Category: literature

Poezia Corinei Lupu

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Octavian D. Curpas

Atunci când autenticitatea si prospetimea devin o emblema în rime

 

Poezia Corinei Lupu este ornamentala, linistita, expresiva. Poeta priveste cu interes constructiv viata, cu imaginile si experientele ei, astfel ca versurile seamana cu un mozaic. Cu o desfasurare de registre tematice si de exprimari cuminti, emotionate si emotionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversa si atragatoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage si stimuleaza imaginatia.

Corina Diamanta Lupu s-a nascut pe 7 aprilie 1967, la Bucuresti. În iulie 1989, îsi ia licenta la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti, iar în octombrie acelasi an, se casatoreste cu Octavian Lupu. Dupa terminarea studiilor, aceasta este profesoara de limbra si literatura româna si apoi, traducator. Pasiunile sale ramân neschimbate, aceleasi ca si în anii studentiei. Autoarea este atrasa de arta în general, si în special de literatura, preferându-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie si Georges Simenon. În ceea ce priveste poezia, are o adevarata pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson si Ezra Pound, iar în pictura pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier si Elisabeth Louise Vigee Le Brun.

Pe lânga arta, una dintre preocuparile de capatâi ale Corinei Lupu sunt lucrurile spirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei si închinarea fac parte din viata ei obisnuita de credinta. Apartenenta la o biserica crestina îi aduce liniste si pace interioara si o sustine pe calea vietii. În afara de Cartea Cartilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori crestini ca John Bunyan si Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasa, aceasta a preluat în poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.

„Literatura nu e în genere, o vocatie feminina, ci barbateasca“, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite în general, literaturii feminine (considerata, lirica, subiectiva, imatura, etc.) nu se regasesc în poezia Corinei Lupu, care foloseste un stil cultivat, dar în acelasi timp lejer, degajat, dinamic. Apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparatia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictura în cuvinte, în culori vii, pastelate, însa în acelasi timp diafane. Versurile ei se remarca prin abilitatea de a surprinde în mod clar, fara ezitari si cu detalii pretioase, un anumit aspect din realitate. Corina Diamanta Lupu are puterea de a transfigura, de a declansa fara ostentatie, emotia generala, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trait. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilitati dispuse la comunicare, necenzurate, care o situeaza sub zodia originalitatii.

Corina Lupu descrie ceea ce vede si ceea ce aude, întorcând totusi privirea asupra propriului continut sufletesc. Ea stie sa ne atraga atentia, cu tact, într-o demonstratie eleganta si convingatoare, asupra atributului „feminin“. Compozitia sa este autentica, uniliniara, fara alunecari de prisos si fara crispari morale, oferind ragazul trairilor launtrice lucide si pertinente. Fara sa se abata de la obiectivul initial – sa fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge ca dincolo de cuvinte, se afla un om viu, în permanenta miscare. Iar optiunea sa ramâne orientarea spre nuante filologice limpezi, cu semne, deprinderi si expresii caracteristice. Iata de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplitatii si spontaneitatii unor rostiri elementare.

Autoarea dovedeste o fantezie inteligenta, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului si având vocatia directitatii si gustul pentru propozitiile concise. Chiar daca nu ajunge la concepte, adica la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioara, întrucât poeta prefera scenariul clasic, însa într-o rescriere moderna. Formularea frazelor este, în versurile Corinei Lupu, nuantata si riguroasa, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fara efuziuni retorice si clisee lenese. Caracterizându-se prin coerenta si expresivitate, analizele sale sunt atente, migaloase, de o logica impecabila. Lectura ne descopera o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxata, dezbarata de orice inhibitie.

Poezia Corinei Lupu se remarca prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul si alte sentimente, stari si ipostaze care tin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trairile sale sunt intense, ceea ce o determina sa deschida supapa expresiei, în speranta ca marturisirea în versuri îi va aduce eliberarea. Aristotel spunea ca “speranta este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depaseste limitele iluziei, îmbratisând într-un mod miraculos o realitate necosmetizata.

Nu exista monotonie, ambiguitate, lipsa de perspectiva în poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificatia vietuirii într-un univers unic, real, însa în acelasi timp, estetic prin sine însusi.

 

Octavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

On By nelursIn literatureLeave a comment

O “enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste

Claudiu LUCACI

Viata unui om poate fi cuprinsa într-o fila sau într-o enciclopedie. De ceea ce am realizat si ceea ce a ramas în urma fiecaruia dintre noi, depinde, pâna la urma, verdictul posteritatii. Însa, uneori, exista posibilitatea ca un singur om sa strânga în mintea sa, cu o precizie uimitoare, parcursul sinuos al vietii altor semeni. Octavian Curpas este acel colectionar norocos al biografiilor unor personaje care ar fi ramas pentru totdeauna anonime, daca n-ar fi existat Dumitru Sinu, un român plecat din tara natala cu mult timp în urma.

Autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, aparut la Editura „Anthem”, Arizona, SUA, este, cel mai probabil involuntar, un antropolog al exilului românesc. Cartea sa este un amestec de biografii povestite si impresii personale, atent selectionate si inteligent dozate, astfel încât sa te captiveze pâna la final.

Din rândurile numeroase ale cartii razbate stilul cursiv, în care exceleaza dialogurile cu nea Mitica, povestitorul din umbra, un fel de ghid nevazut al cititorului printre vietile personajelor. Aceasta constructie inteligenta între povestitor si autor naste o simbioza fermecatoare care-l cucereste pe cititor chiar de la începutul volumului.

Celor care isi doresc sa înteleaga sacrificiile, împlinirile si dezamagirile unui transfug, le recomand calduros aceasta carte, pe care o consider un fel de „enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste. Istorisirile inspira optimism si încredere, iar în multe privinte capitolele cartii capata valente particulare, care ne fac sa credem, ca fiecare dintre noi se poate recunoaste în rolul unui personaj real din amintirile lui Nea Mitica.

Claudiu LUCACI*

noiembrie 2011

—————————————-

* Claudiu LUCACI – realizator de emisiuni TVR, doctor în sociologia comunicarii si cadru didactic asociat la SNSPA, expert în comunicare publica, autorul cartii “Programarea Binelui”, fost consul general la Los Angeles. www.claudiulucaci.ro

OCTAVIAN CURPAS – O NOUA CARTE

On By nelursIn literatureLeave a comment

Elena BUICA

„EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un altfel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura Anthem, Arizona, octombrie 2011

Jurnalist de marca, poet si prozator, Octavian Curpas semneaza o noua carte deosebit de interesanta în care prezinta o particica din istoria emigrantilor români, adevarate pagini de istorie înca nescrisa despre acele fapte care pun în lumina frumusetea trasaturilor omenesti cu care sunt înzestrati semenii nostri de origine româna. Cartea este în acelasi timp si un bun ghid al emigrantilor care au avut taria sa ia viata pieptis, sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului.

Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpas un om iesit din tiparele obisnuite, un gânditor cu o mare experienta de viata, pe nea Mitica, pe numele sau întreg Dumitru Sinu, care a lasat sa se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnari scrise, scrisori si documente despre lumea fascinanta prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi marturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vietii lui nea Mitica asa cum a povestit-o el, completata cu o larga galerie de prieteni cu care si-a intersectat existenta, toti oameni încercati de viata, la care se adauga si pertinente completari si interpretari asa cum au trecut prin mintea, sufletul si vârful penitei experimentate a autorului Octavian Curpas, el însusi emigrant.

Acesta si-a construit cartea având la baza însemnari de reporter, lasate sa curga în rânduri pline de spontaneitate încarcate de viata si de aceea, în mare parte, retrairea întâmplarilor nu se face dupa un plan prestabilit, ci curge tumultos dupa jocul memoriei, având la baza intertextualitatea. E o scriitura moderna în care se împletesc într-un ritm plin de viata jurnalismul, povestirea, însemnari scrise, scrisori, documente, rememorari si informatii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tatarascu, despre legionari, soarta lui Mota si Marin, despre scoala de medicina clujeana, etc.

Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebesul de Sus, de prin Marginimea Sibiului, a carui viata tumultuoasa îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul, este protagonistul unor scene de viata inedite. Ca sa scape de urgia comunista, a trecut clandestin granita României în 1948, ajungând în Iugoslavia. Dupa grele încercari, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia si apoi în Franta, ca dupa un timp, sa ajunga în Canada si în cele din urma sa se stabileasca definitiv în USA si sa duca o viata linistita în Phoenix, capitala Arizonei. Dar pâna sa ajunga aici, calea zilelor a fost presarata cu multe încercari grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuiala de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri si suferinte. Mai întâi a fost riscul trecerii granitei cu lungul sir de peripetii care îi puneau în cumpana însasi viata, asa cum pentru multi a fost plata dorintei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele tarii, a urmat un alt fel de zbucium, de alta natura. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranta zilei de mâine si încercari de tot felul îi solicitau mult curaj, tarie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cutit. Neprevazutul l-a pândit la tot pasul: „Odata ce-ai pasit pe drumul exilului, nu poti sa stii niciodata spre ce prapastii te îndrepti sau pe ce culmi te poti înalta”.

Întâmplarile relatate îti zguduie fiinta, sunt fapte care ti se par incredibile chiar daca ele sunt rupte din realitatea zilelor traite si de noi în acelasi timp. În timpul lecturii de multe ori te opresti pentru a reflecta, a te pune în situatia lor, sau pentru a lasa sa se sedimenteze trairile care îi învaluie pe acesti semeni ai nostri care au platit un pret atât de mare dorind sa câstige traiul în demnitate umana.

Chiar daca aceste întâmplari relatate cu multa verva stârnesc mult interes ocupând spatii mari în economia cartii, am considerat ca e mai bine sa nu starui în relatarea lor. Ele îsi pastreaza adevarata valoare doar citind cartea, caci repovestirea lor pe scurt le-ar stirbi frumusetea si le-ar estompa emotia ce o da lectura textului.

Cu admiratie pentru omul viu din fata lui devenit personajul principal al cartii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpas, relatând lupta pentru supravietuire, întâmplarile din viata sa demne de luat în seama, intervine din loc în loc cu câte o succinta si frumoasa schita de portret:

„Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.

„Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-i descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija, astfel încât timpul petrecut în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt”.

„…a stiut întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau, nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere”.

„Nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om”.

Inteligent, plin de viata si de spirit, cu o larga întelegere pentru toate cele omenesti, cu fata senina si mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor ca era iubit de toata lumea. „Când intra nea Mitica într-un local al oraselului Saint Gervais se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta, ne spune Octavian Curpas si apoi adauga, ca la noi la sate! – cum precizeaza nea Mitica“.

„Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important”.

Datorita experientei celor 63 de ani traiti în exil, nea Mitica poate fi un bun ghid al emigrantilor zilelor noastre, chiar daca astazi problemele sunt de alta natura. Astfel, el atrage atentia celor care se pregatesc sa plece în exil sa nu se lase furati de visul unei vieti în care li se deschid toate portile, crezând ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpas, emigrant si el, subliniaza ideile lui nea Mitica, filtrate de propria-i experienta: „Exista la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsa despre ascensiune “.

„Sa-ti mai spun ceva! – intervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: ‘Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-ma la el cu condescendenta: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”

Citind aceasta carte, nu poti sa nu-l îndragesti pe Nea Mitica, sa-l admiri pentru multe trasaturi de caracter, pentru vorbele cu semnificatii adânci într-o aleasa limba romana presarata cu vorbe întelepte din graiul popular, o limba mai frumoasa si mai bogata decât a multor conationali. Îl iubesti si îl pretuiesti pe nea Mitica pentru pretul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pamânt, pentru lumina si caldura cu care si-a învaluit prietenii, pentru deplina întelegere a limitelelor si scaderilor omenesti pe care le accepta alaturi de cele demne de toata lauda. În viata lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capat la altul al lecturii, nu întâlnesti niciun cuvânt care sa aduca umbra asupra lor. El i-a pretuit, i-a iubit asa cum au fost si nu i-a uitat. Prieteniile au durat pâna la capatul vietii lor chiar si atunci când s-au aflat la mari distante. Adeseori destinul a tinut cu ei si le-a facut posibila întâlnirea la diferite rastimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toti prietenii sai au fost oameni de calitate ireprosabila, pe care i-a ales dupa sfatul bunicului sau, Nea Niculita: „Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit!”, sfat pe care îl pastreaza cu sfintenie si acum la anii senectutii.

Prin fata cititorului se perinda prietenii lui asa cum i-a înregistrat mintea si sufletul lui nea Mitica, din care redau doar câteva exemple:- Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita, Costica Vâlceanu, un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape; Avocatul Nichita Tomescu, ca sa ajunga în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunarii de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Noua si înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc, iar ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti.

Pentru Octavian Curpas, prietenii lui nea Mitica sunt: „oameni care au îndraznit sa lupte pentru o viata decenta, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forta dramatica, spiritualitatea româneasca raspândita în lume, adevarate “destine paralele” cu care viata lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte si nea Mitica, nu si-au gasit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încarcata de ura, de revolta, de mânie, dorinta de razbunare. Toti au luat viata pieptis, luptând din rasputeri si supraveghind sa nu scada statutul demnitatii, purtând cu dragoste numele de român.

Ca si în viata, Dumitru Sinu nu apare niciodata singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a pastrat toata viata, i-a stimat si i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile si durerile prietenilor au trecut prin sufletul sau: „Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica, noteaza Octavian Curpas, si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri!” Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc... acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român”. Si mai apoi completeaza ca o concluzie cu câteva trasaturi de caracter ale acestora: „dragostea de oameni, generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile celor care au reusit în diaspora”.

În cei 63 de ani petrecuti în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simtit român si a simtit ca radacinile nu s-au desprins de locurile natale: „Românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”

Rândurile din care se desprind ca rupte din inima amintirile celor dragi de-acasa, dorul de tara, pretuirea culturii si limbii române îti inmoaie inima de duiosie si te trezesti ca ti se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitica, este „o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat”, noteaza autorul Octavian Curpas. Despre bunicul sau, autorul noteaza: „Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea: «Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat: «Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita, n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»”

Pentru ca si eu ma numar printre emigranti, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplina dreptate autorului Octavian Curpas care spune: „Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive”.

Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflecteaza asupra celor citite, apreciez în mod deosebit aceasta carte pentru ineditul ei, ca Octavian Curpas stie sa puna în valoare însemnatatea faptului aparent minor, care se scurge pe lânga noi aproape neluat în seama. O apreciez pentru ca e o carte care te convinge, te cucereste prin sinceritate si farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care traim. E o carte care transmite cititorilor emotiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogateste cunostintele despre oameni, despre locuri si moduri de viata cu totul remarcabile.

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

noiembrie 2011

FERESTRE ÎN CONSTIINTA VEACULUI

On By nelursIn literatureLeave a comment

CEZARINA ADAMESCU

Jianu Liviu-Florian, Povesti muritoare, Editura Semanatorul, iulie 2011


Universul acestui inepuizabil poet, scriitor si publicist se deschide spre azur, de la zenitul cunoasterii primelor elemente existente-n natura, pâna la nadirul iubirii de Dumnezeu, Atoatecreator, cu o generozitate si temeinica rodire, prefacute în fructe de Lumina. Sintagma din titlu este, desigur, o capcana, pentru ca, povestile sunt de obicei, nemuritoare. Ele strabat erele, spatiile si ajung, acolo unde omul, îndeobste, nu ajunge cu pasul. Nu în zadar se spune: pe aripi de poveste. Povestile sunt, fara doar si poate, aidoma cailor înaripati care te duc “ca vântul si ca gândul” – cu cel mai vechi vehicul care a existat vreodata, dar si cel mai rapid: închipuirea.

De când lumea se stie ca românul face haz din orice, ba chiar face si haz de necaz. Simtul umorului, mostenit de la Nenea Iancu, de la vestitul Alecsandri, apoi, cu descendentii lor: Tudor Musatescu, Teodor Mazilu, Ion Baiesu, Dumitru Popescu, Dumitru Udrea, Valentin Silvestru, Florin Vasiliu si multi altii, demonstreaza din plin, calitatea românului de umorist nativ, ca sa nu mai vorbim despre snoavele populare ori Povestea Vorbei mostenita de la Anton Pann.

Însa în volumul de fata, titlul “povesti” este peiorativ. Este vorba de povestile traite de oameni adevarati, povesti cu care ne confruntam zi de zi si mai ales, de cele care circula oral si atunci când le auzi, esti tentat sa spui, la rândul tau: “Ei, povesti!” Cu toate acestea, morala, sau pilda lor îti ramâne întiparita pe meninge si-ti aduci aminte de ele, la timp cuvenit, când realitatea însasi îti ofera prilejul de a te confrunta cu aceleasi situatii. În acest sens, autorul este un fel de degustator la masa împaratului, sau a oficialitatilor. Îsi ia asupra sa rolul de a servi primul din bucate si din vin, cu riscurile de rigoare. Si noi, asteptam cuminti sa vedem daca moare pisica, dupa care, ne încumetam sa ne înfruptam din delicioasele bucate. El este cel care scoate castanele din foc, cu mâinile goale. Si tot el stinge jarul. Ori îl aprinde. E de ajuns o scânteie cât de mica.

Sa purcedem, asadar, pe aripile închipuirii, si sa adastam, condusi de mâna de povestitor, ca sa aflam, unele din cele mai frumoase “Povesti muritoare” aflate pe la noi.

“Povestea pomenirii lui Dumnezeu” este o satira usturatoare la adresa acelor calici bogati, locuitori în Calicia, care nu se îndura sa faca o pomenire lui Dumnezeu, cu “o pâine, o sticla de vin, una de ulei, si o lumânare!” – desi, toti sunt “în consilii de administratie, slujbasi ori directori bancari, manageri, comercianti si negustori, politicieni, notari, avocati, magistrati, angrosisti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe luna, salar!” Dar cu totii, dupa expresia autorului, “calici întru pomenirea lui Dumnezeu”.

Ironia autorului atinge apogeul când se întreaba, cu totul justificat:

“O, încercarea încercarilor! Ce oameni sa aiba în Calicia asemenea averi, încât sa dea din ele, un firfiric, macar!? Cine sa îsi ofere asemenea divine placeri, serafimice desfatari, heruvimice încântari, încât sa plateasca a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine sa îndatoreze Bunatatea Dumnezeiasca, cu recunostinta omeneasca? Caci toti bogatii Caliciei erau neste calici, sadea!”

Locuitorii Caliciei zugraviti mai sus, dupa ranguri si clase, erau primii care se plângeau de toate nevointele din lume.

Este un procedeu stilistic cunoscut, ca lucrurile sa se întâmple exact invers, decât le expune autorul. Tusa ironica groasa folosita este pentru a se întelege prin contrast, grozavia. Povestitotul este un fin analist al societatii si nu scapa nici un prilej pentru a-si ironiza, în sens moralizator, personajele înrobite de pacate si vicii, spre a le trezi si îndrepta. Ori macar de a atrage atentia.

Nota fina de umor vine de asemenea, în ajutor. Autorul foloseste si un limbaj specific povestii, întesat cu arhaisme, regionalisme, vorbe din popor, în nici un caz limbajul elevat de la catedra.

Onomastica personajelor este foarte sugestiva.

Eu nu stiu daca, prin ironia si sarcasmul folosite de autor, se vor îndrepta lucrurile grave din aceasta tara. E dificil si sunt atâtea nedreptati sociale si atâtea abuzuri, ca te apuca disperarea numai daca te gândesti, dar sa le traiesti. Însa stiu un lucru: Semnalul a fost tras, alarma a început sa zbârnâie, sa sune îndelung. Poate se va gasi o ureche sa o auda, în tara orbilor surdo-muti!!!

Cu toate acestea, efortul autorului este onorabil. Nu, nu sunt toti nesimtitori la durerile veacului si daca nu se protesteaza îndeajuns, este pentru ca românul, precum animalul de povara, s-a învatat sa rabde asuprirea stapânului, ba chiar si biciul si scorpionul. El încovoaie spinarea si parca spune: mai da, mai da! Înca se mai poate! Pâna-ntr-o zi, vorba lui Cosbuc, când: “Hristosi sa fiti, nu veti scapa, nici în mormânt”.

