiei de Interferente Internationale „Paul Polidor”, între care amintim: poetul Traian T. Cosovei; criticul muzical Florin-Silviu Ursulescu; regretatul scriitor si promotor cultural Artur Silvestri; poetul Mihail Sinelnikov (Federatia Rusa); poeta Paula Romanescu; scriitoarea Crina Bocsan-Decusara; regretatul poet slovac Ondrej Stefanko; actorul Eugen Cristea (Societar de Onoare al Teatrului National „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti); poeta Victoria Milescu; artistul plastic Ashraf Heybatov (Germania) s.a.
Serata s-a încheiat cu doua momente artistice în onoarea scriitorilor Elisabeta Iosif si Elena Armenescu.
Primul moment a fost o surpriza: un dans imaginat (pe „Italian Polka” de Serghei Rachmaninov) de grupul de copii „Poli d’or” (Bianca Dumitrache, Zaheda Bahbouh si Mariam Ashkar) de la Gradinita 234 „Zori de zi” din sectorul 2 al Capitalei (conducator artistic: Simona Polidor).
A urmat recitalul de muzica culta al elevilor-artisti din centrul fundatiei „Paul Polidor” Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.4-Bucuresti (director: prof. Hortensia Orcula, amfitrion al seratelor alaturi de Paul Polidor).
Repertoriul clarinetistului Eduard Ignat, acompaniat la pian de catre prof.Ileana Georgescu, a inclus:
Demnitz – Studiu melodic nr.1;
J.A.Hasse – Boureé;
W.A.Mozart – „Dans german”.
Acompaniat de catre prof.Irina Barbu, clarinetistul Cristian Eftimie a propus auditoriului:
Demnitz – Studiu melodic nr.5;
W.A.Mozart – „Divertisment”;
E.W.Ferari – Romanta.
Conducatorul artistic al partii de muzica culta a fost muzicianul Stefan Mihailescu, profesionist care a imprimat un tonus sensibil interpretarilor în dificila zona de exprimare a suflatorilor.
Serata ELISABETA IOSIF si ELENA ARMENESCU „glasuieste”, de fapt, despre o urgenta spirituala a neamului românesc: aceea de a ne recunoaste propriile valori într-o lume cu repere îndoielnice si înselatoare, de a conferi forta axiologica si perenitate actului de emisie culturala într-o tara batjocorita de kitch-uri manelizante, de a cauta lumina în Dumnezeu si în fortele României profunde, zilnic strivite sub cizma indiferentei…

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetry, Romania, TheologyLeave a comment

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

Lansare de carte: „Confesiunile Angelei” – Vasilica Mitrea

On By nelursIn literature, NewsLeave a comment

by Gabriela Petcu
februarie 2010

În plina iarna, cu zapada acoperind orasul ca o poveste, la Cercul Militar din Constanta are loc o lansare de carte. Cu toate capriciile vremii, iubitorii condeiului s-au adunat în salonul pregatit special pentru acest eveniment. Romanul „Confesiunile Angelei” scris de Vasilica Mitrea într-o maniera autentica, a vazut lumina tiparului la editura „Nelinisti metafizice” din Constanta. Coperta este realizata de tânarul Aris Andrei Manoliu, elev în clasa a V-a, pasionat de literatura si arta fotografica.
Prefata acestui roman, porta semnatura doamnei Prof. Ghiuner Acmola, Directoarea revistei EMEL, cea care a transcris din alfabetul chirilic în alfabetul latin, traducând în româna un valoros volum de poeme, „EY, ANA TILI!” (Ei, limba materna!).

Cine este Vasilica Mitrea?

O doamna draguta, ne întâmpina cu zâmbetul blând si ochi veseli, cu o tinuta demna si purtând mare grija ca fiecare din noi sa fie multumit de aceasta întâlnire. Are multi prieteni iar prezenta ei face ca orice eveniment sa capete culoare si eleganta.

În „Confesiunile Angelei”, aceasta scriitoare moderna, captiveaza cititorul prin naturaletea si cursivitatea descrierilor, a dialogurilor nefortate, libere si pline de nuanta, surprinzând viata de cuplu necenzurata, asa cum este ea cu adevarat.

Romanul „Confesiunile Angelei” reprezinta nu numai destinul unei femei cu toate framântarile ei. Cu multa sensibilitate evoca si trairile barbatilor, egoismul si lasitatea lor, dar si mustrarile de constiinta în momentele de luciditate. Vasilica Mitrea, cu întelepciune, a construit un roman social, de un mare adevar uman. ( A. Matase)

Vasilica Mitrea are o bogata activitate artistica, literara, participa la foarte multe evenimente culturale aducând bucurie în rândul cititorilor prin materialele pe care le publica în diverse editoriale.

– Revista Camarazii – articole pe teme sociale
– Revista Marea Noastra – stiri lansari, expozitii pe teme marinaresti
– Revista EMEL – redactor, articole pe diferite teme
– Revista DOBROGEA CULTURALA – redactor
– Ziarul Karadeniz – articole privind etnia tatara si vizite în Crimeea
– Ziarul Cuget Liber, câteva stiri despre cultura
– Revista Arma Pontica
– trei carti:
– Stiai ca timpu-i colorat?
– Cândva,… prietene
– Confesiunile Angelei

– membra a Ligii Navale Române
– membra a Cadrelor Militare în rezerva
– membra a Cenaclului „Mihail Sadoveanu“
– membra a Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea

În deschiderea evenimentului, au luat cuvântul domnul Lazaroiu Aurel, doamna Prof. Ghiuner Acmola, doamna Prof. Maria Pop – Pesedinta Ligii scriitorilor din Constanta, Prof. Geo Vlad, Col. Craciun C-tin, redactor sef revista Arma Pontica, Col. Alexandru Bala, scriitor.
Invitatii, încântati de aceasta carte oglinda a realitatii sociale, au trecut pe rând pentru autografe si felicitari. Pe lânga felicitari, Vasilica Mitrea a primit în dar, un acrostih din partea scriitorului Col. Alexandru Birou.

