AMURGUL CONTINUU-CUVINTE DESPRE LEONARD COHEN

Tatal sau, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut si pe fiul sau, Leonard, tot în bransa. Se potrivea unui evreu, si nu se traia rau de pe urma vânzarii si cumpararii de stofe, pânzeturi, matasuri. Numai ca Leonard Cohen era de o alta stofa. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, calugar, iubitor de femei si de-mpliniri artistice, boem, nesupus, ambitios, traitor dupa capul lui. Nu ducea paharul la gura, iar tigareta apare la persoana întâi. De fapt, omul este un monument artistic. Pe gustul meu, al tau, al oricui are macar o farâma de sensibilitate si inteligenta.

Cine l-a vazut în unul din concertele sale din marele sau turneu mondial, sa zicem la Tel Aviv –Ramat Gan (pe Stadion), sau la Bucuresti, ori în Spania, sau oriunde, nu uita fiorul de emotie adevarata pe care l-a încercat în contact cu arta acestui magician al artei muzicale si al cuvântului-poveste. La fel stau lucrurile chiar numai daca urmaresti la televizor (la noi, nu de mult, pe Programul unu) sau pe video, ori macar pe esantioanele de arta gasibile pe internet. Esantioane, frânturi mai mici sau chiar mai mari de cântec si poezie, de viata, de esenta, de iubire, de resmnare si speranta, de sugestie, de adevar…

Înalt, condescendent, modest, parca usor vinovat de un lucru bun, evlavios fata de publicul sau, cu palaria-n mâna, la piept, cu capul plecat si usor alintat – asta-i, pare ca zice el, zâmbind, sunt un artist – bun, mai putin bun, ma placeti, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros ca ma acceptati, ca ma apreciati, ca ma adoptati.Multumeste aplauzelor care-l fac fericit si-si sprijina usor capul pe umbra decorului, într-o scena nu prea luminata. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzica, din vocea care cânta într-un fel de recitare.Undeva el spune, într-un interviu mi se pare, ca în spatele fiecarui poem al sau se afla o chitara, iar în fata omului cu chitara exista o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentala si îngândurata, scrisa cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cântaret. Cântecele sunt de un sincretism armonios si distilat, esential si diurn; cuvântul si melodia si ideea si sentimentele, lacrima si râsul, sunt într-o îmbratisare simultana, grava, constituindu-se în clipa electrocutanta, plina de placere si vis, de viata si melancolie.

Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfintit continuu, un rasarit în contra sens, fascinant în farmecul regresului învingator, o înaintare spre iminenta destinului oricarui om. Este un asfintit lent, senin, împacat cu sine însusi, regretabil si demn, împlinit si aureolat, cuminte si obosit. Putin. Numai putin obosit. Numai putin dezamagit. Numai putin îndurerat. Dar straluminat de farmecul daruirii de sine, de clipa când raza de lumina devine rosietica si melancolica si violeta, si pacat ca e asa de frumoasa si-atât de repede, prea repede, trecatoare. Dar chitara si orga vibreaza în subtext, iar poetul parca spune: eu n-am trait si nu traiesc degeaba, va dau bucuria simtamântului ca suntem oameni adevarati. Atâta pot, atâta fac. (Subtila si orgolioasa modestie!).

Leonard Cohen e o muzica poematica el însusi, prin viata lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social – individuale. „Toata lumea stie ca acu-i momentul/ Toata lumea asteapta semnul nevazut,/ Toata lumea stie ca cei buni au pierdut./ Toata lumea stie ca jocu-i trucat,/ Saracu-i sarac si bogatu-i bogat,/ Ai o sansa la mie,/ Toata lumea stie.” („Toata lumea stie”, în traducerea lui Mircea Cartarescu).

Acest preot-trubadur al unei religii proprii, închnindu-se mai mult jurnalului sau, decât oricarui text sacru – cum singur recunoaste – stie bine sa spuna ce simtim, ce gândim si nu stim spune. Vocea lui fermecator degradata, ca de fumator împatimit, e înfasurata pe vântul înserarii, plutind printre noi, între soapta si poveste de bunic primavaratec, are farmec unic si e mai frumoasa decât însasi vocea lui de când era tanar si frumos, si iubit, si înselat… S-a cautat pe sine permanent si, spre deosebire de atât de multi artisti, s-a gasit pe sine, prin inefabila nedesavârsire a permanentei deveniri.

Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bântuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artisti, cu palaria pe ochi, pe nas, pe barbie. Îngenunchiend. Nu melodramatic, ci umilit si cufundat în mierea de penumbra a daruirii de sine. ?i la aplauze, înfloreste discret, cu capul descoperit, frumos si semit, nu negustor de stofe, ci ucigas din dragoste.

Trebuie sa va mai redau înca o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un patimas orbit de tot ce e mai frumos si bun pe lume: Femeia! Femeia iubita. Ascultati: „Am doua bucati de sapun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine si una pentru tine./ Pregateste baia,/  Ne vom spala unul pe altul.//  N-am bani,/ l-am omorât pe farmacist.// ?i uite un vas cu ulei/ chiar ca în Biblie,/ întinde-te-n bratele mele,/ îti voi face pielea stralucitoare.//  Nu am bani./ La-m omorât  pe parfumier.//  Priveste prin fereastra/ la pravalii si la oameni. Spune-mi ce mai doresti/ ?i-am sa-ti aduc imediat. //  Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen cânta, prin versurile lui de o viata, iubirea, esecul ei, prietenia, tradarea, revelatiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinta, acceptarea sortii, a vietii asa cum e ea, buna sau  rea. Leonard Cohen murmura melodic Omenescul.

Vagabondul întelept cânta parca într-o taverna. Sau chiar pe strada. Citez din „Bogie Street”: „Un gât de vin, o tigareta/ si-acum o sterg din nou;/ mi-am acordat în chicineta,/ batrânul meu banjou./ Sunt asteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am gasit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Booghie Street”.( Traducere de ?erban Foarta si Cristina Cheveresan).

Dar sa nu uitam, la evrei, cine se numeste Cohen este – dupa cum bine se stie – din vechea casta a preotilor, a cohanimilor. Nici el nu uita acest lucru si-n muzica si scrisul sau exista un aer mesianic, tulburator, cu aura de supravietuire. In fata a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, pe scena înconjurata de pancarte pe care era scris „Pace”-  în ebraica, în araba si în engleza, Leonard Cohen a spus, adresându-se poporului evreu si lumii întregi, electrizând delirul fascinatiei: „Sa te binecuvânteze Domnul si sa te pazeasca!/ Sa lumineze Domnul fata sa peste tine si sa te miluiasca!/ Sa-si întoarca Domnul fata spre tine si sa-ti deie Pace!”…

Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleaca acum, prin el, spre toti oamenii lumii. Cu liniste, în soapta, cu speranta. El o duce cu sine si o împarte întregii lumi, buna si nebuna. Sensurile acestei incantatii sunt adresate, în acelasi timp, tuturor traitorilor clipei globului pamântesc… Leonard Cohen cânta, recita, daruieste… Îngenunchiat, frumos, coplesitor.

… Era noapte, târziu;
dar soarele înca mai apunea.

by Roni CACIULARU
ianuarie 2010

Amiaza în Spania

by Delia Almajan

Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.

DESPRE KAFKA SI KAFKIANISM-INTENTIUNI MONOGRAFICE

By George PETROVAI

Sighetul Marmatiei

1. A DOUA SCRISOARE CATRE TATA

Draga tata,

Îti trimit si aceasta a doua scrisoare, desi nu sper sa-ti parvina, asa cum de altminteri nu ti-a parvenit nici prima. Cu toate astea tin sa fie cât mai bine întocmita, caci ea se vrea marturisirea mea sincera în legatura cu raporturile statornicite între noi din copilarie si pâna în clipa de fata.

Sa nu-ti fie cu suparare, dar amintirile mele din cea mai frageda pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfacut de sine, care cu regularitate îsi pendula rigorismul între o severitate suportabila si un autoritarism de factura tiranica.

Cu siguranta ca nu-ti mai amintesti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare data ma marcau în chip dureros: când strigai la mine si ma certai, când îmi interziceai cu trufie sa te contrazic, ori când îti înfigeai sagetile sarcasmului tau rautacios în sensibilitatea mea de copil. Asa ca, draga tata, daca lasam la o parte influentele exercitate de viata asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educatiei tale. E drept, un surprinzator produs à rebours, daca avem în vedere faptul ca tu vroiai sa faci din mine un adevarat Kafka – voinic, îndraznet si razbatator, adica asemeni tie, pe când firea mea de Löwy, fire mostenita de la mama, ma împingea irezistibil spre studiu, cugetare si visare. Si astfel, sub pecetea grea a personalitatii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prapastia dintre noi, dintre nazuintele tale legate de mine si realitatea oglindita în bicisnica mea persoana.

Însa cu toate excesele tale ce ma bagau în sperieti, fii convins ca te iubeam si ca-mi regretam amarnic acele încapatânari si nereusite care tie-ti provocau frecvente accese de furie. Dupa cum sunt convins ca si tu ma iubeai, dar – ca si cum te-ai fi jenat de însasi posibilitatea exprimarii tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii si duiosiei paterne, si care în inima mea înfricosata devenisera inseparabile de fiinta ta puternica: uneori strigate si amenintari, alteori reprosuri si insulte. În schimb nu sunt atât de convins ca în ceea ce te priveste ai regretat vreodata metodele aspre de educatie cu care invariabil ma reduceai la tacere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care si-au avut partea lor de contributie la ulterioara mea însingurare, nu as fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei sa-ti judece aroganta si metodele traumatizante utilizate. Dimpotriva, ma ungea la inima când auzeam ca esti laudat pentru îndemânarea si perseverenta dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de scoala sunt convins ca n-as fi ezitat nici o clipa sa-ti apar onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu pretul sângelui meu. Din fericire pentru mine si putintica mea voinicie, niciodata nu s-a atins acest punct de criza în discutiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea putin propice unei dezvoltari normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui si raului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o parere într-o anumita chestiune, dar cu toate astea parerile celorlalti în respectiva chestiune erau dupa tine profund eronate, si când furios pe aceasta jenanta sterilitate în materie de idei, te porneai sa-i înjuri de-a valma pe toti.

Dupa ani si ani am început sa tin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilarie si adolescenta, iata ce notez în legatura cu binele si raul:

Exista un rau absolut?

Întreaga existenta umana, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuteala în jurul axului principal constituit din bine si rau. Genesa biblica ne asigura ca prima pereche umana si-a pierdut pentru totdeauna linistea edenica a-nceputului omogen si neprihanit, dupa ce prin gura sarpelui corupator a aflat ca-i sta în putere sa influenteze destinul urmasilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozitii dintre bine si rau. Si astfel, odata cu acel nenorocit de mar furat, a demarat istoria divertismentului si a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subîntelege ca dupa ce-au pierdut dreptul de mostenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Ca ce si-au zis sarmanii de ei? Împotriva sentintei divine nu putem face recurs (Curtile de Apel înca nu-si intrasera în pita), capul sarpelui primordial nici vorba sa-l strivim sub bocancii infanteristilor ori sub senilele carelor de lupta, atâta timp cât fandositul de el zboara mai ceva ca gândul, asa ca nu ne ramâne decât sa ne rafuim cu el în plan conceptual, unde la o adica putem oricând sa-i demonstram ca nu exista.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adapostul preferat al raului, de unde acesta conduce lumea si unde pâna în clipa de fata nu se simte serios amenintat nici de fumul de tamâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Si iac-asa, înca din zorii cugetarii sale, omul s-a straduit sa elaboreze teorii cât mai subtile si mai convingatoare despre bine si rau. Lucrurile au mers târâs-grapis pâna în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de raspicat: Adevarata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esente suprasensibile care sunt dominate si patrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natura divina!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simturi nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor si nu ar avea realitate decât în masura în care participa la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare masura sa stie decât sa aiba (din fericire pentru omenire înca mai exista asemenea visatori de mare pret si în zilele noastre), Platon a decretat ca stiinta adevarata nu poate avea alt obiect decât Ideile si ca lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinarii dintre bine si frumos este o splendida împlinire a acestei aspiratii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul si surprinzatorul filosof David ni se dezvaluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinctia operata de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Caci spunea David: “Iar binele este mai de pret ca adevarul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil si pentru filosofia platoniciana – exista un miraculos raport intrinsec între farmecul si influenta exercitata de marile creatii ale omenirii: Chiar daca autoritatea exercitata de ele asupra spiritualitatii si întelepciunii universale cunoaste perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenta potentiala nu scade, ci dimpotriva sporeste, gratie farmecului lor inalterabil.

*
Si atunci, noi ce de azi, ce trebuie sa întelegem prin bine, dupa ce atâtea minti luminate s-au straduit sa descojeasca notiunea si s-o desfaca în bucati ca pe o portocala si dupa ce avem stire (cunoasterea ar fi dupa acelasi Platon o reamintire) ca întreaga istorie umana se prezinta ca o nesfârsita lista a framântarilor si suferintelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine si rau, ciocniri din care raul de regula iese biruitor, daca ar fi sa ne gândim doar la uriasele cohorte ale celor cazuti în razboaie ori ale celor secerati de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâtia si atâtia semeni de-ai nostri sunt înghititi cu fulgi cu tot de Molohul ambitiei si trufiei, respectiv de cel al urii si cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie sa întelegem nu doar o speranta si o aspiratie mereu perfectibila în urcusul anevoios al omului înspre Binele suprem. Caci binele este o valoare cu caracter istoric, care difera de la o epoca la alta, de la o categorie sociala la alta, de la om la om.

Aflam, astfel, ca mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, si mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situeaza binele moral, adica binele suprem. De ce suprem? Pentru ca un asemenea bine presupune unitatea fondului si a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desavârsirea continua (ca de pilda renuntarea la anumite placeri), cu constiinta binelui – forma subiectiva adecvata. Ori forma constienta a binelui necesita o serie întreaga de procese intelective, volitive si afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) si alegere, scopul moral, intentia morala, mijloacele morale adecvate, judecatile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzatoare a manifestarilor exterioare, prin care se exprima elementele constiintei morale, caci binele moral este functia socialului.

În ceea ce priveste raul, vazut ca functie a antisocialului, deosebim un rau biologic (boala, suferinta), de un rau datorat cataclismelor naturale si mai ales de un rau moral, care de regula se identifica cu egoismul si individualismul. De precizat ca raul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza aparitia raului moral în viata oamenilor (unii criminali cauta ca prin atrocitatile comise sa-si razbune suferintele si frustrarile îndurate în copilarie), dupa cum un rau social si moral poate fi în acelasi timp un bine individual, cel putin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Doua concluzii se desprind din aceasta scurta expunere asupra raului:

1) Asemenea binelui, raul este notiunea polara ce apartine moralei, prin urmare orice greseala este un rau, întrucât greseala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor doua notiuni polare, stiut fiind ca în dezvoltarea lor istorica binele si raul se transforma deseori în contrariul lor. Astfel, în societatile antice, nimeni nu vedea vreo contradictie între a fi civilizat si a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot asa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ti lichida fizic adversarii politici si în a arde pe rug ereticii si vrajitoarele.