Prin intermediul povestilor, autorul dezvaluie adevaruri coplesitoare, dezastruoase, la limita existentei, cu care omul de rând, în persoana dervisului, numit nu întâmplator, Drojdie, se confrunta în asa-zisa societate de consum, acaparata de o mâna de oameni, în detrimentul câtorva zeci de milioane. În aceeasi poveste, pâna si îngerii sunt balaoachesi si au un limbaj trivial, cu expresii stereotipice vietii de gang.

Situatia dezastruoasa a spitalelor este evidenta si orice om de bun simt se cruceste, pe buna dreptate, cum mai rezista sistemul sanitar, în conditiile în care, bolnavilor li se aloca zilnic hrana în valoare de 3 lei, pretul a trei pâini.

Povestea are, desigur si morala. În ziua pomenirii lui Dumnezeu, zi în care Drojdie s-a straduit sa faca milostenie “din mila bolnavilor”, el se ridica la ceruri de fericire ca a vazut bogat satul:

“La pomana, Drojdie avea o lumina aurie pe fata. S-a închinat la toate icoanele, si a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflaie si molfaie pâinea, vinul si uleiul, ba chiar si lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat sa închida, a zarit, în genunchi, în fata icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aura galbena deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat sa îl ridice. Era teapan. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor vazute, traite, si simtite, la pomana lui Dumnezeu. Ca vazuse bogat satul”.

Urmatoarea poveste, “Sa stea doi pe un loc!” (sau Îndreptometrul) se petrece tot în tara Caliciei si are ca subiect lumea justitiei si ca personaj, “un judecator nici mare, nici mic, pre numele lui Ilie”. Ironia e atât de virulenta încât nu-ti poti ascunde un surâs amar, daca nu cumva unul sarcastic, la citirea povestii. Aluzie directa la starea justitiei care, numai dreapta nu e. Fiindca toti oamenii din Calicia îndrageau Justitia, toti voiau sa se faca judecatori.

“La angajare, exista o singura restrictie: toti magistratii sa fie drepti. Fapt pentru care candidatii erau masurati cu rigla si dreptarul. Ba, chiar cu îndreptometrul. Cum dreptate perfecta, totusi, nu exista, se facea ca unii candidati reuseau la examen, altii, nu. Motiv pentru care cetatenii Caliciei se împarteau în doua categorii: judecatori – majoritari, si judecati – într-o proportie infima”.

Autorul este un fin observator al realitatilor zilei, el nu scapa nimic si subiecte, har Domnului! Pe toate drumurile si în toate încaperile, ba si în cer, pe apa si pe pamânt. Important este sa le VEZI. Sa le SIMTI. Se stie ca scriitorul are alti senzori de perceptie a realitatii, el aude ceea ce noi nu auzim, îndeobste, el vede, ceea ce noi nu vedem, nici cu dioptrii forte, el simte chiar si atunci când nu se întâmpla nimic, cu o iminenta de vizionar.

Înfierând defectele lacomiei, oportunismului, setei de putere, avaritiei, abuzurilor de tot felul, autorul spera ca toate acestea, într-o zi vor sfârsi si viata îsi va gasi cale pe fagasul normal, într-o perioada tulbure de tranzitie interminabila în care se întâmpla, fel de fel de minuni, chiar daca nu cele ale Sfântului Sisoe!

Fara doar si poate ca vicii si pacate au existat, de când omul a parasit Paradisul, ele însa, au proliferat peste masura, încât, nu se mai vede gramul de aur din oceanul de nisip.

Prototipul femeii descurcarete, Pelina de la Manglavit este cea care “se învârte”, se pricepe în afaceri, în comert si, îndeobste îsi creeaza un sistem de relatii din care trage profit si de pe urma carora, îsi aranjeaza copiii în servicii convenabile.

Numele personajelor sunt alese cu grija si ele reflecta principala trasatura de caracter a lor: Nimenescu, Drojdie, Surcica, Pelina, caporalul Gatej, domnul Orhideu, Ber-Caciula Împarat; Doamna care Ninge, Doi Ioni; Boroboc bin Sarantoc; Nodia, Goguta, Luminita de la capatul drumului, Trei Atingeri, Cizma, caprarul Caliciei.

Solutia gasita, ca doi judecatori sa împarta un scaun pentru a acoperi lipsa de posturi libere, naste, în mod legitim întrebarea: “Daca toti judecatorii acestei Lumi nu pot împarti un singur scaun, cum pot împarti o singura dreptate?“

Despre un om drept, cum a fost Alexandru Firescu, autorul scrie fara urma de sarcasm, o evocare emotionanta a unei persoane care a daruit cu generozitate Lumina în jurul sau: “Timp de o jumatate de veac, Domnul Firescu Alaxandru a fost, cu palaria sa de rabin, cu umerii aplecati sub jugul literelor, cu sfiala si blândetea unui calugar, un copist al sufletelor, un gramatic al cuvântului scris, si vorbit, la Cancelaria Domneasca a Artei. Un elegant si rafinat critic de istorie si arta, care se ascundea, cu modestie, sub o puzderie de pseudonime, în paginile publicatiilor.

Câtor ucenici ai Cuvântului nu le-a aurit leaganele! Câtor torte ale Muzelor nu le-a vegheat arderea! Câtor candele ale destinelor nu le-a sters, cu buricele degetelor împreunate la scris, ca într-o muta rugaciune, lacrima!

Erudit si carturar? Înger pazitor al Mitropoliei Olteniei, care s-a sfiit sa îi trimita o floare la Timisoara, la îngropaciune? Domnul Firescu Alexandru a fost crestinul care nu daruia. Se daruia”. (Alexandru Firescu).

Povestirea “Nu îmi aduc aminte numele” îl are ca protagonist pe actorul papusar Ionescu – autorul îi aduce un elogiu pentru munca lui de o viata, în slujba copiilor, copii care au crescut mari, generatii dupa generatii, dar nimeni nu-si aduce aminte de actorul care le-a înveselit copilaria si care acum, la pensie, sta cuminte pe o banca privind masinile care se rasfira prin fata lui, înecat în valuri întregi de aduceri aminte. Autorul adauga la final ca ar trebui ridicat un monument în amintirea lui, a acelui actor anonim, cinstit si corect care si-a dedicat viata teatrului, “un monument fabulos: Monumentul Uitarii. Pe care scrie un singur nume. Nu îmi aduc aminte numele”.

Este o tragica ironie a sortii ca numele unui actor, care a fluturat pe buzele tuturor, o viata întreaga, sa cada în uitare, astfel ca nimeni sa nu-si mai aduca aminte de el.

Autorul inventeaza nu numai situatii ilare în povestile sale, dar si expresii care stârnesc zâmbetul si chiar râsul: “azilul de încuiati”; “fereastra cu gratii la piticele sperante”; “batea o perdea vântul pe loc”; “orbul oului”; “Era Efractiei Universale, a Dispozitivului de Alarmare, A Cheii, a Lacatului Confidential, a Gratiilor si Zabrelei”; “Liga pentru Apararea Ochelarilor de Cal”; s.a.

Unele situatii par de-a dreptul absurde. Dar si absurdul este un procedeu literar foarte cultivat.

De asemenea, autorul cultiva paradoxul literar. Ex. “În Noua Era, se cumpara totul Nou. Chiar si greselile vechi”.

Unele scrieri sunt un fel de eseuri spirituale, cum e cea numita “Pilda iaurtului”. Din ea razbate sinceritatea si o serie de învataturi gratuite. O confesiune. O strigare. O soapta. O punere înainte ca la masa de jertfa din Templu. Titlul sau chiar subiectul sunt pretexte pentru confesiuni. În ele-si exprima crezul artistic si crezul crestin. “Si aceste scrieri se scriu cu sufletul, si se scriu cu viata. Biblia este o carte scrisa cu vieti. Cu suflete. Voi spuneti: literatura. Întâi s-a trait. Apoi s-a scris. Si, nu va îndoiti de asta, a mai fost si este cineva pe fir. Si va fi pâna la capatul capatului.”Caci pamânturile si cerurile vor pieri, dar numele Meu va ramâne”. Slaveste, suflete al meu, pe Domnul”.

Personajele sunt bine conturate iar subiectele sunt plasate în cadrul lejer, în plaja întinsa în preajma oceanului, în adierea brizei si în asteptarea refluxului.

O alta satira virulenta la adresa societatii este “Aproapele nostru, Armaghedonul” – un pamflet unde întâlnim prototipul insului anonim de azi, încadrat perfect în rama societatii: “Boboroc bin Sarantoc ajunsese un cetatean universal. Fara sa stie. Fara sa vrea. El nu consuma nimic. Nu avea nevoi. Nu se plângea de nimic. Stia tot, dar nu spunea nimic. Spunea tot, fara sa stie nimic. Reprezenta valoarea suprema în univers. Si reprezenta un nimic.

Imensa lui calitate – de a trece prin apocalipse în mod repetat, ba, mai mult, de a asista la apocalipse în mod inconstient si naiv, nativ, chiar, a fost remarcata. Astfel, Boboroc bin Sarantoc a devenit o valoare.

Ca un omagiu adus acestei valori, în Calicia moneda nationala a devenit Sarantocul. Ea avea imprimata chipul lui Boboroc, fotografiat gol, pe burta goala, la Polul Nord, purtând ca faclie o lamura olimpica de smochin, fara fructe, simbol plin de umanism al deplinei calicii în calicianism”.

Volumul are în componenta lui si câteva cronici cum e cea de la spectacolul Nationalului Craiovean “D-ale Carnavalului”, în regia lui Mircea Cornisteanu, ori cea la spectacolul „Alice nu stie sa moara” al Teatrului National „Marin Sorescu” Craiova de Gheorghe Truta dupa “Jurnalul” lui Alice Voinescu în regia aceluiasi Mircea Cornisteanu.

Un portret al profesoarei de limba româna, foarte graitor ne duce cu gândul la dascalii nostri care ne-au insuflat dragostea pentru citit, pentru analiza, pentru scris. Daca fiecare dascal s-ar întreba câti elevi îi datoreaza reusita în literatura, ar reiesi o statistica uluitoare.

Portetizarea facuta de Jianu Liviu-Florian dascalitei sale de Poezie este cu totul emotionanta. Autorul o numeste cu dragoste: învatatoarea de limba româna, cea care, poate mai scrie înca scrisori pe care nu le citeste nimeni. Scrisori catre Bunul Dumnezeu. Între dragostea insuflata elevilor pentru literatura si anonimatul în care-si duce, poate, existenta, autorul vede soarta profesorilor de astazi:

“Nu este invitata. Este remunerata pentru absenta ei? Nicidecum. Face înteleapta reclama, sau mai bine zis, apel la solidaritate si toleranta, în jurul vreunui produs al sufletului, al culturii, si nu al civilizatiei, în lumea media? Nu este nici chemata, nici rasplatita, cu un simbolic multumesc. Nu exista destul maruntis, nici destul timp, pentru ea. Suna telefonul? Nu suna telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele oamenilor mari de astazi, si piticilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu sa trimiti o floare pe lumea cealalta. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goala, ca si singuratatea care o înconjoara. Cine îsi mai aduce aminte de ea? Cât de scumpa a ajuns memoria în ziua de azi!”

Textul este edificator si universal valabil.

Un regret mustrator de sine se prelinge din cuvinte:

“Si ajungând oameni cosmici, învatam alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatra. Si ajungem la limba de lacrima”.

Ar trebui, macar o data pe an, de ziua dascalilor, sa fie amintiti, comemorati, evocati. Ar trebui …

Jianu Liviu-Florian aduce râul în matca:

“Daca a plecat, a plecat, nu ca sa se odihneasca. O sa zâmbiti. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecarui elev. Citeste, dar nu mai corecteaza. Aduna în fiecare zi, cuvintele frumoase si faptele bune. Si compune. În sfârsit, compune. Prima ei compunere libera în limba româna crestina.

Nu am citit-o, înca. Stiu doar ca ea începe simplu: “La început au fost iubirea, parintii, bunicii si copilaria.” Ceva mai bun nu vom gasi vreodata, oricât vom cauta pretutindeni, si întotdeauna…” (Profesoara de limba româna).

Ceea ce se remarca la acest autor este usurinta de a scrie. Scrisul sau nu cunoaste travaliul nasterii. El apare pur si simplu si-i simti bataia din aripi, asa cum ai simti apropierea îngerului. Fara galagie. Pur si simplu. Esenta de cuvinte. Esenta de spirit.

“Sfântul Mirica Strainul” este un prilej de a-l evoca pe legendarul Petrache de la Manglavit si lumea satului, unde Dumnezeu a binevoit sa pogoare în chip de Mos si sa-i dezlege limba ciobanului.

Petrache Lupu – efigia taranului credincios, cu picioare desculte, care credeau cu tarie în Dumnezeu:

“Erau multi desculti în Manglavit pe vremea copilariei mele. Semanau oamenii mai mult cu Dumnezeu. Erau mai tari. Mai saritori. Mai primitori. Mai cu inima mare. Garduri, ce si ce. Fântâni în curti, nu aveau multi. Când facea unul o fântâna, se bucura si bea o ulita întreaga. Parca se nastea un copil, când dadeau cu ochii de apa“.

Un povestitor care istoriseste frumos despre locurile copilariei are darul de a-i trezi cititorului dorinta de a fi calcat si el acele meleaguri si de a fi trait alaturi de eroii cartii. Si într-aceasta consta adevarata valoare a unei carti: în puterea de transpunere.

Jianu Liviu-Florian, cu o pana fermecata, zugraveste în toate nuantele, localitatile de bastina si oamenii printre care a trait în copilarie si tinerete, facându-ti-i familiari, de îndata ce te cufunzi în lectura.

Arta descrierii se îmbina în chip fericit cu arta portretizarii. Chipul bunicului este culmea iscusintei scriitoricesti:

„Avea patulul plin de amintiri aruncate de altii în tarâna. Ce aruncau nepretuitorii, aduna bunicul acasa. Lucrurile astea toate îi treceau prin ochi, prin minte, prin mâna, le cumpanea de întrebuintare, le legana în brate pâna acasa si le anina în perete cu sfiala. Sfântul Mirica Strainul aduna din generatie în generatie: pamânt, pravalie la strada, vie, gradina, dale, sera proiectata nopti întregi cu ochii pironiti în tavan si dupa-amieze cu facultatea de arta si creionul în mâna, odaie de intrare cu efect de cruce piramidal, sistem de irigatie în casa si o racheta de inox care nu va pleca niciodata, dar niciodata de pe pamânt, ci se va umple cuminte cu apa si va boteza, picatura cu picatura, un popor de plante, unul de legume, când mâinile Sfântului, prea batrâne, vor trece în palmele Cerinei si Armonei, careia Sfântul si Buna lui Lumânare le-au dat leagan”.

Portetul tatalui este realizat în paralel cu cel al mitropolitului Nestor în proza: “O lumânare de Pasti”.

Descrierea unei liturghii într-o biserica este remarcabila: “Privesc în stânga si nu am nici-o îndoiala. Ostenii acestia ai Domnului, maicutele tinere, în negru, lupta bine. Numai piele si strana. Si fata alba. În dreapta, putina lume batrâna, femei cu basmale, si batrâni în saracie, cu paftale de întelepciune. Nu au stralucire. Nu au forma. Nu au imagine. Au doar închinare si rugaciune. Si sa nu credeti ca nu urca în mine o lacrima mare cât o concluzie: vai de mine. Caci nu stiu sa va arat ce lacrima si ce ura este în mine. Si daca – lacrima si ura care ma îneaca – ajunge prin duh pâna acolo unde voi stiti bine, acolo unde nu exista daca, omule, mai bine pleaca din tine. Si fara sine, caligrafiaza-ti viata în fiecare fapta pentru care nu ceri nici mângâiere, nici plata. Caci plata ai de la cine. Si viata ti-a fost plata.

Stau cu fata spre altar cu miros de moarte în nari.. Si înteleg de ce plânge femeia care ma îndeamna sa stau cu fata spre Dumnezeu. Dar eu nu am citit demult zidurile. “Mie nu îmi este teama de Dumnezeu, caci îl iubesc pe el. Dragostea desavârsita nu are lipsa de frica.” Antonie cel Mare”.

O capacitate uimitoare de a sintetiza istoria neamului, în câteva fraze: “Noi dam demult. Poporul asta a dat dintotdeauna. La toate neamurile pamântului. Si când nu a mai avut nimic de dat – prin mare mila si bunatatea lui Dumnezeu – s-au dat pe ei robi. Si nici asa nu i-au vrut.

Asa creste Crezul. Cu numarul si vocile celor care intra în urma-ne în biserica si-l stiu. Când îl aud, stiu si eu cuvintele. Lucraretele. Aici asculta Lucraretele. De-as fi stiut mai demult, nu m-ar fi speriat atât Danaidele. Poate alta ar fi fost si soarta Spargatorilor de Nuci. Domnul a scris-o. Eu am pus-o pe nuci”.

Dupa propria-i marturisire Jianu Liviu-Florian scrie “proza unui mugure de gând de simtire româneasca“. Ce si-ar putea dori un scriitor mai mult?

Lumea lui este atât de diversa si totusi, atât de cunoscuta!…Peste tot, la fel. Ici-colo, câte o figura pitoreasca animând împrejurul. Îi recunosti lesne. Si pe preotul satului, si pe Mitropolit si pe clacas, pe functionar si pe femeia casnica. Prototipuri. Portetul Garderobierului (cel care îmbraca pe scena manechinele … ) este cât se poate de bine creionat. El face cartile, el distribuie rolurile mai ceva ca un regizor.

În toate prozele, meditatia de tip filozofic, adauga un plus de valoare. Scriitorul-comentator sau mai bine zis, actorul care-si rosteste monologul, uneori interpeleaza auditoriul, punându-i întrebari care-l framânta si pe el. Si în aceasta ipostaza, el joaca rolul corului din tragediile antice, care puncta evenimentele sau ideile, repetând unele fraze, aproape obsesiv.

Scrieri dense, pe o întindere apreciabila, povestile muritoare ale lui Jianu Liviu-Florian se înscriu în proza moderna contemporana, cu extensie gazetareasca în unele cazuri când consemneaza evenimente sau evoca figuri ale unor personalitati cunoscute si mai putin notorii.

O latura importanta a scrisului sau este cea morala, autorul care se autodefineste astfel, în fata personajului literar Darie: “abonat al Institutului de Înalte Studii Morale, Darie“; strecurând, fie subliminal, fie direct, frânturi din propria gândire crestina, sub forma aforistica, apoftegmica si chiar axiomatica, trecute prin filtrul propriului suflet. De fapt, autorul ne ofera din margaritarele sale sufletesti. Foarte greu de precizat categoria sau subspecia unde se încadreaza aceste “povesti”. Tablete spirituale ar fi o categorie. Crochiuri lirice si epice. Micro eseul ar fi o alta grupare. Cronica de teatru ori de film – un alt calup. Proze sapientiale, panseistice, altele. Ele nu sunt structurate însa, ci curg, asa cum au fost primite. . În orice caz, ele sunt foarte placute, atractive pentru un anumit gen de cititori, ceva mai înaintati în procesul lecturii, desi stilul este cât se poate de accesibil.

Varietatea si nuantarea temelor este o alta trasatura a scrisului acestui prozator.

Consideratiile sale pe marginea unor subiecte notorii, a unor filme ori piese de teatru, asupra unor fenomene existente în lumea de azi, au darul de a-l trezi pe omul adormit, obisnuit sa i se ofere mura-n gura, orice explicatie. Cartea te obliga sa gândesti cu propria ta minte si nu cu mintea altuia. Îti pune întrebari si asteapta raspunsuri. În functie de pozitia ta, ea se dezvaluie. Îti aseaza în fata oglinda, din fata careia, nu te mai poti ascunde.

