Category: Interview

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

On By nelursIn Interview, literatureLeave a comment

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

ileana-andrei-cudalbIleana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

S-A STINS DIN VIATA PICTORUL NICOLAE SPIRESCU

On By nelursIn Inspirational, InterviewLeave a comment

Galati, Romania, Galeriile „N. Mantu” 2003
Angela BACIU, poet,publicist,membru U.S.R.filiala Iasi

INTERVIU CU PICTORUL NICOLAE SPIRESCU – in memoriamcu pictorul N SPIRESCU-foto

MOTTO:
„Niciodata nu ma gandesc la timp.”
„Cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta.”
„Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi.”

S-a stabilit in orasul de la malul Dunarii in 1946, iar in 1952, alaturi de Nicolae Mantu, infiinta primul Cenaclu Artistic.
A fost initiator de scoala de pictura la Galati si a oganizat nenumarate expozitii in tara, dar si peste hotare, in Anglia, Austria, Canada, Grecia, Italia, Israel, Iugoslavia si SUA. De asemenea, are numeroase tablouri in colectii private.
Din 1939, incepe sa primeasca diferite premii si medalii la concursuri nationale si internationale,printre acestea, cele mai importante fiind: trei medalii de aur in Italia, iar in 1990 Distinctia internationala „Grandosso”, Brescia, tot in Italia.
In 2006 devine cetatean de onoare al Galatiului, dar…in Venetia i s-a acordat aceasta distinctie inca din anul 1977, pentru parteneriat cultural Italia-Romania
S-a numarat printre putinii artisti care au stiut sa faca donatii orasului, astfel un spatiu pentru suita „Eminesciana” a fost gasit la Biblioteca „V. A Urechia” din Galati, dar …galeria voievozilor sai a ramas in garajul / atelierul sau.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, doresc sa va felicit din toata inima pentru acest nou vernisaj!
Cum si cat timp lucrati pentru pregatirea unui asemenea vernisaj?

N.S.- Niciodata nu ma gandesc la timp,(zambeste) nu se poate incadra in timp lucrul la un tablou, am sute de compozitii, portrete, peisaje, nu pot spune in cat timp le termin.
?i doresc sa va dau un exemplu: un tablou lucrat in Venetia, cand mergeam acolo, il lucram in aproximativ 2-3 zile, lucram doar de la 7 la 8.30 dimineata, o ora si jumatate, pentru ca cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta, deci trebuia sa revin a doua zi, la aceeasi ora, sa prind culoarea, nuanta pe care o doream.
?i, totusi, timpul pe care il folosesc pentru crearea unei lucrari este indefinit.
Alta data, am terminat un tablou in 2 ani sa zicem, il intorc cu fata la perete, dupa un timp il privesc cu mare atentie, sa vad ce ii lipseste, sau dimpotriva, daca are ceva in plus.

A.B. – Intotdeauna reveniti asupra unei lucrari?

N.S. – Da, asa fac, revin la o lucrare, asa cum faceti si dumneavoastra probabil cand scrieti, este necesar.

A.B. – Ce cuprinde aceasta expozitie?

N.S.- Aceasta expozitie cuprinde lucrari facute mai demult, asa cum am spus multe lucrari le refac, desigur in aceeasi tinuta.
Va dau un exemplu, am un portret inceput acum… 16 ani, mi-a placut o anumita ipostaza, o anume privire, un zambet, pe care numai cel care priveste cu ochi artistic stie ce inseamna. Am rugat un anume model sa-mi pozeze numai fata, sau numai gura… privirea.

A.B. – Ati avut modele speciale, frumoase?

N.S.- Nu stiu cum s-a intamplat, dat toate modelele mele au fost frumoase, si ma gandesc acum cand o sa primesc un „angel radios”, ca sa va fac o bucurie, mi-ar placea foarte mult sa va pictez pe Dumneavoastra …frumoasa poeta Angela Baciu.

A.B. – Ar fi pentru mine o mare onoare si bucurie, va multumesc foarte mult.

N.S.- Va astept sa colaboram.

A.B. – Acest vernisaj a fost foarte bine primit de iubitorii de arta din Galati. Ce mai urmeaza?

N.S.- In septembrie a.c. voi pleca la Viena cu o expozitie, la baiatul meu. Sper ca si aceasta expozitie sa fie bine primita, desigur totul se va filma, fotografia si se va aduna intr-un material.
Mai concret, sper sa se alcatuiasca un album ce va aparea cat mai curand, cu aproximativ 80 de pagini si voi sintetiza pe etape, ani, decenii, pe jumatate de secol ceea ce am lucrat eu de-a lungul timpului.

A.B. – Pictorul Nicolae Spirescu este un om implinit? Dar fericit?

N.S.- Imi place, este o intrebare filosofica, as putea face filosofie pe marginea acestei teme, am muncit mult, implinirea vine cu timpul. Fericit?
Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi…

A.B. – O ultima intrebare: v-ati dori sa va scrie cineva biografia?

N.S.- Nu, biografia mea …mi-am scris-o singur, prin munca si lucrarile mele.

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, va felicit pentru tot si va multumesc.