*
Iar acum, dupa aceste precizari, ce putem spune: Exista sau nu exista un rau absolut? Desi suntem înclinati sa-i acceptam fiintarea si prezenta neîncetata în noi si în afara noastra sub numele de Satana, corect este sa presupunem ca acest neobosit inspirator al raului nu întruchipeaza nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol ca este absolut, înseamna a aduce atingere Absolutului divin, despre care stim ca este mai dinainte de toti vecii si ca toate El le-a facut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârsitul vazutelor si nevazutelor Îi sunt ulterioare si subordonate. A crede despre rau ca este absolut, se cheama a-l ridica pe aceeasi treapta de maretie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnati sa credem ca este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credintei si al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne da asigurari ca raul nu poate fi absolut prin aceea ca el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numarate) si nici atotputernic (n-a îndraznit sa se atinga de Iov fara acordul adevaratului Creator). Ori e de la sine înteles ca nu se poate vorbi de absolut fara atributele eternitatii si atotputerniciei…

La fel de neîntelept ar fi sa se creada ca binele si raul coexista în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simt si un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinteaza ca Binele este un principiu suprem de natura divina. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin si Thomas d’Aquino au vazut în rau un parazit ontologic al binelui, un ceva fara esenta atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezinta un bine, iar putregaiul ceva rau. Dar când putregaiul cotropeste tot copacul, nu mai ramâne nimic.

Sa mai subliniem ca raul absolut este inacceptabil si din urmatorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinta de îngenunchere a pacatului si de întoarcere a pacatosului: Oricine savârseste o abatere de la normele de convietuire sociala, implicit un pacat, de fapt urmareste ca în acest mod sa-si adjudece un bine personal! Poate ca de aceea în crestinism, cu certitudine ca în toate marile religii, nu exista pacatosi incurabili si deseuri biosociale. Sub coaja raului zace întotdeauna binele potential, care prin vointa, cainta si perseverenta ajunge sa triumfe acolo si atunci când este cu adevarat dorit.

Putem spune, asadar, ca scopul final al oricarui rau uman îl constituie obtinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai ca este gresita – sau, ma rog, taxata ca atare – calea pe care cel în cauza o apuca în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisa pentru însusirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normala, adica cea urmata de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului si în conformitate cu actele normative ale fiecarui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convietuirii umane pasnice.

Însa notiunile de normal si normalitate necesita ele însele o cercetare atenta, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetatenesti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiti cu ifose si pretentii de oameni onorabili, care se vad la un moment dat în vârful piramidei sociale, dupa ce au pus umarul la rasturnarea ei valorica si la apoi la o penibila încercare de reasezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre dupa acest intermezzo, fac urmatoarele precizari:

a) Cu toate ca întreaga ta viata te-ai dovedit un bun si pios evreu, totusi coreligionarii nostri n-au scapat de înjuraturile tale;

b) A fost o perioada din viata mea când m-am considerat ateu si socialist. Apoi o alta perioada când am citit nu doar cu entuziasm, ci si consistent din Spinoza, Darwin si Nietzsche. Iata de ce actuala perioada, în care ma simt irezistibil atras de stiinta (în mod deosebit de teoria relativitatii) si de problemele iudaismului, nu face decât sa-mi întareasca convingerea cum ca fundamentele moralei sunt aceleasi în toate timpurile si pentru toti oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Draga tata,

Merita sa-ti reamintesc ca ti-ai impus vointa si în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizeaza atât de bine, adica fara a te sinchisi câtusi de putin de dorintele si pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistica), tu ai taiat nodul gordian scurt si categoric: „Ai sa faci dreptul”! Si asa a ramas, caci eu cu firea mea blajina si sperioasa, m-am grabit sa-ti fac pe voie. Adevarul e ca am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci si mai târziu a fost definitiv exclusa problema alegerii, ca doar nu erai tu omul sa stai la târguiala cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau sa aiba pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, sa nu crezi ca-ti fac vreun repros pentru profesiunea impusa! Întâi de toate pentru faptul ca alegerea n-ai facut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasa cumpanire între caracterul ei profitabil si setul de însusiri cu ajutorul carora urma sa o exercit în viitor fara a ma face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simtul practic al rasei mele în general, al tau în particular. Privind în jurul meu, am constatat ca cei mai multi dintre coreligionarii nostri optau pentru meserii banoase, care totodata le confereau o pozitie solida în clasa de mijloc: medici, avocati, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul caruia mi-am facut practica dupa absolvirea facultatii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama ca banul si pozitia în societate sunt inseparabil legate, dar ca ele – în general vorbind – nu au actionat ca niste scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul carora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare si s-au salvat ca popor.

Este adevarat ca din rândul evreilor s-au ridicat si acele vârfuri aducatoare mai degraba de faima decât de bani, asa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud si Albert Einstein, pentru a numi doar câtiva dintre acei celebri gânditori, scriitori si savanti, în care rasa noastra s-a dovedit extrem de prolifica. Iar ei, în virtutea solidaritatii impusa de perioada catedocratiei (perioada resemnarii) si a religiei noastre congregationaliste, si-au avut partea lor însemnata la apararea neamului si credintei.

Chiar daca nu-mi face placere, adevarul – al carui umil slujitor, dupa modelul lui Spinoza, ma declar – ma obliga sa mentionez doua categorii aparte de evrei faimosi: unii, asa ca Heinrich Heine si Karl Marx, care nu-si mai recunosteau dupa botez originea si neamul, ba chiar dobândeau apucaturi antisemite (Marx, bunaoara, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Itic” si “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea ca sunt “cea mai scârboasa dintre toate semintiile”); altii, asa ca Roza Luxemburg, Leon Trotki (nascut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natura ideologico-morala s-au transformat în evrei neeevrei, adica au devenit niste automate nesimtitoare la tot ce tinea de omenesc, de ei servindu-se copios revolutia socialista.

Asa cum deja am lasat sa se întrevada din însemnarile despre bine si rau, opinia mea – fireste, diametral opusa de cea a evreilor fundamentalisti – este ca în fiecare dintre noi traieste si actioneaza Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Caruia i se datoreaza singura si adevarata revolutie savârsita în istoria umana, gratie adâncimilor sufletesti si întinderilor în timp si spatiu unde continua sa lucreze pâna la atingerea scopului divin anuntat în urma cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, draga tata, pentru care nu-ti fac imputari în legatura cu profesiunea, decurge de-acolo ca facultatea urmata la porunca ta nu m-a îndepartat nicicât de literatura si filosofie. La vremea respectiva gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretentios, ci spre tot ce e mare, sanatos si solid construit.

Astfel, desi Oscar Wilde era pe-atunci în mare voga atât în Anglia cât si pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos si decadentismul primejdios pe care le înfatiseaza cu binecunoscuta-i verva, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumusetii estetice care ia locul desavârsirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, caci el cuprinde binele” – celebra afirmatie a tânarului Goethe, si pe care autorul a pus-o sa slujeasca principiul parnasian al impersonalitatii artei.

Ceea ce, pe de alta parte, nu m-a împiedicat sa-i apreciez în acelasi roman subtilitatea si justetea unei judecati ca: “În ziua de astazi oamenii cunosc pretul fiecarui lucru si valoarea nici unuia”, afirmatie corecta la adresa gaunoseniei aristocratiei engleze din timpul sau, precum si splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfatiseaza radicala transformare morala a autorului dupa scurgerea celor doi ani de munca silnica, pedeapsa primita pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatura rusa: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Desi sunt convins ca prea putin te intereseaza opiniile mele despre autori si carti (niciodata nu te-ai omorât cu cititul), totusi, draga tata, întrucât am ramas profund impresionat de frumusetea si eficacitatea artistica a spovedaniei – modalitate narativa în care exceleaza Dostoievski, îmi voi continua aceasta spovedanie sui-generis, marturisindu-ti ca în marea literatura rusa din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântatorul G.P.Danilevski, din opera caruia am citit pe nerasuflate romanele Mirovici si Printesa Tarakanova.

Impresiile cu care am ramas dupa citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu ma pot înfrâna sa nu ti le împartasesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe doua episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman trateaza încercarea temerara a ofiterului Vasili Mirovici de a-l elibera din detentie pe printul Ioan Antonovici, cel care în copilarie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din ratiuni politice este închis, singur ori împreuna cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vina, pentru care nu gaseste întelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – tarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitura de palat, este aceea ca s-a nascut într-o ramura împarateasca colaterala (este stranepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) si ca prezenta lui în tara ori în strainatate ar putea crea tulburari politice cu mult mai grave ca rascoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile si oamenii, lui Mirovici nu-i este dat sa-si duca la bun sfârsit misiunea asumata: potrivit ucazului împaratesc, tânarul print este asasinat de paznicii sai înainte de aparitia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însusi destin, se preda, este arestat, întemnitat si în final decapitat.

Printesa Tarakanova descrie o alta pagina tenebroasa si însângerata din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitima a tarinei Elisabeta – fiica naturala a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretentii la tronul Rusiei. Dar amintirile si dovezile ei scrise în legatura cu descendenta sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina si anturajul ei considera ca pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsa, daca ar fi sa ne gândim doar la Griska Otrepiev, celebrul calugar care la fel a emis pretentii la tron dupa ce s-a dat drept tareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-si spune printesa Tarakanova este marea asemanare la chip cu defuncta tarina. Dar Ecaterina nu se lasa impresionata de acest argument, ci porunceste sa fie capturata în Italia, unde ea-si afisa pretentiile. Ceea ce se si întâmpla printr-un siretlic nedemn al contelui Orlov, dupa care prizoniera este transportata în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemnitata în Fortul lui Aleksei.

Aici, fara a se tine cont de faptul ca este însarcinata si ca sufera de tuberculoza galopanta, încapatânata pretendenta este supusa la un regim de detentie din ce în ce mai sever, doar-doar se va cai pentru înselaciune si-si va divulga complicii. Nu se întâmpla nici una nici alta, caci îndata dupa nasterea unui baietel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în fata preotului pe patul de moarte ca este îndreptatita la tronul Rusiei.

Doua carti tulburatoare care ilustreaza atât jocurile derutante ale hazardului, cât si amestecul dintre maretie, cruzime si ticalosie…

Revenind dupa aceasta digresiune la firul scrisorii noastre, te înstiintez, draga tata, ca în calitate de angajat m-am straduit din rasputeri sa-mi fac datoria, chiar daca rapoartele constiincios întocmite îmi rapeau timpul pe care as fi fost atât de fericit sa-l dedic scrisului. Si cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare ca pe lânga celelalte angarale sâcâitoare, ma interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câtiva ani mai târziu, mai precis dupa înfaptuirea revolutiei bolsevice din Rusia, informându-ma în legatura cu evolutia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam sa aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o buna parte din notitele mele de-atunci si de mai târziu le-am ratacit, ori cu buna stiinta le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmeaza sa reconstitui esenta conceptiilor mele cu privire la marxism si bolsevism:

În anul 1917, în toiul primului razboi mondial se dezlantuia în Rusia tarista revolutia bolsevica. Se poate spune ca pe fondul crizei generale a capitalismului, a aparut si s-a acutizat criza politico-ideologica din imperiul tarist, lucru de care au profitat Lenin si ciracii sai pentru triumful ideilor bolsevice, în prima instanta o miscare gândita în strainatate ca o forta de soc pornita din interior în vederea demoralizarii armatelor rusesti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor sai, mai apoi înteleasa ca un instrument eficace în lupta pentru putere si ca rampa de lansare a revolutiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolsevism.

Fara a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuintate împotriva adversarilor de idei (eseri, mensevici, burghezi etc.), la vremea respectiva se considera ca victoria bolsevicilor în cea mai întinsa tara de pe planeta, constituie o încurajatoare împlinire a profetiilor lui Karl Marx în legatura cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar ca Marx si-a elaborat profetiile si teoriile politico-ideologice fara a se gândi macar o clipa la Rusia tarista, caci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului parea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudala (iobagia, învatamântul, administratia s.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun si profund cunoscator al economiilor din Germania si Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins ca – potrivit legitatilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din tarile puternic industrializate, unde atât nivelul general al constiintei sociale, cât si formele concrete de organizare si protest ale proletariatului se constituiau în convingatoare argumente ale acestei predictii.

N-a fost sa fie asa, bolsevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv si-a facut de cap sub bagheta lui Lenin si apoi la comanda autocratica a lui Stalin, ceea ce dovedeste fara putinta de tagada ca istoria, înteleasa ca suma faptelor umane remarcabile si memorabile, nu consimte sa se orânduiasca dupa vrerea si previziunile oamenilor, oricât ar fi acestia de mintosi sau firoscosi. Istoria este expresia vie si deseori încifrata a vointei divine, care actioneaza cu forta exemplelor asupra tuturor oamenilor întelepti, dar îsi arata favoarea în sensul redemptiunii doar în cazul câtorva alesi…

*

Draga tata,

Am lasat la urma doua dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corecta a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Cautarea binelui, frumosului si adevarului în viata si în productiile artistice;
b) Cautarea Absolutului printr-o neobosita alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce stii tu despre activitatea mea literara, cu toate ca volumul Un medic de tara ti l-am dedicat tie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispretului cu care tu de regula cinstesti atari preocupari, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a facut ca ele sa circule într-un cerc restrâns de prieteni si de, hai sa le zicem, initiati în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergentei a doi factori: pe de o parte conceptia mea despre lume, ridicata la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de alta parte neîncrederea mea persistenta în valoarea propriilor creatii literare.

Aproape tot ce am scris si publicat pâna în prezent se datoreaza încurajarilor insistente ale nepretuitului meu prieten Max Brod, care se lasa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarba în harul meu literar, încât ajungea sa-mi smulga manuscrisele din mâna, nu care cumva sa le distrug…

În semn de mare pretuire pentru tine, draga tata, îti voi face o destainuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod si nici suita mea de logodnice, cu toate ca acestia traiau cu convingerea ca m-au patruns pâna în rarunchi si ca deci îmi cunosc la centima tribulatiile literare.