Este interesant cum, în proza “America sub eroare” – autorul are un colocviu cu un personaj închipuit, Darie, aluzie la romanul lui Zaharia Stancu, “Sa nu uiti, Darie”. Si convingerile împartasite acestui Darie, sunt de natura sa uimeasca: “Sacrificiul: daca exista vreo emotie în arta, în cinematografie, în literatura, în viata, cea mai puternica este în fata actelor de sacrificiu. Nu autodafe. Nu crime. Sacrificul pentru cel de lânga tine. Oameni care renunta la dreptul lor, la mai binele lor, în favoarea altor oameni. Oameni care în momente de foamete întind ultima lor picatura de faina unui trecator: poate, Ilie.

Probabil, a fi crestin în ziua de azi, este de-a dreptul un lucru idiot: doi si cu doi nu fac patru. Fac cinci, din care 0 eu, si 5 tie, de la Dumnezeu. O credinta cruda. În care te tai singur”.

Mai mult decât atât, autorul se identifica acestui Darie fictiv care devine un fel de alter-ego al sau. Pâna si pe plan fizic. Dar mai ales, pe plan psihologic si spiritual: “Si nefiind nimic, îti spun, sunt un suflet, Darie”.

Un portret coplesitor face autorul unei femei simple, Gheorghita, cea care, vreme de 50 de ani a avut în grija biserica satului.

“Gheorghita a fost o femeie care, vreme de cincizeci de ani, a tinut, pe cheltuiala vietii ei, o Biserica deschisa.

Vreme de cincizeci de ani, Gheorghita se scula odata cu zorile, se ruga, se spala, se îmbraca, lua cheile, si deschidea usa Bisericii. Se aseza apoi pe un scaun, lânga masa cu lumânari, si astepta.

Intrau oameni, cereau lumânari, ea le vindea lumânari.

Intrau oameni, scriau pomelnice, ea le lua, si le punea pe masa, sa le ia preotul.

Intrau oameni, întrebau ce si cum, de ale vietii, de ale Bisericii, ea le spunea când vine preotul, sau îi sfatuia, dupa puteri.

Intrau oameni de cu dimineata, si pâna seara târziu. Ea pazea icoanele si odoarele Bisericii, sa nu intre om, sa îl împinga necuratul, sa faca pe dracul.

Ea aprindea candelele, ea facea focul, ea dadea cu matura, ea stergea praful, ea era om de rugaciune, om de ajutor, si om de ordine. Ea sapa, grebla, semana, si culegea.

Prima Biserica deschisa a Craiovei era a Gheorghitei. Ultima, tot a ei. Biserica se deschidea odata cu ea, si se închidea odata cu ea.

Tinea si postul, si rânduielile”. (Biserica Sfântul Gheorghe din Cer)

Jianu Liviu-Florian si-a creat o lume fantastico-reala, cu nume semnificativ: Calicia, cu elemente ale lumii reale. În ea a asezat oameni obisnuiti si neobisnuiti, de toate vârstele si profesiile, de toate categoriile sociale. Calicia este centrul Universului, buricul pamântului, e locul unde se întâmpla de toate: bune si rele, frumoase, urâte, lucruri exceptionale si obisnuite. Locuitorii Caliciei se numesc, desigur, calici si principala lor trasatura de caracter este calicia. Lumea lui e animata, merge în pas cu societatea, e “în trend”. Si daca vreun individ merge împotriva curentului, e pus repede la punct de confrati, astfel ca totul fie ca si înainte.

Umorul sanatos si satira muscatoare, usturatoare, sarcasmul, autoironia dau o culoare deosebita scriiturii. De un umor molipsitor este proza “Palaria”, în stil sorescian care aduce foarte bine cu poezia “Vedenia” din volumul “La Lilieci”, al lui Sorescu. Dumnezeu e antropomorfizat, poarta palarie, ba, chiar o ofera unui cetatean, caruia îi placuse palaria si se uita cam lung la ea.

Acelasi umor sarcastic este prezent si în scrierea “Natiuni, fiti barbate!” în care, moartea unei pisici la Casa Alba este motiv de doliu international si stopare a oricarei activitati.

Autoironia atinge cota maxima în proza: “Starea de normalitate” Fragmente alese, din conferinta sustinuta la Scoala de Vara de la Motatai, regiunea Goltenia, de pedagogul Liviu Ocos Costogan (de origine, calician)

Dar nu numai ironie, sarcasm si umor din Commedia dell’Arte, întâlnim în prozele lui Jianu Liviu-Florian, ci si întâmplari care au darul sa-ti trezeasca un sentiment de simpatie si îngaduinta fata de semeni. În proza: “Am întâlnit un român fericit” – facem cunostinta cu un om simplu, care nu pregeta sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru ploaia care a cazut si datorita careia îsi va salva recolta. Lucru aproape neobisnuit la omul de azi, care îi cere ajutor lui Dumnezeu doar în necazuri si uita apoi sa fie recunoscator si sa-i multumesca. Chipul fericit, expresia de bucurie si exclamatia repetata: “Sa traiesti, Doamne!” sunt foarte graitoare. Iata, omul îi doreste lui Dumnezeu viata lunga!

Jianu Liviu-Florian are darul rarissim de a face din orice amanunt banal, un subiect de literatura, de a-i da forma, sens, înteles si mai ales, rost. Fiecare cuvânt are rostul lui pe pagina si este asezat unde trebuie. Repetitiile unor fraze sau cuvinte, subliniaza, întaresc ideea, conduc la întelegerea sensului.

În prozele sale, autorul este invitat de Dumnezeu la masa, pentru a depana amintiri. Alteori, la conversatii usoare pe telefon. Dumnezeu îl stie pe fiecare înca dinainte de a se naste. Relatarile sunt spumoase, pline de verva, cu tâlc.

Plina de tâlc este si proza “Potirul adevarat”, în care personajul declara ca e mort. Si asa mort, merge la biserica, la slujba, îngenunche si, abia când potirul cu Trupul si Sângele lui Isus Cristos îl atinge pe crestet, se produce miracolul si învie. E mai viu ca înainte de a muri. Se certifica astfel cuvintele lui Isus spuse ucenicilor Sai: “Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu, cu adevarat va trai”.

Potirul cu Sfintele Taine are, în chip simbolic, spiritual, aceasta putere, de a învia din morti.

Este interesant cum autorul îsi construieste cadrul în fiecare istorisire. Cu minutie, cu o arta a naratiunii greu de egalat. Creeaza atmosfera. Creeaza si starea propice introducerii personajelor. Apoi desfasoara actiunea lasându-l uneori, pe cititor sa traga concluziile. În acest sens, proza lui este interactiva, pentru ca interpeleaza, solicita auditoriul sau cititorul la opinie proprie. Suspansul este, de asemenea, un element folosit frecvent în proza lui Jianu. El se implica direct în poveste, marea majoritate a prozelor fiind scrise la persoana întâi.

“Omul cu chibrituri” de pilda are aspectul unui policier. Suspence, mister, noapte, urmariri, umbre, liniste absoluta, un peisaj straniu si un cadru împietrit, cu siruri de mese la care stateau oameni încremeniti, învesmântati în sube negre, ce poate fi mai misterios? Scenele se desfasoara pe cadre, ca-n filmele de televiziune.

Autorul a introdus în volum si comentarii la unele volume nou aparute, ale confratilor cum e cea a lui Stefan Doru Dancus: “Bocitorii. Asteptatorul”.

Nici folclorul despre personajul emblematic numit Bula nu lipseste si autorul închipuie o istorie amuzanta intitulata “Ce a facut Bula în Ziua Nationala a Caliciei”, pentru ca Bula, nu e asa? e un personaj omniprezent, ubicuu, el se afla nu numai la Bucuresti ci chiar în inima târgului, la Calicia. Ceea ce vrea sa spuna autorul este ca, în fiecare din noi, sta pitit un Bula.

“Originea sanatoasa la români” este un pamflet politic al zileleor noastre.

Personificarea, parabola, hiperbola, paradoxul, antiteza, sunt figuri de stil folosite frecvent în proza acestui volum. Pamfletul social si cel politic sunt la mare cautare. Împresurat cu destula sare, piper, chiar si ardei iute, sarcastic, umoristic, sarjant, ca un duel cu un adversar nevazut si cu atât mai ispititor, pamfletul este gustat de toata lumea pentru ca izvoraste din realitatea imediata si pune degetul pe rana. Degetul altuia, desigur. Si mâna altuia, fara doar si poate, care scoate castanele din foc. Dar e destul de gustat, se râde la el, în hohote, ori mânzeste, pe sub mustata. Sau pe înfundate. Depinde pe cine vrei sa înfunzi. Cert este ca Jianu Liviu-Florian are un acut simt al umorului, un simt al observatiei faptului divers pe care-l transforma în literatura, si alte multe simturi, cu alte cuvinte, nu e un nesimtitor. Ia atitudine. Bine. Cu folos. Cu arta. Cu mestesug. Cu inteligenta si cu alte ingrediente strict personale.

Scrieri despre Dumnezeu, despre sfinti si despre oameni. Ba si despre neoameni. Ca sa-i determine sa redevina oameni.

O poveste adevarata, deosebit de emotionanta este “Simeon al dragostei” care, pornind de la istoria Sfântului Simeon Stâlpnicul, descopera instantaneu, situatia unui baiat, un copil al strazii, cautând într-un tomberon ceva de mâncare. Autorul conchide: “Mi-am continuat drumul, cautându-ma prin buzunare dupa un alt dar. Nu mai aveam nimic. O pereche de ochelari de vedere, doar. Nu m-am gândit sa îl iau pe tânar cu mine acasa. Sa îi dau o pâine si un borcan de dulceata, macar. La toate acestea m-am gândit mai târziu. Era un copil al strazii. Haine gasea mai usor decât hrana. Un copil al nimanui. Fara casa. Fara parinti. Fara rude. Fara nimeni pe pamânt. Adapostul lui – o banca. Masa lui – un tomberon. Prietenii lui – niste câini vagabonzi.

Pe ce lume traim! Eu sunt primul vinovat al acestei lumi. Nu am facut nimic pentru acest copil. Si nu îl voi mai întâlni. Nici macar numele nu i-l stiu. Dar cred ca numele lui este Simeon. Simeon Stâlpnicul Care – travestit în copil al strazii – colinda lumea, cautând o picatura de dragoste”.

Cazuri cu care ne confruntam zi de zi, doar ca nu luam îndeajuns aminte. Cine sa aiba timp, disponibilitate, sa priveasca la toti cersetorii si la toti cautatorii prin gunoaie? Autorul semnaleaza cu amaraciune astfel de cazuri sociale. Spre trezire. Proze ca: “Laurentiu” ; “Aproapele” ; “Mosul”; “Viata de lux”; au aceeasi tematica si emotioneaza, nu prin darul umil pe care personajul îl ofera unui mic cersetor, unui batrân sau unei femei sarmane, ci, prin bucuria, fericirea aproape perfecta, pe care i-a insuflat-o acest gest de caritate fata de aproapele sau. Bucuria, gâtuita de un plâns gâlgâit, ne este transmisa si noua, cititorilor. Are literatura, din fericire, aceasta putere magica. Ideea care se desprinde din toate aceste proze spirituale si sociale în acelasi timp, este ca, daca cineva ofera pomana cuiva, lui îsi da de pomana.

Jianu Liviu-Florian a adunat între coperti si multe cronici de carte, în special, cartile spirituale se bucura de atentia sa. Astfel, ne prezinta si cartea “Ne vorbeste parintele Cleopa”, volumul 11. “O marturie vie împotriva obscurantismului lumii moderne”, spune comentatorul. De asemenea, cartea aceluiasi Parinte arhimandrit Ilie Cleopa, “Ne vorbeste Parintele Cleopa” – 15. Dar si “Partasii Taborului” – e Doina Pologea.

De asemenea, a inserat în volum si Interviuri neconventionale, în care Stefan Doru Dancus îi ia un interviu autorului.

Trebuie amintite si povestile sau istorisirile pentru copii care sunt de o suavitate si ingenuitate absolut încântatoare.

În întregul ei, cartea de fata constituie un tablou al lumii concentrate într-un areal bine delimitat, anagrama unui oras, Iovacra, la sfârsit de mileniu II si începutul celui de-al treilea, dar trecuta prin oglinda framântarilor auctoriale, a nelinistilor omenesti, zamislitoare de „povesti muritoare”, care pot deveni, de fapt, nemuritoare. Timpul va dovedi eternitatea lor.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

24 noiembrie 2011

Volumul poate fi descarcat pe site-ul: www.semanatorul.ro   – sectia Proza.

 

ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR

On By nelursIn literatureLeave a comment

RAZBOIUL MUSTELOR de Gheorghe Andrei Neagu

by Ioan DOBREANU

Plecat în lume dintr-un sat, Sofracesti, din Tinutul Neamtului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal si în Roman aducând de fiecare data câte o desaga de carti din propria-i creatie si le împarte aici cu aceeasi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Si aceasta fara a avea pretentia a i se taia vitelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atentia asupra unei moralitati exemplare si asupra unui erou al lui Ion Creanga, Danila Prepeleag.

Autor a peste douazeci de volume de scrieri: poezii, proza scurta, eseuri si doua romane, Gheorghe Andrei Neagu lasa urme de o certa valoare artistica în patrimoniul literaturii noastre nationale si nu numai, fiindca parte din operele sale au fost traduse în peste sase limbi, din care amintim: franceza, germana, engleza, italiana si spaniola, în cei douazeci si cinci de ani de la debutul editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creatie literara. A colaborat la peste douazeci si cinci de reviste, parte înfiintate de el, a organizat si a condus cenacluri literare si evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internationale de carte. Critica si istoria literara, întotdeauna severe, a trebuit sa-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, si altii. Pentru aceasta neostenita munca, a fost rasplatit cu peste treizeci de premii literare si medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALIT?TILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICTIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetatean de onoare al comunei Trifesti, a primit mai multe diplome de excelenta din partea unor institutii de prestigiu din tara. Un critic literar remarca faptul ca „el urca acum în topul celor haraziti a lasa urme”.

În cele ce urmeaza, nu ma voi referi la întreaga sa opera, ci doar la ultimul volum de proza scurta, „Razboiul mustelor”, în care, pendulând adesea între real si fantastic, autorul ne ofera spre lectura nuvele si povestiri ce-l situeaza în aceeasi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihaiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide si altii. Teoreticieni ai conceptului de literatura fantastica stabilesc un regim estetic ce tine de fantastic foarte variat, fara frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetica si alegorica, 4. Proza vizionara de factura absurda, 5. Fantasticul vointei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodata nu poti încadra proza fantastica a unui scriitor într-o singura tipologie. E ca si cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real si fantastic în acest ultim volum de proza al scriitorului este vizibila în aproape din fiecare din cele douazeci de povestiri care îl compun.

Tudor Vianu si George Calinescu credeau ca scriitorul român nu ar avea vocatia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observatie a vietii morale, ar fi creator de mitologii si evocator înzestrat al trecutului. Poetii si prozatorii din perioada interbelica si cea contemporana au dezmintit prin creatia lor aceste pareri transante. E suficient sa amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihaiescu, Max Bleker si altii.

Dar sa ne aplecam asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectura. Fiindca volumul se inspira si din realitati pe care autorul le-a trait în orasul nostru în tineretea sa, ne permitem sa fim mai didactici în aprecieri, pacat ce tine de meseria de dascal de Cetire, crezând ca astfel va vom face o invitatie la lectura, urmând ca dumneavoastra sa descoperiti textele în tot farmecul lor, traind alese emotii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai putin folositor cititorului.

Volumul începe cu povestirea care-i da si titlul – „Razboiul mustelor”. Un tânar descinde în Târgul Romanului în caruta încarcata cu pepeni a unui taran. Dupa ce trage, în târg, la un preot, continua experimentele care tin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului razboi mondial. Acesta amesteca praf din diferite pietre într-o eprubeta, si neobtinând rezultatul cautat, îl arunca într-o groapa veche de gunoi. În actiunea povestirii, pe neobservate autorul îsi muta personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu raniti carora le administra din licoarea aflata într-un flaconas, dupa care acestora le cresc câte doua rânduri de aripi si apoi îsi iau zborul pe geam, disparând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o musca neobisnuit de mare, dupa ce-i varsa una din eprubete, porni sa zboare nebuneste luând treptat dimensiuni neobisnuite. Se parea ca ucenicul vrajitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lasate de uriasa musca si continutul din eprubeta le varsa în groapa cu gunoi.

Un alt episod amplifica fantasticul, aducând aparent actiunea în planul realului. Dintr-un tufis de pe malul Moldovei, trei insi ciudati îi administreaza câteva lovituri si-l doboara. Visa acum ca se afla în locuinta preotului invadata de muste neobisnuit de mari, care-si luau zborul împânzind cerul si devenind adevarati monstri zburatori. Atmosfera terifianta pare a fi demna de filmul lui Hicikok Pasarile. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit dupa loviturile primite în cap, constata ca cerul deasupra noastra e împânzit de acesti monstri zburatori. În cele din urma, ucenicul vrajitor este ucis de preot si aruncat de multimea din oras în groapa incendiata din care ieseau monstri zburatori. Acum Adrian zâmbi multumit, „gasise medicamentul”.

Stapânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuseste sa creeze acea atmosfera de cosmar demna de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la raul provocat de armata Kaizerului care declansase primul razboi mondial dupa atentatul de la Saraievo, e transparenta. În „Maria”, alta povestire a autorului, adevarata capodopera, scriitorul cultiva fantasticul miraculos. Actiunea e plasata într-un tren care duce vilegiaturisti la mare, din nordul Moldovei spre Constanta. În centru actiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la bai la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alti calatori, un tânar ce suferea de epilepsie intra în criza. Mama Maria, sarind sa-i dea un prim ajutor, coboara cu bolnavul din tren. În acest timp o alta femeie îi fura geamantanul si coboara din tren, în scurt timp aceasta fiind calcata de un marfar care venea din sens opus. Trezit din criza si urcat în tren, tânarul adormi iar si, în somn, primi vizita unei tinere zvelte si gratioasa. Era aceeasi, Mama Maria, care-i vegheaza somnul fara sa se mai gândeasca la Herculane.

Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboara într-un câmp dupa ce constata ca locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren si îsi continua drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care astri nocturni se oprisera în aceeasi pozitie pâna când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainica dintre cei doi tineri descrisa de autor cu multa arta. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi traiesc senzatia unei reîntâlniri din alta existenta… „Trupurile dogoreau în nemiscarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunata cautare. Ne-am cuprins în brate cu disperarea unei regasiri de parca ne-am fi cautat toata viata”. Cei doi îsi continua drumul spre o zare luminata care se tot îndeparta ca o Fata Morgana.

Planul actiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, sotul Mamei Maria, a unor politisti care-i aduc vestea ca aceasta fusese calcata de tren. Dintre putinele obiecte gasite, profesorul observa ca totusi pantoful nu este al Mariei.

În celalalt plan al actiunii, cei doi îsi continua drumul în întunericul noptii spre zarea luminoasa. Alternanta planurilor naratiunii este realizata cu atâta arta de autor încât cu greu sesizam plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânarul se întreaba: „Putea fi oare adevarat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine sa mi se fi nazarit.” Când profesorul se întoarce de la morga, o gaseste pe Maria în casa si exclama înainte de a se prabusi: „Tu, aici !?”

Psihologia feminina pare a-l preocupa si în acest volum pe scriitor. Tânara Letitia – din povestirea „Ochii” – de o frumusete stranie, greu de descris, bruneta cu ochi albastri, cu un miros al carnii si al trupului de o prospetime aparte. Îndragostit de ea, desi se nascuse oarba, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotaraste sa o duca la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-si pentru acesta propriul ochi. Actiunea are loc în viitor fiindca România era deja în spatiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letitia constata ca a fost doar o victima a „mariei sale cocosatul” si îi comunica acestuia printr-un bilet: „Iarta-ma, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am stiut ca arati astfel”. Când medicul cocosat, Sandu, pleaca, îi scrie pe acelasi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)

Nu acelasi lucru se întâmpla în nuvela „Pamânt violet”, în care autorul cauta germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antica romana, când un nobil roman, Perigeu, se îndragosteste de sclava consulului Luculus, Gea, despre care afla între timp ca este mare preoteasa sortita sa fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea si exprimându-si dorinta de a o poseda, Gea se transforma într-o statuie de piatra. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viata. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbatrânit. Perigeu sfârseste blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de batrâna turbata: „O zei fiti blestemati!” Cufundata în lacul cu vin, devine iar statuie de piatra, iar Perigeu urma sa cada victima vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând înca o data puterea magica a iubirii care cere jertfa.