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

On By nelursIn Interview, literature, MediaLeave a comment

Interviu realizat de,

ANGELA BACIU

(publicat in vol.”Marturii la sfarsit de veac”, publicistica, Ed.Arionda si in  vol.”Marturii dintre milenii” publicistica, Ed.Limes, – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

Interviu in memoriam cu RADU G.TEPOSU
***
cu Radu G Teposu si D S Boerescu, 1998 MLRRadu G. Teposu (n. 19 aprilie 1954, Sirnea, judetul Brasov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist si cronicar literar roman, reprezentant al generatiei optzeciste.
Pleaca din satul natal la Brasov, unde absolva Liceul „Andrei Saguna”. Intre 1974–1978 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, sectia romana-spaniola. Dupa absolvire ocupa functia de secretar general de redactie al reviste literare Echinox.
Cu repartitie de profesor de limba si literatura romana, a lucrat in satul Marsa, din judetul Giurgiu, in perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat intr-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacara, Viata studenteasca si Amfiteatru.
Dupa 1989, a devenit directorul revistei Cuvantul, conducand in aceeasi perioada si alte publicatii din Bucuresti si Baia Mare. Reprezentant de marca al gruparii clujene de la Echinox, figura proeminenta a generatiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din Romania,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Teposu a murit intr-un accident de masina la varsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

***
“CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE”

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor noastre ?

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !… »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii – preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani,   cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

On By nelursIn Interview, literature1 Comment

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

GeorgeFilipCetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea… Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi!…” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita… ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa…, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire : de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l : asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri…, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem… si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist !

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !

Atunci cand munca inseamna satisfactie deplina si implinire in viata. Dialog cu Alice Nastase, redactor-sef la revista „Tango”

On By nelursIn Family, Interview, MediaLeave a comment


Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

– Cum a inceput “Tango”?

– „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

– De ce acest nume, ce poveste ascunde?

– „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

– Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

– „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

Alice Nastase

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

– Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

– „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

– Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

– Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

– Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

– La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

– Care este cea mai grea parte a muncii tale?

– Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

– Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

– Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

– Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

– Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

– Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

– „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

– Ce sunt cartile „Tango”?

– La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

– Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

– Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

– Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

– Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

– Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

– Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

– Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

– Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, http://www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

– Ce reviste pentru femei citesti?

– Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

– Ce planuri de viitor ai?

– Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

– Ce hobby-uri ai?

– Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

– Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

„In sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile”. Interviu cu poeta si eseista Camelia Tripon

On By nelursIn Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment


In vara lui 2002, poeta si eseista Camelia Tripon participa la Palatul Culturii din Targu Mures, la lansarea atlasului „Hartile adevarului”. Intr-o sala plina pana la refuz, aceasta ia cuvantul si se pronunta plina de curaj, in apararea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund si spontan are atunci, puterea de a impresiona si a inspira o asistenta numeroasa, care ii apreciaza in mod pozitiv si cu discernamant, interventia. Camelia Tripon s-a nascut pe 4 august 1957, la Braila – “Orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian – intr-o familie de intelectuali. Tatal – doctor in agronomie, dar si poet si publicist, iar mama, o pasionata de beletristica, autoare, in anii ‘80, a doua romane – ii asigura Cameliei Tripon o educatie solida. Alaturi de dascalii minunati pe care ii are la gimnaziu si liceu, parintii ii insufla viitoarei poete si prozatoare, dragostea pentru istorie si literatura. Printre eseurile si poemele scrise de Camelia Tripon se numara „Sa ne pretuim stramosii”, „La izvoarele Milcovului”, „Imbratisarea Basarabiei”, „O lacrima pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este casatorita cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon si locuieste la Targu Mures.

Primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”

– Cum a aparat Camelia Tripon trecutul, in vara lui 2002?

– Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul in care pentru prima data, am luat cuvantul in Palatul Culturii din Targu Mures pentru a apara valorile trecutului de orgoliul local. Exista o perceptie, uneori, gresita: „noi, cei dintr-o zona, suntem mai buni”, perceptie care poate denatura istoria. Asa s-a intamplat la lansarea atlasului „Hartile adevarului”, cand un profesor de istorie si-a exprimat nemultumirea fata de faptul ca „Bucurestiul nu apreciaza descalecatul lui Radu din Fagaras”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l considera pe Radu ca fiind urmasul unor boieri din Oltenia care au stapanit Tara Fagarasului. Descalecatele, ca si atestatele, sunt o forma de a elimina istoria veche si chiar preistoria din mentalul colectiv si a rezuma trecutul doar la cateva sute de ani, inscrise accidental pe un document. Am aparat trecutul, explicand ca Radu Negru este pastrat prin denumiri de cartiere (de exemplu in Braila), cat si ca toponime (Negru Voda, Neagra, Negresti), cand se manifesta drept origine a neamului din pamantul negru al tarii (concept intalnit si la egipteni, dar si in Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care inseamna „pamant rosu”). Da, a fost un moment in care mesajul meu a impresionat o sala arhiplina.

– La scurt timp dupa aceea, a urmat debutul tau. Vorbeste-ne despre acest moment.