Iata despre ce este vorba. Pentru toti acei care mi-au citit productiile literare, eu sunt receptat prin excelenta ca prozator – autor de romane, povestiri si scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa, întrucât aidoma celor mai multi dintre tinerii care se avânta pe tarâm literar, eu am început cu felurite însailari si versificatii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele si le-am aruncat pe toate în foc, dupa ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui sa-mi masor sarmanele mele forte. Ca doar nu-i de ici de colea sa te iei la întrecere cu acei poetasi vanitosi, care – dupa modelul broastei din fabula – îsi umfla pieptii cu speranta nemuririi si care dupa primul volumas publicat se îmbolnavesc fara sanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele productii adolescentine mi-a ramas întiparita în minte una botezata Inima ratacitoare, nu pentru ca, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistica deosebita, ci pentru acel graunte profetic al nevoii resolidarizarii umane prin iubire si trecere hotarâta la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ si i-am facut vânt în lumea larga;/ ma saturasem sa-i tot port de grija,/ iar sa-mi doara prea placutul/ taman când viata mi-i mai draga./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ si-am tot zacut/ ani dupa ani,/ fara dorinti/ si fara cainti,/ pâna-ntr-o zi/ când din trecut/ a aparut si-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, mare Doamne,/ cum as putea sa topesc/ gheata termonucleara/ dintre oameni si popoare,/ când propria-mi inima/ departe de mine se zbuciuma?/ Asa ca mi-am luat traista-n bat/ si-am purces în cautarea dânsei./ Dar cum era sa-mi recunosc/ dupa ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai antart?/ Si, totusi, ea exista/ printre maldarele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insista/ sa se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-va sa m-ajutati/ inima sa-mi regasesc/ altfel simt ca-nebunesc!/ Împreuna alte sanse-avem/ stiut fiind ca ea/ sopteste-ntruna numele de Om.

…Asa si eu. Mi-am azvârlit inima în lumea larga în cautarea perechii potrivite. Si chiar am gasit-o: de doua ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urma pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare data relatiile s-au oprit la jumatate, fiindu-mi sortit sa ma aleg cu cognomenul de etern logodnic. Si, Doamne! Câta nevoie as fi avut de-o inima calda si iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul si preamuncitul de demonii singuratatii…

Atunci mi-am cautat alinarea în calatorii, scris si cugetare. Calatoriile la mare si munte m-au ajutat sa înteleg ca frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desavârsirea sa se reveleaza omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simturilor sale): de la gingasul tremur al unei frunze, pîna la vesnica neliniste a marii si la monumentalitatea cocoaselor încaruntite de zapezi ale culmilor ametitoare. Iata, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o pretuire de prim rang, astfel ca uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Si atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existentei: Pe buna dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adica cu Dumnezeu!

Patruns de fiorul dorului dupa desavârsit, am încercat eu însumi sa definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocatia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinta, definita nu vroia în ruptul capului sa se lege dupa canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit pâna la urma sa ma declar multumit cu urmatoarea descriere: Frumosul este gratia divinului, ce-si pune amprenta eternitatii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumina, deasupra abisurilor si tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâsiate de iubire; este vioara nevinovatiei, pe care aluneca arcusul plasmuit din lumina începutului; este eterna oda a bucuriei ca traim si ca nu vom lasa sa se stinga torta vietii pe aceasta planeta spalata cu lacrimile suferintelor si caintelor, dar si cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta si izbândi.

Scrisul m-a ajutat sa fauresc frumosul artistic dupa slabele mele puteri si sa caut binele, scotocind dupa el atât prin mintile si sufletele personajelor zamislite de mine, cât si prin hatisul relatiilor statornicite între ele.

Cât priveste adevarul, la începutul cautarilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, ca doar el spunea ca “scopul vietii nu consta în putere, bogatie sau voluptate, ci în cautarea dezinteresata a adevarului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevarul tot n-am aflat”.

Asa ca trecând peste explicatia reductionista (deci total nesatisfacatoare): Adevarul rezida în acordul dintre teorie si realitate dupa unii, dintre idee si utilitate dupa pragmatisti, am mers mai departe cu cautarile, si iata-ma ajuns la memorabila scena cu Iisus adus în fata lui Pilat (Evanghelia dupa Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, caci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevarul?”, el nu primeste nici un raspuns de la Iisus, ba mai mult, însusi capitolul respectiv se încheie cu aceasta întrebare capcana, aparent fara raspuns.

Însa raspunsul ne este oferit de aceeasi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirma cât se poate de transant: „Eu sunt calea, adevarul si viata”, apostolului Ioan ramânându-i sa puna punctul pe “i” cu precizarea: “Adevarul va va face liberi”!

„Iata”, mi-am spus, “temeiul tacerii lui Iisus. Doar afirmase cu alta ocazie ca numai prin El oamenii ajung sa cunoasca adevarul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i si singura cale care duce la adevarata libertate, caci în vecinatatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism si crestinism m-au ajutat sa-mi formez despre Absolut urmatoarea conceptie: Dumnezeu este totuna cu absolutul si vesnicia. El sta fata-n fata doar cu Sine Însusi, ca atare se poate defini clar si concis doar prin propozitia tautologica de esenta translogica, harazita auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenta iradiaza de la El si trebuie sa-L priveasca pe El, ba mai mult: sa convearga înspre El, deoarece El este aici si pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde si circumferinta niciunde”, dupa cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca sa rezolve problema raportului dintre trup si suflet, sa stii, draga tata, ca teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situatia noastra, ea ne ofera o explicatie pe cât de simpla, pe atât de exacta a tensiunilor dintre noi: tu toata viata te-ai luptat sa ai, deci esti trupul (materia), în vreme ce eu vreu sa stiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori conceptia ocazionista sustine ca acordul dintre trup si suflet se realizeaza doar prin interventia lui Dumnezeu. Înseamna ca si noua ne-a ramas o singura sansa: sa imploram ajutorul divin!…

Exercitiile mele conceptuale si stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori sa nu fie de acord cu tema sintetizata în acest titlu, care-si ascunde seriozitatea sub aparenta sa jucausa. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din urmatoarele doua motive:

1) Traim într-un stat cu o democratie cel putin curioasa daca nu chiar originala, unde opiniile nu au fermitate si atitudinile nu urmeaza calea regala a angajamentelor asumate, ci ele basculeaza cu lejeritate între o tiranie, e drept ca doar vag resimtita, si o anarhie fara jena afisata pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjeaza faptul ca tirania este anarhia ingenios camuflata a canaliei de sus, iar anarhia este respingatoarea tiranie a canaliei de jos?!…Si fiindca mai sus aminteam de democratie, tin sa precizez ca în aceasta chestiune am parerile mele pe care voi cauta sa le detaliez cu alta ocazie. Iata de ce nu pot sa nu fiu de acord cu Georges Bernanos, dupa care democratia moderna este inventia intelectualilor, respectiv cu cea exprimata de Julien Benda: „Democratia este accesul maselor la susceptibilitatea nationala”;

2) Bolsevismul a decretat unanimitatea obligatorie, si în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii sa spuna ca la alcatuirea titlului m-am pretat la un simplu si gratuit joc de cuvinte. Caci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viata fiind sa tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degraba se ascunde îndemnul la necontenita pregatire pentru moarte, pentru acel înfricosator pas prin care se face trecerea de la fiinta la nefiinta?

Nu pot decât sa-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se stie prea bine ca a trai înseamna a muri nitel în fiecare clipa. Ori tocmai aici omul înzestrat cu ratiune si constiinta se deosebeste de celelalte vietuitoare: El exista, adica are constiinta finitudinii sale în aceasta lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama ca este un nevrednic calator!

Astfel stând lucrurile, merita sa ne întrebam care calator s-ar dovedi atât de neghiob încât sa-si împovareze vreuna din calatoriile sale minutios pregatite, cu fel de fel de fleacuri si hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul si atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, daca ar fi vorba de o calatorie de afaceri ori de un de placere, se subîntelege ca omul nostru si-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (calatoria) sa nu se transforme într-un calvar al hamalelii, si pentru ca el – surâzator si destins – sa poata aspira prin toti porii senzatiile dupa care alearga cu limba scoasa si care-i creaza iluzia ca-si traieste din plin viata. Iar aceasta iluzie este întretinuta de întregul sir la generatiilor anterioare, caci acestia prin întreaga lor contributie la sporirea prosperitatii (a se citi aberanta triada: consum-comoditate-confort), n-au facut decât sa o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grabit si mai blazat al actualei civilizatii.

Însa comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât sa scoata în evidenta surprinzatoarea contradictie dupa tiparul careia se straduieste cu tot dinadinsul sa-si toarne istoria nazuintelor si a înfaptuirilor sale. Caci desi pâna la urma ajunge sa se convinga de gaunosenia si efemeritatea întristatoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (ca doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât si de marii întelepti ai lumii, totusi omul continua sa se conduca cu precadere dupa legea trupului si sa acorde legii spiritului o îngrijorator de mica atentie. Faptul acesta devine în egala masura dezgustator si alarmant pentru morala în rapida disolutie (minciuna la tot pasul, hotie la toate nivelele, sex, violenta, droguri etc.), daca luam aminte la tertipurile unor pretinsi pastori de suflete, care una spun în teorie, însa în realitate alearga mai dihai ca cei mai hrapareti dintre enoriasi dupa bunuri pamântesti si placeri trupesti.

Cu toate ca sunt arhicunoscute, explicatiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesara sa o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul si prea plictisitul om modern va continua sa goneasca pe cararea lata înspre pieire si spre ratarea definitiva a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece ca a cam sosit timpul sa se opreasca din aceasta cursa sinucigasa, sa coboare din masina de care este atât de satisfacut, apoi sa-si ia crucea în spinare si sa o apuce pe cararea îngusta si bolovanoasa înspre crucea calauzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului ca istoria omenirii ne ofera pilde memorabile în acest sens, totusi trebuie sa fim întelegatori ca nu-i la îndemâna oricui sa renunte la placerile de-o clipa, pentru ca prin lepadarea de sine si de bunurile pamântesti, sa poata cunoaste dulceata inepuizabila a dragostei (darului) lui Dumnezeu si prin ea a tuturor semenilor. De regula, o asemenea schimbare esentiala are loc într-un moment de rascruce al vietii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauza scapa cu viata numai fiindca a fost ocrotit de vrerea divina, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înteles ca nu de la oameni trebuie sa astepte linistea si fericirea, fie în urma unei impresionante hotarâri, rezultat firesc al dizolvarii propriei vointe în imensitatea vointei divine.

Este adevarat ca si carturarii se leapada în parte de lumea asta pentru a-si împlini menirea. Dar una este lepadarea în vederea desavârsirii morale si a mântuirii si cu totul alta lepadarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii carturaresti. Iar acei carturari care urmeaza legea spiritului dupa capul lor, nu cred ca pot emite pretentii la suprema izbavire, si asta deoarece în ciuda eforturilor depuse si a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe ramân numai trup si numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar ma opresc aici: astazi ma simt stors de vlaga, de ceva timp comunic cu cei din jur prin biletele, durerile din gât sunt atroce, sfârsitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu ma sperie. Dimpotriva, am speranta reîntâlnirii noastre într-o lume mai buna ca asta , caci – nu-i asa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscarile si traumele de care am avut parte în copilarie, durerile si deceptiile ce mi-au fost servite mai târziu de viata, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat sa o duc, toate astea mi-au favorizat predispozitia spre meditatii sumbre în legatura cu fericirea umana. Nu ascund faptul ca mânat de imboldul descifrarii macar în parte a tainelor înfricosatoare în care este drapata existenta omeneasca, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar conceptiile acestui mare si viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor si firilor nevolnice, caci gândirea lui apriga îi preamareste pe supraoameni si-i dispretuieste pe cei slabi, ba chiar se rafuieste amarnic cu mila propovaduita de crestinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor doua mari si tonifiante religii înfratite – iudaismul si crestinismul, cu sentimentul nou si înviorator ca în acest chip poate ca si eu voi contribui cu o câtime la înfaptuirea ecumenismului atotcuprinzator…

(În acele incomparabile momente de elan si speranta, dat mi-a fost de la Dumnezeu sa citesc Imitatio Christi, una dintre cartile fundamentale ale omenirii, care cu toata încrederea pot fi asezate în imediata vecinatate a Bibliei. Influenta binefacatoare a acestei superbe carti asupra mea s-a vadit de îndata în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare asa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns sa fii sincer si bine intentionat, nu-i de-ajuns deasemenea sa fii toba de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esential si înaltat pâna la transuman, care poarta numele de inspiratie! Sub fiorul inspiratiei si atinsi de harul revelatiei, alesii întotdeauna vor savârsi fapte iesite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuala este departe de-a oferi explicatii satisfacatoare…Si mai departe: Ca Imitatio Christi este o carte senzationala, rezulta si de acolo ca oriunde a-i deschide-o, de îndata esti cucerit de adevarul si frumusetea inegalabila a celor descrise…De altminteri, toate cele patru carti (parti) alcatuitoare sunt întesate cu fermecatoare cugetari, indestructibil articulate pe coloanele de marmura ale textelor biblice judicios selectate. De retinut ca cea de-a treia carte difera de primele doua atât în ceea ce priveste întinderea (cuprinde 59 de capitole, adica mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât si în ceea ce priveste maniera de conglasuire cu cititorul: Iisus Însusi se adreseaza acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creste cota ei de interes.)

Însa cu toate ca în desele mele ceasuri de restriste, fericirile evanghelice au avut puterea sa ma consoleze, totusi ele n-au izbutit sa ma convinga deplin si pentru totdeauna. Ceea ce se cheama ca înca n-am ajuns la taria adevaratei credinte. Dar, ma rog, câti dintre oamenii pe care-i cunosc pot marturisi cu mâna pe inima ca si-au crucificat îndoielile si ca au ajuns la înaltimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei sovaitori)?
Cu atari îndoieli si poticneli, iata cum arata nucleul cugetarilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevarata Fata Morgana. Poate din pricina nenumaratelor deceptii suportate în viata. De aici graba periculoasa din partea celor multi de a-i inhala fericirii parfumul îmbatator, atunci când nazdravana de ea consimte sa-si întredeschida si pentru ei corola minunilor de-o clipa. (Pesemne ca din acest motiv amatorii de placeri usoare se tupileaza dupa justificari de genul: “Avem o singura viata si aceea scurta”, prin urmare “Sa ne bucuram de clipa ce-o traim”.)