Realitatile postrevolutionare când la noi are loc „marea si infinita lichidare” si când tinerii entuziasti sfârsesc dezamagiti, sunt o sursa de inspiratie pentru autor. Cu un umor jovial din care strabat accente de amaraciune, autorul surprinde odata cu aceasta mare lichidare, instalarea ciocoilor revolutiei. Daca badea Anton nu cunoaste disperarea când satenii îi lichideaza gospodaria în flacari, reusind totusi sa-si mai cumpere un porc în urma vânzarii la talcioc a unei medalii – „Pricopsitii decoratiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la munca silnica pentru ca îl înjurase odata pe Stalin, el însusi exprimându-se odata transant: „Ma pis pe documentele congresului al XIII-lea”, dupa revolutie nu-si gaseste nici un rost. Pierzându-si locuinta, sfârseste prin a se spânzura într-un pod unde îsi gaseste adapost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare si labartat lasa sa se desluseasca: „Fiti blestemati!” probabil ca lista era lunga, dar el nu mai avea timp.

Cu aleasa delicatete sufleteasca, autorul se apropie de lumea necuvântatoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor si a unei cateluse, Pepita. Catelusa nu-si mai gaseste locul dupa moartea stapânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârseste fiind devorat de catelusa, dupa ce fusese atacat de un uliu.

Umorul negru si absurdul situatiilor le întâlnim într-o nuvela a carei actiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegatie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este întepat de o insecta, în timpul unei receptii, transmitându-i microbul malariei, ori al turbarii, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în tara, în timp ce calatorea cu avionul, musca de mâna o stewardesa, apoi, dupa o spitalizare de o luna, repeta gestul, victima fiindu-i însusi directorul institutiei. În cele din urma demisioneaza. Acasa, suspectându-si nevasta de infidelitate, îsi taie arterele de la mâna stânga. La rândul sau, directorul repeta gestul lui Mindir, muscând de mâna un functionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinanta, contaminata, devine agresiva si la rândul ei contamineaza. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.

Nici mediocritatea si excesul de zel al militienilor nu scapa de ironia autorului. Tânarul ofiter de militie Manolica Stirbu, aflându-se în exercitiul functiunii la serviciul de circulatie, opreste o masina suspecta ca ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Desi este oprit de sofer, acesta gusta din licoarea din bidoane, din exces de zel, si în cele din urma se convinge ca în acestea era de fapt apa. Cu aceasta apa însa fusese spalata o femeie care murise si care, dupa obiceiul locului, urma sa fie aruncata peste mormântul sotului decedat cu ani în urma. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul soselei icnind profund si sufocându-se.

În faptele cotidiene autorul descopera adesea un fantastic al vointei de mister. Gheorghe Catoi, pierzându-si deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o masina, constata într-o dimineata ca nici nu aude. Neînteles de colegii de munca si concediat de director, Catoi îsi recapata glasul printr-o întâmplare miraculoasa. Salvând de la înec un copil dupa ce se prabusise un pod peste o barca în care se aflau mai multe persoane, o batrâna muta de spaima tragediei, cu fata brazdata de lacrimi se repede la el si-i spune: „Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa te ajute la ce ai mai greu în viata!” – „Multumesc, matusa, spune Catoi, realizând paralizat ca i-a revenit glasul”. Sfârsitul este însa trist. Câteva zile dupa aceea, în Drumul Taberei, Catoi murea singur doborât de o pneumonie galopanta.

În „Galovinul” aceeasi vointa de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de crestere a pasarilor, un cercetator stiintific îsi propune sa încruciseze ovinele cu pasarile domestice pentru a obtine gaini cu lâna si mieluti cu aripi. Problema era cum sa împreuneze un berbec cu o gaina? Pâna la urma obtine o performanta: un ou paros de 500 de grame. Dar vine si ideea salvatoare: sa introduca în ou o substanta specifica vietii intrauterine. Dar încercare nu da rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperata, asterne rugi fierbinti Celui de Sus, sperând sa-i vina marea revelatie. Înca fecioara fiind, visa ca, în loc de prunc, nastea o gaina cu par. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însamântarea în vitro embrionul monstruos va prinde viata si iata ca odata cu trecerea timpului, formele trupului Domnicai începura a lua proportii. Fatul se dovedi a fi la nastere un cocos cu blana de oaie, un galovin cu trupul mitos pe doua picioare paroase. Într-o zi galovinul se repezi sa-l atace pe tovarasul Traci, dar acesta din urma îl lovi mortal. Dupa revolutie, gurile rele spun ca tovarasul Traci s-ar fi apucat de politica, iar Domnica s-a retras la o manastire unde „din când în când arunca mieilor graunte si-i chema ca pe gaini”.

Si în sfârsit, ultimele doua povestiri de care ne ocupam si a caror actiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” si „În gazda”. La capatul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitita, un copil de unsprezece ani, venea în cosul unei carute în târg pentru a-si continua aici scoala.

Strada Mare cu pravaliile evreilor din Romanul de altadata, gazda unde este lasat, o batrâna rapace, un pat neprimitor, îl asteptau aici unde este lasat de tatal sau – În gazda.

În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosfera halucinanta cuprinde Romanul când un comunicat anunta ca la orele paisprezece si treizeci de minute o falie deosebita se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugati sa paraseasca de urgenta orasul.

Copiii de la gradinitele din cartier se aduna în curte, educatoarele plecasera acasa, Centrala Telefonica nu mai raspunde, Laminorul s-a oprit, în oras izbucnesc incendii, câinii vagabonzi haladuiesc printre fugari, zgomotele haulesc în tot locul, în scurt timp orasul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui calator si fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de batrâni era liniste. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravietuirea. Doar suierul unei locomotive mai reuseste sa reduca linistea.

În cele din urma aflam ca totul nu fusese decât un vis de cosmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii orasului. Oras care la doua si un sfert varsa pustiu. Pentru a-si alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Si uite asa, cititorul rasufla usurat.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e mentinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gura”. Situatiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosfera terifianta. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaletea cu care se exprima personajele si folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situatii, ne aduc în fata o opera a unui scriitor stapân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

Prof. Ioan DOBREANU

octombrie 2011

NICOLE SINU – Cea mai românca dintre canadience!

On By nelursIn literature, MemoriesLeave a comment

“Tu vei fi sotia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zarit-o pe Nicole, tânara si frumoasa canadianca ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fara seaman într-un magazin din Montreal, în urma cu o jumatate de secol. El – chipesul barbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani înca burlac, ea – copila de 19 ani, plina de viata si  curata ca lacrima, dupa cum îi spusese propriul sau duhovnic, se plac si se iubesc din prima clipa, iar dupa trei luni îsi unesc vietile în sfânta taina a casatoriei.
O viata tumultoasa, traita frumos de un cuplu cu puternice radacini în pamântul dragostei, îi uneste pe cei doi si îi tine alaturi, la bine si la rau aproape 50 de ani. si odiseea lor nu s-a sfârsit, ea curge lin si le daruieste bucuria împlinirii: au doi copii minunati, au nepoti deosebiti, au o afacere care le asigura ceea ce-si doresc si traiesc în armonie, bucurându-se de o viata cu-adevarat frumoasa.
Ambitia unei canadience de a vorbi româneste!
Începutul n-a fost usor, cum multe n-au fost usoare de-a lungul timpului, dar au avut rabdare si întelepciune ca sa le depaseasca pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viata lor a urmat, ulterior o alta traiectorie si dupa câtiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franta, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada si în cele din urma, iata-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix.
Când s-au cunoscut, Nicole nici macar nu auzise de România, dar a avut ambitia sa învete singura limba româna. Dumitru Sinu mi-a vorbit mult despre doamna Nicole, a iubit-o de când a întâlnit-o si a modelat-o dupa sufletul si vrerea sa. I-a admirat vointa, ambitia si a sustinut-o cum a stiut el mai bine.
”Eram în Canada si plecam dimineata la birou la Halifax iar ea, îmi spunea la plecare zâmbitoare – somn usor!; seara, înainte de culcare rostea, foarte convinsa ca e corect, un nostim  drum bun!” Dar el nu a corectat-o. Nicole Sinu afla ce confuzii facea doar atunci când vorbea cu alti români, prieteni de-ai lui nea Mitica.
Ambitioasa si mândra din fire, doamna Nicole a zis în sinea sa: asta nu ma învata limba româna! si luând dictionarul, a început singura sa învete, mai întâi toate verbele românesti. Le rostea cu voce tare pâna le-a stiut foarte bine. Apoi, a luat un dictionar Larousse, a desenat corpul omenesc, trecând în dreptul fiecarei parti denumirea în limba româna. În fiecare zi îsi tinea propria lectie de limba româna, pâna a învatat bine si s-a descurcat de minune. Toti prietenii lor români erau uimiti de românca Nicole, pentru ca tare i-a fost draga limba româna.
Era o mândrie pentru ea ca vorbea româneste si iubea limba poporului caruia îi apartine sotul sau, era a doua sa limba, dupa franceza nativa.  “Când s-a întâlnit cu mine, Nicole nu stia decât franceza. Dupa aceea a învatat româna, engleza si italiana.”
Fiica lor, Sandra, care locuieste cu familia la Saint Gervais, în Franta, de asemenea vorbeste fluent franceza, engleza si italiana si are cunostinte medii de limba germana.
Nicolae, baiatul lor, stie bine engleza si franceza, se descurca în italiana (el a locuit o vreme în Italia), întelege limba româna dar o vorbeste destul de sumar, iar acum învata limba chineza  (a si fost de câteva ori în China).
“Am avut prieteni rasariti si am o sotie, mai românca decât toate canadiencele la un loc!”
“Am avut prieteni rasariti – îmi spune Dumitru Sinu – medici, profesori, ingineri, care aveau tot sotii canadience, dar niciuna nu vorbea româneste. De-abia daca legau câteva cuvinte în limba româna, pe când cu Nicole se putea vorbi fluent, devenise încetul, cu încetul, românca în toata regula. Toti o laudau si o apreciau iar ea era asa de bucuroasa ca învatase limba noastra!”
Aveau multi prieteni si se învârteau într-un mediu elevat, unde Nicole si Mitica erau iubiti si apreciati. Printre cei mai apropiati se numarau Petru Sultana, profesorul român care la Montreal era bibliotecar, Florin Marghescu si Mircea Diaconescu, ambii fosti ofiteri ai armatei române, doctorul Ion taranu, care a profesat ca medic atât în Franta cât si în Canada. Dupa 57 de ani de strainatate, îmi place sa spun ca nu m-am înstrainat, ca am România în inima si ca, oriunde ma duc, o iau cu mine în traista – declara Ion taranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu. Anturajul familiei Sinu spune multe, inclusiv dovedeste din plin calitatea socio-umana a celor doi soti.
Din lista de prieteni nu lipsea nici Tiberiu Cunia, ilustrul profesor, cu o remarcabila carte de vizita. Personalitatea acestuia, aromân de origine, este descrisa în paginile unei carti scrise de catre Ilie Traian, editata sub titlul Un Coresi aromân – Tiberiu Cunia. Independent de pregatirea sa profesionala, fiind la baza inginer silvic cu studii si în domeniul statisticii aplicate în silvicultura, laureat al unui premiu von Humboldt, în prezent, Tiberiu Cunia lucreaza alaturi de alti confrati aromâni, la întocmirea unui dictionar explicativ aromân si traieste în Statele Unite.
Sotiile prietenilor lui nea Mitica erau toate mai în vârsta decât Nicole, dar toate o iubeau, pentru ca era o foarte placuta companie: inteligenta, frumoasa, tonica, plina de viata! Sotia lui Mircea Diaconescu, fost ofiter al armatei române (împuscat în picior în timpul razboiului) spunea adesea cu sinceritate: O iubesc pe Nicole mai mult decât pe fiica mea!
Toata lumea o placea si-o respecta pe doamna Nicole Sinu pentru toate virtutiile sale, dar mai ales pentru ca a avut ambitia sa învete limba româna. „Ea a devenit foarte repede românca. Întotdeauna curioasa din fire, dornica sa cunoasca si sa se perfectioneze, Nicole a învatat într-un timp record româna – îmi spune Dumitru Sinu, mândru de sotia lui. Mereu îmi spunea: «As vrea sa învat si suedeza» – nu stiu ce dragoste prinsese ea de aceasta limba!”
Statutul de românca îi place mult lui Nicole. Românii pe care i-a cunoscut în aproape jumatate de secol de când este sotia lui Dumitru Sinu au fost oameni deosebiti, calzi si primitori si s-a simtit totdeauna foarte bine în compania lor, le cunoaste acum obiceiurile, traditiile si cultura.
Adora bucataria româneasca, îi plac sarmalele si mititeii la nebunie, îi place tot ce este românesc, pentru ca traieste fericita de-atâtia ani alaturi de un român.
“Nu mai are nimic canadian în ea. Nici nu are ce sa aiba: Canada este o tara rece, o tara de gheata, atât la propriu cât si la figurat. Desi este canadianca get-beget, nascuta la Montreal, Nicole spune acum : «Nu m-as mai duce în Canada, nici în vizita»”- îmi zice sotul ei.
L-am întrebat odata pe nea Mitica daca doamnei Nicole i-ar placea sa se mute vreodata în România. „Pai nu m-am dus eu, ca român, sa stau acolo! În vizita este placut sa mergi, nepotilor mei le place sa petreaca vacantele în România” –  îmi rapunde cu sinceritate prietenul meu. Probabil ca daca ar fi acea Românie de care-si amintea nea Mitica, aceea Românie în care era bine, poate s-ar fi încumetat sa locuiasca în mijlocul celor carora le-a învatat limba, obiceiurile, romantele si doinele, poeziile…
Desfatare sufleteasca: între „Historia” frantuzeasca si „Luceafarul” lui Eminescu
Daca Dumitru Sinu este un împatimit iubitor al tainelor cartilor, nici sotia sa nu s-a lasat mai prejos. Doamna Nicole citeste carti, citeste reviste – citeste foarte mult – mai ales în limba franceza. Nu-i plac revistele americane: în timp ce publicatiile de peste ocean se axeaza mai mult pe aspectele practice ale vietii, cele frantuzesti au acel cumul de informatie de care are nevoie un om pentru a-si îmbogati cunostintele despre istorie, filosofie, arta.
Este motivul din care doamna Nicole parcurge cu regularitate revista frantuzeasca Historia la care este abonata de multa vreme. Un magazin informativ cu o tinuta editoriala de exceptie, continând date si informatii, în general legate de istorie, dar în acelasi timp o revista de opinie si informatie culturala. Îi place sa se informeze, sa cunoasca, sa descopere mereu ceva ce înca nu stia, cu alte cuvinte, raspunde în permanenta acelei chemari interioare care te-ndeamna mereu la a te îmbogati sufleteste….
Doamnei Nicole i-a placut foarte mult la Saint Gervais. Iubeste muntii, adora padurile si mediul acela linistit. A avut multe prietene acolo, în oraselul unde, vorba lui nea Mitica, „toata lumea se pupa cu toata lumea”. În plus, franceza este limba ei materna, e firesc sa iubeasca locurile, limba, literatura si istoria francezilor.
Dar veti fi uimiti daca va voi spune cât de mult îi plac doamnei  Nicole Sinu poeziile românilor. „Iubeste foarte mult poeziile lui Eminescu – îmi relata sotul distinsei doamne – recita strofe întregi din Luceafarul Eminului!” Nicole Sinu, iubindu-si si respectându-si jumatatea, a asimilat si cultura poporului caruia Dumitru Sinu îi apartine.
  „Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…”
Sa nu mai vorbim de muzica româneasca! Va imaginati cum cânta o frantuzoaica/canadianca sadea Asa beu’ oamenii buni? Da, cunoscând-o, eu sunt sigur ca la prin felul ei de a fi, prin vitalitatea de care da dovada si spiritul acela frantuzesc nativ, mostenit de la un popor pe a carui carte de vizita sta scris cu majuscule ROMANTISM – poate concura oricând cu cea mai românca dintre românce, inclusiv la interpretarea unui cântec de pe la noi.
„Îi plac romantele. Avem câteva sute de CD-uri cu muzica româneasca, ruseasca si greceasca, dar cântecul ei preferat este La birtutu’ din padure! si mi-e drag s-o ascult cântându-mi: La birtutu’ din padure / Baui doua iepe sure / Cu banii de pe capestre / Luai toale la neveste…” Am râs amândoi închipuindu-mi-o pe doamna Nicole doinind melodia asta, iar nea Mitica, spiritual ca de obicei, a venit imediat cu o completare: „Ei, n-am avut eu iepe, si chiar daca le-as fi avut, nu le beam, dar toalele nu i-au lipsit nevestei mele niciodata!”
Când locuiau în California, Dumitru Sinu avea câtiva prieteni români, muzicanti, care veneau de multe ori la ei la hotel si obisnuiau sa cânte, printre altele, Lume, lume, sora lume / C-asa-i viata trecatoare / Unul naste, altul moare / Lume, sora lume!”. Toata lumea era a lor, atât de frumos se distrau! De multe ori, veselii prieteni ai lui Mitica faceau tot felul de glume cu doamna Nicole: îi cereau sa le scoata din magazin, cine stie ce voiau ei, sa fure, bineînteles ca o faceau doar pentru ca le placea reactia canadiencei: Nuuuu! Va cumpar eu tot ce doriti, numai sa nu furati! Se distrau de minune, erau tineri, erau frumosi, erau veseli si le placea compania lui Nicole si-a sotului sau.
„O cucerisera cu romantele, muzicantii mei români, îi cântau mereu una superba, apartinând Bucurestiului interbelic  – si nea Mitica începe sa fredoneze: Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Ca pe vremuri visatorii trubaduri / Sus pe cer se-oprise luna sa ma vada / Cum cântam de dragul dulcii tale guri / Toate florile-ascultau a mea tirada / Numai tu n-ai înteles ce dor mi-era / Sub balcon eu ti-am cântat o serenada / Cea dintâi si cea din urma-n viata mea – era încântata  Nicole si ne simteam extraordinar la acele petreceri de neuitat”.
Dar Nicole Sinu mai avea o melodie foarte draga ei, o asculta si-o cânta adesea, uitându-se în ochii sotului sau: De când te cunosc pe tine/ Nu stiu ce mi-oi fi facut / Am ajuns ca vai de mine / Nu te-as mai fi cunoscut / Biata inima, bate ca nebuna / Pentru ca te vrea pe tine ’ntr-una / si toata ziua nu-i cuminte/ Ca  bate de dorul tau / Inima, de ce n-ai minte / Nu vezi ca-mi faci numai rau / Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare / si nu pot orice-as face / Sa te mai dezlipesc / Mi te-ai lipit de suflet / Mi te-ai lipit cam tare / si nu am timp de pace / De când eu te iubesc.
Doamna Nicole este o fire foarte vesela – i-am spus lui nea Mitica într-una din zilele când eram la el acasa si doamna Nicole tocmai plecase. Râsesem bine cu ea pret de câteva minute pe seama povestilor lui nea Mitica. „Da, dar asta a luat-o de la mine!” – a sarit ca ars prietenul meu. Doar o modelase cum a vrut el daca a luat-o de nevasta asa de tânara!
Cum sa nu doresti sa întâlnesti un asemenea cuplu extraordinar, doi oameni care se iubesc si se completeaza atât de bine unul pe celalalt?!
   Puterea dragostei poate învinge stralucirea banului
„Daca am facut ceva bun în viata, atunci faptul ca mi-am luat o sotie mai tânara, e acela! – zâmbeste cu subînteles nea Mitica. Imagineaza-ti ca aveam acum una de vreo optzeci de ani. Ar fi cam cu cinci ani mai tânara decât mine… Ar mai merge aia în stânga si-n dreapta, asa, sprintena ca si Nicole care alearga toata ziua? S-ar mai ocupa de afacerile familiei cu atâta daruire si pricepere ca si tinerica mea sotie? Sau imagineaza-ti ca ar avea vreo optzeci si cinci, ca mine! Uita-te la ea cum vine, cum pleaca…”, si pe fata lui Dumitru Sinu se putea citi dragostea si admiratia pe care o are fata de femeia de alaturi.
Împreuna au trecut peste greutati, împreuna s-au bucurat, împreuna au muncit si si-au împlinit visele, au doi copii minunati, sunt niste bunici fericiti si traiesc de-o jumatatate de veac si bune si mai putin bune, iubindu-se si respectându-se unul pe celalalt.
Tânara din magazinul acela din Montreal de-acum 50 de ani, pe-atunci doar o copila, modelata cu dragostea barbatului ajuns la maturitate si încercat de viata, n-a tinut seama ca alesul inimii sale nu avea pe atunci niciun ban, dupa cum mi-a marturisit nea Mitica, l-a ascultat si împreuna au reusit sa realizeze multe. Pentru ca sotul ei i-a spus de la început: ”Nicole, n-au importanta banii astazi! tine cont, va veni o zi când vom avea mai mult decât ne va trebui si o sa ne plimbam peste tot în lume!”. si asa a fost!