– In acea perioada mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. intr-o revista, atat despre originea unor termeni, cat si despre opera unor poeti cum este George Cosbuc -despre a carui poezie „El Zorab”, individul spusese ca este o copie a uneia germane, paradoxal mai buna. Si asta pentru a scoate in evidenta ca la noi, termenii „cal” si „calaret” vin de la romani, iar nobletea este confirmata si de particula „von” din numele autorului german. Pare o fortare, deoarece A.I. ar fi trebuit sa stie ca in Romania, calul era cunoscut inca din neolitic, asa ca poetul nostru nu avea nevoie de nobletea si lirica unui german, ca sa scrie „El Zorab”. Dupa multe incercari esuate, scrisori si conversatii cu domnul Marian Oprea, directorul publicatiei, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram sa o conving sa scrie, sa faca o manifestare pentru apararea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit in scrisoarea adresata lui Marian Oprea si in cele doua eseuri ale mele ceva ce a facut-o sa ia decizia sa mi le publice. Asa se face ca in 9 noiembrie 2002, a aparut in pagina de „Cultura si arta” a ziarului „Cuvantul liber”, primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”. Totusi, adevaratul debut a fost in 2 mai 2002, in volumul de grup „Viitorul ne preocupa” cu eseul „Ne preocupa viitorul familiei si al tarii”.

„Sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

– Pasiunea ta pentru istorie are radacini adanci. Cum si de la ce a inceput ?

– Este dificil sa spun ca ea se datoreaza doar unor profesori minunati, cum au fost doamna Dumbrava Agata, in gimnaziu si domnul Nicolae Oprescu, in liceu. As spune mai degraba, ca in sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile; este motivul pentru care arheologii si antropologii cauta in sol relicve, iar astronomii, in Univers. Nu pot spune ca sunt o pasionata de istorie, mai degraba imi place sa caut raspunsuri la ceea ce ma preocupa; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se intrepatrunde si devine un fel de arheologie lingvistica, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscatoare dascalilor mei care m-au instruit cu pasiune si exigenta, dar si tatalui meu – un iubitor de poezie si literatura. In anii ‘70, tata a venit cu informatia ca limba romana se apropie mai mult de sanscrita decat de latina. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” si „Mahabharata”, inainte de a invata sa scriu. Am scris in acest sens – si va invit sa il cititi – eseul „Gandul”. Insa ceea ce ma impresioneaza este acea cunoastere superioara a inaintasilor pe care aparent ii credem primitivi, in comparatie cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum sase, zece mii de ani, cuvinte care s-au pastrat in sanscrita, ca un document de referinta.

„Noi inca mai avem sansa de a exista”

– In eseul “Sperante”, afirmi: „Atata timp cat va mai exista o voce care sa ne aminteasca de adevaratele noastre traditii inca mai existam.” Cum crezi ca se mai pot pastra traditiile in contextul transformarilor actuale care au loc in societatea romaneasca?

– Vedeti, ideea nu-mi apartie, ea este darul facut de Craciun de o intamplare fericita, cand intrand intr-o librarie, am cumparat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; in ea exista un citat din J.M. Michaelis, care afirma in 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhiva unde descoperirile omenesti sunt la adapost de cele mai suparatoare accidente; arhiva pe care flacarile n-ar putea s-o mistuie si care nu ar putea sa piara decit o data cu naruirea totala a natiunii.” De aici vine si ideea ca atata timp cat printre noi mai exista o singura persoana care este constienta de valoare limbii materne (aceasta arhiva a neamului) si ia atitudine, noi inca mai avem sansa de a exista si de a nu ne dizolva in neantul vremurilor. Un rol deosebit il joaca bunicii si parintii, care ar trebui sa invete sa le transmita urmasilor din arhiva vietii lor – de la obisnuintele alimentare la respectul fata de stramosii apropiati, bunici, strabunici, apoi incet, se ajunge la trecutul tarii si al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importanta pretuirea cartilor, sa para neatinse dupa ce le citesc – si cred ca acest respect imi vine de la dictionarele imbracate ale tatalui meu si de la cartile daruite de mama si mamaia. Am observat ca si cartile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsa ca scrisul va deveni o traditie in familia noastra; daca acum nu se manifesta, totusi in gimnaziu, fiul meu a inceput sa scrie si sa-si impresioneze profesoara de limba romana cu o compunere libera la olimpiada, asa cum am facut si eu la varsta lui. Sper sa transmit mai departe si cusutul artistic, ajurul, punctul romanesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jacheta din stofa alba cu matase neagra). In acest periplu printre termeni din traditia noastra, se poate enumera si macrameul, la care mama a fost priceputa inca din scoala primara. Reinvierea traditiei nu inseamna doar portul popular, ci ar insemna sa invatam semnificatia fiecarui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile sa se mandreasca si cu zestrea familiei, aceea de a sti sa coasa si chiar sa pastreze un obiect al copilariei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi radacini; vor fi doar niste flori taiate intr-o vaza de cristal, cand ar putea fi o floare din gradina tarii care in final, rodeste si lasa in urma ei, semintele trecutului.

„Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii”

– „Cred in Eminescu. Traiesc dorul lui de tara binecuvantata de Dumnezeu.”, spui in eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, in care te referi la poezia „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”. Are sens sa mai fim optimisti atunci cand ne gandim la viitorul Romaniei, ca tara binecuvantata de Dumnezeu?