Dar daca bucuria si fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea si tristetea manifesta apetit spre contagiune. De unde si rigiditatea prost mascata, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Caci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlata, totusi devine jenanta si dizgratioasa pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viata. Evident ca lucrurile iau o turnura perfect suportabila, atunci când cele doua chipuri – al bucuriei si al durerii, se afla la distanta minima prescrisa de retetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, si asta pentru ca – o stim cu totii – poti foarte bine sa iubesti întreaga omenire dintr-o atare pozitie strategica si în acelasi timp sa urasti de moarte omul care te calca pe nervi cu negul lui de pe nas…

Daca fericirea este scurta si tocmai de aceea amarnic regretata, de cele mai multe ori suferinta se constituie într-o coordonata umana banala, ceea ce dovedeste în ce grad alarmant ne-am obisnuit cu ideea ca ea este capitalul exclusiv al dezmostenitilor si dezradacinatilor, în general al celor slabi si fara noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lânga ea, aproape fara sa o bagam în seama?!

Fireste ca mi se poate replica: Fericirea se câstiga prin vointa si straduinta necurmata! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinta este consecinta logica a abandonarii luptei cu vicisitudinile vietii. Iar de-aici, din aceasta pozitie conceptuala confortabila, n-a mai ramas decât un pas mic pâna la a-l face vinovat de stare lui nenorocita pe însusi nefericit. Caci ce-si spun cei captusiti cu bani, pentru a-si adormi resturile de constiinta îngropate în osînza: “Cine stie, poate ca nefericitul x are vocatia perversa a cultivarii nefericirii”…

Ma rog, s-ar putea foarte bine sa fie si din astia. Cu toate astea, morala sanatoasa contrazice categoric o asemenea asertiune inspirata de egoism. De ce? Din simplul motiv ca ea este teoria cinica si grozav de comoda a parvenitilor si ciocoilor, ale caror bogatii sunt mai mult sau mai putin suspecte. Si mai este modalitatea lor gretoasa de a-si propti fericirea strâmba cu nefericirea celor multi.

Pai cum altfel? Ca doar numai o minte bolnava s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge sa-si piarda slujba (astfel condamnându-si familia la mizerie si nefericire), întrucât se dovedeste mai destepta decât seful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îsi pierde întreaga familie si agoniseala în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al carui unic fiu sufera de ani si ani de-o boala incurabila, iar el sarmanul a cheltuit tot ce-a avut si-si sparge în continuare capul sa gaseasca alti bani pentru medici si leacuri, caci tot mai spera ca Dumnezeu în marea lui mila i-l va face odata si odata bine…

De aia zic eu ca adevarata fericire, în egala masura trainica si viguroasa, provine din interiorul omului, iar semintele ei datatoare de rod bogat se numesc credinta, mila, genenerozitate, precum si iubirea neprefacuta a tuturor nefericitilor. Caci Dumnezeu nu cauta la averea ori la pozitia sociala a omului, ci El se uita în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul carpanos este mai prejos ca saracul, iar geniul este egalul saracului cu duhul, ambii fiind fapturile Sale.

Adio, tata, si fii binecuvântat! Nu stiu cine a spus: “Din veac în slujba viermii sunt,/ Sub glie-i vad rozând, rozând…” Eu îi vad si-i aud de ceva vreme, dar nici vorba sa ma sperie. Ma întareste convingerea ca sunt pregatit sufleteste sa ma prezint în fata eternitatii…

 

Invitatie la arta CASA SEVEREANU Bucuresti

Corespondent Victorita Dutu

De dragostea railor si de ura oamenilor buni sa fugi. (Molière)

Un muzeu viu se sprijina pe sufletul si pe umerii unei femei,
nu pe ziduri de piatra si pe stîlpi de lemn.
(proverb mexican adaptat)

Ziua buna, participanti la trafic greu!

Am onoarea sa va invit la
Prima Serata de Joi de la Casa Severeanu –

Voi stati pe perne moi!?! Cîntati cu noi?!?

(Des)organizata dupa tipicul unui Atelier de creatie expozitionala,
aceasta serata, care se va derula Joi, 11 martie 2010, de la orele 19.00, este episodul-pilot dintr-un lung serial românesc, proiectat culturalo-financiar la nivel european, si intitulat:

salvati muzeul severeanu! face si el ce poate

Muzeul “Maria si dr. G. Severeanu”
Str. Henri Coanda 26, Sector 1, Bucuresti – România,
via Evropa, Planeta Pamînt, Unique~versul co(s)mic

Administrator central: Muzeul Municipiului Bucuresti – Palatul Sutu
Bd. Ion C. Bratianu 2, Sector 3, Bucuresti – România

Acasă

RSVP, liliana.hanganu@yahoo.com
În programul lejer de lucru si de voie buna avem “di tate”…

*muzica buna, de la clasici la cantautori-zdranganitori, via folkisti de marca
Adina Ivan si prietenii sai
Marius Matache
Daniel Fat
si… SURPRIZEEE!!!

*poezie, proza, teatru scurt, în citirea autorilor si a actorilor
Viorela Codreanu-Tiron – poet al discretiei,
membru al Uniunii Scriitorilor Români (U.S.R.)
Maria Nicolae-Dumitrescu – traducator si prozator emblematic
Loreta Popa – jurnalist si prozator rafinat
Anne-Marie Bejliu – poet al marilor întrebari
Marius Conu – filolog si gînditor video-problematic
Ovidiu Oana-pârâu – poet de vita veche
Ioan Ratiu, Cenaclul Orpheon – militar de cariera, poet al clipei
Sorin Teodoriu, Bocancul Literar – economist, prozator, dramaturg
Catalin Stelian si prietenii sai recita din… SURPRIZ?!!!,
Univ. Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” (U.N.A.T.C.)

*colectii si colectionari
Ovidiu Oana-pârâu – colectie de clopote
Mario Dariescu – colectie de… SURPRIZ?!!!

*arta sprijina ziduri de piatra
Victorita Dutu – profesor de matematica, gînditor, pictor
Daniela Blid – artist popular
David Schrager – desenator pe peretii casei sale (- Mami, îmi dai voie?!?…) Julian Radu – desemmm!na(ra)tor de serviciu
Peter Schrager – jurnalist, poet, fotograf
Sorin B-was2was – decorator de interioare si artist în fractali
Adrian Petrica – arhitect si fotograf
Andrei Pavel-sfinxxx – student, gravor, actor, poet si fotograf
Blaga Attila-brushvox, a.k.a Ticke-Mr Pan[k]sament – student, jurnalist, pictor si… SURPRIZEEE!

*Psihologul de serviciu al serii, Luka D – prozator
*Sonorizarea este asigurata de firma New Line Music.

Dupa cum se întrezareste, la aceasta Prima Serata de Joi, încheiata cu o vizita nocturna în Parcul Cismigiu, unde ne asteapta La Biblioteca, special deschisa pentru noi, ca si la…

Prima Expozitie de la Casa Severeanu –
…si arta sprijina peretii!!!

(12-14 martie a.c., deschisa publicului între orele 12.00 si 20.00),

…participa actori, cîntareti si muzicieni, poeti si scriitori, artisti plastici si colectionari, prieteni care au avut bunavointa de a fi acceptat invitatia noastra, în a purcede împreuna la un asemenea experiment coolturalnik.

Aceste doamne si acesti domni au acceptat sa expuna gratuit si sa se expuna voluntar, într-un muzeu în care „ploua de trei ori pe saptamîna” în pod, facînd, astfel, impracticabila mansarda Casei Severeanu, iar apa freatica se încapatîneaza sa se infiltreze cam prin toata pivnita, cu osîrdie si… abnegatie inginereasca (iertati cuvîntul proscris “inginereasca”) – chiar în imediata apropiere a centralei electrice (sic!), în timp ce, pîna mai ieri, zapada topita se tooooot scurgea de pe tavanul asa-numitei Sali a colectiilor numismatice si paranumismatice ale Muzeului Municipiului Bucuresti (Palatul ?utu)

Coordonator-muzeu,

Liliana-Nicoleta Hanganu
Muzeograf grd. IA
Expert acreditat în bunuri arheologice si istoric-documentare-Numismatica

( – noi ce facem? si, daca da… atunci, cînd?!?)
_____________________________________________________________
*Toate cheltuielile întru organizarea si buna desfasurare ale acestei curajoase întreprinderi cultural~expozitionale dintr-un Bucuresti pierdut si, poate, astfel regasit, sunt acoperite prin eforturile personale ale artistilor participanti, precum si prin contributia cu~minte a realizatoarei acestui program, la care sunteti invitati de a lua parte din toata inima!

ADAPOSTUL

by Gheorghe Neagu

De cum începu sirena sa urle, Leiba îsi lasa matura uda în gangul plin de hârtii, fugind sa se ascunda. Cuprins de o spaima nebuna, se-arunca prin usa de tabla, cu gaurele, în locul unde-si tinea alteori maturoiul, pe scaunul vremilor linistite odata.
?i în curând, gangul se umplu de multimea îngrozita. Câtiva din cei din fata usii, cerura omului de pe scaun sa le dea si lor drumu-nauntru, dar Leiba nu le raspunse. Un zumzet din ce în ce mai apropiat de avioane se facea auzit si în curând, primele bombe cazura la periferia orasului. De undeva, tunurile începura sa latre a moarte. Din când în când, rafalele mitralierelor, instalate în centrul orasului, spargeau linistea adânca din subsol. Toti îsi tineau rasuflarea. Bombele cadeau tot mai aproape. În pasajul întesat, venea miros de sulf si de ars. Praf de moloz si de cenusa cadea ca o ploaie cernita peste cei ce stateau la intrare. O bomba cazu pe magazinul de la intrarea din dreapta pasajului.
Fiare si pietre cazura peste multime. O alta bomba cazu în acelasi loc, desfacându-l. De la etajul al cincilea si pâna la parter, cladirea crapa ca un harbuz, acoperind pe de-a-ntregul intrarea-n pasaj. ?i-atunci Leiba auzi primele racnete. Un miros de carne prajita si de latrina umplu vazduhul întesat de-njuraturi si de tipete. Câtiva borfasi buzunareau pe cei ce-si pierdusera cunostinta o vreme sau definitiv pe strazile orasului.
Bombele cadeau în continuare peste centrul orasului, în timp ce Leiba-si proptea usa mai bine. Ochii de copil priveau speriati prin deschizaturile taiate în tabla usii, anume pentru aerisire.
O bomba cazu peste-o cisterna de pompieri. Altele cadeau din ce în ce mai aproape, în jurul pasajului. Deodata un suflu napraznic lipi copilul atât de tare de usa, încât sângele tâsni cu putere din pielea presata prin gauri, iar ochiul tâsni în umarul lui Leiba.
O alta bomba în centrul pasajului, sfârtecându-l. O groapa enorma de-asfalt si de carne ramase pentru o clipa deschisa, pentru ca mai apoi sa se umple cu resturi de oameni si moloz hacuit.
Leiba-si pierdu cunostinta, izbit de suflu în peretele zidului. În clipa aceea, mitraliera tacu si ultima parte din magazin se prabusi, astupând groapa cu totul. De printre ruine, un picior se mai zvârcolea înca, aidoma piciorului de paianjen. ?i-atunci, sirena începu sa urle din nou. Val, dupa val, vântul venea curatind în rafale strada si cerul.
Nici un geamat nu se mai auzea din maldarul al ruinelor fumegânde. Pe o bara înrosita sfârâia o bucata de carne-mbibata cu sânge. ?i vântul sufla, dezgolind, dezastrul din fum.
Unul câte unul, oamenii ieseau de prin adaposturile caselor, gesticulând. Câti or fi murit oare? ?i-n vremea aceea, din cer începu sa cada o ploaie înrosita de sânge. Cele câteva salvari venite în graba, plecara fara a sti niciodata la câti ar fi fost necesara interventia lor.
Un curcubeu strepezit se-arata pe cerul plumburiu. ?i-atunci sirena înceta.

*
* *

Când se trezi, Leiba-si simti capul o cloaca si-o durere cumplita-i ardea ceafa. Îsi duse mâna la teasta tremurator, crezând-o ciuruita, dar se bucura când gasi doar un cucui mare cât o nuca ivit acolo pe neasteptate.
Îsi sterse cu grija umarul de ochiul scurs. O picatura de sânge-nchegat îi stânjenea miscarea pleoapei. O îndeparta cu degetul si se mai linisti. Se mira de linistea adânca, ce-l înconjura.
Privi spre usa. Pielea copilului strivita prin gaurelele de la aerisire, lasa sa se scurga o zeama cleioasa si roza. Leiba dadu propteaua groasa de-o parte si trase de usa.
Când puse mâna pe tabla curbata de presiune, aceasta ceda. O fetita strivita, în usa deschisa, se prabusi, în vreme ce din burta plesnita matele sparte tâsnira. Cu ochii iesiti din orbite, un batrân cu barba lipita de gâtul fara camasa, parea ca doreste sa între-n launtru. Înfricosat Leiba dadu sa-nchida usa. Dar, nu mai putu. Trupurile cazute-l împiedicau. ?i atunci, din miscarea aceea, cazura si alte bucati din trupuri vecine. ?i-o duhoare nebuna razbatu odata cu ele.
Cu o furie oarba, începu sa traga din maldar trup dupa trup, bucata dupa bucata si sa strge. Strigatul suna înecat, fara spatiu, ca urletul hienei sub apa. Lumea cadavrelor îl umpluse de groaza.
Trase cu sete de-o mâna smulgând-o din umarul al unei femei. Pielea si zgârciul se-ntinsera cedând într-un plesnet surd. Un pârâit de oase-n miscare-l facu sa se retraga spre fundul gheretei. O rostogolire se prabusi, mustind, gata sa-l striveasca.
Bucati de moloz si nisip îl facura sa spere ca undeva, acolo, mai departe, se afla o iesire. De-aceea-si opri pentru o clipa lucrul, gândind: Sa duc mai întâi tot ce am tras din morman în fundul cusetei si-apoi voi vedea . Apucând de picioare trupul fetitei, îl târâ pe lânga scaun pâna-n celalalt capat. Apoi, bucata cu bucata, dezgoli pragul cusetei reusind sa-nchida si usa. Se aseza apoi pe scaun, stergându-si sudoarea de pe frunte. Simti cum setea-si facea loc în trupul chinuit de neliniste. Dupa ce se odihni putin, începu sa traga din nou de cadavre, înghesuindu-le. Un aer statut îi îngreuna respiratia.
Plin de scârba, voma peste prag, ametit.
De sus cadeau alte sfarâmaturi de-asfalt si de pietre. O bârna de fier înfipse de-a curmezisul un trup de soldat strabatându-l. Când trase de el, aceeasi rostogolire lichida-l facu sa sara peste pragul cusetei.
?i-o noua gramada de carne cazu, astupându-i lucrarea. Când se uita în fundul cusetei, se-ngrozi. Pe stiva de carne si moloz era prea putin loc pentru alte cadavre. Leiba izbucni într-un hohot prabusindu-se. De sus dintre trupuri, o zeama roscata-vânata, curgea baltind pe podea. Din când în când, ceva umflat se spargea ca un balon cu un fâsâit de usurare, în valuri, duhnind.
?i-atunci Leiba-ncepu sa-si smulga parul din cap. Poate aceasta-i pedeapsa lui Dumnezeu , gândi disperat, urlând printre sughituri. Apoi ragusit si istovit se-ntinse pe jos, în baltoaca aceea de carne presata, fara nici-o speranta. Respira din ce în ce mai greu. Miresme în valuri razbateau din morman, sufocându-l.