Octavian Curpas

EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O HALIMA… DAR MAI MODERNA

On By nelursIn Essays, literatureLeave a comment

Acest tânar cowboy român din Arizona, adica  scriitorul Octavian Curpas, vine pe piata literara cu o carte originala. Abia de-am lasat volumul din mâna. M-am întors la prima pagina de mai multe ori. Si afirm  ca lucrarea este de fapt o dibace însiruire de sarade de mare tâlc, temporare si atemporare, puse cu abilitate în gura eroului principal…nea MITICA. Citind, m-am gândit mereu la O MIE UNA DE NOPTI, a lui Eusebiu Camilar. În HALIMA sa,  scriitorul mai vechi ne-a oferit un însira-te margarite de o frumusete incontestabila, care nu ne-a lasat sa dormim nopti în sir, ca pe sultanul împricinat.

Eu as spune ca Octavian Curpas ne-a explodat sub priviri o bomba cu reactie în lant, care-l domina si acapareaza total pe cititor, din scoarta în scoarta. Scriitorul a sesizat si el ca taica-romanul românesc a ajuns la un trist apogeu, ca a fost compromis si abandonat, mai exact – ca n-a mai putut sa functioneze odata cu instaurarea comunismului si începerea realismului socialist, atât de vatamator. Si cât de greu se facuse la noi saltul calitativ de trecere de la nuvela la roman!
Asta o stiu mai bine Cezar si Camil Petrescu, N.Filimon, Sadoveanu etc. Acest mare fenomen literar a fost ideal sculptat în GHEPARDUL lui Giuseppe Lampedussa. Nu-i asa ca va trec fiorii?! La noi, descrescenta si atrofierea literara a tuturor genurilor literare si-a mai prelungit agonia. Dar punctul final l-a pus Petre Dumitriu care a scris bine, dar RAU GÂNDIT,romanul VÂNATOARE DE LUPI.Si lacuna, ca ori ce napasta, s-a întins pe toata zodia realist-socialista. Iar prin acest întuneric infertil…literatura de buna calitate a stagnat.

Din afara tarii, din exilul pe care nu noi ni l-am ales, au dainuit pe Ursa-Mare a marii literaturii românesti câtiva bravi, dar nu au salvat-o de la naufragiu. Sa ne gîndim la Eliade, Cioran, Virgil Gheorghiu…Din boxa româneasca ne-a mai mîngîiat un Fanus Neagu, cu ÎNGERUL A STRIGAT, Teodor Mazilu, cu DRUMUL CÂINELUI, sau experimentul enigmatic al lui M.H. Simionescu cu INGENIOSUL BINE TEMPERAT.

Apoi, dupa INVOLUTIA din 1989 s-a alunecat în zodia defaimatoare a unor patapievici si alti leprosi, bine instruiti dar de intentii criminale, care au denigrat si defaimeaza mereu natiunea, frumoasa si traditionala literatura româneasca.

Alaturi de cei lucizi a sesizat fenomenul distructiv si Octavian Curpas. Aveam si avem nevoie de o literatura noua. La acest ham greu s-au îngamat prin Canada câtiva scriitori cu care ne dam buna ziua prin cotidian. Si ma rezum doar la perimetrul canadian fiindca scriitura mea nu se propune a fi o teza de doctorat. Semnalul de alarma l-a tras, debutant atunci, scriitorul Alex Cetateanu cu UN ROMÂN ÎN CANADA – o carte de referinta pentru exilul românesc si un ghid, daca vreti, pentru prezumtivii români dornici de exil. Din Tara ni s-a alaturat si nou-venita la Montreal, tânara scriitoare Felicia Mihali, cu a ei TRILOGIE. Dar sa nu-l uit pe profundul gânditor Mircea Gheorghe, care ne-a oferit PARTIDA DE CANASTA, precum si alti cavaleri atentatori pozitivi la înoire.

Dar nici în proza si nici în poezie pamântul nu s-a scuturat din tâtâni iar marile ecouri nu s-au lovit înca de toartele cerului. Se cauta si se tot cauta un nou stil de literatura! Alaturi de Octavian Curpas  ne dorim un personaj extrem al literaturii de azi, macar din exil, care sa ne fie drag, sa ne uimeasca, pe care sa-l zidim în memoria mileniului – si el foarte tânar. Asa cum a fost odinioara PACALA al nostru, bravul soldat Sweik, al cehilor, sau un nastrusnic ingenios precum rusnacul Ostap Bender. Un exemplu de mini-mare scriitura a propavaduit în Rusia lui Lenin minunatul Zoscenco. Va mai amintiti de GALOSUL, cartea cu mini schite prin care autorul a batjocorit bolsevismul si pe bolsevici ghiar la ei acasa, luându-i în zeflemea sub nasul politrucilor si al cenzurii?! Ei, bine, cam cu o astfel de carte intra în ring scriitorul Octavian Curpas, românul american din Arizona. Si pot spune ca acest cutezator si-a ales bine locul potrivit pentru tentativa si aventura literaturii lui. Sa nu-i ziceti cartii sale un roman fiindca v-ati însela. Este vorba despre o carte cu mini istorioare foarte profunde, schite si povestiri adunate pe itinerariul vietii si redate noua cu onor. Eu, mai poetic si mai metaforic o numesc o tolba cu sarade. Chiar daca nastrusnicul, sugubatul, sobrul si profundul Dumitru Simu, recte nea MITICA, a fost si este un personaj viabil, pe care, siameza, se structureaza clar-viziunea scriitorului, dibacia lui portretistica, precum si puterea de investigatie prin oceanul nemarginit al emigratiei tragi-comice, uneori hazlie dar foarte tragica în general.

As putea pune aici punct dar n-o fac. Fiindca tragînd o linie între scriitorul român din Arizona, România de acasa si subsemnatul, rezulta un itinerar nou, pe care ne înfratim ideile – o ratiune comuna, o logica îmbratisata de un destin nou. Între timp, si literaturile de trei bani trîmbiteaza. Dar la antipod se aseaza creatia literara a lui Octavian Curpas, care izvoraste dintr-un laborator tânar în care introspectia domina, îsi spune cuvântul. De fapt citim o mini-odisee, în care ratacesc sufletele unor români. Dar o lume nu chiar fascinanta ci doar provocatoare de conflicte. Autorul descopera OAMENI si se aprofundeaza în ei. Printre marile adevaruri dogmatice. El îsi alinta personajele cu biciul condeiului si ni-i aduce sub priviri ca pe niste sfinti în care ne recunoastem. De fapt scriitorul muleaza în maniera personala, irezistibile traditii de comportament al ratacirilor de sine. Ca numai meteahna scrisului  poate sa ne întoarca în amonte pâna la sorgintea
neamului nostru.

Identitatea ortodoxa a prozatorului se face vizibila prin minunatele portrete literare realizate aparent fugar. Cum dar ati vrea sa scrie un scriitor altfel de cum o face acest Octavian Curpas? As mai putea afirma ca în scriitura sa germenul de sacru ramîne nealterat. Totusi, alaturi de tânarul scriitor, chiar si subsemnatul va recomanda exilul de acasa. Nu va luati de piept cu desertul si desertaciunea imigratiei!

…Afara ploua ca în baraganul sufletelor noastre. Dar Dumneavoastra ce mai faceti? LECTURA  PLACUTA!

      GEORGE FILIP
     septembrie – 2011
  la Montreal, CANADA

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU

On By nelursIn Culture, literature, poetryLeave a comment

…Poet profund, prozator dur, analitic si amar, dramaturg de idei si existentialist, eseist problematizant si introspectiv, memorialist exasperat de „piaza cea rea”, ziarist de mare curaj si sinceritate (tocmai de aceea, a devenit un ziarist cu mare forta de convingere!) – cronicar (al lumii si al sinelui) pe blogul sau…

…Toate aceste însiruiri si enunturi sunt prea conventionale, pentru a acoperi o personalitate care, poate, a voit, întreaga viata sa, sa fie total neconventionala/rebela, dar a esuat în a fi …teribil de profunda…! Si, când devii profund, lumea de azi te ocoleste, ca pe un ciumat. LIS nu este nici ciumat, nici ocolit… – dar, nu stiu cum se face, ca nici nu i se acorda, în literatura româna, decât premii… – dar nu si NORMALITATEA LOCULUI SAU! DE FRUNTE, EVIDENT!

…Doina Rusti este singurul intelectual român remarcabil, care l-a prins în manualele liceale, de la a IX-a la a XI-a (voind sa-l faca, probabil, clasic…!) – dar la capitolul despre… postmodernism.

Dupa opinia mea (care, poate, intra în contrast cu opinia multora!), LIS nu mai poate fi, în niciun caz, postmodernist – daca a scris Poemul animal (crepuscular). Si l-a scris, fara posibilitate de întoarcere – în 2000…!

…Postmodernistii sunt niste impotenti spiritual. Prin însasi definirea data lor de Eugen Simion si Nicolae Manolescu, ei/postmodernistii neaga (si se si falesc cu aceasta!) potenta demiurgica a Poetului. Cum sta, deci, LIS, la capitolul „demiurgie”? Pentru ca motto-ul de la Poemul animal este din Emil Cioran – or, Cioran a fost teribilist, chiar exhibitionist… – dar, în niciun caz, NU postmodernist! A NEGA înseamna, de cele mai multe ori, A AFIRMA ALTFEL, mai viguros, mai originar, mai aproape de sursele FIINTEI: „Vrând sa scapam de napasta constiintei, ne vom întoarce lânga ANIMALE, lânga plante si lucruri si la acea stupiditate primordiala, din care nu ne-a mai ramas, din vina istoriei, nici macar amintirea”. Si, totusi, Cioran, ca si LIS, nu dispera defel, ci reinventeaza si primordialitatea, si amintirea!

…Majoritatea poetilor (sa le zicem, normali!) din secolul XX – priveau/contemplau Creatia Lui Dumnezeu – si ori o luau ca atare, ori o spurcau (la modul avangardist, constructivist etc.).

…LIS iese pe prispa, dimineata, printre ierburile-n roua… – si, tot dând din buze, într-un ritual care începe cu MUTENIA… – CÂRTESTE, înainte de A ADORA!

…Pentru LIS, Moartea face parte integranta din Viata – tot asa cum Cantonul 248 – Halta CFR Adjudu Vechi face parte integranta din sinele sau: este modul sau, stoician, de a inventa/reinventa Viata/România. Cantonul 248 este modul lui LIS de a exista ca Om si Poet, precum parola „monetara” (cu chip de om pe ea!) data lui Charon: acea parola este izotopica semantic cu sarada Sfinxului Oedipian: „SUNT OM!”

…Ritualul zalmoxian face acelasi lucru, dupa cum ne învata Miorita: Esti/Existi, în masura în care constientizezi Maretia Si Pretutindenarul Cosmic al Nefiintei. Acel celebru si (de obicei) prost citat vers eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” – înseamna, de fapt: „Învatati, oameni, ca existati infinit mai pretutindenar si teribil de convingator – murind, adica, ÎN MISTERUL DE DINCOLO DE SINCOPA EXISTENTIALA <<EU-TU>>!”

…Vulpoiul de Cioran avea dreptate!

…Cosuletul plin cu biscuiti, „uitat în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa, spalat, îmbracat pe/jumatate (…) când corbul îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul. Scapat în mediul/lui biologic. În Alambic. Alfabetic. Distilând./Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – cf. Alfabet citind, p. 334.

…Observati plasamentul „cosuletului plin cu biscuiti”: în coltul ramas neacoperit al/oglinzii din camera în/care se afla mortul întins pe masa”. Hrana mortului, asigurata de o intendenta transcendenta, sau hrana pentru viata noastra, combustibil pentru a mai sta deasupra apelor Oglinzii, ca Poarta dintre Lumi? Greu de spus. Probabil, ambivalenta, familiara tuturor simbolurilor.

…Corbul, Pasarea Focului Vietii (valabil, azi, doar la valahi si la druizii Irlandei!), „îsi cloceste ouale nu/departe de camera în care se afla mortul”. Ouale. Romburile-Oua: Brâncusi si Coloana Infinitului succesivitatii Viata-Moarte – ca la o tombola a Lui Dumnezeu: „Ia, neamule, ce-ti place, ca tot Patronul Cosmic decide ce-ti lasa…la tine acasa!” Poate totul, poate nimic. Iata ca Dumnezeu, si nu altcineva, a dat ideea jocului de noroc. Deci, nu e un pacat, ci un îndemn filosofic, peripatetic, luat si înfulecat-învatat, de Om – „din zbor” de Corb!

…Trebuie sa înveti Alfabetul Simbolicii Divine – infiltrata, precum apa la inundatii, pâna în cele mai umile colturi ale lumii – pe care le transfigureaza în Templele Lui. Marelui Anonim. Citesti Lumea Lui Dumnezeu – doar daca îti curg zece rânduri de sudori intelectuale. Daca nu, ramâi Orb-în-Bezna (nu Sacrul Orb, Homerul!) – un biet analfabet…Oamenii sunt analfabetii ne-citind Lumea, ci îndopându-se cu ea. Poetul este alfabetizatul prin rastignirea pe Sensurile Verbului Re-întemeietor, pururi re-întemeietor…

…”Mediul biologic” al Pasarii Focului care da sens Mortii si Mortului – este Camera Mortii – adica, Pregatirea Ritualica a Trecerii prin Oglinzi. Învatatura Poetica este nu doar o scoala oarecare – ci (distilând si filtrând esentele Fiintei de Duh!) – ALCHIMIA. STIINTA REGALA. Sa înveti ca nimic nu se arata ochiului asa cum este, ci te pacaleste si te linguseste cu ceea ce TU vrei sa fie…cu Nestiinta Lucrului în sine, adica! „Altfel de cum era – plin de certitudini, un cosulet…” – da, un „cosulet” (plin de biscuitii Mortii care hraneste Viata!) este Uterul Cosmic. Pentru a naste „certitudini”, în dreapta si-n stânga: în Viata si-n poala Surorii Gemene, ori luate „de suflet”, precum în Povestea lui Harap-Alb: MOARTEA-CUNOASTERE. Bezna Închisorii Vietii Netraite Regal, adica Viata cu Coroana de Taine Cosmice a Mortii.

…”Baba intelectuala” este Fata de Mister a Bibliotecii Lui Dumnezeu – Creatorul CARTII! – vezi poemul Binecuvântare sa primesti.

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiintei Metafizice si al celei Fizice – tot continuând Poetul sa bombaneasca, pe firava carare dintre Viata si Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfatisarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – marturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domina o încordare, în carte: sa nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieste, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoastere/CEA MAI ÎNALTA STIINTA – este cel mai bun pretext de a cunoaste dedesubturile miraculoase ale Vietii Totale! Viata Totala începe cu perceptia Mortii – dar se condamna orice neglijenta a Verbului si Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

–Îsi cerceteaza mâinile, vârfurile degetelor i se par subtiri: „stai linistita, nu e decât un exercitiu de pregatire (…) neglijenta, învaluita în ceata si nouri. Ca e o adevarata / magie la mijloc. Atâta / stie, ca <<a fost scufundata>>: dar/unde? În raport cu masa de pornire în rotatie”…

…Atâta bataie de cap ne dau lucrurile învatate inutil, ca pseudo-stiinte trufase, gaunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVARATA STIINTA, cea înca Intuita, înca posibil de învatat, prin Scoala Sublima a Mortii!

-…Îti înfrânezi simtul intern, ti-e mila: „pe masa, busuioc si un vas cu/ apa,/pentru sfintit: în chioscul verde, în deriva, plina de mister, tu,/ surghiunita…//Surghiunita de propria / ta dorinta, cu tulburari de metabolism, pe malul râului care/arata drumul spre botez…” Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMA, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioscul VERDE al Învierii, tu, care toata viata n-ai auzit decât despre „metabolism”, esti „surghiunit/-a” fata de „malul râului care/arata drumul spre botezul” Mântuirii, al Trecerii în Suprema (Con)Stiinta…

–La început este nectarul, iar la sfârsit este ca otrava: „ O lumânare aprinsa. Fara nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat ca titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dubleaza în transcendent, ceea ce continutul poemului da marturie ca s-a pierdut în contingent!), ca o „Scara a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdata, sufocati de inutilitatile „învatului prost” al lumii acesteia, noi omitem si nu stim a traduce: NECTARUL va fi fost bautura zeilor – dar omul trebuie sa înceapa cu învatul „OTRAVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol si realitate a SUPREMEI STIINTE, cea care transcende „lumânarea aprinsa”, din obiect lipsit de prost învatatele senzatii terestro-vitale – în JERTFA DE LUMINA – iar initiatul/initiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSA. „Firicelul de fum”- Cale si Orientare a Caii, transcensa în SCARA-PUNTE MISTICA, spre cele ale Vesnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, dupa o istorie de neînvatare a Lumii – devin tot mai greu de marturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Rascolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrala a Misiunii sale…- vegheaza, de pururi spre pururi, la Întelegere, la Traducerea celor Infinit Saracite Rational, Împrastiate – în Adevaruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzatoare, Fierbinti precum Duhul Sfinteniei Lumii Ascunse în Taina Mortii …Vegheaza, dinspre pururi spre pururi, la Portile Supremei Stiinte, RESINTETIZATOARE ANDROGINICA A FIINTEI: „Cum pot sa va spun, sa întelegeti? Cu mintea împrastiata”…

…Da, Masa este ridicata de la pamânt (într-o teribila levitatie angelica!), de trei ori (de trei ori se da peste cap Fat Frumos, pentru a se elibera de Forma, pentru a scapa de întepenirea în formele înselatoare! – Sfânta Treime este indicatia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cânta vesnica pomenire…!

…Trebuie sa ne „dezbracam de putere”, pentru a capata Puterea Cerului Albastru. Trebuie sa „topaim”, daca vrem sa recapitulam, cu folos, Zborul spre Noi Însine! Trebuie sa ne situam între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, daca vrem sa ne Înaltam din mormântul propriilor prejudecati ale unei vieti prost traite, împrastiat, anapoda si inutil, DESEMANTIZAT traita! CÂNTARETUL DE O CLIPA este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITATII ORFICE! Trebuie sa trecem prin Zapezile lui Noiembrie (NOUA=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire si Natura a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie sa trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai buna de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUA, cel care, prin Nunta, ne abandoneaza, obosit ca orice Vâslas în Vesnicie – TRANSCENDERII!

…Da, doar asa ajungem la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizatii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om si al pamântului , pacurar” – …ca solii mioritici, PACURAR însemnând, aici: CALAUZA CEA BUNA, SPRE CELE VESNICE/ESENTIALE!