Vinovat ca de tine mi-e dor,
Acum sunt departe si nu mi-e deloc usor,
Stiai ca timpu-i colorat?
Iar rosu când este îi semn ca te-ai jucat!
La pieptul meu, nimic n-ar mai conta.
In clipa în care capul îti vei aseza,
Ca numai în preajma ta doresc sa ma gasesc,
Apropierea ta iubita, mereu o doresc,

Mi-e sufletul gol si pustiu,
In a ma elibera de cenusiu,
Ti se pare acest lucru ciudat?
Recunosc, am fost cam obsedat,
Esti o fiinta atât de minunata,
Astazi fericita, mâine poate întristata.

Nici nu s-a uscat bine tusul din paginile acestui roman si Vasilica Mitrea ne-a destainuit ca mai are un volum în lucru pe care îl va lansa în aceasta primavara. Sunt sigura ca va fi o carte la fel de captivanta pe cât este romanul „Confesiunile Angelei”.

VALORI STILISTICE RELIGIOASE ALE CREATIEI EMINESCIENE

On By nelursIn literature, poetry1 Comment

by Dr. Valerica DRAICA
validraica@hotmail.com
Universitatea Oradea
Februarie 2010

Poezia are un domeniu specific: sfera imaginatiei, a visului, a irealului, starea de contemplatie, cu doua momente care se întrepatrund: momentul rational (care aduce în viata forma si echilibrul) si momentul irational (care distruge forma si destrama unitatea spirituala); poezia ne ofera prin ea însasi un fel de a vedea lumea, cu tangente în real si ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea si fantasia, deosebite de gândirea si constructia filosofica.

Înlauntrul poeziei lucreaza filosofia (ca întelepciune, cugetare, activitate intelectuala etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metafora care nu distruge si nici nu realizeaza realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însa, gândirea mitica eminesciana se afla pe tarâm autohton. Simbolul vechilor profeti cu fruntea-n lumina este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreaga poarta a lui învatatura. Un astfel de profet în noaptea noastra pierduta si amara, este si Heliade, al carui glas este glasul Providentei (La moartea lui Heliade)

Mitul orfic este abordat, fara cunoasterea unor repere livresti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântareti si de poeti. Eminescu asaza misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros si al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul si cântaretul care simbolizeaza vraja dionisiaca nascatoare de viata, puterea magica de a-i initia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existentei, ale lumii si universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevarat, al poetului initiat, vizionar.

Aspiratia lui Eminescu era depasirea limitelor impuse de cunoastere, dar poetul era constient ca un absolut al cunoasterii este o utopie, de aceea evadeaza în vis, în imaginarul poetic, care îi poate da iluzia negarii starii de gratie, a vârstei de aur, a primordialitatii. Poezia, drept urmare, este singurul mijloc al sacrului pamântean, fiind înger palid cu priviri curate, o sugestie a transcendentului, fara o semnificatie crestina.

Îngerul acesta este, poate, o reiterare a credintei primitive potrivit careia, pentru om, îngerul este un simbol al luminii, un aducator al harului.

Lexicul unui foarte mare numar dintre poeziile lui Eminescu impresioneaza tocmai prin simplitatea, sobrietatea, caracterul firesc al cuvintelor. De remarcat, totusi, ca, printre faptele de limba din secolul al XIX-lea, Eminescu pastreaza fonetismele moldovenesti, dar si ardelenisme sau muntenisme: câne, mâne, spariet, sparieta, sele, jele, tamâiet, mladiet, izvoara, pahara, sede, s-o vaza, s-auza, sa pui, voiu, creapa, sara, saca…, pentru valoarea lor artistica, cât si din necesitati de rima.

Uzul poetic, în sens strict, descopera si impune, cel putin stilului respectiv, valori semantice noi ale cuvintelor comune, dar si valori stilistice de context, cuvintele au sensuri figurate, ascunse, simbolice, care actioneaza asupra sensibilitatii umane. Emotia artistica, estetica, vine din amestecul interesant, deosebit, de sensuri si întelesuri, din îmbinari si cadente, din figurarile si imaginile pe care le propune îmbinarea lingvistica, conditionata de schimbarile produse în planul semantic.

Valorificând si studiile altor cercetatori, care au urmarit acelasi obiectiv, ne-am oprit la creatia eminesciana, pentru a examina valorile poetice ale unor cuvinte circumscrise Divinului si sferei limbajului religios, în special metafore si simboluri. În cele mai multe cazuri, cuvintele, selectate de noi, apartin lexicului comun, dar valorile stilistice ale acestora, în special cele metaforice, sunt date de context si de anumite conotatii.

Aurora este simbol al puritatii, al prospetimii sau metafora a începutului, plin de speranta: „Din demon facui o sânta, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.” (Înger si demon).

Bezna, termen care etimologic înseamna fara fund, dupa ce a preluat si sensul substantivului întuneric (din întuneric bezna), a dezvoltat un sens metaforic, simbolizând necunoscutul; poate fi si simbol al trecerii: „doar ceasornicul urmeaza lunga-a timpului carare.” (Scrisoarea I), dar poate sa fie si dâra de lumina celesta, destin ori traire.

Cuvântul cer simbolizeaza locul dumnezeirii (Divinitatii), probabil cel mai vechi sens figurat al termenului, lacasul muzelor si al zeilor, simbolul absolutului, al credintei, mai semnifica soarta, destinul, transcendentul, elementul primordial al universului: „O, te vad, te-aud, te cuget,/ tânara si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele,/ cu-alte raiuri, cu alti zei.” (Memento mori), „Iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea.” (Luceafarul). Crucea este simbol al credintei si al crestinatatii: „Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri.” (Scrisoarea III).

Astfel, Eminescu utilizeaza fonetismul muntenesc, caracteristic limbii literare: cer, ceruri:
„Din sfera mea venii cu greu,/ Ca sa-ti urmez chemarea,/ Iar cerul este tatal meu,/ Si muma mea e marea.” (Luceafarul).