OMAGIU DE ZIUA FEMEII

by Elena Buica – Toronto

Moto: Acolo unde sunt mai multe femei si flori, nu sunt razboaie.

La mii de kilometri distanta si înconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamânt decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casa, aprope tot, încât este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni în fapt de primavara, în ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, în care se împletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pâna la jertfa. Batrânii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor în special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna în urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc într-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc în noi gânduri si sentimente ce ne înalta într-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost cântata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei îndragite în adolescenta, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei întretaiate, lumina si caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al strâgerilor de mâna.

Cu gândul la frumusetea femeii, îmi vin în minte imagini de altadata ale Bucurestiului în plina înflorire, din perioada interbelica, numit cu mândrie “Micul Paris”. Strazile pareau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fantezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Îti dai seama imediat ca acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si mârlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blânda si buna, plina de caldura a femeii înzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea însetata de gesturi de tandrete si de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa îi ofere locul binemeritat în viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorba din batrâni, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramâne, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrâni. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimioara, Narcisa, Brândusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inima ca pe o floare.

Pe lânga faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si în gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, în acelasi timp, ele sunt înzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este înca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie îsi pot purta singure de grija, îsi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca în cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa îsi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe lânga rolul social substantial, femeia ramâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE

by Prof. Dr. Adrian BOTEZ
februarie 2010

Deschideti, va rugam, televizorul (oriunde îl aveti, în casa…). Apoi, dati-va, cu scaunul sau fotoliul (sau, pur si simplu, asezati-va capul pe speteaza canapelei), cât mai departe (în spatiul camerei dvs.), de televizor. Evident, acest îndemn este adresat oamenilor obisnuiti, ca mine, iar nu „baietilor destepti”! Caci acestia fie sunt „jucatori”, pe ecranul televizorului – fie, din umbra, procura premizele Ospatului Sacalilor (care NU se va da, însa, în direct, la televizor!).

Ce vedeti, acum, pe ecranul televizorului, când va departati, pâna la a vedea, totul, din „zarea perspectivei”? Si asta vedeti, de fapt, zilnic – numai ca nu bagati de seama, de obicei, pentru ca prea sunteti cu nasul în ecran – „implicati” de o foame de imagine, maladiva (în niciun caz „empathica”)! Cred ca vedeti ceea ce vad si eu: o satra „actanta”, o menajerie scârbavnica, în plina manifestare. Un bâlci, de o vulgaritate puturoasa (mai ceva decât de la o ciurda de sconcsi), care tine, de-acum, de „science fiction”! Dar bâlciul la care sunteti spectatori, devenind, treptat, prin lipsa de reactie, COMPLICI, nu este pentru distractie, ci pentru DISTRUCTIE! (Si nu e deloc „science fiction” ci ”ciné-verité”). Si nu pentru distructie a oricui, NICI M?CAR „A ALTORA” – ci a noastra, A TUTUROR CELOR „NE-DESTEPTI”/ NE-DESTEPTATI! De fapt, asistati (în loc sa actionati) la PARADA SACALILOR, care nu mai au rabdare: vor sa ne prefacem trupurile (prin tembelizarea si depersonalizarea/„virtualizarea” televizionistica!), cât mai grabnic, în cadavre (multe, cât mai multe cadavre, care sa le sature ne-satiul!), în care sa-si înfiga ei balele si coltii!

Nu e tara mea, nu e tara ta – România asta sfâsiata, sub ochii nostri?! Cum sa nu fie! Este extrem de nociv sa confundam „tara”, care este Gradina Lui Dumnezeu – cu acest moment istoric, populat, spatio-geografic, pe de o parte, de „baietii destepti”, pe de alta, de privitori „nedesteptati”, precum noi (lasi, inactivi, care nu-si simt responsabilitatea spectacolului de bâlci, în care s-a transformat istoria tarii lor, nici macar cât si-o simt niste râme ori testoase – ca tot au trimis iranienii, zilele astea, la „universitati cosmice”, un soricel, doua testoase si niste râme). Sa plecam/fugim NOI din tara?! Ba! Ar fi, din partea noastra, culmea lasitatii si tradarii de Dumnezeu! Sa faca bine sa iasa EI afara, de-a berbeleacul sa iasa, toti sconcsii si sacalii, toti invalizii de Duh – ca doar n-or iesi, din Gradina Maicii Domnului – Paradisul Noului Ierusalim, cei (înca!) teferi la Duh!

Cum adica, faptul ca îi vedeti bulucindu-se, zilnic, ceas de ceas si clipa de clipa, sa sufoce ecranul, cu prostia si mârlania si mârsavia lor obraznica, dementa, cu urletele lor de sacali, amusinând groapa de gunoi a crimei si amoralismului, ca îi vedeti „brand”-uiti (cu „brand de tara”!), pe niste indivizi de doi bani gramada, precum Gigi Becali (analfabetul care se lasa pe spate, pe perna-soclu, atoatestiutor întru toate, inclusiv întru eminescologie), Bercea Mondialu’ (care a adus Ierusalimul la Cotroceni), Guta „Imnologul Prezidential” etc. – pe toate târfele Babilonului/Târfa Babilonului Însasi! – nu va scoate din minti?! Nu. Nu va scoate, nu va cuprinde impulsul sa dati macar cu televizorul de pamânt, daca nu cu toti cei „reprezentati imagologic de/prin televizor”! În curând, vor aparea, pe piata româneasca, salamuri cu eticheta „Florin Salam”, caviar cu eticheta „Bercea Mondialu’”, parfum (de brânza) marca „Gigi Becali” Si, totul, va fi în ordinea firii!

Parada personalitatilor, a „MODELELOR NATIONALE DE SUCCES”!!! Pentru ca succesul se masoara, azi, în tone de nesimtire moluscos-flescaita si de obraznicie hidoasa, exasperanta – iar nu în CREATIE/CREATIVITATE, ÎNTRU SFÂNT? MORALITATE – CUM NE-A ÎNV?TAT NAZARINEANUL CEL BLÂND!

Si nu va este rusine ca, pe ecran, apare „spuma”-nveninat-cremoasa, care ne conduce destinele, si în care se balacesc, ca în „sânul lui Avrum”, alde Traian Basescu-Cavalerul (Pilit…) al Justitiaritatii „zonale”, sau Boc-Deloc (varianta: Adevar-Deloc) – si Nuti- Spaima… („Constitutii”) Udrea, care capata NUP, din partea unei eminente si absolut ne-înfeudate Justitii, înainte sa-l fi cerut?! Nu. Nici acest fenomen „behavioristic” nu se întâmpla, cu domniile voastre. De fapt – noastre. Noi tacem (filosofie de doi bani: „eh, toate trec, o sa treaca si astia!”– si zâmbim, ca drogati! Nu, N-O S? TREAC?, CI O S? SE PUIASC?, CEVA DE SPERIAT! – a se vedea toti „honoriusii” si „ebele”!

Si nici atunci nu „blestim” ceva, nici macar când un narcisiac, chel de atâta infatuare, CTP-ul, îl numeste, pe Eminescu-Aminul Românilor de Deasupra de Veac : „ateu” – cu sastiseala, cu grasa si gretoasa suficienta, aducându-l, pe Luceafar, cot la cot cu el, „inginerul” brav, la o „berica” si o pipita (pentru ca azi, daca vrei sa te numesti, credibil, „intelectual”, e de bon-ton sa fii ateu, cum era-n Franta postbelica, de bon-ton, sa fii comunist! – si sa-L ridiculizezi, în primul rând, pe Dumnezeul Crestin!) – habarneavând despre mistica existetei si Misiunii Aminului, pe planeta Terra.

Hai sa zicem, precum respectatul, dar gresitorul întru interpretarea semanticii Liturghiei Mioritice, OCTAVIAN PALER, ca Neamului Românesc nu-i pasa de istorie si e comod, fatalist etc. etc. (cam nesimtit si „slavit de lenes”, în rezumat).

Dar când afli urmatoarea stire, nu despre interlopii-vedete nocturno-diurne, nu despre politicienii-caracatite televizionistice si nici despre ziaristii-sacali, în genere, si despre Florin Calinescu, în special – umflatul agramato-bolborositor (acord, pe loc, un premiu, din salariul meu de profesoras, aceluia care a auzit – SI O SI DEMONSTREAZ? ASTA, CREDIBIL! – macar o fraza ispravita cu bine, în ultima vreme, de bolborositorul batracian de serviciu, la „turul” basescian – unde întâlneste, „carambolistic”, nasul lui Ion Cristoiu), cel care, când nu candideaza la Senat, o face pentru a medita asupra candidaturii Preagratioasei Sale Flatulatii, la Presedintia României si când nu face nici asta, se cere de la dom’ presedinte Basesc’ – „ambasador la Washington, saaaa traiti!” – ci despre unul care, în orice tara si vreme normala, ar trebui sa fie, din pozitia sa, un model culturalo-moralo-spiritual NATIONAL, extrem de credibil, autoritar de credibil, prin austeritatea, onorabilitatea si verticalitatea sa – ei bine, te pune, serios, pe gânduri, problema Calauzelor Moral-Spirituale ale Neamului, problema ELITELOR DE DUH CONSTRUCTIV (probleme obsedante, la români, înca de la jumatatea veacului al XIX-lea!), si, implicit, soarta de Neam si Tara a Românilor. Ma refer, evident, la dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, Presedintele USR, dar si ambasadorul UNESCO la Paris (simultan si coplementar, se pare) etc.:

„Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu” (cf. Victor Roncea, Nicolae Manolescu a pus „România Literara” în slujba Gold Corporation, sursa: CURENTUL INTERNATIONAL, http://www.curentul.ro/, vineri, 29 ianuarie 2010).

Si asta, dupa ce Academia Româna, prin „conclavul” specialistilor ei geografi, mineralogi, istorici, sociologi etc., afirmase (iar dl Nicolae Manolescu e membru corespondent al Academiei probabil, actiunea sa tine de oarece ranchiuna personala, tradusa printr-o razbunare care incumba o TR?DARE A INTERESULUI NATIONAL: „E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. «Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile», avea sa afirme, la vremea respectiva, angajatul sau Mircea Mihaies, evident, chiar în «România literara» – sursa: idem) si daduse urmatoarea Declaratie: „Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se spunea, cu claritate de cristal, în Declaratia Academiei, cu privire la „cazul Rosia Montana”.

Sigur, nu-i asa? Când vecinul nu-ti raspunde la „buna ziua”, pentru ca l-ai înjurat de mama, trebuie, musai, sa dai foc satului si padurii, cu toate anexele naturalo-sociale! […Ne pare rau s-o marturisim, dar asta este adevarul-adevarat: europarlamentarul liberal Adina Valean, sotia lui Crin Antonescu (presedintele PNL), a avut, la Antena 3 si Realitatea TV, pe 2 februarie 2010, cu privire la „cazul Rosia Montana”, o prestatie absolut penibila, manolesciano-dinupatriceasca, din/de sub care transpareau atât de multe lucruri rele si jegoase, încât „achiesarea”, tradatoare, la interesele lui Gold Corporation (adica, la jefuirea dementa, absolut iresponsabila, a României, de cel mai mare zacamânt, din Europa, de aur, argint si uraniu! – în schimbul a 17 ani de „ocupare a fortei de munca din zona”!), parea a fi cel mai putin nociv dintre ele! A avut prilej „popa” Tökes sa se dea mai român decât Valeanca (tocmai pentru ca fura canadienii1, ceea ce voia sa fure numai ungurii lui: „Initiativa europarlamentarului Adina Valean, sotia presedintelui PNL, Crin Antonescu de a organiza la Parlamentul European un seminar de promovare a proiectului minier Rosia Montana a fost dur criticata de o buna parte din europarlamentarii români care nu au fost informati de aceasta initiatia. Tonul acuzatiilor a fost dat ieri chiar de colega sa de partid, eurodeputatul Renate Weber, iar astazi stafeta criticilor a fost preluata de europarlamentarul Laszlo Tökes, care a acuzat caracterul propagandistic si de lobby pe care l-a avut actiunea eurodeputatului PNL” – cf. Antena 3.ro]

Întorcându-ne, iarasi, la „înjuraturile” dlui profesor N. Manolescu. Si ce „înjuraturi de mama” a proferat dl profesor N. Manolescu? Pai, sfruntarea nerusinata si minciunile lui sfruntate, toata cariera sa ante- si post-decembrista, de tradator profesionist (a-toate-cele!) – au valabilitate de „înjuratura de mama”, la adresa Neamului si „intelighentiei” românesti, pe care o conduce, prin sefia USR-ului: „Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit(…). Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…

Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste(…) Începând din anul 1961 (cf. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (cf. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (cf. Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“ (cf. Victor Roncea, art. cit.).

Am insistat pe “activitatea” tradatoare de sine si de Neam a dlui prof. univ. dr. Nicolae Manolescu (a se observa si contributia pretioasa a „interpusului” sau, în Afacerea Gold Corporation, dl scriitor Mircea Cartarescu, , foc de gelos pe Eminescu, dar foarte decisi, el dimpreuna cu “mecena” si “ciceronele” sau spiritual, dl N. Manolescu, sa…”taie acest nod gordian”, dintr-o singura lovitura de… revista!).