– Cred in viitorul tarii si implicit, al intregului Glob Pamantesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere – „ca de pe un pod, sa cobor prin intuneric si noroi; am sovait si atunci, am descoperit ca de pe pod se poate trece usor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit ca trebuie sa caut increderea in lumina si nu tenebrele pline de pesimism; solutia a fost eseul „Fara frica spre lumina”. Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, si credinta va avea o conotatie fireasca, fara frica si fara sa mai fie folosita ca un troc: „Ma rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie sa-mi dea ceva in schimbul efortului facut”. Am inteles ca in viata este mai valoroasa ideea de a face bine (iar daca nu poti, nu face rau) decat a-mi etala credinta in manifestari publice si tot timpul sa cer ceva. Eu cred ca Dumnezeu stie mai bine decat mine care ne este calea; de aceea eu doar multumesc si ii sfatuiesc si pe altii sa spuna :”Faca-se Voia Ta!”

C. TriponAsta insemna ca in sufletul lor sa fie mai multa dorinta de cunoastere, decat de imbogatire. Amintiti-va de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori in ceruri. Calea este alegerea noastra; daca dorim sa invatam sa fim buni si sa traim in armonie cu natura si cu Dumnezeu, calea va fi usoara si fara suferinte mari.

„Oare noua epoca este antiromaneasa?”

– „Stefan cel Mare si Sfant e in noi”, se intituleaza un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit sa vorbim despre ideea de unitate si armonie nationala. Mai pun pret romanii azi, pe asa ceva?

– In contexul actual, in care sentimentul pozitiv fata de locul si poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de tara devine o taina a inimilor noastre, unde judecatorii neamului nu pot ajunge. Glia stramoseasca este plina de sangele inaintasilor nostri. In Braila, este o vorba – „cine bea apa din Dunare nu mai pleaca”. Plecarea nu se leaga de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Braila, dar spiritual, niciodata. Altfel spus, „sangele apa nu se face” si cred ca despre acest lucru pot vorbi mai bine, romanii din diaspora; unii din ei au trait situatia cand un copil, desi nascut departe de tara, este atras de glia stramoseasca. Chiar daca aparent nu se manifesta, acel concept legat de umbra stramosilor din „Musatin si codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi sa crezi in viitor, oricat de dezamagit ai fi, atunci cand auzi de exemplu, ca un copil a afirmat ca „parca n-am facut agricultura pana in sec. VI, daca „plug” provine din slava”, iar altul alege istoria la capacitate, spunand ca-i mai importanta decat geografia, pe care o invata cu aceeasi placere, din proprie initiativa. Barbatii adevarati exista; ei sunt cei obisnuiti de mii de ani sa apere fruntaliile tarii (atunci erau persii, azi sunt cei stapaniti de lacomie si setea de putere). Sentimentul unitatii se afla in inimile tuturor, chiar daca aparent, nu se manifesta; el a fost scris cu sangele stramosilor.

–Cum crezi ca s-ar putea educa la tanara generatie patriotismul si dragostea pentru valorile nationale?

– Afara de componenta interioara, un rol important il joaca educatia din familie si vocatia dascalilor; din pacate, ceea ce am observat in ultimii douazeci de ani, ma intristeaza. Promovarea Halloween-ului in scoli de catre profesori, chiar obligandu-i pe copii sa participe si ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formarii natiunii romane), mi se pare grava. Profesorii romani ar trebui sa invete din grija plina de responsabilitate a dascalilor maghiari pentru instruirea copiilor si modul cum ii incurajeaza pe elevi sa pastreze traditia: de la mandria purtarii costumului popular, pana la deprinderi practice, specifice traditiei lor. Este dureros sa vezi in aceeasi scoala, copii care invata sa-si pastreze traditia si invatatoare romance care se rezuma doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comunistilor, invatatoarea mea ne-a cerut sa coasem, sa tesem, a organizat recitari succesive de versuri in ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a invatat cantece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epoca este antiromaneasa? Dascalii de azi nu au avut modele, s-au nascut orfani?… Dar si orfanii gasesc exemple de urmat, in colegi si vecini. Eu inca mai cred in valorile familiei si in implicarea dascalilor si sper ca vor apare in societatea noastra oameni plini de vocatie, care vor constientiza ca Dumnezeu ne-a daruit o tara minunata, pe care noi trebuie sa o pretuim si sa o lasam urmasilor nostri plina de ganduri si fapte pozitive, sa cladim o imagine frumoasa, asa cum facem atunci cand ne construim/aranjam caminul/cuibul nostru. Si poate cel mai important lucru ar fi ca unii romani sa devina crestini cu adevarat, adica sa renunte la invidie. Bunastarea materiala nu este un pacat; ea trebuie incurajata si laudata cand este obtinuta cinstit, si cei care o poseda manifesta decenta. Nu in ultimul rand, sa ne gandim ca Eminescu, prin versurile si scrierile sale, este o dovada vie de iubitor de neam si tara.

„Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor”

– Ai primit si critici pentru ceea ce sustii, ai intampinat rezistenta?

– Am primit critici pentru un eseu publicat in martie 2003, iar raspunsul meu a fost un alt eseu – „E din ce in ce mai bine” – in care afirmam: „Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu sa credem ca si altii, chiar de alte confesiuni si din alte religii sunt animati de dorinta de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, atragand vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras si mai mult pe cei care cred in neamul nostru si care spera in refacerea si inaltarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai putin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost intelese si eu sper ca intr-o zi, vor aparea adevarati lingvisti, care vor reusi sa demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generand noi ipoteze.

„Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc”

– Stiu ca ti-ai dorit foarte mult sa ii cunosti pe romanii din Diaspora. In ce s-a concretizat acest vis al tau?

– Inca din anii ‘90, afirmatiile domnului dr. Napoleon Savescu mi-au trezit dorinta de a contribui cu explicatii legate de limba si civilizatia dezvoltata in spatiul carpato-dunarean.

In 2004, am ajuns la Congresul International de Dacologie. Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc (prin limba, indiferent de etnie). Mi s-a oferit sansa de a putea comunica virtual si fizic cu romanii din diaspora. La inceput, au fost cei din Consiliul Mondial Roman, in 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine in fata discursului plin de venin si dezbinator a unei persoane din Basarabia, incercand sa readuc la armonie si unitate – actiune sustinuta apoi de domnul general Mircea Chelaru si de senatorul Vladut Nisipeanu, presedintele Ligii Internationale a Romanilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie si ulterior, prin eseurile publicate, limba romana a devenit calea de comunicare cu romani din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie si ne uneste; cu gandul putem fi mereu in Romania, chiar daca fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informatii din ceea ce scriu sa ajunga prin intermediul romanilor din diaspora la prietenii/cetatenii din tarile in care acestia traiesc. Sunt convinsa de exemplu, ca anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care traditia si limba lor se apropie ca vechime de a noastra (si de scrierea de la Tartaria Prin asemanare, prin ceea ce ne leaga – limba indoeuropeana sau altfel spus, prin spatiul eurasiatic in care vietuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu mot decat altii, ci alaturi de altii. Am fost si mai suntem niste privilegiati, traind intr-o zona cu temperaturi moderate si cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu si sa nu uitam sa pastram, chiar sa refacem ecosistemul afectat si, uneori, distrus de defrisari, exploatari miniere de suprafata, etc. Daca nu invatam nimic din greselile facute, atunci ne condamnam viitorul neamului, iar romanii din diaspora nu vor mai putea spune ca „ acolo sunt radacinile mele.”

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

– Ce planuri de viitor ai?

– Sa invat sa inteleg cat mai mult, iar din cand in cand, sa pot darui din ce am adunat.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Imi place sa urc, vara, pe crestele muntilor. Am fost in Retezat, Fagaras, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucas, Caliman si mi-as dori sa pot sa ajung in Alpi. In rest, timpul liber il petrec printre ganduri si carti.

– Ce hobby-uri ai?

– Iubesc florile si imi place sa le inmultesc, sa vad cum dintr-o frunza se formeaza o planta care infloreste.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– As indrazni sa va rog sa aveti incredere in voi, iar cand aveti probleme, va sugerez sa cititi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; daca reusesti sa te concentrezi asupra a ceea ce citesti, timpul fuge usor, sufletul incet-incet, se vindeca si ochii se lumineaza. Iubiti florile; sunt atat de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Ganditi constructiv, alegeti armonia si astfel ajutati tara, oriunde ati trai – prin ganduri pozitive si prin voi insiva. Fiti buni si incercati sa aveti o viata normala/armonioasa.

„A gandi realist nu inseamna a te ingrijora continuu.” Dialog cu psihoterapeut Cristiana Alexandra Levitchi