În alte creatii, Eminescu recurge la fonetismul moldovenesc popular, dar si religios vechi: ceri, ceriuri: „În turme calatoare/ Trec nourii pe ceri,/ Ce seaman pieritoare/ Duioaselor dureri.” (Din cerurile – albastre), „Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din ceriul tau de stele.” (Rasai asupra mea), „Vede cum din ceriuri luna luneca si se coboara,/ Iar pe ceriuri se înalta curcubeiele de noapte.” (Scrisoarea III).

Prin lexicul religios poetul da o expresivitate deosebita imaginilor, imaginatia este calitatea proprie geniului, aparent, simpla folosire a unor termeni, ca: îngeri, (Misterele noptii), Dumnezeu, profet, icoana, preotul, altar, (Amorul unei marmure), Christ, Christos, Maria, Doamne, (Christ,), mister, rai (Înger palid…), ceruri, tariile, vama, sânt, sfinte, tamâie, zâna, Mario, sânt, icoana, lacrimi, înger, mag, destine, minune, stea stralucitoare, Mântuitorului, Parinte, Stapâne, … creeaza imagini unice ale Divinitatii în lirica româneasca.

Am insistat pe aceasta inventariere a lexicului de nuanta religioasa (totusi sumara) pentru a evidentia rolul expresiv al cuvintelor. Nu exista poezie eminesciana în care sa nu existe macar un termen metaforic, având conotatii religioase, fapt care nu îl transforma pe Eminescu într-un poet religios, dar este un indiciu al valorii stilistice religioase (epitet, metafora sau comparatie).

Desi în mai mica masura, lirica utilizeaza numele proprii, din varii motive, tematice sau prozodice, ele au, prin excelenta, un statut conotativ.

Din necesitati ritmice (impuse de ritmul iambic), Eminescu accentueaza diferit Arald: „E-ntinsa-n haine albe cu fata spre altar/ Logodnica lui Arald, stapân peste averi.” (Strigoii); „Eu vin la tine, rege, sa cer pe – Arald al meu.” (Strigoii).

Actiunea semantica si stilistica între termenii participanti la rima se desfasoara în doua directii: prima, dinspre numele propriu catre cel comun, iar a doua, dinspre numele comun spre cel propriu. Câteva variante sunt edificatoare: Alah, Alahu; Apolo, Apol; Cupidon, Cupido; Kamadeva, Kama; Demiurg, Demiurgos; Genarul, Genariul; Hristos, Christ, Christos; Pepelea, Pepele; Heliade, Eliad; Brigel, Brigbelu… În poezia Gemenii, ocurentele (6 – Brigbelu, 4 – Brigbel) resping posibilitatea substituirii reciproce, forma Brigbelu neaparând, niciodata, în final de vers, fiind, oarecum, refractara rimei: „Nebunul nalta dreapta, se uita lung la el/ Cu mâna pe pumnalu-i încremeni Brigbel.”; „Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta.”

Din necesitati de masura si ritm sunt utilizate si formele Demiurg si Demiurgos, Hristos si Crist: „Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.” (Scrisoarea III); „Batrânul Demiurgos se opinteste-n van.” (Împarat si proletar), „Bianca, stii ca din iubire/ Far’ de lege te-ai nascut;/ Am jurat de la-nceput/ Pe Hristos sa-l iei de mire.” (Povestea teiului); „Sau cad grele, mângâioase/ Si se sfarma-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.” (Singuratate).

Sumare chiar, observatiile noastre, de mai sus, încearca sa puna în evidenta faptul ca necesitatile ritmului si, mai ales, ale rimei, l-au obligat pe poet la topica si, în special, la utilizarea unora dintre dubletele enumerate. În plus, numele proprii cresc inventarul de rime, iar sugestiile si conotatiile tematice îmbogatesc considerabil imaginile liricii.

Lexicul poetic eminescian este des împrumutat din domeniul abstractiunilor, elementele lingvistice respective indicând natura reflexiva a lirismului si aspiratiile cunoasterii filosofice si poetice, adâncind astfel emotia intelectuala, iar apropierea de Divin, de crestinism, de religie, în general, se petrece în spirit romantic, prin cultivarea mitului – prin prometeism, satanism, romantism, titanism; când ajunge la miturile si simbolurile ortodoxe, discursul liric se îndulceste, chiar daca, uneori, da glas unei lumi în care valorile au aripa frânta, fiind lipsita de credinta, iubire si adevar. Poate de aceea si, în mod sigur, saturat de mediocritatea si rautatea celor din jur, poetul afirma: „Va las pamântul. Al meu e cerul!”

INTELECTUALUL ROMAN, ÎNCOTRO?

On By nelursIn Life and Health, literature, YouthLeave a comment

„Nu exista înca un statut al muncii intelectuale
si artistice. Un statut care sa lege rodul de
pom. Care sa arate ca rodul trebuie platit
anume ca sa poata fi pazit si întretinut pomul care altfel  se pierde, usuca, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU

Pe oamenii nostri de cultura si de creatie îi sarbatorim cu fast dupa moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dam emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculam afirmatiile lor cele mai semnificative si suntem profund impresionati. Câti însa s-au întrebat ce facem pentru acestia cât sunt în viata? Munca intelectuala si artistica n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciata nici de noocrati, caci ei îsi evalueaza pozitiv doar propria prestatie.

Intelectualul de rutina se chinuie realizând o munca „nerentabila”, pentru ca rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însa se reflecta în componenta, calitatea societatii de mâine. De intelectualul de exceptie, de creatorul de arta nu are nimeni nevoie, pentru ca, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupa ba cu un best seller frantuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatura buna de citit în tren ori în vreo sala de asteptare. Editorul îsi doreste un câstig imediat, iar romanele românesti contemporane ori cartile de poezie nu mai sunt cautate ca în epoca precedenta. Am putea crede ca nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însa daca ne apropiem cu atentie marita si meticulozitate fie si numai de creatiile premiate de diferite uniuni ale artistilor, scriitorilor, observam cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pilda, ar trebui tiparit în cinci sute de mii de exemplare, sa fie cunoscut în toata tara, sa fie citit, popularizat. Iata, asadar, avem de-a face cu o societate care nu da credit creatorilor de arta, inventatorilor, intelectualilor în genere… însa o astfel de societate – încotro?