Dar acum doi ani… Oare trebuie sa facem uitata tradarea Duhului Românesc, Crestin-Ortodox, tocmai de catre unul dintre cei mai „oficiali dintre oficialii” culturii române contemporane, un alt exponent al „intelighentiei tradatoare/sacalizate românesti”, dl Director al ICR: Horia Roman Patapievici, cel care expunea, la New York, „România Paranoia” (dupa ce respinsese/exclusese, categoric, un Omagiu lui Nichita Stanescu, mult mai ieftin, dar si mult mai…non-paranoia!), în care „rolul principal” l-a jucat un ponei roz-bonbon, cu swastika pe… „dos”, apoi, la Bochum-Germania, „Omagiul lui Iuda”, ambele ale naibii de scumpe kitschuri, dar cu pretentii de a reprezenta, cât se poate de fidel, Duhul Românesc! Iata cum comentam atunci (punând fenomenele “culturale” patapievicene în legatura si cu miscarea suicidara a tinerilor – EMO):

“De ce, mai neica „TOT”, supranumit „Patapievici” (de la „pata”/”a pata”… – TOTUL, evident!!!), vrei ca România sa se arate lumii (ma rog, New York-ul, dupa mine, este, mai curând, anti-lume… – dar e vorba ca vestea „expozitiei”/expunerii lui Patapievici (nu ma intereseaza cei trei „artisti”-gunoieri, pentru ca EI AU FOST SELECTATI EXPRES DE DL PRESEDINTE AL I.C.R., CEL CU GRAD DE SECRETAR DE STAT!) s-a dus, cu tot cu scârnavele imagini, în toata lumea…ailalta – poate o lume mai breaza decât cea americana!) – deci: de ce vrei mata sa ne arati lumii ”Paranoia”?! Acum îmi dau seama de ce te „excrementai” matale pe „România” pai, saracul Pata/Patapievici, daca asta e România LUI! Unul vede Raiul, ca asa-i e dat, altul – Iadul tot asa, pentru ca iad îi cere „sufletelul” lui! Fiecare vede dupa boala de care sufera. Ce poti sa-i faci, daca, în paranoia lui, îsi închipuie ca toti suntem ca el. Auzi ce titlu de expozitie da domnul de la ICR: „România Paranoia” Daca te simti „paranoia”, domnu’ Pata/Patapievici – macar fii discret si nu o mai si zi, tare si la ora de vârf si nu-ti expune-cracana, pe toate continentele lumii, leprele si zdrentele împutite ale „constiintei” matale!
Hai sa zicem ca americanii, care sunt demult zbanghii si dilii (nu toti, evident – ci majoritatea – adica, majoritatea aia care l-a votat presedinte pe George W. Bush, cel ce sta la telefonul scurt/„rosu”, de vorba cu Dumnezeu, când e sa dea peste oamenii de treaba, peste neamurile de treaba peste tarile cu petrol), poate ca merita ce le arata Pata/Patapievici-Cel–Cu-Fundita-Rosie. Pata-Cea-Romana (si ”horita”/zorita, de Piaza-Rea izbita…). Dar noi, românii, chiar nu meritam asa ponegrire! Ce ne arata sifilitica asta de „expunere” patapieviceasca? Ne arata niste, în loc de icoane crestin-ortodoxe (care, da, ar fi exemplificat Spiritul/Duhul Românesc) – niste „femei de serviciu” (mai curând, niste „boarfe”, în pauza dintre schimburi!) – apoi, obsedant, niste „scule”, cum noi românii (vestiti prin „ciobania” noastra viguroasa, iar nu prin „urina”, excremente, starea de „patibulatie” si alte delicatesuri patapievicene) chiar nu avem. Un martian cu erectie orizontala (spre-în-jos!) – fie acolo la el! – alt martian, cu alta erectie, la fel de prapadita si o Mâto-Camila, cu o erectie doar de mâta. Pai ce faci, Pata/Patapievici?! Îti exhibi neputintele, mascându-le sub sclifoseli freudiene?! Nu mai bine te duceai în baia matale, si trageai un bocet, peste aceste monumente ale matale, ruinate din nastere?! Dupa care, trageai lantul. Nu, caci tot prostul, pâna nu-i fudul, parca nu e prost destul…

Deci, expozitia cu pricina NU este (caci nu poate fi, din punct de vedere logic, etnologic, sexual, sau cum vreti domniile voastre!) expozitia României – CI ESTE EXPOZITIA PERSONAL? A COMPLEXELOR FREUDIENE ALE DLUI PATA-CU-FUND?! Dar, va întreb chiar pe dvs., asa-zisii intelectuli – „lideri de opinie” (confectionati si re-confectionati, dezgropati si re-dezgropati, pâna ne sufocati cu duhorile putrefactiei dvs. morale – de fiecare presedinte postdecembrist, pe rând da, i-ati servit, dlor zombi, cu credinta, pe rând, pe Iliescu-Constantinescu-Basescu, imoralitatea dvs. funciara „sublimându-se” în fariseismul unor autoapeluri „catre lichele”, sau în minime „moralii” daca atâta puteti ca-n comunism: „de la fiecare dupa putinta, fiecaruia dupa nevoi” si, pentru ca putinte aveti minuscule, dar pofte/nevoi – URIASE asta e!): dlor Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Manolescu etc. – de ce exhibarile freudiene ale UNUI cetatean român (chit ca e un cetatean holeric/diareic, în raport cu propria „bastina” – noi evitam orice discriminare!) – de ce aceste exhibari ABSOLUT PERSONALE – trebuiau facute pe banii nostri, bani munciti amarnic, bani de oameni/contribuabili care nu (ne) „expunem” (si nu o vom face, probabil, daca ne va feri Dumnezeu de contaminare cu… „Pata-Cea-Romana”) NICIODAT??!

Nu-i corect. Si, daca m-ati fi banuit de cârdasii cu „dusmanul” (cui?!) sau cu cine v-o mai fi trecut domniilor voastre prin cap (cam tot asa stau lucrurile si cu „cabala mârsava”, având drept scop „însingurarea” prezidentiala…), sa vedeti, acum, cum va fac de râs: APELEZ LA SPIRITUL JUSTITIAR AL PRESEDINTELUI T?RII/ROMÂNIEI, DOMNUL TRAIAN B?SESCU, S?-I IMPUTE DOMNULUI PATAPIEVICI TOAT? NENOROCIREA/NEFERICIREA AIA A LUI, EXPUS? LA NEW YORK, PE BANII NOSTRI, „F?R? ÎNTREBARE”/CONSULTARE PREALABIL?!!! Si sa-i impute si scandalul international iscat, somându-l sa plateasca, din propriu-i buzunar, daune morale tuturor popoarelor Pamântului, care au fost scârbite, în direct si la ore de vârf, cu/prin asa niste mascari/porno-imagini/iazme teratologico-fistichii si oribile/”horror”!!! Cred ca, pentru exhibarea, absolut indecenta, în public, daca „adamistii” fac pârnaie… – pai, musiu Pata musai sa nu scape prilejul de a vizita, pe dinauntru, un astfel de stabiliment al discretiei, numit „puscarie”.

Dar, daca Presedintele, care l-a numit, prin propria sa semnatura (deci, vointa si dorinta si în urma proriei sale selectii!) nu va face ceea ce este OBLIGAT sa faca – ACTUL DE JUSTITIE MAI SIMPLU SI FIRESC, MAI SUS ENUNTAT – atunci, sa-mi fie cu iertaciune, dar se va dovedi complice si co-partas cu Pata Neamului Românesc/Patapievici, la TOT ce a facut acesta, pentru a jigni România si bunul simt al Umanitatii! – si iata de ce ar trebui sa aiba parte unul de ceea ce are si celalalt parte…Puscarie sau balamuc unul, puscarie si balamuc si celalalt: fratern si con-sensual!!! Deoarece înseamna ca împartasesc despre Neamul Românesc si despre Umanitatea Terestra exact aceleasi opinii, în totala convergenta „ideatic-activistica”!

Tradare, blasfemie, jignire/afront adus unui Neam/unor Neamuri, cele ale Pamântului. Adica, România adevarata icneste si suspina din greu, sub povara inundatiilor, care au ras de pe fata pamântului, oameni, animale, case…au distrus destine si agoniseli de-o viata – si lui Pata/Patapievici îi arde sa devina CUTREMUR DE 9 GRADE (pe scara Richter), asa, ca supliment si divertisment, în plina napasta a apelor – sa-si puna/aplice „pata” anti-umana, anti-crestina, anti-bun-simt etc. peste România, batându-si joc de suferinte, saracie, moarte, plânsete – si sa cheltuiasca banii (care, în mod judicios, trebuiau dirijati, din ordin prezidential, catre nenorocirile Neamului), pentru sinistrati, pe „România Paranoia”?! Un pic de obraz, totusi „domnilor”! (faptuitori si complici, deopotriva!). Vedeti ca au dat în rosu pâna si bucile poneiului vostru (…”roz bonbon”… de degenerati), numai tovalul vostru pace! Patatilor/Patapievicilor, la pârnaie sau la (dusurile reci de la) balamuc! – ca nu vad alta solutie, pentru trezirea voastra din propria-va PARANOIE DEZL?NTUIT? FURIBUND (cf. Adrian Botez, Pata/Patapievici -si, eventual, Traian Basescu & Comp! La pârnaie sau la balamuc! – în revistele ARP – Monitor cultural)

(…) „Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid si punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluand cate ceva, din muzica, stil si atitudine”), pentru a patrunde DIRECT, fara intermediarul ratiunii, în sufletele bietilor tineri-cobai, spre a împlini un dezastru, caracterizat, în primul rând, prin DIZARMONIE INTERIOAR? TOTAL?, CARE DIZARMONIE S? ÎMPIEDICE ÎNCHEGAREA NUCLEULUI DUMNEZEIESCO-DEMIURGIC DIN TINERI – S? ÎMPIEDICE, DEFINITIV, FORMAREA LUI „HOMO RELIGIOSUS” ELIADESC… – SI DEFORMAREA UMANULUI ÎN TOT CE ESTE CONTRAR LUI „HOMO RELIGIOSUS” SI, DECI, DUMNNEZEULUI/ CREATORUL LUI („De multe ori, aceste persoane au tendinta sa se urasca, sa se considere inferioare, toate culminand, uneori, cu tentative de sinucidere. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday”- observati, va rugam, panica si depresiunea sufleteasca dezesperanta, pe care le induc CHIAR TITLURILE PIESELOR MUZICALE!) – obtinând o biata fiara solitara, incapabila de solidaritate, de iubire, de încredere în semenii-frati, complet debusolata, alienata total, deci gata sa dezerteze, fie si prin îngrozitorul gest final, demonic, al suicidului, dintr-un loc/zona pe care Diavolul le sopteste ca nu e al lor… ca este complet strain/a de orice nadajduire oarba a lor.

SI, DECI, S-O URASC?! (…aceasta zona-lume) – precum Iuda, CEL OMAGIAT DE DL PATAPIEVICI, LA EXPOZITIA DE LA BOCHUM-GERMANIA!!! Da, DL HORIA ROMAN PATAPIEVICI PROMOVA, ACOLO, SUICIDUL DE TIP EMO, ÎN NUMELE DUHULUI ROMÂNIEI! Si nimeni nu s-a aratat dispus, pâna acum (nici macar seful/directorul sau onorific, dl Traian Basescu!), sa-l aresteze, sub acuzatia de crima morala, DE IMPOSTUR? MORAL? (cu grave repercusiuni asupra imaginii României în lume!) si de subminare a intereselor de stat si nationale!

DA, „MISCAREA EMO” FACE PARTE DINTR-O STRATEGIE MONDIAL?, DE DISTRUGERE A TINERETULUI…PENTRU ÎNTÂRZIEREA DRUMULUI DUHULUI EVOLUTIV AL PLANETEI TERRA!

Dar, ATENTIE, VOI CARE ATI PORNIT BOLOVANUL LA VALE: TOTDEAUNA, SUICIDUL NU ESTE DECÂT CEALAT? FAT? A CRIMEI – UCIDEREA DE SINE SE POATE SCHIMBA, ÎNTR-O FRACTIUNE DE SECUND?, ÎN UCIDERE DE „ALTUL/ALTII”! (cf. Adrian Botez, Miscarea EMO si misionarismul socio-religios. „Sa se duca naibii lumea voastra!” – în revistele ARP – Ecoul).

Si daca am vrea sa continuam cu enumerarea „ispravilor” acestor pseudo-intelectuali, impusi noua, la modul diversionist-televizionistic, dupa 1989, ca „modele spirituale de urmat”, am vedea lucruri cel putin demne de suspicionat: „filosoful fara de opera”, Gabriel Liiceanu, face figura de Hamlet neguros, cât timp tace pe scaun, la TV – dar când vorbeste, spumega de banalitati, iar când scrie, narcisismul sau luciferic si cam tembel îl trage catre descrierea parfumului sampoanelor sale de baie, cu care îsi desfata trupul gol(!) si flescait. El trebuie luat „la pachet” cu Andrei Plesu, pentru ca „dizidenta” lor ante-decembrista, „pute rau”, sau, folosind registrul academic, „ridica serioase semne de întrebare”… – la fel de puturoasa fiind si cârdasia „idilica” a celor doi, cu un infractor moral (daca nu mai mult), Traian Basescu – si aici ar trebui sa vorbim de alta zona a „intelighentiei” românesti, „populata” de un Sever Cotoi, ori Traian Ungureanu – dar stomacul nostru, zau, nu mai rezista!

Sau dl „istoric” Adrian Cioroianu, intelectual de rasa, care, dupa ce i-a aratat Maiestatii Sale, Regelui Spaniei, cu degetul gros ridicat, „good point”, se legana aseara (3 februarie 2010), labartat, pe scaun, la Realitatea TV, si îl îngâna pe cheliosul killer de idei, CTP-ul, în ce priveste „revolta” fata de initiativa unui atât de stimabil patriot, precum dl Alexandru Florin Tene, care, traind, dimpreuna cu mine, disperarea lipsei de Elite Spirituale, de Modele de Duh Românesti, propusese otioasei B.O.R. (e drept, cam stângaci si cu argumente nepertinente, netinând de domeniul mistico-religios, spiritualist-ortodox), sanctificarea lui Mihai Eminescu!

Pai, si de s-or pune cu „dosul în sus”, si B.O.R., si domnii N. Manolescu, A. Cioroianu etc., Aminul tot Amin va ramâne, indiferent daca este recunoscut în calendar, ori ba! Daca stam si analizam viata si faptele sfintilor, si la noi, la greco-bizantini (a se vedea, spre-o pilda, asa-zisul „Sfânt” Cosma, care a fost sanctificat pentru ca i-a îndemnat pe greci sa-i macelareasca/aneantizeze pe aromânii din Grecia, dupa ce-i calomniasera, ca homosexuali!), dar, mai cu seama, la „politicienii” romano-catolici, care-si fac sfinti din cei mai suspecti papi si „activisti” religiosi. NU! Nu stau lucrurile deloc bine si nici macar, totdeauna, curat! Asa cum am mai scris, Eminescu, atât prin martiriul si mucenicia mortii sale, cât si prin actiunea Societatii “Carpatii”, fondata cu scop de eliberare a Ardealului si a unirii Ardealului cu Patria-Muma – dar, în registru mistico-spiritualist, mai cu seama pentru ca este PRIMUL RECEPTACUL TERESTRU AL EPOCII MIHAELICE, ADIC? DOMINATE DE ARHANGHELUL SPIRITULUI, MIKAËL, este un „sfânt militar”, Duh Protector si Conformator al Neamului Românesc, cel de peste veac!