On By nelursIn Family, Interview, Life and HealthLeave a comment


Cristiana_LevitchiCristiana Alexandra Levitchi este psiholog-psihoterapeut la spitalul Dr. V. Gomoiu, din Bucuresti. Licentiata a Facultatii de Sociologie-Psihologie-Pedagogie, sectia Psihologie, la Universitatea Bucuresti, Cristiana Alexandra Levitchi isi incepe in 2000, formarea in psihoterapia experientiala a unificarii. Trei ani  mai tarziu, aceasta decide sa isi continue instruirea si opteaza pentru o specializare in psihoterapie individuala (numita si psihoterapie adleriana). Cristiana Levitchi este de asemenea, practicant de NLP autorizat de  International NLP Foundation  si a colaborat ca si redactor la revista “Psihologia Azi Magazin”.  De-a lungul anilor, Cristiana Levitchi a participat in calitate de invitat, la emisiuni de radio si televiziune, la Radio Delta, Radio Romania Cultural, Radio Romania Actualitati, Antena 1, B1 TV, Prima, Goodlife Channel si a scris articole de specialitate la numeroase reviste. Cristiana Levitchi s-a nascut pe 12 decembrie 1973 la Bucuresti. De la parintii sai a mostenit simtul frumosului, simtul critic, placerea de a se instrui si a citi, instinctul in situatii critice, curajul de a merge mai departe, perseverenta, energia, insa si sensibilitatea care o ajuta in munca pe care o face. Cristiana Levitchi este casatorita din 1998, cu Bogdan Levitchi, de profesie inginer.
“Deciziile noastre de viata nu sunt aproape niciodata rationale sau exclusiv rationale”
– Esti psihoterapeut  specializat in psihoterapia experientiala a unificarii si psihoterapie adleriana.  Ce este „psihoterapia” si de ce ai ales acest domeniu?
– Sunt specializata in psihoterapie experientiala a unificarii, psihoterapie adleriana si am multe ore de formare in analiza tranzactionala. Psihoterapia este o modalitate de tratament care se face prin metode si tehnici specifice, fiind centrata pe reducerea/eliminarea simptomatologiei, a disfunctionalitatilor si integrarea mai buna a persoanei in societate, dezvoltarea unor abilitati noi de a face fata in viitor, gasirea unor solutii mature la situatiile de viata, restructurare si o reconfigurare a propriei personalitati, o integrare a sinelui mai buna. Psihoterapia se bazeaza pe tehnici verbale, experientiale, artistice, dramatice. Dincolo de tipurile de psihoterapie, cea mai importanta in procesul de psihoterapie este relatia psihoterapeutica. Daca clientul nu lucreaza la problema lui, terapetul nu poate face nimic. Cei doi au nevoie pentru rezultate, sa faca o echipa. Psihoterapeutul il ajuta pe client sa isi puna intrebarile potrivite si sa isi dea raspunsurile si solutiile potrivite. Psihoterapeutul impreuna cu clientul gasesc semnificatia simptomelor si cauza lor. In terapiile umaniste nu este importanta simptomatologia (atac de panica, compulsie, obsesie, fobie, depresie, cefalee psihogena, gastrita, enurezis, tic), ci semnificatia si cauza simptomatologiei. O terapie eficienta pe termen lung, dupa mine, nu urmareste ca persoana sa nu mai aiba simptome, ci sa fie eliminate cauzele care dau simptomele. Daca nu se lucreaza pe cauza, ci doar pe simptome, mai devreme sau mai tarziu, clientul va gasi “un alt simptom”, deoarece cauza nu a fost atinsa, inteleasa si vindecata. Simptomul este “virful icebergului”, cauza fiind cea care este necesar sa fie analizata in psihoterapie. Este foarte impoartant ca in terapie, clientul sa inteleaga ca este parte din proces, nu ceva sau cineva pasiv, care asteapta o “vindecare” miraculoasa. Psihoterapia ajuta persoana sa devina mai matura emotional, capabila de responsabilitate, de a gandi singura, de a se schimba si a evolua. Psihoterapeutul pune intrebari in asa fel incit persoana poate sa isi ofere singura solutiile. Pe de alta parte, unii psihoterapeuti isi exprima si opiniile proprii in legatura cu o problema ridicata de client fara a da sfaturi, rareori sugestii. In psihoterapie conteaza si personalitatea psihoterapeutului si personalitatea clientului, nu intotdeauna tipul de psihoterapie. Fiecare este liber sa isi aleaga psihoterapeutul, tipul de psihoterapie, la fel cum si un psihoterapeut poate sa isi selecteze clientii. Personal, incurajez foarte mult in terapie – biblioterapia si incurajez autoanaliza dincolo de orele de terapie. In definitiv gandirea disfunctionala nu se schimba numai in 55 minute, cat dureaza sedinta de psihoterapie, ci se schimba de-a lungul intregului proces de psihoterapie, si atunci cand clientul nu este in ora de terapie, ci la serviciu, acasa, cu prietenii. O metafora pentru psihoterapie ar fi: psihoterapia este ca o operatie. Sa spunem ca un om se juleste si ii curge sange – are o rana deschisa. Ajunge acasa, nu se spala, nu se dezinfecteaza si isi pune un bandaj… Peste o saptamana, rana a copt si a facut puroi si se sparge.. Rana e suprainfectata. Avem nevoie de a da jos bandajul care s-a dovedit nefolositor, sa dezinfectam rana (si deseori ustura si doare)…, sa lasam sa se vindece, sa se formeze o cicatrice in timp. Clientul vine deseori in criza…, cu rana suprainfectata de ani de zile (din copilarie)…, dupa ce a incercat sa o bandajeze fara sa o curete. Rana e adanca, are puroi si supureaza. Clientul are nevoie sa inteleaga ca trebuie sa dea la o parte bandajul pentru a lucra asupra ranilor trecutului. Lucrul asupra trecutului nu e intotdeauna placut, insa este intotdeauna util. Dupa clarificarea trecutului, rana se inchide, se cicatrizeaza si incepe sa creasca un strat nou de piele…. Acel strat nou de piele, in psihoterapie poate fi: o credinta benefica-realista (care inlocuieste o credinta negativa-disfunctionala), o viziune despre sine, lume si viata realista si matura. In psihoterapie, se lucreaza pe trecut pentru prezent si viitor. Fireste ca o persoana care vine la psihoterapie se dezvolta si personal. Mai multe detalii la http://www.sensart.ro/psihoterapie-ce-este.html