Desi la scoala învatam ca va câstiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viata nu se întâmpla întotdeauna asa. Desi la scoala se vehiculeaza termeni ca demnitate, curaj, adevar, bun-simt, abnegatie, desi toata lumea „trece” prin scoala, nu toti oamenii pe care o sa-i întâlnim în viata dau dovada de asa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa ca: nu pentru scoala învatam (ceea ce învatam), ci pentru viata. Ce mai este valabil aici, ca si în zicala româneasca: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român sufera o transformare interioara extrem de dureroasa. În dreptul fiecarei din actiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamagire”. Pentru ca, negresit, ceea ce face un  profesor, de pilda, nu se rezuma numai la predatul orelor, activitati metodice, pregatiri suplimentare cu elevii în cadrul scolii, corectarea tezelor, pregatirea personala pentru sustinerea gradelor, serbari, competitii, simpozioane, adica nu se refera numai la ceea ce se vede, ci si la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educatia… sufletului, si pentru ca tot ce realizeaza în scoala ori pentru scoala e… nerentabil. Interesant, dar adevarat. si cum sa nu fie asa, când oamenii crescuti si educati la toate nivelurile în România sunt nevoiti sa plece în strainatate…?! (Nu mai iau în considerare faptul ca statul român cheltuie niste bani cu scoala respectivilor, iar când sa culeaga rodul, sa fructifice investitia, se trezeste ca n-are mijloace.)

Un premiant la Olimpiada de Matematica la etapa internationala, licentiat între timp al Universitatii din Bucuresti, performer în informatica, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristete ca ar fi ramas în România numai daca ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha M?ller? Dar atâtia scriitori si oameni de stiinta, de cultura, de origine româna, care s-au stabilit în Anglia, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia?!

Cum se desfasoara învatamântul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunostintele acumulate si realizari. Cei care au plecat cu o facultate la baza de aici pot sa spuna, mai mult decât altii, daca le-a folosit scoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupatii importante de gândire si decizie, nu au plecat acolo sa zugraveasca, sa spele vase ori sa ingrijeasca vreun copil.

Desigur ca în România, dincolo de tot ce se întâmpla, cea mai mare fericire a dascalului este sa-si vada elevul patruns de învatatura data. În ciuda a ceea ce se mai afirma uneori tendentios, el îsi face datoria “pe câmpul de lupta”. Bucuria discipolului  de a se simti instruit, de a primi din “mana” învataturii ar putea sa mentina multa vreme seninatatea magistrului, dincolo de grijile existentei. E dureros însa pentru cel de-al doilea sa constate  ca dintr-o data devine desuet, demodat, îmbatrânit peste noapte. El, cel care ar trebui sa constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru ca învatatura sufleteasca pe care o da nu mai are aceeasi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar si familia obisnuiesc tânarul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, interventia profesorului seamana cu un strigat în desert. Daca nu va capata concursul celorlalti factori influenti în educatia tânarului, omul de la catedra cu greu va putea birui. Pe de alta parte, vedem ca dascalul nu mai e un exemplu din faptul ca din ce în ce mai putini vor sa-i  “calce” efectiv “pe urme”. Desi lumii îi place sa vorbeasca de avantajele obtinute de omul de la catedra, despre nu stiu ce si nu stiu cum, totusi un numar foarte mic si-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelasi t r a t a m e n t.

În general, individul din societatea româneasca contemporana îsi pune întrebarea daca, trecând prin scoli, câstigi mai mult decât daca faci afaceri precum Lumânararu, analfabet, dar miliardar. Este vorba de stradania de a învâta si rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe masura silintei, atunci si dorinta va muri treptat. Se naste, bineînteles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… sa înveti? Pâna acum ne-am amagit cu notiuni de bine, frumos, bunastare, progres, promovându-le, fara a exista putinta materializarii lor. Ce surprize oare ne rezerva societatea de mâine?

În alta ordine de idei, din pacate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înteleg ca dascalul nu poate trai numai din satisfactii spirituale, ca, în ceea ce priveste neajunsurile, i-a ajuns cutitul la os.

Daca am constientiza situatia actuala, am vedea mai clar ce ne asteapta. În general, ne bazam pe devotamentul dascalului, care exista, persista, nu înseala în cele mai grele încercari. E vorba, desigur, de dascalul din generatiile mai vechi, pentru ca acesta e obisnuit cu de toate, alergator de cursa lunga, îndelung rabdator, cu vechime si obisnuita în cadrul binecunoscut al scolii, deci fara gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retributia nu este chiar la limita rabdarii. Dar debutantul? Cel care ar trebui sa asigure ziua de mâine a învatamântului românesc? Ei, cu acesta e alta poveste. Cât calm sa aiba si ce rabdare, când n-are decât cu o suta de roni în plus fata de ajutorul de somaj…?! Satisfactiile spirituale trec si se filtreaza la el direct si concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mâneca? Cât sa rabde si pentru ce? Pentru ca cei ce fac regulile sa confirme victoriosi înca o data ca au dreptate?

Astfel destui tineri cu pregatire didactica au luat alte cai mai rodnice. ?i, chiar daca n-o sa le placa unora sau altora ceea ce afirm, în scurta vreme, vor pleca tot mai multi. ?tiu ce-mi vor spune unii: ca n-au unde sa se duca, ca rata de somaj etc. etc. Însa sa nu uitam ca cei tineri au alta deschidere. Ei sunt gata sa învete sa o ia de la capat si nu cred ca vor sa mai faca jocul rabdarii… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum ca îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învatamânt (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

La rândul lui, creatorul de arta sau omul de cultura se confrunta si el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observam cum unii se zbat sa-si gaseasca un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adaugat abia la… pensie. Ca si cum un creator de literatura ar avea o activitate mai prodigioasa dupa o anumita vârsta…!?