Julien Benda, în cartea sa Tradarea carturarilor (La trahison des clercs – publicata în 1927, reeditata în 1946 si în 1958), spunea, despre realitati de atunci, în care stau ascunsi-colaciti viermii realitatilor de azi: „Carturarii moderni au propovaduit acest realism nu numai natiunilor, ci si claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât si burgheziei: organizati-va, întariti-va, luati puterea sau, daca o detineti, straduiti-va s-o pastrati; nu va sinchisiti, în relatiile cu clasa adversa, de mila, dreptate sau alt moft cu care destul ati fost pacaliti. Si nici macar n-au spus: fiti asa, fiindca asa trebuie; au spus (si în asta sta noutatea): fiti asa, fiinca asa cer morala si estetica; dorinta de putere este semnul unui suflet elevat, dorinta de dreptate este semnul unui suflet josnic” (cf. Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, Bucuresti, 2007).

Pai, uite cum dl Liiceanu, Marele Patron al fostei Edituri Politice Antedecembriste (caci asta este, de fapt, Humanitas-ul pentru care el, Marele Profitor Comunist, Gabriel Liiceanu, si-a vândut sufletul, lui Ion Ilici! – iar apoi, „din creanga în creanga”, din presedinte tradator în presedinte tradator… TOT ASA, CU TR?DAREA de sine si de Neam/Duh de Neam Românesc! – dar, de altfel, sigur ca da: înversunat campion al luptei pentru “democratie” si „anticomunism” scrâsnit… – mama-mama! – alaturi, umar la umar, de cel al carui tata a adus, „komisareste”, pe tancuri si prin ziare, comunismul în România – politrucul „pocaito-metanoiat” Tismaneanu/Tismenetki) si-a pus singur streangul de gât, publicându-si parca, prin publicarea textului lui Benda, propriile „Memorii”!

Regretam ca a trebuit sa ne scufundam pâna la 1927, pentru a afla simptomele tradarii acestor sobolani, pentru a afla explicatiile „filosofice” ale comportamentului de SACALI, al „intelighentiei” din 2010…al celor pe care ni-i însira, zilnic, pâna la obsesie paranoida sau paralizie cerebrala, ecranele cele mici dar eficiente – ale naibii de eficiente, de au pacalit peste 5 milioane de români, basca majoritatea diasporei pe 6 decembrie 2009!

Pe vremuri (pe la sfârsitul anilor ’90, când profesorii universitari, „dezabiati” nocturn, jucau pe mese manèle, în aplauzele fascinat-lingusitoare ale orfeilor tuciurii – ERA DE BONTON S? FII RRROM!), spuneam ca toata România e o mahala; acum, în 2010 – spunem ca „mahalaua” suntem noi, ca „mahalaua” este, în definitiv, o zona fericita… – totdeauna „se poate si mai rau”! – este “provincia iadului” – o rezervatie a cvasi-linistii, departata de mandragorele veninoase si de sconcsii puturosi, de la Centru!

Da, SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” (nu tu morala, nu tu mila! – NICI VORB? DE DREPTATE! – „E-O PROSTIE, dovada unui suflet josnic!” – ci doar „pura” sete de putere – dar, mereu, VAMPIRESCO-SACALESC: putere prin sângele altora!) nu are, în esenta, nimic nou („nil admirari”, sau: „nimic nou sub soare”), dar, pentru ca noi n-om fi ajuns, înca, total rinocerizati, NE REVOLT? PÂN? LA EXASPERARE! – pentru ca simtim cum clestele implacabilului monstru socio-politico-masonic (comunisto-liberal!) se strânge în jurul gâtului nostru, si nu avem solutii „mundane” – DECÂT, FIRESTE, PE HRISTOS-DUMNEZEU-MÂNTUITORUL!

Iar duhorile cadaverice, care se scurg, în lungi efluvii, din boturile rânjite ale SACALILOR, ale celor care ne asteapta moartea, pentru a se hrani cu roadele victoriei lor anti-spirituale, ne sufoca înca dinainte de ceasul mortii noastre clinice!

Dar, parafrazând celebra zicala româneasca, NOI SPER?M S? SE SI ÎMPLINEASC?: „Nu mor caii când vor SACALII!” Acum, dupa ispravirea experimentului nostru, va rugam sa va apropiati, din nou, de televizor, si sa-l închideti! Si tineti-l asa, închis, pâna ne vom decide, cu totii, sa ne TREZIM – si sa dam de pamânt cu Sacalii si Vampirii, cu Salamii-Gutii-Mondialii si cu Patapievicii-Manolestii-Liicenii-Ungurenii etc. Daca nu ne vom decide, TOT ÎNCHIS S? V? STEA TELEVIZORUL! Oricum, tot mai salubra atmosfera veti/vom avea (cu el asa, închis!), în casa si în minte-suflet-Duh, daca nu veti/vom mai participa, complice, „virtual” (…dar, cine poate sti: în registru spiritual, poate ca este o participare chiar „de-a binelea/de-adevaratelea”) la Bâlciurile Pustiei Satanice!

Daca mai credeti în salvarea mintii si sufletului si Duhului vostru, în teandria mistica, în Mântuire – DESCHIDETI (acum) BIBLIA – si, mai cu seama, Cele Patru Sfinte Evanghelii Hristice! Si cititi, cititi, „cu sudori de sânge” cititi…poate iese, odata, dracul – din madularele paralizate ale Tarii asteia, ale biet Neamului astuia, care, din radacini, a fost binecuvântat de Dumnezeu, cu Mare Misiune pe Pamânt!

1 – În Canada, cianurarea, în industria extractiva, ESTE INTERZIS?!

VREMEA VORBELOR DE BINE

by Pr. Al. STANCIULESCU-BÂRDA
Scrisoare Pastorala Nr. 174

În Patagonia a trecut vremea vorbelor de bine, a venit vremea vorbelor de bine! A fost odata, demult-demult, pe când puricele se încalta cu papuci de nouazeci si noua de ocale de fier si sarea pâna deasupra norilor, vremea când nu aveai voie sa vorbesti decât de bine. Cum ziceai ceva pe-alaturi, chiar cu aluzii sau în dodii, cum punea lupa pe tine si apoi plasa si te pescuia când îti era lumea mai draga. Adevarul era cel oficial. Dincolo de acesta era numai negru si minciuna. Ceea ce dincoace de Alpi era adevar, dincolo de Alpi era minciuna. Musai!

Am gasit o Istorie a filozofiei aparuta prin 1953, în prefata careia spunea ca adevarul este stabilit de militie. Corect, nu? Daca scriai, daca vorbeai, ba chiar daca gândeai, trebuia sa ai permanent o atitudine „pozitiva”, „constructiva”, sa preamaresti întotdeauna faptele planetare ale conducatorului „iubit”, sa-l tamâiezi cu toata fiinta ta, cu toata puterea ta, cu toate ale tale. Atunci erai bineplacut si-ti azvârlea un oscior.

Ziarele si revistele trebuiau sa-i pomeneasca numele de un anumit numar de ori pe fiecare pagina, cu citate din el si din întelepciunea lui, altfel nu apareau. Fiecare carte trebuia sa aiba ceva în ea, care sa-i aduca osanale, altfel nu aparea în vecii vecilor. Fiecare emisiune la radio sau la televizor trebuia sa fie marcata de preamarirea eroului veacurilor. Fumul preamaririlor, al jertfelor de cuvânt si de duh i se aduceau si ziua si noaptea.

A venit un cutremur si dumnezeii de aur cu picioare de lut s-au darâmat, parca n-ar mai fi fost. Au crezut patagonezii ca au venit alte vremuri, ca a fost descatusat spiritul, gândul, sufletul. Au crezut sarmanii ca pot gândi liber, ca pot vorbi liber, ca pot scrie liber, ca au voie sa nu vorbeasca numai de bine. Au crezut sa pot spune chiar si adevarul. Au fost câtiva ani, când a parut ca e o perioada de haos, de vid de putere, în care poti spune orice, ca tot nu te ia nimeni în seama. ?i s-au spus multe! S-a spus chiar si adevarul. Din pacate, s-au vehiculat în Patagonia asa de multe minciuni, încât adevarul, descult si zdrentuit, a parut mai degraba un copil al strazii si lumea l-a socotit ca atare si i-a aruncat câte ceva de mâncare sau de îmbracaminte. Prea putini l-au luat în serios. Credeau ca Adevarul va veni pe norii cerului încarcat de slava, întru sunetele trâmbitelor îngeresti, asa cum sperau iudeii ca avea sa vina Mesia. Nu l-au acceptat zdrentuit, descult prin praful drumurilor, dispus sa fie palmuit, batjocorit, huiduit si rastignit. Mai marii zilelor l-au împroscat cu noroi de sub rotile gipurilor, au asmutit pe el rotvaielerii si pitbulii salbatici, care le pazeau palatele, l-au ciuruit cu minciuni care mai de care mai colorate si mai gogomanate. L-au compromis cât nu a putut cuprinde mintea omului obisnuit, asa încât Adevarul a devenit un mascarici bun de dus la circ.

Daca spui Adevarul si nu vorbesti de bine pe cine trebuie, esti gonit la marginea societatii, esti palmuit de câte ori vrea neicanimeni sa-ti arate ce „poate” muschii lui. Te loveste pe tine, îti loveste parintii, sotia si copiii, te umileste si te batjocoreste, te da afara din serviciu si din casa, te lasa fara pâine si fara izmene, te face sa-ti iei lumea-n cap, sa regreti ca nu te-ai dus cât mai departe de Patagonia. Te face sa întelegi, ca nu poti sa existi decât daca faci parte din haita, sau numai daca vorbesti de bine!

Romanii ne sfatuiau cu doua milenii si mai bine în urma: „de mortuis nisi bene”, adica „despre morti numai de bine!” Cine are urechi de auzit sa auda, ca altfel… e vai de capul lui!

ZAPADA NIMANUI

by Dona TUDOR
Bucuresti

Foto: Nicolae Nicoara-Horia

Încalzirea globala s-a poticnit. Ninge. Iarna ne-a adus aminte ca e unul dintre cele patru anotimpuri.

Plângeam cu teama ca ne dispar anotimpurile. Si totusi, ele, anotimpurile, nu ne-au uitat. Anotimpurile vin. Au rostul lor. Noi uitam de ele. Mereu ne iau prin surprindere. Si când ploua. Si când ninge. Si când nu ploua. Si când nu ninge. Nu mai stim sa traim cu anotimpuri. Parca nu mai stim sa traim nici în anotimpuri. Uitam ca e un rost în toate.

Iarna ar trebui sa fie o bucurie. Zapada e o lunga aducere aminte a copilariei. Sub pamântul acoperit cu straturi de nea argintie, fierb seve din templuri vegetale. Se plamadeste explozia de culoare a anotimpurilor ce stau la rând sa vina.

Rascolitoare e asteptarea înfratirii grâului sub zapada. Scânteieri magice pregatesc galaxii de flori si miresme. Clipa fermecata a roadelor vine de sub zapada de sidef a iernii. Fulgii de nea ne tulbura si ne îngenuncheaza.

Astazi, frica face calea întoarsa, când privim cu teama la zapada. Ce gânganii ne-au gaurit pânzele de borangic cu visele iernii? Limba clopoteilor de la capastru a ramas încremenita. Sania biciuita de dorul calator e suspendata într-un alt timp. Nu mai suntem pârguiti de dragoste când ninge? Noaptea se albeste sub vifornita. Adormim cu spaima stirilor despre noi valuri de zapada. Ziua nu mai stam chibzuind cu tâmpla lipita de fereastra cu flori de gheta. Tehnica avertizarii moderne ne-a pus culorile în coduri de comunicare. Timpul se masoara si cu fulgii de nea.

De ce privesc guvernantii zapada livizi? De ce li se înmoaie putinta, ca untura în tigaia încinsa, atunci când ninge? Privirea lor e ca biletul razuit, de la loz în plic, pe care scrie necâstigator. Necazul sta în mintea multora pe care îi avem în capul trebii si pe care nu vrem s-o vedem ca e scamosata. Sau plina cu câlti. Prin lipsa noastra de reactie, la bâlciul la care suntem spectatori, devenim, încet, încet, complici. Privitori nedesteptati desi, ni se cânta, în fiecare dimineata, imnul desteptarii.

Când ninge, peste Gradina lui Dumnezeu, se întind aripile îngerilor. Iarna trebuie iubita. Si gospodarita. Nu e vreme de împins la pribagie. De ce sa ne punem samânta de bocete în suflete când cel mai întelept e sa ne facem vara sanie si iarna caruta?! E multa somnolenta si lenevie. Nici maimutica politicii nu mai sare în sfori. Opozitia e amortita. Puterea da din coada si scoate fumigene. Si unii, si altii viseaza, în toiul iernii, la vitelul de lapte.

Cine a stat ca o momâie sub troienile zapezii, va sta la fel si sub petalele corcodusului.

Nu s-ar putea organiza un teledon si pentru zapada?

IUBIREA…

by Elena Buica- Toronto

Ce va vine în minte daca v-ar întreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns în esenta ce este iubirea? E un mister pe care îl purtam în noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste în tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Când iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decât dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si îl vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atât de mare, încat, si atunci când crezi ca esti mintit, îti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta în ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie în generatie, nici nu se poate Învata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de vârsta, chiar daca la vârsta a treia e mai domoala, caci este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pâna în ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e pârjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai înalt mesaj, cea mai desavârsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza în viata în mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, blând, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, învie, lumineaza. Iluminarea, întelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se întâmpla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai încurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tânar îmi spunea: “iubesc doua fete în acelasi timp si nu ma pot hotarî pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea împartasi fericirea cu oricare dintre ele.” ?i când i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la întrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea împarti mai bine?” a cazut pe gânduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se întâmpla între oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de îndragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care îmi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, îi sfârâiau calcâiele dupa Dragos cu care se întâlnea adeseori în Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La început, conversatia lor era foarte sumara. Se întâlneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “?i eu bine.” Dragos o lua de mâna si se plimbau tacând, lasând doar inimile sa vorbeasca în graiul lor. La plecare îi înmâna o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea întotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum îi spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvântul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “?tii ce-mi place la tine cel mai mult? Cât de frumoase scrisori îmi scrii. Noaptea nu pot dormi pâna nu citesc scrisorile tale, încat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca între ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de îndragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot îngâna sau asterne pe hârtie.
?i pentru ca iubirea ocupa un loc atât de importat în viata oamenilor, i s-a închinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar înainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata în ziua de 24 februarie, în anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala româneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea în casa si în suflete. Acest tânar neastâmparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care îsi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie în spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai înfocati, mai întarâtati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi când se vorbea despre pasari si plante, semne ale înnoirii naturii, când pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile încântau simturile pe plaiurile mioritice. În aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
În ultimii ani, la oras, tinerii dornici de înnoire, încurajati si de comert, îi fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi închinata iubirii în amintirea Sf. Valentin. Românii stiu destul de putin despre acest Sfânt care a fost executat în anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de împaratul roman Claudius. Acesta nu îsi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa îsi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat în secret perechi de îndragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti închipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamântul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor înfometati, apa celor însetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapâna pe toate inimile, iar oamenii s-ar îmbratisa si ar cânta “Toti pe lume frati noi suntem”?