Psihoterapeutii adlerieni spun ca orice persoana care are in copilarie o amintire unica in care apare ceva legat de moarte se prea poate ca la maturitate sa devina medic, psihiatru. Foarte interesanta remarca…. si fireasca, de altfel. Medicul si psihoterapeutul au rolul de a “da ajutor” unei persoane in suferinta. Deseori, si medicul si psihologul au avut in familie persoane aflate in suferinta sau persoane a caror moarte i-a marcat. In acest fel, acesti profesionisti ajung sa vindece prin meseria lor o problema personala de familie. Ce face un medic ? Sfideaza moartea prin profesia sa.
– Am citit acum cativa ani, cartea lui Daniel Goleman, „Inteligenta emotionala”. S-a spus despre acest volum ca a marcat momentul unei revolutii in psihologie prin analiza importantei emotiilor in dezvoltarea personalitãtii umane. Lucrarea ta de diploma, “Inteligenta (abilitatea) emotionala si creativitatea” este prima lucrare din Romania care trateaza conceptul de inteligenta emotionala. Te-am ruga sa ne spui ce te-a determinat sa te opresti la inteligenta emotionala?
– In 1997, tin minte ca erau foarte putine carti noi pe piata. Am avut intuitia de a imi lua ca si lucrare de diploma importanta acestei abilitati emotionale in viata noastra. Dupa 1990, s-au tradus multe carti despre inteligenta emotionala si acum acest concept este foarte cunoscut si foarte utilizat, mai ales in cadrul cursurilor de dezvoltare personala in firme, companii. Mai toata lumea vorbeste astazi despre mai multe tipuri de inteligenta diferite si despre rolul lor particular in succesul persoanei pe plan profesional si personal. M-a atras aceasta tema pentru licenta posibil si pentru faptul ca eu sunt stangace ca lateralitate si stangacii de obicei, au emisfera dreapta dominanta – cea corespunzatoare caracterizata prin: creativitate, globalism, stil analogic, intuitie. (Mai multe detalii la : http://www.sensart.ro/dominanta-cerebrala.html). Am intuit ca doar cu logica rationala nu putem atinge un echilibru interior, nu putem fi multumiti de noi insine si cu ceilalti. Studiile stiintifice si experientele de viata arata ca un om cu inteligenta academica (care poate face doua facultati si avea multe diplome) nu are o viata implinita si fericita, daca nu poseda si acest tip de inteligenta emotionala.  (Mai multe la http://www.sensart.ro/inteligenta-emotionala.html) Radacinile inteligentei emotionale le putem gasi la Th. Ribot care vorbeste despre simtire si o logica afectiva si Gustave le Bon care face diferenta intre eul afectiv si eul rational. (Mai multe in http://www.sensart.ro/logica-afectiva..html). Pe de alta parte, deciziile noastre de viata nu sunt aproape niciodata rationale sau exclusiv rationale, ci dimpotriva, sunt afective. Rolul emotiilor in viata este mai important decat rolul ratiunii, desi multi dintre noi credem contrariul.
Fizicul si psihicul se influenteaza reciproc
– „Si Dumnezeu poarta negru uneori – Incursiune in partea ascunsa din noi”, „Istorii la o cafea cu ciocolata – Cazuri terapeutice istorisite inedit”, “Istorii la umbra unor castele vechi – Cazuri terapeutice istorisite inedit”, „Istorii cu parfum de leandri – Cazuri terapeutice istorisite inedit” sunt cateva din  volumele care iti poarta semnatura. Te rugam sa ne prezinti unul din cazurile terapeutice descrise in aceste lucrari.
– Nu o sa vorbesc explicit despre un caz, ci doar despre unele cazuri care au puncte comune. Multe dintre problemele celor care au venit la terapie izvorau din credintele disfunctionale pe care le aveau despre sine, lume si viata, transmise deseori, din generatie in generatie de catre parinti si bunici.
De exemplu: O femeie avea atacuri de panica. Acesta era simptomul. Atacul de panica servea la ascunderea adevaratelor sentimente si ganduri fata de sotul ei si fata de seful ei. In loc sa isi exprime frustrarea, mania autentica fata de cele doua persoane din viata ei, ea inventase atacurile de panica pentru ca ceilalti sa se poarte frumos cu ea. Ea se simtea culpabila pentru ostilitatea pe care o resimtea fata de sef si sot. Astfel, pentru a isi proteja eul, folosea acest simptom. Cu cat facea pe plac sotului si sefului mai mult, cu atat era mai pasiv-agresiva in comportare si ii sabota si se sabota si pe ea. A invatat in terapie sa isi exprime dorintele si cererile direct si onest, fara a mai disimula.
– Se stie ca fizicul si psihicul interactioneaza in dublu sens, influentandu-se reciproc. Cu totii am auzit de asa numitele „boli de stres”. Ai intalnit in practica ta de pana acum, astfel de cazuri? Ce solutii concrete poti sa le oferi cititorilor nostri, pentru a face fata mai usor „bolilor de stres”?