Glumim, dar acesta sa fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, sa fie coplesit de poverile existentei, sa scrie în timpul… liber, sa creeze un roman din fragmente disparate, sa înfiripe o opera hibrida si chinuita… Într-o tara atât de minunata, frumoasa, splendida, cu peisaje de vis, dar, din pacate, cu reguli, norme, îngradiri care fac ca timpul de dupa munca sa nu existe, pentru ca nu-ti poti plati impozitele din salariu, trebuie sa ai doua-trei joburi, ca sa te întretii… Un binecunoscut critic contemporan zicea ca scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degraba, un performer la viteza, deci pe o perioada limitata, pe un spatiu restrictiv. Parerea mea e ca nu are cum sa reziste în maratonul literaturii, pentru ca e ocupat în a-si câstiga existenta.

Daca, de exemplu, un sportiv cu posibilitati nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o munca mai relaxata, sa zicem, cum ar fi cea de birou si ar sta nu opt ore, ci doar jumatate de norma – numai patru, realizând antrenamentul dupa serviciu, câte succese ar avea în competitie…??! Ne mai întrebam atunci de ce nici un creator român de literatura nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internationale…  Apoi, chiar daca artistul reuseste ca prin minune sa-si realizeze opera, intervin alte probleme. Nu si-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selectia e arbitrara. ?i câte si mai câte.

Ar mai fi multe de semnalat. Dar ma opresc aici. Poate voi reveni cu alta ocazie, poate  nu. As încheia cu citate de genul: Un popor fara spiritualitate, fara cultura n-are viitor, nu supravietuieste, e ca si mort etc., dar aceste fraze marete s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenusiu, ca si cum n-ar fi fost rostite niciodata.

by Carmen Catunescu

CLUBUL INTERNATIONAL DE CULTURA „BOEMA”

On By nelursIn literature, Media, RomaniaLeave a comment

Punerea în ecuatie a unor nostalgii literare cu visurile unor scriitori nu mai e de natura sa atraga atentia, ci mai degraba poate fi usor trecuta cu vederea, câta vreme mai marii tarii discuta despre un buget pus la zid, iar „restul” îsi face calcule între cheltuielile de zi cu zi si gripa porcina.

Si totusi, fara a fi insensibili la ceea ce se întâmpla „în toate domeniile de activitate”, câtiva scriitori si iubitori de literatura au gasit cu cale sa puna înaintea tuturor crizelor, sperantele lor în colocvialitatea vietii literare, în capacitatea ei de a creste prin dialog, prin cunoastere, parteneriate.

Caci ce altceva poate fi Clubuluil International de Cultura “Boema”, constituit la Bistrita, la ceas de seara, între o „Vatra veche” si un „Autoportret” al Melaniei Cuc? Într-un astfel de context, de prezentare a primului numar al unei publicatii trecuta în al doilea an editorial, „Vatra veche”, si o noua carte de versuri a Melaniei Cuc, s-a nascut un gând bun, acela de a coagula preocuparile culturale ale unor prieteni ai literaturi si culturii, si din afara si din interiorul ei.

A fost ideea unei scriitoare foarte harnice si mereu cu preocupari novatoare, atât în literatura cât si în arta plastica, Melania Cuc, care a facut casa buna, si la propriu si la figurat, cu generozitatea Cristinei Sângeorzan, care a pus la bataie logistica propriului Hotel Krone, care a si devenit sediul noului Clubul International de Cultura “Boema”. S-au raliat fara ezitari acestui proiect Nicolae Baciut, care si-a asumat si prima presedentie a acestei, sa-i zicem, organizatii culturale, Menut Maximinian, Grigore Avram, Oscar Willard Aruniegas Toro Betancourth (Columbia), Florin Bojor, Florin Sasarman, Florin Sângeorzan, Elena M. Cîmpan, Alexandru Cristian Milos, Cornelia Ardelean, Codruta Baciut, Dumitru Cuc, Traian Parva Sasarman, Victoria Nalat, Emil Nechiti, Alexandru Cristian Milos, Radu Ignat, Florentin Archiudean, Ovidiu Pojar, Maria Oltean, Ana Zegrean… etc., care au devenit si membri fondatori, iar unii facând parte în prima structura de conducere a acestui Club.

E un prim pas, acela al constituirii, urmeaza urmatorul, al înregistrarii ca ONG cu un Statut care a fost deja întocmit, urmeaza planuri… Deocamdata, primul proiect care are termeni concreti este marcarea, la 21 martie, a Zilei Internationale a Poeziei si lansarea primei antologii a membrilor Clubului, “Boemia”, care urmeaza sa apara la Editura Nico din Târgu-Mures.

Clubul este deschis tuturor care vor sa puna umarul la fapte culturale, nu exista niciun fel de subordanari ascunse, nu vrea sa afecteze în vreun fel activitatea altor ONG-uri culturale din zona, ci, dimpotriva, sa sporeasca împlinirile culturale.

by Nicolae BACIUT
Presedinte

PASTILA SAPTAMÂNII (8) – ÎNTÂLNIRI MIRABILE

On By nelursIn Inspirational, literatureLeave a comment

by Zoltan Terner

Glose

Întâlniri mirabile, adica miraculoase, pot sa se întâmple, într-o viata de om, doar câteva. Sau una singura. Sau nici una. Le scriem cu majuscula pentru a le diferentia de tot restul „întâlnirilor” întâmplatoare, fara înteles si fara urmari.
Întâlnirea Mirabila nu este dictata de hazard. Desi pare ca se declanseaza întâmplator. În fapt, Întâlnirea Mirabila este Întâmplarea însasi. Adica Evenimentul vietii… Miracolul prin care se împlineste destinul unui om. Întâlnirea trebuie deci sa se întâmple. Pentru ca îti este sortita. Cum s-a întâmplat sa se întâlneasca Oedip cu tatal sau, pe un drum îngust, si sa-l ucida, asa cum i-a fost dinainte scris.
Înca o data: cum ar putea fi simpla loterie, hazard orb, joc al întâmplarii, când din milioane de oameni, întâlnesti tocmai omul tau, singurul, predestinatul, marea ta dragoste ? Ai dreptate sa zâmbesti neîncrezator, stimate cititorule. Rareori se întâmpla asa. Rari oamenii care au parte de asta. Altfel, de ce am mai vorbi aici de miracol?
Putini oameni ajung sa afle ceva despre acesta. Desi oricine are acces la el. Întâlnirea Mirabila e rascrucea care te asteapta sau pe care o astepti. Chiar daca nu stii, o presimti. Esti împins sa o cauti, sa nazuiesti catre ea, sa o visezi. Ca în mitul lui Platon despre Eros: îti cauti cu dor Jumatatea cu care, unindu-te, sa devii întreg, sa te împlinesti.
Este scris undeva, când, cum si unde sa se întâmple miracolul Întâlnirii cu fiinta care se va confunda cu mine pentru a deveni Celalalt Eu al meu, Alter-Ego-ul. Din Acela, devenind Acesta. Apoi unitatea Eu-Tu.