OTTAWA – PRIMAVARA

by Elena BUICA
De Martisor 2010
Ottawa, Canada

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primavara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare, nu numai ca îti transmit bucuria si dragostea de viata, dar ele poarta în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor si pe cel de recunostinta al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasa si miscatoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regala din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa si a locuit în casa Guvernatorului general. Printesa Juliana era însarcinata si trebuia sa nasca. Conform traditiei olandeze, mostenitorul tronului trebuia sa se nasca pe pamânt olandez. În asemenea conditii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru nasterea printesei Margareta, ca fiind “pamânt olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alaturi de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o suta de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie si recunostinta pentru gestul Guvernului canadian si pentru suportul primit în timpul razboiului.

De atunci, în fiecare primavara, Olanda trimite bulbi de lalele.

Asa a luat nastere din 1953 Festivalul International dedicat prieteniei, denumit generic “Festivalul lalelelor”. In anul 2008 a participat si România pentru prima oara. Primavara este întotdeauna frumoasa si dataoare de energii si pofta de viata. Dar celelalte anotimpuri care ne umplu viata, îsi au si ele frumusetile lor, numai sa îti deschizi sufletul pentru ele.

Cu toate ca am avut în gând imaginea lalelelor, ochii ne-au stat acum la frumusetile iernii, chiar daca ne-a mai ciupit frigul, ori hainele mai groase ne-au facut miscarile mai lente si mai grijulii. Pâna sa ajungem la Ottawa, din masina, am privit iarna în toata splendoarea ei stapâna pe întinderile care pareau fara sfârsit. Stând confortabil în scaunele încalzite, privind frumusetile iernii pe fereastra, sa tot calatoresti, cu gândul si imaginatia în deplina libertate si ele. Albul curat al zapezii abundente parea ca are puterea sa scoata omul chiar si din cele mai pagâne gânduri si sa le înlocuiasca cu calmul, blânetea, bunatatea, mângâierea sufleteasca, aplecarea spre a face bine. Pomii fara frunze, întindeau spre cer ramuri negre si prelungeau pe albul zapezii umbrele lor, parca povestindu-si viata numai de ei stiuta. Casele, având deschiderea mai larga spre lume nemaifiind ascunse de frunzisul pomilor, se însirau de-a lungul drumului si ne vorbeau mai mult despre cei ce le umplu de viata. Culorile lor sunt mai vii, mai proaspete. Firul fumului care se înalta din cosuri ne trimitea cu gândul la anii copilariei petrecuti la tara, când, de-abia asteptam sa se faca o potecuta pe lânga garduri ca sa ne ducem la jocurile cu zapada proaspata, la sanius, la bulgarit sau sa facem oameni de zapada. Parca asteptam sa auzim clinchetul clopoteilor de la gâtul cailor alergând cu saniile de odinioara.

Încântarea si mai mare am avut-o în Ottawa. Încarcate de zapada, acoperisurile caselor din Ottawa formau un peisaj plin de poezie, mai ales acolo unde turturii straluceau de frumusete. Parca nicaieri nu am întâlnit o asa mare dantelarie de turturi. Albul zapezii pe jos, pe acoperisuri, pe marginile ferestrelor si ale balcoanelor faceau din Ottawa o imagine spectaculoasa.

Cuibarita pe malurile majestuaselor râuri Ottawa, Rideau si Gatineau, capitala Canadei, Ottawa, arata în albul zapezii ca o bijuterie a iernii. Oriunde îti aruncai ochii, vedeai imagini ca în ilustratele pregatite pentru sarbatorile de iarna. Nu stiu ce îi da un farmec deosebit, încât face cea mai frumoasa capitala a lumii în timpul iernii, dupa cum arata statisticile. Canalul Rideau, prin îngrijirea edililor, devenit cale de acces pe gheata, îti da un fel de neastâmpar sa te duci si tu acolo, fara sa îti mai numeri anii vietii.

Ne-am plimbat când cu masina, când pe jos, strabatând strazi si parcuri în timpul celor patru zile petrecute în Ottawa care respira un stil de viata mai lejer decît cel trait de noi în ultimii ani. Simti în timpul plimbarilor un fel de relaxare, de destindere, de bucurie a vietii.

Trecând prin fata Parlamentului, îi simti maretia, îi respiri frumusetea si eleganta europeana, te emotionezi simtindu-i puterea. Sunt multe de vazut într-un oras, capitala unei tari puternice si în nenumarate rânduri am putut sa ne desfatam cu informatii sau frumuseti, caci Ottawa este unul din frumoasele si cochetele orase ale lumii. Acum ne interesau conditiile oferite de Universitatea lor pentru viitorii studenti. Vizita facuta la Universitate ne-a trimis cu gândul la dureroasa diferenta de conditii si de organizare între ce am vazut si ce stiam din România.

În aceste zile, ne-am propus sa facem o vizita, pentru multa lume rarisima, la adapostul antiatomic, construit în timpul Razboiului Rece pentru a proteja conducerea tarii, care trebuia sa îsi continue acolo activitatea. Dupa cum se stie, n-a fost folosit în scopul cu care a fost construit si acum a devenit muzeu, numit Diefenbaker.

Ce am vazut a fost pentru noi fascinant, si constructia, si informatiile, si felul în care ne era prezentata – cu intelegere pentru acea perioada istorica si nu de putine ori cu umor. Nu e o cladire obisnuita. Totul la ea e ciudat, interesant, diferit.

Imaginati-va Canada anilor ’50. Dupa ororile celui de-al doilea Razboi Mondial si a conflictului din Coreea, canadienii aveau mari sperante de viitor, economia crestea pe zi ce trece. In acest timp, pe scena politica mondiala se ridica Cortina de Fier în Europa, iar supraputerile URSS si SUA testau arme nucleare. Guvernul canadian era de parere ca un razboi nuclear era foarte probabil si în anticiparea lui multi civili faceau pregatiri sa supravietuiasca unui atac nuclear. În 1961, Organizatia de Masuri de Urgenta a Canadei a publicat o carte numita „11 pasi pentru supravietuire”, care includea, între altele, si instructiuni pentru felul cum trebuie sa îti cladesti un adapost de bombe nucleare si cum sa supravietuiesti în el. S-au facut si filme cu isteria asta, unele amuzante, altele de groaza, dupa cum fiecare regizor a vrut sa evidentieze un aspect sau altul al isteriei generale care cuprinsese aproape tot globul în timpul razboiului rece.
În aceasta atmosfera de teama continua, în toiul razboiului rece în august 1958 s-a anuntat în Camera Comunelor de catre primul ministru de atunci, John Diefenbaker initierea unui Program de Continuitate a Guvernului. Scopul acestui program era sa tina în viata cu un fir subtire atât de necesara conducere guvernamentala în caz de atac nuclear al Americii de Nord, pentru a se evita posibilitatea anarhiei în tara.

?i asa a început constructia unui proiect misterios.

Între 1959 si 1961 rezidentii din Carp, un satulet la 35 km vest de Ottawa, se tot uitau si se gândeau ce-ar putea fi acel urias proiect de constructie pe dealul unei ferme mai mari. Curiosilor li se spunea pe scurt ca armata construieste un Stabiliment de Semnale Experimentale. Spre deosebire de azi, pe vremea aceea nu era reteaua complicata si sofisticata de sateliti de spionaj capabila sa transmita potentialilor dusmani informatii despre natura exacta a proiectului. Ce nu se stia la acel timp era ca acesta era locul ales pentru protejarea guvernului în caz de atac nuclear. De asemenea, urma sa fie cel mai puternic si important punct de telecomunicatie militara canadiana. Primul si cel mai mare si sofisticat bunker de protectie a guvernului era construit aici. Urma sa fie primul dintr-o retea pe întreaga Canada (17 au fost construite în total). În total ele toate urmau sa adaposteasca 8.000 de guvernanti.

Cartierul general al guvernului central de urgenta – acesta era numele oficial a ceea ce mai târziu a fost cunoscut de toti ca Diefenbunker, de la numele primului ministru al vremii, John Diefenbaker Proiectat sa sustina o explozie nucleara de 5 milioane de tone de TNT la 1 mila distanta, bunkerul este întarit de 32.000 de metri cubi de beton si 5.000 de tone de otel – cam cât e nevoie pentru o cladire obitnuita de 20 de etaje. Betonul a fost turnat manual cu ajutorul roabelor. Uneori a fost necesar sa se toarne beton încontinuu, 45 de ore la rând, pentru a forma o masa de beton solida si continua.

Tot bunkerul sta pe 1.5 m de pietris ca sa se atenueze socul unei bombe prin spatiile libere dintre pietricelele din acest pat de pietris si sa nu se transmita socul în toata cladirea în întregimea lui. Cladirea formeaza un patrat cu latura de 50m si adâncimea de 20 m; fiecare podea are 50 cm, iar baza, precum si acoperisul are 1.5 m; sunt 36 de coloane puternice de sustinere care au 1.25 cm diametru, dar care la baza si la varf ajung la 3 m diametru ca sa distribuie egal presiunea greutatii în caz de atac nuclear.

Bunkerul a avut doua fântâni pentru apa din care doar una mai este operationala acum. Constructia s-a terminat în 1961 si a costat $22 milioane dolari, la valoarea de atunci. Preocuparea acestui guvern ipotetic adapostit aici era de guvernare de mai lunga durata în urma unui atac nuclear, nu era un guvern care sa se ocupe de masuri de urgenta.

Dezvoltarea armamentului a facut sa nu mai fie sigura supravietuirea într-o asemenea locatie pentru ca armele nucleare pot fi acum indreptate exact catre o anume locatie si deci, nu se mai poate tine secret un asemenea loc pentru multa vreme (se afla si deci, este vulnerabil oricata protectie fizica se încearca). Sfârsitul razboiului rece a venit simbolic cu caderea zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, si colapsarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90. Toate acestea au facut ca Departamentul de Aparare Nationala sa închida Diefenbunkerul în 1994 si sa-l transforme în Muzeul Razboiului rece. Se descuie si se dezvaluie astfel secretele îndelug tinute cu grija ale Diefenbunkerului.

Încheind aceasta vizita, iesi din buncar bulversat. Îti ramân pe retina si pe creier multe imagini. Nu-ti iese usor din minte imaginea usii care trebuia sa închida ascunzatoarea tezaurului tarii, usa groasa cam de o jumatate de metru, cu 10 închizatori mânuite prin mecanisme sofisticate. Nu poti uita tunelul prin care intri si cobori ca pe drumul ce te duce spre alte lumi nemaivazute. Nu poti sa uiti multe imagini si pleci de acolo urmarit de ele aproape obsedant.

Aflandu-te în fata marturiilor de mari risipe materiale si vieti omenetti, nu-ti poti opri gândul sa renunte la întrebarea: „De ce, Doamne, ai lasat faptura omeneasca sa îsi foloseasca inteligenta pentru autodistrugere în atatea feluri si chipuri de-a lungul existentei ei?”

Iesind din bunker, întinderea alba si curata a zapezii era o marurie ca viata poate fi traita si frumos daca dorim, ca acum avem momentul trairii în calm si buna întelegere în aceasta parte a lumii si ca trebuie sa ne bucuram de acest dar al vietii.

“Optimismul bacovian” de Angela Monica Jucan – Pentru ca punctul terminus înseamna un nou început

Se spune despre Bacovia ca este un poet trist, ca versurile sale sunt deprimante. Si totusi, Bacovia este poetul unei imense vitalitati. În sprijinul acestei idei vine si cartea Angelei Monica Jucan, intitulata “Optimismul bacovian”, aparuta la Casa de editura Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru ca este simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol”, spune autoarea.

Sapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizeaza sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustra”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarna”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” si „Lacustra” sunt emblematice pentru creatia bacoviana. Angela Monica Jucan se refera la Bacovia ca la un simbolist a carui poezie poarta în sine „permanenta, echilibrul, pacea… Îl preocupa pe Bacovia, indiferent cum si cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, materna, a plumbului”. În acceptiunea autoarei, „Lacustra” nu aduce un sentiment nelinistitor, dimpotriva, trimite la ideea de adapost, ce semnifica încredere.

Gri si violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirma Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebanuit de larga, de a sugera, a acestei boli „fara speranta” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihna si re-facere în tarâna”, din „Plumb”. Existenta cotidiana (de fiecare zi, obisnuita) este la Bacovia un pustiu launtric, care anticipeaza sfârsitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însa fie ca este vorba de clavirul la care cineva interpreteaza o melodie „înceata si monotona, lipsita de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul deriva din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând asteptare care, evident, e aproape sinonima cu încrederea”), autoarea ne reliefeaza un Bacovia a carui poezie cânta prin excelenta, bucuria vietii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupata în cartea sa si de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeste de corespondente. Legaturile ce exista între culori (gri-violet, muzica-descântec), au rolul sa ne demonstreze ca poetul este un artist ce stie sa se foloseasca de muzicalitate si variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordata si de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se gasesc alaturate sicrie metalice, flori carbonizate, vesminte funerare. Nu numai lumea materiala este simbolizata la Bacovia prin negru, ci si lumea sentimentelor. În acest decor învaluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Si totusi, Angela Monica Jucan afirma: „Bacovia îsi propune sa scoata în evidenta prin amplificare impresia de negru, lasând-o la libera perceptie a cititorului, dar o dilata pâna într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii vad doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul initial si poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Sa dea pamântul din sine verdeata”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperanta, toate amintind de creatia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celalalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regasim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii întelesuri,/Curg din departari,/Parca sori din zari/Coborâti la sesuri.”

Mama pe Pamânt

de Alexia Teodora Raicea – 11 ani

Te iubesc pe tine,
Mai mult decât pe-oricine.
Dar vrei sa-ti spun, acum,
Ce esti tu, mama, pe pamânt?

O zâna gratioasa,
O fata preafrumoasa,
Un înger necajit,
Un om nefericit.

Fecioara mica,
Lacrima pitica,
O inima zdrobita,
O flacara topita.

O floare ofilita,
O Doamna umilita,
O cruce uitata,
O stea colorata.

Padure retezata,
Nadejde spulberata,
Trandafir gatit,
Porumbel ranit.

Astfel te-as numi,
Dac-ai vrea sa stii,
Cum ar trebui sa fii
Numita de copii.

(scrisa la miezul noptii pentru Mama)