…În vremea când faceam primii pasi pe lumea cealalta… – ”Taranii /vorbesc între ei, sa se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata. Unde/fiecare ar fi vrut sa desfaca lucrurile/facute.//Toba de acuzare, lumina a lor din interior, bate/în surdina”.

Taranii, ca si Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru ca „toata ordinea lucrurilor este/ rasturnata” – dar, de încercat sa-si împlineasca „misia”, încearca…încearca sa desfaca lucrurile bramburite de istorie, pentru a scapa de acuzarea TOBEI RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intima-SACRA, a lucrurilor si lumii, re-integrând-o în ritmul „bataii în surdina” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – marturii).

…Exista MANUALUL HRISTIC al re-integrarii în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Stravechi…atât de incredibil si…”ne-modern de bun”! – …o carte a STRAFUNDULUI DE PESTERA BETHLEHEMICA, ANISTORICA, a Lumii:

–A satura pe cei flamânzi;

–A da de baut celor însetati;

–A primi în casa pe cei straini;

–A îngriji pe cei bolnavi;

–A îngropa pe cei morti…(cf. Faptele).

…Câti mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câti nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câti, deci, au înselat vigilenta Paznicilor Laicei si Sinucigasei Orbiri? Putini. Doar POETII AUTENTICI, nicidecum postmodernistii, care nu se pot ajuta nici pe ei însisi (ei sunt morti, înainte de a sti ca-s morti – dar n-au sansa de a trai vreodata: „Fiecaruia, dupa credinta sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 si Zeul-Orfeu de la Portile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minuscula HALTA (plina de o tenebroasa si cetoasa, pentru cei cu ochii bolnavi si neîncercati de Otrava Adevarului! – TEHNICA SACRA!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Crestina, a Sinei Cosmice!

…E usor de citit si de înteles LIS? Tot atât de usor…cât sunt si Tainele (gâfâite de novici…) ale Creatiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obtinuta” de cuplul protoparintilor Pacatului!): 1-Creatia Înaltarii Sublime si 2-(De)Creatia Caderii Penibile, în Istorie – si, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adica, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori doua…dupa „moda” si „gust”! – mai curând decât dupa ardenta CREDINTA!, în aceasta lume profana si profanata, clipa de clipa, de rasuflarile noastre, cele puturoase de pacat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, dupa aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul carându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Taranii si Poetii mai sunt, cât de cât, alfabetizati, adica mai stiu (infim, fata de Maretia si complexitatea ei semantico-demiurgica, mereu sporinda !) – CARTEA!!!

***

Duminica dimineata eu cautam, de zor, în biblioteca mea, volumul ultim editat si proaspat premiat (dupa câte stiu), al lui LIS: Pe prag (Vale-Deal), Cartea Româneasca, 2010. Stiam ca mi-l daruise, cu autograf cu tot – dar nu-mi aminteam când si cum… – …si tot nu-l aflam!

Apoi, în disperare de cauza (pentru ca nu se face sa vorbesti despre cartile cuiva, aparute cu 10 ani în urma – si sa nu zici, macar doua vorbe, desprea cea de pe care înca nu s-a uscat bine cerneala tiparnitei!), am apelat la bunul meu prieten Paul Spirescu. Generos cum îl stiu de o viata, de-acum – mi-a împrumutat-o, în aceeasi dupa-amiaza!

Si, citind cartea, am înteles de ce n-o gaseam, între literele de raft ale bibliotecii mele: era cea mai profund crestina (zalmoxian-crestina, mioritic-crestina!) dintre toate cartile scrise de LIS! Deci, diavolul, constiincios, cum îl stim… – pusese coada peste ea!

…Înca din titlu (Pe prag) , ne situam între lumi, cu fata spre cer – iar parantezele (Vale-Deal) ocrotesc, de fapt, Spatiul Mioritic blagian! De ce VALE-DEAL si nu DEAL-VALE? Pentru ca e firesc ca omul, întâi, sa îndure suferintele tuturor iluziilor si înselarilor si tradarilor, în Valea Lumii Simturilor CINCI, spre a-si merita urcarea/suirea în Dealul Metafizic al Mântuirii…! GETO-DACII NUMEAU HAR-DEAL –  DEALUL (CODRUL) SFÂNT, GRADINA PARADISIACA!!!

…Lumea prezenta în Poezia lui LIS este o lume catastrofal desacralizata, dar nu irecuperabila, nu fara Nadejdea Mistica: este o lume care face eforturi colosale sa-si re-aminteasca de sacralitate, este un Mort care transpira incredibil, de efortul de a-si aminti cum e sa fii Viu!

…Întâi, deci: „Bati la portile celor cinci” (p. 9): „azi te simti bine, îti esti exterior, esti fericit, /parca nu esti tu”. Da, simturile nu pot sa-ti ofere harta sinelui tau de Duh – iar fericirea este una falsa, dez-identitara: „parca nu esti tu”.

„Pleci sau vii, Vale-Deal?” A pleca si a fi viu, de fapt: cine pleaca din sine – moare, nu se mai înscrie în sinusoidala soteriologica!

„Ai premonitia mortii?/esti întrebat. Esti lasat/ sa intri. În acelasi timp, când tu /intri, pe aceeasi poarta, CEL CE TE IUBESTE IESE”. Moartea este Suprema si cea mai crâncena iluzie. O accepti, CEL CE NU TE IUBESTE – te pacaleste: se preface ca-ti da drumul, iarasi, între simturi. NU: CEL CE TE IUBESTE nu-i acolo, ci…dincolo de ceea ce tu ai învatat întru comoditatea materiei: „cel ce te iubeste iese” – pentru a-ti sugera sa te lasi calauzit dincolo de orice porti.

…Altfel, ramânem sub semnul „mastii” si al „oalei de pamânt”: „plina cu apa, carbuni aprinsi de lemn moale, lemn din care ai fi putut sculpta/o masca noua, verde: carbuni sfârâind în apa,/sfarâmându-se…” – O sopârla, p. 10. Acesta este Semnul Iluziei, din partea Marelui Iluzionist-Satana: „ATOATESFARÂMAREA”…Constiinta îmbatrânirii este izotopica semantic cu „sfarâmarea” – iar Vinul si Troia ramân doar mituri teoretice, dionnu si crezute – în anistoria divina, ca ARHEI DE NEATINS, doar de povestit, obosit, iesit din timp, dar nu si izbavit din masuratorile si cântaririle celui ce în nimic nu crede, ci îsi pastreaza morfo-reptilianismul/sopârlismul ludico-derizoriu, întru „caderea în istorie”, reptilianism ce-l singulariza în Paradis – …nu izbavit de rarire-saracire-impurificare-scufundare în borborosul materiei – ci doar SIMBOL, nu si REALITATE METAFIZICA, lipsit de Tarie a împlinirii desavârsite a hierogamiei: „stii, Vale-Deal, zilnic/soseau aici corabii încarcate cu vin/spre tabara grecilor/din fata Troiei asediate (n.mea: Fiinta asediata de iluzii)…”Tarm al/vârstei a doua, rarit azi, plin de vin vechi, îngrosat/si murdar, simbol al unirii în duh:/în care scormonim, râzând, îmbatati un pic, vârâm/mâna într-o gaura si tragem de coada/sopârla anului/2012, lunga de circa un metru” – O sopârla, p. 10.

…Navala istoriei nu distruge doar identitatea, ci si originile, sansele refacerii/re-împuternicirii identitatii – umileste, pur si simplu, Faptura, se joaca, umilitor, cu chipul ei (însingurat de sincopa credintei) si cu dimensiunile ei: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu pe aici? Mama si/tata au murit, altii nu stiu, daca-i întreb,/chiar daca-mi sunt rude (…) Ar trebui sa-mi cer în/fiecare zi iertare fiindca încurc lumea? Sa cer /scuze fiindca deranjez cu prezenta /mea si atrag antipatii, enervez. (…) Izolarea/mea a crescut pâna pe Dealul Mitropoliei, ba s-a contractat. S-a labartat urât (…) E un chin inutil” – E un chin, p. 11.

…Ritmul Sacru-Celest al Tobei este înlocuit cu derizoriul cuvântului – „taclale”, iar casa e înlocuita cu gratii si cu starea de exil al fiintei/fiintarii, redusa la „DÂRE” – …în loc ca ritmul horei sa fecundeze cosmosul, el…”prinde muste”, se complace într-un „déjà vu”, ca o placa ce mimeaza ritmul cosmic al tobei: „placa se învârte, gâjâie,/ horcaie, dând impresia unor batai de toba venite/dintr-un alt secol (…) o / lume de simple dâre” – O lume de simple dâre, p. 12.

…Totul devine „lume pe dos”, salon de spital al isteriei nonfiintarii, frica sinelui de sine…sinele ca vizitator! Oamenii înjunghiati de Raza Revelatiei se transfigureaza în derizoriul „oficial” al… „fatatului catelei”: „iar vizitatorii au fost anuntati/oficial ca a fatat cateaua” – p. 13. Dar daca „fatatul catelei” ar fi interpretat în registru zalmoxian: Lupul Fenrir a Înviat?! Deocamdata, nu e cazul… – …pentru ca, sinele este înstrainat/însingurat (te porti ca strainul acela din mine” – p. 16; „apasatoare singuratate” – p. 17)), iar pe pereti, femeile sunt „negre/nemângâiate” – întru vaduvie si amnezie cosmico-antigenetica (…pâna si Poetul constata demonismul singuratatii, al iluziei si al inutilitatii scrisului, desemantizarea Ritualului Re-Initiatic si, deci, si a Cuvântului: „Am lasat scris ca trebuie /sa fiu cautat în alta parte, pus la încercare, în caz/ ca uit de mine – si? Nimanui nu-i pasa” – p. 15). Pâna si Moartea este o incertitudine, care cere nu supliciul Golgotei, ci supliciul Surzeniei fata de Toba Ritmului Vital-Cosmic: „Are /degradari de ordin nervos./ Femeia neagra, nemângâiata, îi pudreaza fata/palida: începe supliciul/plumbului topit în urechi, sa vada daca e mort./Poate e viu” – p. 14

…Începe cautarea, sistematica, a sinelui – înafara nu e: „Poate ca lumina/dinafara nu ajunge sa-mi arate adevarul!” – atunci, înauntru – unde, totusi, persista ambiguitatea fiintiala si axiologica: „Dar lumina /dinlauntru? Peste tot – numai eu. Sau eu/nu sunt nicaieri, de fapt? Oricum, nu contez” . Dar VALE-DEAL începe sa se reveleze ca fiind Starea de Fiintare – Înfiintatoare de Dincolo de aparentele si de datele materiale false, vizibile, ale Fiintei – …un fel de Ana a lui Manole, care cladeste verticala, prin functia ei cosmogenetica, de dincolo de ZID, de dincolo de PRIVIRE, din „alte lungimi de unda din univers” – p- 17.

…VALE-DEAL devine, treptat, identitatea „CAP din plamâni”, adica din zona exorcizatoare de ne-viata – spre zona Calauzirii-CAP, a Sfântului Duh de Viata al Fluierelor Mioritice, Cai de Suflet-Suflare spre Cerul/Sine: „îsi scoate capul Vale-Deal/din plamâni – este gata sa scape de cel/viclean” – p. 18. Din infernul concentrationar mascat, al „cuiburilor de dragoste la bloc”, din „cuiburile pline de duhori” etc. – „se da în lacrima” erosului soteriologic, Eros AGAPÉ, al Re-gasirii Androginice, de la Cina cea de Taina : „Da în lacrimi: ce e cu tine? Îsi/ învârte inelul din fildes pe degetul mijlociu” (n.mea: Axis Mundi!).

…Exista, fireste, riscul neîntelegerii celorlalti, fata de Re-sacralizarea Eului – si, deci, Cel Care se Re-Gaseste întru Androginica Îmbratisare este numit, de catre cei fara nume si fara soarta – „NEBUN” („Nebunii întru Hristos” ai Bizantului Medioevic!), iar fructele Nemuririi, de pe Crengile din Rai – banuite de …”paduchio-geneza”: „bolnavi scapati în strada, în halat, cu/ crengi înflorite în mâini / crengi rupte din gradina de piersici/a spitalului de nebuni (…) trecatorii/ indignati, se smulg din îmbratisare unul câte unul,/bolnavii le transmit paduchele//verde al piersicului//(…) un/bolnav sare din masina, zbiara fara întrerupere,/fura o pusca si/trimite la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus pentru o clipa” – Astia-s nebuni, draga – p. 23.

…Trebuie sa-ti asumi riscul de a vedea, numai tu, TURLA/PUNTEA IZBAVIRII, invocata tot prin incantatia VALE-DEAL: „turla aia care iradiaza printre pomi, înverzita, pe/luna plina, îmi /provoaca noaptea cosmaruri erotice (…) dorinta /mea de a face dragoste cu /tine – când n-am de unde sa te iau” – trimitând, parca, la Miron si Frumoasa fara Corp… – cf. În noptile cu luna plina, p. 32.

…Mesajele, pentru Cautatorul Înversunat al Cararii si Puntii spre Re-Androginizare – sunt tot mai „subtile”: „îmi taie calea doua veverite”, „sunt în 4/februarie 2009” (n.mea: deci, sub Crucea Re-Facerii/Fauririi, în lupta cu 11, cifra SFIDARII-NEÎMPACARII, dar sub ocrotirea celor 9 Trepte ale Ierarhiei Celeste!)… – si Capul-Calauza trebuie sa nunteasca, hierogamic, cu Plamânul Suflului-Suflet, pentru a se realiza iesirea definitiva de sub istorie, întru contopirea, întru Mitul Vesnic, a temporalitatii – si intrarea în „Starea de AMETIRE”-DELIR SACRU! – …trebuie ca Omul sa re-intre sub semnul OUROBOROS-ului, al Sarpelui Care-si Înghite Coada, Dumnezeu-Alfa si Omega: ”sunt zile întregi când îmi caut, nemultumit/si neîmpacat, ba capul, ba plamânul (…) primesc/tot felul de mesaje subtile,/rar le por deosebi pe cele venite din viitor de cele/venite din trecut (…) Si se reia totul în mine, pe banda rulanta (n. mea: imaginea Sarpelui Ouroboros, „în clar”!), ametitor: îmi /taie calea doua veverite…” – p. 34.

…VALE-DEAL devine, deci, dupa ce CAPUL-RATIUNE, transfigurat în GOLGOTA/MUNTELE CAPATÂNII („batut în cap, l-a/ descântat cu o raza de lumina materiala”) – cedeaza locul Plamânului-Suflet – Începutul si Sfârsitul, ca „STREANG”-Ciclu Creator Reluat la Infinit – …si devine presentimentul, pregustarea apropierii de Dumnezeu-Creatorul Capodoperei Misterioase/Nocturne a Zilei a SASEA, Dumnezeu Cel Care Creeaza dupa un „Gând Ascuns”: „(…)ca el, unul, sigur e facut de Dumnezeu/din lut si pleava si balega, dupa un/gând ascuns” – p. 57.

…BATRÂNII CULEGATORI DE FLORI DE TEI sunt misticii învingatori ai „coliviei lumii”: „aruncând de sus,/din când în când, catarati,/câte o privire plina de jind spre larg” (p. 83), precum NEBUNUL MISTIC, din poemul Astia-s nebuni, draga – „trimitea la ceruri o salva: anuntând sosirea lui/Iisus” – nu pentru o clipa, ci pentru Eternitatea Reidentificarii cu Duhul UMANO-COSMIC!

…De ce este nevoie, neaparat si legic, si logic, de Chinul Iluziei, pentru a ajunge la Discretul Trumf al Învierii? Raspunsl nu-l dadea, ci-l sugera, întru Mistica Taina a Ortodoxiei, Preafericitul Bun Pastor, plecat la îngeri, Patriarhul TEOCTIST – adica, dupa cum explica si gnosticul Vasile Lovinescu – întâi sa cobori pâna la Capatul Cel mai de Jos al Axei Lumii, pentru ca, apoi, sa ai dreptul de a nazui spre Capatul Cel mai de Sus al Axei Creatiei Dumnezeiesti!

…Într-o Vinere a Pastelui (acum multi ani în urma), o reporterita (cam pretioasa, afectata, dar…superficiala!) l-a întrebat pe Patriarhul nostru, Pastorul Cel Bun, TEOCTIST, cel dus la îngeri: “Ce sentimente încercati în aceasta Vinere Neagaa, a Patimilor Lui Iisus Hristos? Cum ati întâmpinat Vinerea Neagra de azi?” – si Preafericitul TEOCTIST i-a dat un raspuns care a lasat-o cu gura cascata, pe doamna reporterita: “Cu o mare bucurie!” …”-Dar cum, Preafericite?!  [a sarit în sus, cam scandalizata, reporterita, care se dadea si mare teoloaga ortodoxa…] Doar, în aceasta vinere, nu-i asa, Hristos s-a chinuit pe Cruce si a murit…!?!”  –  …iar raspunsul Preafericitului  Întelept a fost: “Ma bucur, într-ascuns, pentru ca eu PREGUST, DE PE-ACUM, ÎNVIEREA CEA MINUNATA A MÂNTUITORULUI HRISTOS!!!”
…Vedeti? Asta este, cu adevarat, Sfânta ORTODOXIE! De asta, Ortodoxia este atât de hulita si de urâta (si îmbiata, cu atâta insistenta, la “ECUMENISM”, ADICA LA ASCUNDEREA LUMINII EI, PRINTRE ÎNTUNERICURILE NEÎNTELEGERII CELORLALTI!) de multi ne-prieteni, pentru ca ei sunt ne-întelegatori (ne-putinciosi…) decât întru cele pipaite si vazute, iar ea, ORTODOXIA, întelege nu doar întru cele “stiintifice” si vizibile, ci “pre-vede” si “pre-gusta” si ÎN NEVAZUT, ÎNTRU DUMNEZEIREA MINUNII!!! …De aceea si spun, calugarii nostri, de prin schiturile de munte – ca Mântuirea nu e posibila decât întru Ortodoxie, pentru ca celelalte “biserici” sunt ratacite, excesiv de mult, între simturi si “evidente“ (…ca doar dracul e mare doctor si savant mare, în toate…”stiintele” cele… “la vedere“!)…. – … si, deci, uita tocmai…ESENTIALUL: VOIA, PUTEREA SI, DECI, MINUNEA DUMNEZEIASCA, DIN VECI CATRE VECI!!! Cele care nu se vad cu ochii de carne, nu se pipaie cu mâinile (precum voia Toma sa “cerce“, cu degetele lui, ranile Lui Hristos…!) – …ci “se prevad/pregusta“, adica se traiesc cu Duhul “intuitiv”, prin Credinta Tare, dimpreuna/tainic împartasite, cu Însusi Mântuitorul, Lumina Lumii!

…LIVIU IOAN STOICIU dovedeste, pe lânga faptul ca este un MARE POET, în general (despre care TOATE manualele elevilor si cursurile studentilor ar trebui sa scrie, transcriind poemele cel putin ale ultimilor zece ani de povara si binecuvântare a scrisului stoician!) – si ca este un autentic POET RELIGIOS. Sau, macar, un POET METAFIZIC DE FRUNTE, AL LITERATURII ROMÂNESTI!!!

…Poezia Religioasa este singura care va ramâne, peste veac, pentru ca numai RUGACIUNEA E SCARA SPRE CERUL MÂNTUIRII – …iar nu toate lemnele din ograzi!

Lansare de carte, 3 noiembrie 2011 prof. dr. Adrian Botez

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O “enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste

On By nelursIn Essays, literatureLeave a comment

Viata unui om poate fi cuprinsa într-o fila sau într-o enciclopedie. De ceea ce am realizat si ceea ce a ramas în urma fiecaruia dintre noi, depinde, pâna la urma, verdictul posteritatii. Însa, uneori, exista posibilitatea ca un singur om sa strânga în mintea sa, cu o precizie uimitoare, parcursul sinuos al vietii altor semeni. Octavian Curpas este acel colectionar norocos al biografiilor unor personaje care ar fi ramas pentru totdeauna anonime, daca n-ar fi existat Dumitru Sinu, un român plecat din tara natala cu mult timp în urma.

 Autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, aparut la Editura „Anthem”, Arizona, SUA, este, cel mai probabil involuntar, un antropolog al exilului românesc. Cartea sa este un amestec de biografii povestite si impresii personale, atent selectionate si inteligent dozate, astfel încât sa te captiveze pâna la final.

 Din rândurile numeroase ale cartii razbate stilul cursiv, în care exceleaza dialogurile cu nea Mitica, povestitorul din umbra, un fel de ghid nevazut al cititorului printre vietile personajelor. Aceasta constructie inteligenta între povestitor si autor naste o simbioza fermecatoare care-l cucereste pe cititor chiar de la începutul volumului.
 
 Celor care isi doresc sa înteleaga sacrificiile, împlinirile si dezamagirile unui transfug, le recomand calduros aceasta carte, pe care o consider un fel de „enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste. Istorisirile inspira optimism si încredere, iar în multe privinte capitolele cartii capata valente particulare, care ne fac sa credem, ca fiecare dintre noi se poate recunoaste în rolul unui personaj real din amintirile lui Nea Mitica.

Claudiu Lucaci – redactor TVR,
fost consul general al Romaniei la Los Angeles, California

www.claudiulucaci.ro

 

Odiseea exilului românesc si argonautii ei

On By nelursIn Essays, literatureLeave a comment

Exilul românesc la mijloc de secol XX de Octavian Curpas

Jurnalist de marca, prozator, Octavian Curpas semneaza o carte deosebit de interesanta în care prezinta o particica din istoria emigrantilor români, adevarate pagini de istorie înca nescrisa despre acele fapte care pun în lumina frumusetea trasaturilor omenesti cu care sunt înzestrati semenii nostri de origine româna. Cartea este, în acelasi timp, si un bun ghid al emigrantilor care au avut taria sa ia viata pieptis, sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului.
Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpas un om iesit din tiparele obisnuite, un gânditor cu o mare experienta de viata, pe nea Mitica, pe numele sau întreg Dumitru Sinu, care a lasat sa se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnari scrise, scrisori si documente despre lumea fascinanta prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi marturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vietii lui nea Mitica asa cum a povestit-o el, completata cu o larga galerie de prieteni cu care si-a intersectat existenta, toti oameni încercati de viata, la care se adauga si pertinente completari si interpretari, asa cum au trecut prin mintea, sufletul si vârful penitei experimentate a autorului Octavian Curpas, el însusi, emigrant.
Acesta si-a construit cartea având la baza însemnari de reporter, lasate sa curga în rânduri pline de spontaneitate, încarcate de viata si de aceea, în mare parte, retrairea întâmplarilor nu se face dupa un plan prestabilit, ci curge tumultos dupa jocul memoriei, având la baza intertextualitatea. E o scriitura moderna în care se împletesc într-un ritm plin de viata jurnalismul, povestirea, însemnari scrise, scrisori, documente, rememorari si informatii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tatarascu, despre legionari, soarta lui Mota si Marin, despre scoala de medicina clujeana, etc.
Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebesul de Sus, de prin Marginimea Sibiului, a carui viata tumultuoasa îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul, este protagonistul unor scene de viata inedite. Ca sa scape de urgia comunista, a trecut clandestin granita României în 1948, ajungând în Iugoslavia. Dupa grele încercari, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia si apoi în Franta, iar dupa un timp, sa ajunga în Canada si în cele din urma sa se stabileasca definitiv în USA si sa duca o viata linistita în Phoenix, capitala Arizonei. Dar pâna sa ajunga aici, calea zilelor a fost presarata cu multe încercari grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuiala de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri si suferinte. Mai întâi a fost riscul trecerii granitei cu lungul sir de peripetii care îi puneau în cumpana însasi viata, asa cum pentru multi a fost plata dorintei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele tarii, a urmat un alt fel de zbucium, de alta natura. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranta zilei de mâine si încercari de tot felul  îi solicitau mult curaj, tarie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cutit. Neprevazutul l-a pândit la tot pasul: “Odata ce-ai pasit pe drumul exilului, nu poti sa stii niciodata spre ce prapastii te îndrepti sau pe ce culmi te poti înalta”.
Întâmplarile relatate îti zguduie fiinta, sunt fapte care ti se par incredibile chiar daca ele sunt rupte din realitatea zilelor traite si de noi, în acelasi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opresti pentru a reflecta, a te pune în situatia lor, sau pentru a lasa sa se sedimenteze trairile care îi învaluie pe acesti semeni ai nostri, care au platit un pret atât de scump, dorind sa câstige traiul în demnitate umana.
Chiar daca aceste întâmplari relatate cu multa verva, stârnesc mult interes, ocupând spatii mari în economia cartii, am considerat ca e mai bine sa nu starui în relatarea lor. Ele îsi pastreaza adevarata valoare doar citind cartea, caci repovestirea lor pe scurt le-ar stirbi frumusetea si le-ar estompa emotia ce o da lectura textului.
Cu admiratie pentru omul viu din fata lui, devenit personajul principal al cartii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpas,  relatând lupta pentru supravietuire, întâmplarile din viata sa demne de luat în seama, intervine din loc în loc cu câte o succinta si frumoasa schita de portret:
“Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.
“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-i descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija, astfel încât timpul petrecut în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt”.
“…a stiut întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau, nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere”.
“Nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viata si de spirit, cu o larga întelegere pentru toate cele omenesti, cu fata senina si mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor ca era iubit de toata lumea. “Când intra nea Mitica într-un local al oraselului Saint Gervais se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta”, ne spune Octavian Curpas si apoi adauga – «Ca la noi, la sate!» – cum precizeaza nea Mitica”.
“Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important”.
Datorita experientei celor 63 de ani traiti în exil, nea Mitica poate fi un bun ghid al emigrantilor zilelor noastre, chiar daca astazi problemele sunt de alta natura. Astfel, el atrage atentia celor care se pregatesc sa plece în exil sa nu se lase furati de visul unei vieti în care li se deschid toate portile, crezând ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpas, emigrant si el, subliniaza ideile lui nea Mitica, filtrate de propria-i experienta: “Exista la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsa despre ascensiune “.
“Sa-ti mai spun ceva! – intervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-ma mirat la el: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
Citind aceasta carte, nu poti sa nu-l îndragesti pe Nea Mitica, sa-l admiri pentru multe trasaturi de caracter, pentru vorbele cu semnificatii adânci într-o aleasa limba romana presarata cu vorbe întelepte din graiul popular, o limba mai frumoasa si mai bogata decât a multor conationali. Îl iubesti si îl pretuiesti pe nea Mitica pentru pretul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pamânt, pentru lumina si caldura cu care si-a învaluit prietenii, pentru deplina întelegere a limitelelor si scaderilor omenesti pe care le accepta, alaturi de cele demne de toata lauda. În viata lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capat la altul al lecturii, nu întâlnesti niciun cuvânt care sa aduca umbra asupra lor. El i-a pretuit, i-a iubit asa cum au fost si nu i-a uitat. Prieteniile au durat pâna la capatul vietii lor chiar si atunci când s-au aflat la mari distante. Adeseori destinul a tinut cu ei si le-a facut posibila întâlnirea la diferite rastimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toti prietenii sai au fost oameni de calitate ireprosabila, pe care i-a ales dupa sfatul bunicului sau, Nea Niculita: “Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit!”, sfat pe care îl pastreaza cu sfintenie si acum la anii senectutii. Prin fata cititorului se perinda prietenii lui asa cum i-a înregistrat mintea si sufletul lui nea Mitica, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita, Costica Vâlceanu, un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca sa ajunga în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunarii de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Noua si înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc, iar ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Pentru Octavian Curpas, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndraznit sa lupte pentru o viata decenta, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forta dramatica, spiritualitatea româneasca raspândita în lume, adevarate “destine paralele” cu care viata lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte si nea Mitica, nu si-au gasit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încarcata de ura, de revolta, de mânie, dorinta de razbunare. Toti au luat viata pieptis, luptând din rasputeri si supraveghind sa nu scada statutul demnitatii, purtând cu dragoste numele de român.
 Ca si în viata, Dumitru Sinu nu apare niciodata singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a pastrat toata viata, i-a stimat si i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile si durerile prietenilor au trecut prin sufletul sau: “Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica, noteaza Octavian Curpas, si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român”. Si mai apoi completeaza ca o concluzie cu câteva trasaturi de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile celor care au reusit în diaspora”.
În cei 63 de ani petrecuti în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simtit român si a simtit ca radacinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
Rândurile din care se desprind ca rupte din inima amintirile celor dragi de-acasa, dorul de tara, pretuirea culturii si limbii române îti înmoaie inima de duiosie si te trezesti ca ti se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitica, este “o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat”, noteaza autorul Octavian Curpas. Despre bunicul sau, autorul noteaza: “Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»
 Pentru ca si eu ma numar printre emigranti, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplina dreptate autorului Octavian Curpas care spune:
„Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflecteaza asupra celor citite, apreciez în mod deosebit aceasta carte pentru ineditul ei, ca Octavian Curpas stie sa puna în valoare însemnatatea faptului aparent minor, care se scurge pe lânga noi aproape neluat în seama. O apreciez pentru ca e o carte care te convinge, te cucereste prin sinceritate si farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care traim. E o carte care transmite cititorilor emotiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogateste cunostintele despre oameni, despre locuri si moduri de viata cu totul remarcabile.

ELENA BUICA
Toronto, Canada

PRESA LUI…PANTALONE

On By nelursIn Culture, Essays, literatureLeave a comment

prof. dr. Adrian Botez

 

…Exista, în Commedia dell’arte, restaurata si adusa pâna la stralucirea celei mai înalte arte, de catre venetianul Carlo Goldoni – un personaj interesant: PANTALONE. Criticul Alexandru Balaci, definind spectacolul improvizatiilor burlesti italiene, îl defineste si pe Pantalone:

“Asa cum se stie, commedia dell’arte era bazata îndeosebi pe arta actorului, mai mult decât pe arta autorului, pentru ca în realitate în commedia dell’arte nu exista textul scris, exista numai un scenariu cu o serie de indicatii regizorale în legatura cu aparitia, cu iesirea din scena a actorilor care improvizau pe baza unor date foarte cunoscute, dar în acelasi timp si actualizau, uneori chiar comentau fenomene ale realitatii venetiene. Existau atunci asa-numitele maschere (mastile), deci caractere fixe. Una, caracteristica pentru Venetia acelui timp, PANTALONE, ERA TIPUL DE NEGUSTOR DE O ANUMITA VÂRSTA, NU FOARTE INTELIGENT (s.mea), de obicei victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii, care, prin contrast social, erau inteligenti, imaginativi, precum Arlecchino, Brighella etc. Commedia dell’arte a fost un fenomen care a depasit granitele Italiei, pentru ca si la Paris, în Teatrul italian, aveau loc asemenea spectacole. La un moment dat commedia dell’arte nu mai reprezenta decât imaginatia, fictiunea, nu era legata strict de realitate. Si atunci a aparut Carlo Goldoni, reformatorul teatrului italian.” (Alexandru Balaci, în emisiunea Clasicii dramaturgiei universale, Radio România Cultural, 14 decembrie 1997)”.

În DEX, exista definita “pantalonada”: “PANTALONÁDAs.f. Scena burlesca; (p. ext.) bufonerie; discurs ipocrit. [< fr. pantalonnade, cf. Pantalone – personaj tipic din comedia italiana]” – cu o eventuala completare, din partea unui amator anonim de etimologii : “Pantalonul a fost inventat de venetieni si, oriunde mergeau în lume si deschideau un magazin de pantaloni. îsi afisau simbolul Venetiei, leul. Astfel, de la „pianta” plus „leone”, adica „locul cu leu” – se naste „pantaloni”. Revine apoi si ca un personaj al Commedia dell’árte, PANTALONE, caracter tipic venetian – NEGUSTOR, AMOREZ, LUXOS – îmbracat într-un fel de costum întreg rosu mulat pe corp, ce recita poezii în piete. Deci si el un <<pantalonar>>”.

…De aici, vine si depreciativul, pentru “târgovet smecher”, la români: “PANTALONÁR, pantalonari, s.m. 1. Denumire depreciativa data de catre boierii conservatori în secolul trecut tinerilor progresisti care adoptasera îmbracamintea occidentala.  (Pop.) Nume depreciativ dat de tarani celor îmbracati oraseneste; spec. orasean, târgovet. 2. (Rar) Croitor specializat în confectionarea pantalonilor. – Pantalon + suf. –ar” – cf. Dictionarul explicativ al limbii române, Academia Româna, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 – si:

“PANTALONÁR s. nadragar “– cf. Dictionar de sinonime, Mircea si Luiza Seche, Editura Litera International, 2002 – sau: “PANTALONÁR s. v. orasean, târgovet” – cf. Dictionar de sinonime, Mircea si Luiza Seche, Editura Litera International, 2002

…Într-o cronica la o piesa în limba maghiara, cronicarul ei (Bogdan Zenko) subliniaza: “Pantalone dei Bisognosi, interpretat de György Molnár, prin faptul ca a reu?it sa construiasca UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT SI AVAR” – cf. teatroblog.wordpress.com.

…Ei bine, presa româneasca, scrisa si, mai cu seama, audio-vizuala (urmând modelul cel mai nociv, al celei americane!), în majoritatea ei îngrijoratoare, a devenit atât o presa de “pantalonari”, în sensul de “smecheri manipulatori”/”nadragaride Ferentari”, ipocriti si ticalosi – cât si, de multe ori, una de imbecili. O presa extrem de zgârcita si oculta, în ce priveste informatiile esentiale – si o “peltea nesfârsita”, în ce priveste fleacurile …”de senzatie”. În niciun caz, o astfel de presa nu serveste publicului audio-vizual, ci pierderii inutile a timpului si energiilor telespectatorilor – si, nu mai putin, manipularii grosolane, cu scopul prostirii…prostilor!

…Evident, presa aceasta despre care facem vorbire este, vorba lui Al. Balaci, “victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii…” – servitorii unor stapâni grozav de TICALOSI si BOGATI (credem ca, deja, am comis un cvasi-pleonasm!) – …pentru ca, nu-i asa, doar nu va închipuiti ca, în lumea Vitelului de Aur, ar putea subzista ceva, fara un scop lucrativ, foc de rentabil! Presa “mare”( cel putin asa se socoteste…ea însasi!) este, precum se stie, în mâna negustorilor (“ATÂT DE ZGÂRCITI SI AVARI”!)…”mondialisti”, ai trusturilor lui Rothschild, Rockefeller, Morgan…Deci, în cazul României (sluga Marelui Licurici si a…Licuricilor Oculti), presa, pe zi ce trece, este tot mai apropiata de idealul…”Sfinxului din Canaan” si, fireste, al servitorilor sai “valahi” (?!): Basescu si PDL-ul (aripa CURAT iudaica/iudaizata a PSD-ului/FSN-ului!).

…Iata ca azi, 21 octombrie 2011, asa-zisul “post independento-anti-basist” al lui Dan Voiculescu, Antena 3, anunta intrarea în parteneriat cu…CNN! Postul de televiziune american care a “servit” lumii terestre cele mai cinice minciuni, tip “atacurile teroriste din 11 septembrie 2001”, “arme biologice irakiano-saddamiste”, “odiosul criminal Gaddafi” etc. etc.

…Doar câteva “monstre” de asa-zis “profesionalism” jurnalistic audio-vizual (audio-vizualul, prin capacitatea sa infinita de manipulare, “bate” chiar Internetul!):

1-între orele 15 si 15,30, pe 20 octombrie 2011, o prezentatoare “pantalonarda” de la Antena 3 s-a straduit, din rasputeri, sa-si convinga publicul telespectator, precum ca, la Grupul Industrial din Teleajen, ar fi avut loc un masacru, mai ceva decât la Hiroshima si Nagasaki, dimpreuna…!: un elev si-a “înjunghiat” (sic!) prietenul, cu… o unghiera! Ex-tra-or-din-nar! Pai, o astfel de stire, te lasa paralizat cel putin o saptamâna, din viata…zau daca nu!

…Maestrul Tudor Gheorghe îi întreba pe rectorii de la universitatile englezesti, de la Oxford si Cambridge, acum câtiva ani: “Cum ati reusit sa obtineti generatiile astea de tineri atât de inteligenti si de harnici si responsabili?” Raspunsul a fost unul teribil de ciudat, pentru adeptii imbecilitatii contemporane, zisa “copilul-rege”: “PAI, AM BATUT LA EI 150 DE ANI…!” Evident ca nu asta este rezolvarea, azi, în mediul scolar si studios, din România… – cu actualul corp profesoral, nu doar “copii saraci si sceptici”, ci aflat în plina dezintegrare intelectual-morala, degradat (majoritar!) pâna la ultima treapta de servilism si coruptie (morala si fizica!) – dar, pentru un viitor imprevizibil…cine stie? – poate ca nu este DELOC desuet/inutil sa retinem vorbele de mai sus, ale rectorilor “conservatori” (dar nu numai!), de mai sus…!

2-Tot la Antena 3, “pantalonarzii” retardati au dat, azi, 21 octombrie, o stire-bomba: ajuns, cu avocat cu tot, în casa uneia dintre victimele sale (din arhi-mediatizatul accident rutier, de la Timisul de Sus…!), Serban Huidu ar fi …”PLÂNS”!

Ma-ntreb (si cred ca NU eu sunt caraghiosul!), cum ar fi reactionat familia mortului daca Huidu ar fi…RÂS!

…Nu ajunge ca televiziunile au facut un spectacol penibil si cinic (de aproape o saptamâna!), dintr-o tragedie!!! – …nu ajunge ca nicio televiziune n-a clamat, sus si tare, ca POLITIA ROMÂNA TREBUIE DATA ÎN JUDECATA, DIMPREUNA CU MEDICII…(cei care l-au avut, sub supraveghere, pe Serban Huidu!) – pentru ca nici medicii n-au raportat Politiei ca Serban Huidu, urmare a gravului accident din Austria, de anul trecut, are, în continuare, afectati atât centrii vorbirii, cât si pe cei motrici-locomotorii, dar nici Grasana si Marlaneasca noastra Politie Româna (fireste, nu ma refer, aici, la întreg corpul politienesc, dar la o mare parte a lui, DA!) nu s-a autosesizat, vis-à-vis de un caz atât de mediatizat, si …”nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”! – … pentru ca, lui Serban Huidu, NU I S-A SUSPENDAT NICIO CLIPA PERMISUL DE CONDUCERE AUTO, în perioada dintre accidentul sau personal, din Austria (“Pe 29 decembrie 2010, realizatorul TV Serban Huidu a fost internat în stare grava la Spitalul Universitar din Innsbruck, dupa ce a suferit un accident pe o pârtie de schi din apropierea statiunii austriece. În timp ce cobora pe pârtie, a încercat sa evite un grup de copii ?i s-a izbit cu capul într-un copac, intrând în coma pentru câteva zile” – cf. evz.ro, 16 octombrie 2011) – si tragedia rutiera de la Timisul de Sus (16 octombrie 2011), în care au murit trei oameni – DIN PRICINA TOTALEI INDIFERENTE (ATÂT A MINISTERULUI DE INTERNE, CÂT SI A SISTEMULUI SANITAR DIN ROMÂNIA!), FATA DE SECURITATEA SI SANATATEA CETATENILOR DIN TARA NOASTRA!!! NU! Mai era nevoie si de aruncarea tragediei (produse la Timisul de Sus) într-un ridicol imbecil si blasfemic!