Un om. Îl întâlnesti în drumurile tale, poate zilnic, în autobus, pe strada, în tramvai. Îti devine cumva „cunoscut”. Apoi, ca prin minune, va opriti din drum, – amandoi – si se întâmpla Întâlnirea. Revelatia reciproca. Ti se reveleaza ca este cel cautat, asteptat, dorit, necesar. Alteori cel asteptat e întâlnit, dar treci pe lânga el si… trece, ramâne pentru vecie, un trecator anonim. E momentul exprimat de Baudelaire, în poemul sau, „Unei trecatoare”: „Frumoasa fara nume,/ N-or sa mai vada ochi-mi decât în alta lume/ Privirea-ti vie care m-a renascut de-o data?/../ Nu-mi cunosteai cararea, nu stiu ce drum aveai,/ Te-as fi iubit, straino! O, tu, care stiai!”
Se întâmpla si asa. Treci pe lânga norocul vietii tale. Sau îi întorci spatele. Sau trece el pe lânga tine si nu bagi de seama. Ratezi momentul unic al unicei tale vieti… Din clipa în care afli, nu mai speri la fericirea Întâlnirii. Ti-ai mutilat viata. Întâlnirea triumfala cu marea ta dragoste se produce, când se produce, „brusc si pentru totdeauna”, cum spune filozoful Ortega Y Gassset în „Studii despre iubire”.
Printre drumuri fara numar, fara însemnatate si fara noima, într-un moment auroral al vietii, îti este data Întâlnirea. Adica Revelatia, Iluminarea, Minunea. Pentru unii alesi, este Întâlnirea cu Inefabilul, cu Absolutul, cu Dumnezeu.
Fiecare Întâlnire Mirabila e revelatia câte unei valori majore a existentei : dragostea, prietenia, arta, cunoasterea, creatia. Câte o carte providentiala. Întâlnirea face parte din miezul însusi al gândirii lui Martin Buber. În cartea sa „Eu si Tu” scrie simplu si transant: „Orice viata adevarata este întâlnire” Buber ne explica si mecanismul prin care omul „se împlineste prin întâlnire”: „corpul sau se înalta din unda prezentului fara timp si spatiu, pe tarmul permanentei”. Ce vroia sa spuna aici filozoful? Întâlnirea te muta din contingent, zadarnicie si nimicnicie, în adevar, esenta, spirit si vesnicie. Dragostea fiind însusi miracolul prin care te muti din profan în sacru, din materie în metafizica. Sau, cu cuvintele lui Buber din „Eu si Tu”, e vorba despre „faptul metafizic si metapsihic al iubirii”.
Miraculoasa întâmplare a Întâlnirii, se produce, ne avertizeaza acelas Buber, numai daca omul, pus fata-n fata cu Tu, „îi raspunde cu viata sa”. Cu alte cuvinte, marile întâmplari ale Întâlnirii devin/sunt destin numai daca le traiesti profund, cu întreaga ta fiinta si nefiinta. Numai atunci, aceasta fascinanta experienta a fiintarii, care se numeste viata, se umple de sens, de continut real. Altfel, viata ramâne goala.

CONCURS DE CREATIE LITERARA LA „ESENTE”

On By nelursIn literature, poetry, RomaniaLeave a comment

„Esente” organizeaza lunar, începând cu februarie 2010, un concurs structurat pe doua sectiuni: „Poezie” si „Proza scurta”.

Va prezentam regulamentul de desfasurare al concursului:

1. Pentru ambele sectiuni, tema este liber-aleasa de catre participant

2. Poeziile vor trebui alcatuite, în forma „clasica”, utilizând procedeul tehnic corespunzator acesteia (prozodie, ritm, rima, etc.); Proza scurta poate fi: eseu, pamflet, povestire, proza umoristica, etc.

3. Fiecare participant va trimite un singur text (poezie sau proza), prin mesaj privat, creatorului retelei Esente.

4. Poeziile vor fii afisate pe pagina de concurs, fara a fi mentionat numele autorului. Acestea vor purta un numar de ordine.

5. Termenul maxim de depunere a lucrarilor este 25 februarie 2010.

6. Fiecare creatie va fii notata de la 1 la 10.

7. Dreptul de notare îl au numai participantii la concurs.

8. Organizatorul concursului nu are drept de participare sau notare.

9. Dupa aceasta data, fiecare participant va trimite o notatie proprie a poeziilor aflate în concurs, (fara sa noteze propria lucrare) dupa modelul de mai jos:

Poezie_____Nota
1.__________7
2.__________8… etc

Aceste note vor fi trimise de fiecare participant, prin mesaj privat, creatorului Esente Laureatul concursului va fi desemnat în urma calcularii mediei aritmetice a notelor primite de fiecare creatie, pentru fiecare sectiune.

Acesta va fi premiat prin afisarea lucrarii sale pe coperta cartii virtuale ce apare lunar, alaturi de ocupantii locurilor II si III.

Daca pe parcursul a 3 luni, acelasi laureat va obtine punctajulul maxim, acesta va beficia de gratuitatea publicarii si lansarii volumului tiparit, alcatuit din creatiile participantilor la concurs.

Pe parcursul concursului se vor mai face si alte precizari, fara a afecta însa regulamentul.

Va astept si va urez succes.
Nicu STANCU
Creator al Site-ul Literar „ESENTE”
nicu_stancu48@yahoo.com

Nota:

Participantii la „Concursul de creatie literara” trebuie sa fie înregistrati ca membri ai Site-ul Literar ESENTE. Înscrierile se pot face la adresa de web:

http://nicustancu48.ning.com/

Despre ESENTE

2016 membri
5939 fotografii
1551 cântece
1096 fisiere video
625 discutii
15 evenimente
5158 postari de blog

“Cuvintele” de Victorita Dutu – Poem pe un drum infinit

On By nelursIn Inspirational, literature, poetryLeave a comment

Tot astfel dupa cum la inceput a existat Cuvantul si nu doar un cuvant oarecare, iar Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, in viziunea Victoritei Dutu, nu exista simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniste”, “Linie”, “Frumusete”, “Drum” si “Gradina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru ca ele vietuiesc in “inchipuirea” poetei, in imaginatie, despre care autoarea afirma ca “numai ea/este prezenta/in realitatea ce o/traiesc fara sa o/pot atinge cu mana.”

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a aparut la Editura Muzeului Literaturii Romane in noiembrie 2005. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

“Linistea ce nu se lasa cuprinsa de zgomot»

Pentru ca dimensiunea principala a realitatii in care evolueaza autoarea este imaginatia, Victorita Dutu, spre deosebire de alti poeti, nu este interesata sa evadeze din aceasta realitate. La fel ca si cuvintele, realitatea despre care vorbeste poeta se defineste prin imaterialitate. Intr-o asemenea realitate, linistea devine un autentic loc de refugiu din fata cotidianului. “Linistea/ce nu se lasa cuprinsa/de zgomot se manifesta ca o varianta la “gandul celuilalt”, gand ce capata forma, de aceea, continua poeta, atunci cand “o mana din afara mea/m-a luat de mana/mea stanga,/nu m-am speriat/ca nu am putut/sa o vad!” Mana simbolizeaza actul creator, identificarea autorului cu creatia sa. Victorita Dutu ne asigura ca intreaga ei creatie reflecta deschidere, sinceritate, curatie a gandului, atunci cand afirma – “da, arat mana,/palma mi-o arat.”

“Un drum din inchipuire”

Dincolo de aceasta identificare cu propria creatie, poeta incearca sa traiasca si ca spectator, nu doar in calitate de creator, emotia estetica autentica. Iar o asemenea emotie nu poate fi experiementata decat prin detasarea totala de opera creata. Pigmalion, pamanteanul indragostit de propria opera de arta, exista in fiecare creator, de aceea, Victorita Dutu considera ca trebuie sa precizeze, la un moment dat: “am facut o distinctie/intre mine si/un drum din inchipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura ca isi priveste propria creatie cu ochii consumatorului de arta si nu ai celui ce compune. Fiind o poeta cu vocatie, aceasta stie ca paseste “pe un drum/ce se largeste la/infinit», ceea ce denota convingerea ca arta ei va supravietui, ca va avea puterea sa infrunte timpul si circumstantele, ca destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la intuneric la lumina, spre infinit, semnifica iesirea din profan, biruinta elementului spiritual asupra celui profan.

Tristetea si calmul versurilor Victoritei Dutu se manifesta in redarea propriilor trairi interioare. “O unda de soc/face ca totul/sa se inverseze/si in loc sa/privesc inainte/privesc inapoi”, spune poeta, cu o usoara autoironie. Un element distinctiv in poezia sa este si alternanta rasarit-apus, care ne trimite cu gandul la actul inchinarii. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vietii, al puterii creatoare, al mantuirii, al spiritualitatii. Noaptea, cu tenebrele ei, evoca raul, spaimele, bucuriile desarte, absenta fortei morale. Victorita Dutu constientizeaza lupta care se da chiar in sufletul ei intre bine si rau, atunci cand afirma : « apare gandul/cuprins intr-o umbra/ce se pune/intre soarele rasarit/si noaptea ce/vrea sa apuna/si sa rasara /la plus infinit.”

“Obiectul… ce si-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat in “Cuvintele”, motivul golului, care se regaseste si in poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca si umbra din versurile anterior mentionate, sugereaza ceva misterios, indefinit, o stare de neliniste, de asteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” si “golul” evoca intensitatea trairilor sufletesti ale poetei si sporesc sentimentul de tristete. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/si-a pierdut forma,/se striveste acum/pe el insusi/in doua goluri/ce se intersecteaza/in ochiul meu/ce vrea sa /tasneasca prin spatii.”

In contrast cu “obiectul… ce si-a pierdut forma”, cartea ramane la Victorita Dutu o imagine concreta, legata de realitate, pe care autoarea are puterea sa o transforme “intr-un gand/plutitor pe o linie/paralela cu lumea”. In simbol, cartea marcheaza initierea, cunoasterea, descifrarea enigmelor. In carte salasuieste spiritualitatea cea mai profunda, frumusetea care “se ascunde mereu.” Acest estetic in cautarea caruia se afla poeta semnifica in cele din urma, aceeasi intoarcere la sine. Iata ce spune Victorita Dutu: “nu stiu pe unde/sa merg,/pentru ca ea (frumusetea),/fiind a lumii,/vreau sa o/pot cunoaste.” Frumusetea inseamna vitalitate si este opusa umbrei si golului.

“Stiu ca pot sa vad”

Interesant este si faptul ca autoarea isi propune sa inteleaga “nesfarsitul…, in aceasta calatorie” in lumea cuvintelor, in care a pornit. Ea talmaceste “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este ca “nu se intampla/mare lucru”, pentru ca “doar gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Experienta de pana aici a poetei releva absenta emotiei, pentru ca asa cum ne anunta chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un inghet/al normalului”, avand ca ultim rezultat scufundarea “in vartejul uitarii.”

Singura certitudine incontestabila pe care poeta ne-o impartaseste este aceasta: “stiu/ca pot sa vad./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decat imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistenta, intrucat “gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Mai mult, Victorita Dutu este urmarita “de frica unei noi caderi,/de spaima unei indepartari/in prapastii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai stiu,/o simpla miscare de aer ,/un zbor de pasare,/cu o viteza uluitoare /ce se ascunde/de zborul rapitor.” Acest “zbor rapitor” nu este altceva decat “lacrima mortii/ce ploua pretutindeni”, o realitate de cosmar care are tangenta cu lumea muritoare. Intr-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasa prada”.