3-…În fine, la Realitatea TV, ieri, 20 octombrie 2011:

a) -nu doar ca au fost proferate tot felul de tâmpenii si blasfemii “în serie”, legate de modul cum ar fi murit Muammar Gaddafi (tâmpenii si manipulari lipsite de orice dram de imaginatie, urmând un tipar instituit de presa iudeo-americana, mondialista, referitoare la asasinarea mârsava si ritualica a oricarui asa-zis ”dictator” – …tip Ceausescu, Milosevici, Saddam Hussein etc.), împotrivitor la “democratizarea corporatist-globalista”, facuta cu bombardierele, mitralierele, cu tunul si bazooka…deci, fireste: “pentru binele poporului si reformarea tarilor”…de ne-reformat! – …când, de fapt, mondialistii se loveau de eroi nationalisti “insuportabili”, pentru gustul rafinat al “preacurviile lor” masonice, dornice de “liniste în front” si de sclavie mondiala!) – afirmând ba ca Gaddafi a fost gasit într-o groapa, implorând crutarea vietii…, ba ca a fost luat de o ambulanta…ba ca e mort, ba ca…e tocmai pe punctul de a muri (de parca era vorba despre o galinacee pusa pe “treaba” si aflata “în pozitie”, gata sa oua… – iar nu de un genocid, de care sunt vinovati toti plutocratii Terrei!),

b) -dar, în plus, au fost prezentate, pe micul ecran, niste zvârcoliri suspecte, un soi de furtuni de umbre si lumini, absolut informe, sub indicatia grijulie: “imagini nerecomandate pentru minori, ale prinderii si uciderii dictatorului Gaddafi”…Într-adevar, cât de uimitor de vagi erau asa-zisele “imagini”, ele puteau sa reprezinte, foarte bine, si…UN ACT SEXUAL, PETRECUT SUB PLAPUMA! Deci…bulina rosie: “COMPLET nerecomandat pentru minori”!

…Câta ipocrizie! Câta ticalosie mediatica! Ti-e si scârba sa mai deschizi televizorul…dar ti-e teama ca, vreun neofit din vreo televiziune, va “scapa”, totusi, cândva (nu se stie când, dar, cu siguranta, CÂNDVA!), pe post, vreo imagine cenzurata (sau… prea târziu decisa a fi cenzurata!) despre…PANTALONE, “UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT SI AVAR” …si tu nu vei fi fiind “la post”! – …precum au si fost, în anii acestia din urma, vreo doua imagini, cu totul interesante: cea de la Antena 3, din toamna lui 2010, cu Isarescu Mugurel, în fata caruia se aplecau, pâna la pamânt, ca-n fata sultanului, indivizii “fracuiti” ai GRUPULUI BILDERBERG (“In ceea ce priveste România, BANCILE SUNT TOATE PRIVATIZATE, CEDATE CATRE STRUCTURI CONDUSE DE OLIGARHIA EVREIASCA, iar tara noastra are cea mai mare datorie catre FMI si Uniunea Europeana, ce se ridica la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza în urma ultimului acord stand-by “ – cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010)…dar si cea cu declaratia televizata (tot la Antena 3 si la Realitatea TV), a ex-premierului israelian, Shimon Perez, din 10 octombrie 2007, de la Hotelul Hilton, din Tel Aviv:“Israel cumpara Manhattan, cumpara Ungaria, cumpara România, cumpara Polonia…Dupa cum vad eu, nu avem probleme! Cu talentul, relatiile personale si dinamismul nostru, ajungem apoape peste tot” – cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010.

“Talentul” vostru de hingheri…

…Cu ajutorul Lui Dumnezeu (si în pofida “pantalonarilor” presei, care nu cred, de data aceasta, ca…”au scapat” discursul lui Shimon Perez, ci au primit ordin, chiar de la “ipochimenul” cu pricina!, sa faca, SI prin intermediul presei audio-vizuale – …ajunsa atât de groaznic identificabila cu imbecilul de Pantalone!… – , o propaganda extuziasta si destul de hiperbolizanta, DE INTIMIDARE A LUMII!, prin clamarea “pantalonarda” a puterii – brutale si versatile! – si a “talentului” iudaic…) – …deci, având noi ajutorul Lui Dumnezeu-Hristos, Excelenta Voastra, stimate domnule (ex) Premier al Israelului, tragem nadejde ca, totusi, ati intuit bine: “cu talentul, relatiile personale si dinamismul” vostru, de PANTALONE-IPOCRITUL LUMII, ajungeti…”APROAPE peste tot”! Adica, NU CHIAR PESTE TOT! – … cu toti banii vostri “curgatori-sunatori”, prin toate cotloanele spatiului terestru… – si cu toate ispitirile voastre fantasmagorico-burlesti – si, mai ales, cu întreg arsenalul vostru de “crime strategice” si de TERORISM INTERNATIONAL (inclusiv MEDIATIC!)…

…Adica, nu si în sufletele noastre, care nu-s de vânzare, si, cu atât mai putin, în Duhul nostru, pe care va trebui sa-l trudim, mult mai mult, spre LUMINA, cu mult mai putina lene si cu mult mai mult spor dumnezeiesc! – spre a scapa de IPOCRITUL SI REPTILIANUL PANTALONE si… a da de Cel Rastignit (tocmai de catre “pantalonarii” Lumii!): HRISTOS–MÂNTUITORUL OMENIRII, CEL CARE, SINGURUL, NE POATE SALVA DE…”PANTALONARII/NEGUSTORII”, TRANSFORMATI ÎN CALAI AI OMENIRII SI AI LUMII!!!

…Priviti, oameni buni, totusi, mizeria asta, tot mai cinica, cruda si penibila, oferita de catre presa audio-vizuala, tocmai pentru ca sa nu uitati sa urâti tot ceea ce-i urât si ticalos si…”pantalonard” – …SI, ÎN SCHIMB, SA TÂNJITI, CU TOT MAI MULTA FERVOARE SI CREDINTA, SPRE CEEA CE ESTE AUTENTIC ÎNTRU ADEVAR, FRUMUSETE SI BINE/VIATA – CALEA SPRE DUHUL VOSTRU HRISTIC, DE LUMINA ÎNVIATA!!!

 

Castigatorii Concursului de poezie Poeme pentru Viata

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Castigatorii Concursului de poezie Poeme pentru Viata sunt:

Premiul I – Tatiana Scurtu-Munteanu

 Premiul II – Ruben Bucoiu

Premiul III – Felix Martian

 

62 de concurenti din diverse orase ale tarii, SUA, Italia, Spania si Republica Moldova s-au inscris la Concursul de poezie Poeme pentru Viata.

Si Ziarul Faclia din Cluj a anuntat  ca,  in perioada 1 septembrie – 2 octombrie 2011, iubitorii de poezie au avut posibilitatea sa trimita versurile originale avand ca tema “Iubirea din Dumnezeu”.

Partener media: Radiofiladelfia.ro iar co-organizator este Centrul Arta pentru Viata. In 9 octombrie, la Gherla, judetul Cluj, se va desfasura Serata “Cantece si Poeme pentru Viata” la care sunt invitati iubitorii de frumos, poezii, cantece de suflet, un mesaj plin de speranta si noi prieteni. Participa Catalin Dupu si doua grupe muzicale din oras. In cadrul evenimentului se vor acorda premiile Concursului de poezie.

RVE Sibiu, prin Dorin Rus, a difuzat un interviu despre acest concurs.

http://evenimentcrestin.blogspot.com/?v=0

 

 

Un roman cu cheie initiatica

On By nelursIn Culture, Essays, literatureLeave a comment

PREAPLINUL TACERILOR                            de Vavila Popovici

– prezentare de Eugen EVU –

Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutator, sit-ul – carte, din care inteligenta senectutii, înnobilata si decantata de arderile suferintelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „Preaplinul tacerilor” – este, unul al despresurarii marilor tensiuni suferite într-o viata, prin marturisiri si marturii de dinainte de emigrare, de ceea ce  pentru multi români pare a fi un Canaan, dupa exodul peste ocean. Cartea a aparut româneste, în California sa rezidentiala, înteleg dupa alte câteva – eseuri, proze, poezii,- si desigur este una parabolic – evangheliara, as spune cumva profetica, daca întelegem ca istoria se repeta, dupa comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români  sunt siliti la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.

   Cartea fiind a regresiunii si evocarii, a fost desigur si a descarcarii acelui „ preaplin” – adica a traumaticelor, frustrantelor reprimari – din frica, din oroare, din instinctul auto-apararii Fiintei feminine – familiale…de sotie ajunsa în vaduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert si în spirit crestin traditional, al Originii bucovinene…. Cred ca în acutele schimbari de paradigme în literatura actuala, cel putin în România unei culturi implozive si deviationista altfel, critica  unui roman biografic  mai ales,  pe fond clasic, NU ARE ROST sa re-povesteasca „ sfatuitor” si cum se-ntâmpla „ scolareste”, didacticist, cartea distinsei doamne… Asadar calea buna ar fi sa ÎL CITEASCA direct, sau prin internet, cei ce vor sa înteleaga ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales dupa ultimul razboi, si, sa extraga din cartea-initiatica a autoarei, iluminare si har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profunda morala crestina, prin sinceritatea marturiei si prin buna lectie a  descrierii fara tinte estetizante, asadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic.  Cum autoarea  a avut primele  încercari  literare înca  din tara, dinainte de  exil,  este greu pentru mine sa  disting carui  public anume  îi este adresat – atât celor de „acasa”, cât si diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – ca „grupul – tinta” al scrierilor suntem noi, ceilalti care scriem, de pretutindeni!

Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant si cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cartii crestine, unde gestul cartii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit si cunosc multe carti de marturie – marturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeasi tinta în fond teologica sau teosofica, indiferent de apartenenta confesionala. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei  reprimate – subliminate, sa-i spunem memoriei FREATICE.  2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învatatura si adevar istoric restaurat…

   Este ora marturiilor si a marturisirilor impregnate de empatia inconfundabila a unei vieti traite dramatic dar DEMN, exemplar, asadar modelator pentru sufletele deschise si sinergice, într-o lume accelerat a coruptiei, asadar a unei NOI STRICACIUNI.

  Concluzie: Poate ca „preaplinul” este nu atât cel al memoriei rationale, agitându-se în zonele subconstientului si prin scriere, evocare, autoarea, aflata la o vârsta venerabila,  ni se  confeseaza din irepresibila impulsie psihica  de aparare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.

Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la rascruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac si desfac…lumea.

EUGEN EVU

NOTA:

Recomand cui primeste aceasta carte.

Cititorilor nostri, le recomandam si excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia –sa practica literara în roman, sau în poezie: un sens al devenirii umane întru divinitate.

Preaplinul tacerilor

( viata în comunism)

Fragment

„Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma.

Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum.

De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma.

Totul e sa fii pregatit.”

William Shakespeare

Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri? Nu vazusem nici o persoana dându-si sufletul si cu-atât mai tare ma înspaimântam… Zarisem pâna atunci, pe strazi, trecând câte un cortegiu de înmormântare si întorceam privirea în alta parte, soptind: „Dumnezeu sa-l ierte!” Mi-era teama, o teama nemotivata si grabeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…

Stând la marginea patului tau, îmi ascundeam cu palmele fata plina de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu. Si oricât de nedezvaluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai si ruina morala, el apare ca o raza, licareste într-un colt, începe sa radieze lumina în jurul lui si tu începi sa descoperi încaperile sufletesti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încalzite, pot sa lumineze întreaga-ti fiinta. În momente de entuziasm, atunci începe cunoasterea propriei tale fiinte, începe lupta între binele care exista în tine si care era neglijat, dispretuit poate, si mizeria morala, raul care tindea sa acopere în cele din urma, sa distruga totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lasa, dar în marea Sa bunatate te-a înteles! A înteles ca aceasta fiinta trebuie ajutata si a început sa te ajute… Ne nastem din lumina si ne-ntoarcem în lumina…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet si nu-ti mai întelegeam cuvintele. Ca o strafulgerare mi-a venit în minte destainuirea lui Vlahuta la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte ca doua vorbe – foc si aur – reveneau mereu. N-am putut retine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!”

Mai târziu mi-ai spus ca vezi o cladire frumoasa, luminata în interior de o lumina puternica, stralucitoare si în acea lumina, un barbat îmbracat în frac te cheama, îti face semn sa vii spre el… M-au trecut fiori de spaima… Voiam sa strig dupa ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicaieri. Citisem cartea „Viata de dupa viata” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese marturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia ca toate marile religii aduc acelasi adevar, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Marturiile culese de el erau cu privire la moartea temporara, date de persoane scoase din moarte clinica prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaratiile comune era cea a aparitiei „fiintei de lumina”. Fiecare relata oarecum diferit aceasta fiinta, chiar modul plecarii, dar exista o similitudine. Probabil si moartea difera de la om la om, asa precum viata noastra este unica pentru fiecare individ.

Despre acea fiinta spirituala, calda, duioasa, plina de iubire si întrajutorare, citisem ca poate aparea înainte sau chiar în momentul parasirii trupului fizic, si iata, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinta. Se vorbea, în cartea pomenita, de o perceptie extracorporala pe care o au cei ce trec prin aceasta moarte clinica, cum li se pare ca trec printr-un tunel întunecat si simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede ca tunelul de lumina se datoreaza unei cresteri temporare a activitatii partii scoartei cerebrale care priveste interpretarea perceptiilor vizuale, în conditiile în care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Gândeam ca deseori omul nu se multumeste cu învatatura religioasa si cauta explicatii rationale, stiintifice care duc în final la aceeasi concluzie… Aceasta activitate, mai ridicata decât cea normala a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capatul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri stralucitoare. Apoi vede gradini, flori, râuri, insule, lumini si urmareste filmul propriei vieti. Exista, da, o similitudine în perceptia vizuala pe care mi-o relatai. Si dupa acea marturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ti-am respectat tacerea. Stiam ca nu fabulezi! Nu ti se administrasera droguri. Ai refuzat morfina adusa, ai rabdat chinurile, în dorinta de a trai lucid ziua intrarii fiicei celei mici în facultate. Trebuia sa sustina examenul peste câteva saptamâni. „Vreau sa te stiu o luptatoare…” i-ai spus si ea îsi freca mânutele, lacrimile cadeau ca niste perle transparente, pe obrajii ei frumosi de adolescenta si îti promitea ca va intra la facultatea de medicina. Asistam, dopata cu calmante, la acea scena…

Într-o zi când medicii – colegii tai – mi-au spus ca nu mai simti nimic si au plecat fiindca era ora prânzului, se schimba si tura personalului mediu, atunci am simtit ca ramasesem numai noi doi, neputinciosi în fata sortii… Stiind ca nu ma mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui ma lasi?” Si din ochiul tau drept s-au prelins lacrimi. Ramânerea mea pe pamânt, era în acea clipa tot atât de incerta ca si vindecarea ta. Stateam la capatâiul tau si retraiam realizarile, zbuciumul, clipele dragostei noastre si-mi dadeam pentru prima oara seama ca viata ne-a fost atât de scurta, totul a fost atât de putin, cu un sfârsit pe care nu l-as fi putut banui niciodata. Poate viata noastra de pâna atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai sa te descurci în lumea asta plina de rechini?”

Si consolându-te si încurajându-ma ai adaugat: „Esti un amestec de ratiune si pasiune, sper sa pastrezi acest echilibru!” Era o recunoastere, o pretuire a momentelor cruciale ale vietii în care am fost alaturi de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine si pentru mine, parca nu se mai sfârseau.

Tacerea mea în momentele de despartire a fost tipatul interior de durere si deznadejde. Constientizam plecarea din viata aceasta a unei stele ce se departa trista, dar poate, în acelasi timp fericita… Mi-am dat seama ca m-ai parasit cu adevarat, când ti-am auzit ultima suflare pe care am simtit-o ca pe un cutremur…

Si nu stiam ce trebuie sa fac, durerea pusese stapânire pe întreaga mea fiinta, dar oamenii cu care ai lucrat si cei carora o parte din viata ta le-ai dat, mi-au sarit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls mortii. Trebuia sa rezist, sa dovedesc copiilor ca le-a mai ramas… o mama.

Am plâns în toate zilele dupa disparitia ta, scrâsneam din dinti, noptile te visam: te pierdeam, te cautam si te gaseam… Uneori parca plecai de acasa pentru o scurta vreme, la niste cursuri, ori la specializare, ori în garzile de noapte, nu mai stiu… Mereu plecai si când te gaseam, îmi spuneai ca esti ocupat; îmi aruncai priviri blânde si eu speram, de fiecare data speram, ca te vei întoarce… În vis erai asa cum ai fost în viata noastra: mereu plecat la datorie… Ce mult ti-ai iubit profesia! Când deschideam ochii si constientizam realitatea, doream sa ma întorc în vis…

Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viata vesnica, cea fara de sfârsit. Tacerea se asternuse definitiv între noi. A urmat acea apasare a pleoapelor reci, pentru a-ti pregati somnul lung, linistit, pâna dupa sfârsitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugaciune, sa te poti ruga încet pentru iertarea pacatelor si pentru odihna ta vesnica…

De câte ori ma duceam la Biserica, una dintre cele sase ectenii, ma emotiona profund, aceea în care cerem „sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos.” Ne rugam, ne rugam, dar suferinta nu ne ocoleste, ea este esenta conditiei umane; suferim la nastere, traim si murim în suferinta.

Surorile s-au grabit sa-ti aprinda o lumânare, lumina din lumina lui Hristos, simbolul vietii crestinesti pe care ai dus-o. Lumina ai fost pentru bolnavii tai, pentru colegii tai, pentru familia ta… Erau orele noua ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singura. Era noapte, orasul era mort, doar mizeria lui întâlnita la tot pasul, era poleita de cuvintele politicienilor optimisti ai vremii, în ziarele pregatite pentru dimineata zilei urmatoare…

Strabateam strada întunecata, trotuarul acela îngust, marginit de un gard de beton, batrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata sa se naruiasca… Peste gard se aplecau salcâmii, îsi scuturau florile albe, împrastiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se parea ca aveau parfumul mortii si calcam florile în picioare ca si cum as fi vrut sa lovesc moartea, sa ma razbun… Dincolo de gard lasasem spitalul, rezerva în care zacea trupul tau nemiscat si rece. Pasii ma duceau spre casa si ma obsedau gemetele tale, chemarile vietii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viata, iar viata, ca un copil naiv, se încapatâna sa o accepte…

Asteptam sa-mi strâng copiii la piept si sa plâng în bratele lor… Ajunsa acasa am scos hainele din dulap. Aveau, parca, mirosul trupului tau. Erau haine curate, cu care trebuia sa fii îmbracat; asa se obisnuieste, pentru ca Mântuitorul a fost înfasurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbracat. Nu puteam crede ca pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, ca s-a sfârsit pentru noi tot ce existase pâna în acea clipa.

A doua zi dimineata mi te-au adus acasa în sicriu. Si te-au asezat în casa cu fata la rasarit, întrucât de la rasarit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simteam atunci ca omul nu este numai corp fizic ci si spirit, o existenta aparte, partea cea mai usoara a creatiei care nu mai comunica cu lumea materiala. Iesirea din corp a spiritului tau a fost, probabil, o usurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” ma vedea si-mi cunostea gândurile. Îmi aminteam de cele stiute, patruzeci si doua de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pamânteasca, dupa care se înalta, pleaca în lumea astrala, într-un loc corespunzator gradului sau de evolutie. De aceea, în aceasta viata pamânteasca trudim, evoluam spiritualiceste, încercam o firava îndumnezeire…

Ma plimbam prin odai, în lungul si latul lor, cu pasi din ce în ce mai iuti, cu bataile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi sa ma linistesc, ele erau acoperite cu pânza, sa nu pot privi în ele, în acele momente triste sa privesc doar chipul tau… Ma cuprindea câte un tremur, dupa care ma simteam vlaguita de puteri… Îti priveam trupul neînsufletit în acele zile si nopti, rosteam rugaciuni, uneori cu glas soptit, alteori în gând. Mai venea preotul si savârsea slujba de toata noaptea… Sufletul tau mai era lânga mine, plutea usor prin casa. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniste, eliberat de stresul vietii… Si Doamne, „Vesnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori si lacrimi… În acele clipe constientizam, mai mult ca oricând, despartirea… Si ma rugam ca tu, ramânând în amintirea noastra, sa nu fi uitat de Dumnezeu… Si sarutul, ultimul sarut pe care l-am asternut pe chipul tau, a fost sarutul promitator al iubirii vesnice… Si mai stiam ca locul unei vaduve, de aici înainte, este lânga Dumnezeu! Copiii ma priveau si nu stiu daca-mi mai suportau plânsul.