De obicei, pasarea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede si ireversibil si ale mortii. Prin zbor, pasarea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele si luna, cele patru vanturi, dar si “cele patru drumuri” despre care poeta marturiseste – “nu le pot vedea”. Zborul face legatura intre lumea reala si cea iluzorie, oferind acces la “nesfarsitul” pe care autoarea se straduieste sa il descifreze.

“Intr-o oglinda”

Un alt simbol important in “Cuvintele” este oglinda, stravechi obiect al civilizatiei umane, care aduce vindecare de spaime si alunga “umbra”. In istoria culturii oglinda este simbolul cunoasterii, metafora a literaturii si artei. Oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una refractata. Oglinda curata este un simbol al puritatii, iar cea murdara este simbolul minciunii si al pacatului. “Intr-o oglinda/se vedea pe/el insusi/in aceasta /strafulgerare/si nu-i mai era frica./da, da, nu-i mai era frica,/pentru ca/obiectul acesta/a devenit un gand/ce nu mai facea/nici o umbra.” Oglinda este si un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. In oglinda se reflecta ca intr-o strafulgerare, eul initiat prin intermediul unei cunoasteri indirecte, caruia frica ii este straina. (Sa ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastica “La tiganci”. Profesorul Gavrilescu se trezeste la un moment dat, intr-un labirint, printre paravane si oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru ca ii este frica, iar frica face imposibila initierea.)

“Mi-a adus copacul in palma”

Iata de ce, pentru a iesi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune ca singura sansa este de a fi « cu el/cu cel care ma impinge de la spate/sa merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorita faptului ca “gradina/a facut un ocol/si mi-a adus copacul in palma”. In crestinism, acest copac simbolizeaza arborele cosmic, pomul vietii, iar gradina este Edenul sadit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac ofera vesnica regenerare. Cu radacina infipta in pamant si ramurile inaltate spre inalt, pomul vietii face legatura intre uman si divin si are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru crestini, Isus este Pomul Vietii, Sursa binelui absolut, Sustinatorul.

“Cuvintele” Victoritei Dutu se incheie in mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastra apoi/sticla se topeste/intr-o raza,/venita de nicaieri./raza lumineaza/intr-un alt intuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa gandului.” Fereastra este simbolul receptivitatii si al deschiderii catre lume, ea marcheaza legatura dintre interior si exterior. De altfel, in vis comunicarea se realizeaza prin intermediul ferestrei si al oglinzii. Daca initial, poeta declara ca “oboseala inchide o/fereastra,/inchide doua ferestre,/inchide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /ma inchid pe mine/in oboseala gandului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoritei Dutu se topeste la aparitia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranta, lumina, bucurie, cunoastere. Raza este atributul divinitatii si astfel, frumusetea, in a carei cautare se afla poeta, devine o realitate tangibila. De data aceasta,“frica/si oboseala” nu se mai imbratiseaza, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Dutu abia incepe – “eu merg pana departe,/fac un pas.”

„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii

On By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Autoare a mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate, precum si a doua volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcanescu si George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor sai constanti cu un amplu studiu despre „Ispravile lui Pacala“ (1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Pacala” sau „simptomatologia sanatatii“, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.
Structurat în sapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Pacala“ si grafica de Mara Pop, volumul analizeaza, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Pacala, perceput ca esenta simptomatica a neamului din care provine, în fata evenimentelor sta, între evenimente… fuge; actioneaza în timpul lor si râde dupa ce acestea trec.
Angela-Monica Jucan îmbina într-o sinteza bine definita si documentata (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Pacala, din unghiul manifestarilor, ce scapa de istorie, cu speculatia psihopatologica si filozofica al fondului spiritual. Printr-o analiza pertinenta, autoarea subliniaza faptul ca în Pacala redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar si homo habilis (adaptabil), aceste chintesente induc la concluzia ca „la Pacala, între spirit si materie, va învinge totdeauna spiritul – componenta pasiva, «„de interior“, a universului uman».
Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordeaza un Pacala a lui Dulfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea tinteste catre o viziune coerenta si globala asupra multitudinilor de subîntelesuri ce vin dinspre „lumea interioara“ a lui Pacala, care „fileaza impresii“. Autoarea stie sa se ridice usor deasupra obiectului investigat si sa-l analizeze în siruri de conexiuni care ilumineaza: opera lui Petre Dulfu, dar si personajul sau, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapida si pentru scenariul de idei, iubeste coerenta si armonia teoretica. Dublata de malitie, exprimarea sclipitoare are savoare: „Credem ca râsul si toate activitatile sau atitudinile adiacente constituie o ludoprofilaxie la care Pacala face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea pâna la marimi nesanatoase a însusirilor sale si asa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Ramasagurile, furtisagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitiva, etc. sunt tot atâtea tipologii (vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate), care caracterizeaza personajul abordat. Autoarea sta sub semnul ratiunii (pe care filosofia clasica germana o numea Vernuft), dar si sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci opera de ordonare si consolidare rationala pe o materie inefabila, subtila prin chiar esenta ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, înca, traieste printre noi întrucât simtul artistic al eseistului se exprima într-un limbaj el însusi rupt din formele artei. Dictiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.
Autoarea acestei interesante carti are rigoarea si precizia teoreticianului. Inteligenta este un mod de a dubla observatia asupra amanuntului, cu fine consideratii teoretice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil ca nu întâmplator Angela-Monica Jucan abordeaza reflectia libera conjugata cu cea rationala, pentru esentializarea observatiei socio-psiho-patologica. Amanunt observat si de prefatatoarea cartii, Ioana Dragota. Relatia Pacala – Tândala, observa autoarea, este abordata de Dulfu în contextul „coincidentei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Pacala. Cartea trebuie privita ca o paradigma a eseisticii, fiind seducatoare si prin reflectiile adiacente, pe care le suscita si în care aflam un fin amestec de fundament teoretic si spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativa si putere asertorica.