– Da, fireste ca trupul reactioneaza la problemele emotionale si la gandirea disfunctionala si noi putem sa ne inducem o stare proasta din punct de vedere fizic si psihologic. As putea spune cumva ca viata insasi este un stres…, ca sa nu patologizam prea mult acest termen prea utilizat in ultima vreme. Alti termeni utilizati tot in ultima vreme sunt criza si depresie. „Toata lumea” trece prin criza si prin depresie… Uneori, se abuzeaza de aceste notiuni si nu se inteleg adecvat. In definitiv, parafrazand pe cineva : nu exista boli, ci bolnavi. Fiecare reactioneaza diferit la angoasa de viata si de moarte. De fapt, daca vrei, exista stres „bun” si stres „rau”. „Stresul bun” se numeste eustres si „stresul rau” disstres. As spune ca stresul bun constituie provocarea medie pe care este necesar s-o avem in viata, pentru a trai echilibrati si multumiti, satisfacuti. Studiile arata ca cei care nu au in viata provocari sunt la fel de stresati ca si cei cu stres negativ (tensiuni la locul de munca, in familie, cu vecinii si altele). Concluzia tipic greceasca – avem nevoie de „stres mediu” in viata. Asa cum o motivatie medie ne indreapta spre succes, un stres bun si mediu ne mentine vii, functionali si eficienti. Avem nevoie pentru a contracara stresul negativ, de o igiena psihologico-emotionala in fiecare zi pentru noi insine, pentru cuplul si /sau familia noastra. Daca nu ne facem timp zilnic, macar ½ de ora pentru noi insine, „oboseala cronica” si „stresul” (sub orice forma) nu vor intarzia sa apara. Exista foarte multe metode de destresare (fiecare ar fi de dorit sa si le cunoasca si sa le aplice): tehnici de relaxare, qi-qong, masaj, aromoterapie, biblioterapie, yoga, desen, muzica, de preferat clasica, scrierea automata – intr-un jurnal, si altele.  Intr-o societate de consum in care ne lasam consumati de altii…, de societate si produsele ei…., avem nevoie mare de o limita pe care s-o punem societatii. Altfel, devenim niste morti vii, niste alienati din punct de vedere afectiv, social, mental, niste roboti.
“Dependenta si singuratate”
– La Conferinta Nationala a Psihologilor din Romania ai prezentat lucrarea “Dependenta si singuratate”. Ai pornit de la niste cazuri pe care le-ai tratat, atunci cand ai conceput aceasta lucrare? Poti sa ne descrii un astfel de caz si solutia pe care ai oferit-o?
– Intr-un caz, era vorba de o persoana cu tulburari de alimentatie si cu relatii de parteneriat multiple. Practic, avea adictie de mancare si relatii. Prin ele, isi suplinea un gol afectiv. Avea de fapt, o “foame” de recunoastere si iubire, foame care nu ii fusese satisfacuta in copilarie. Am lucrat cu ea mai ales pe relatia cu mama ei, care fusese abuziva (cicalitoare, critica) si pe acceptarea de sine. Clienta a avut rabdarea si puterea de a intelege si invata ca a avea relatii pasagere sau relatii nesatisfacatoare nu inseamna fericire…, ci dimpotriva. Dupa o vreme, a ales un partener care ii oferea o relatie stabila emotional si intimitate afectiva, renuntand la relatiile cu parteneri abuzivi, asemanatori mamei ei.
– Cand trebuie sa apelam la un psihoterapeut?
– Cand simtim ca nu mai suntem functionali intr-o parte a vietii noastre, cand am trecut sau trecem printr-o trauma (pierderi, deces, familie abuziva, divort al parintilor cand eram copii), cand avem simptome somatice (cefalee, gastrita, crize cardiace, lipotimie, ameteli si altele), cand avem tulburari fobice, obsesiv-compulsive, atacuri de panica, tulburari de somn, distimii, cand avem de trecut printr-un doliu, cand nu ne mai intelegem cu cei din jur, cand nu ne mai intelegem cu si pe  noi insine (pentru ca am pierdut contactul cu noi insine), cind pur si simplu, dorim sa ne cunoastem mai bine pe noi insine, sa fim constienti de noi insine, sa ne dezvoltam.
Pentru ca pierderile fac parte din viata, este important sa stim sa le gestionam
– Se stie ca pictatul, desenatul, sculptatul, cantatul, scrierea poeziilor sunt un mod creativ de a ne exprima emotiile. Cand si de ce ai inceput sa pictezi?
– Am preluat talentele artistice de la bunicii mei si de la mama. Imi plac mai mult crochiurile decat pictura si mult timp, am lucrat crochiuri. Nu este intamplator ca eram tentata sa desenez mai mult figuri, decat peisaje. Imi place sa desenez crochiuri in carbune – mai ales, portrete. De mica m-au fascinat expresiile fetelor (evident neintamplator fata de ceea ce fac acum – descrifrez dupa expresii ceea ce simte persoana din fata mea).
– De ce anume esti interesata in prezent? La ce lucrezi zilele acestea?
– Lucrez la o carte care – cred eu, o sa fie foarte practica si folositoare : despre pierderi, traume, doliile din viata noastra. Nu exista persoana pe lumea aceasta care sa spuna ca nu a pierdut nimic in viata. Pierderile fac parte din viata, insa este important sa stim cum le integram. Aceasta carte o scriu in colaborare cu editoarea Clara Toma (fiecare are o alta formare si cartea va surprinde abordarile fiecareia).
„…as prefera sa traiesc clipa”
– Ce planuri de viitor ai?
– Mai intai, as prefera sa traiesc clipa. Asa cum spun intr-un articol, societatea occidentala a uitat sa Traiasca, fiind caracterizata doar de verbul a face si a avea. Doresc sa ma bucur de tot ce imi ofera viata si sa fac cu placere tot ce fac si acum. Profesional, doresc sa incep si alte formari in domeniul psihoterapiei (considerand ca diversitatea este mai buna decat o singura abordare terapeutica).

– Cum iti petreci timpul liber?
– Citesc, merg cu sotul si catelusa in parc, ma intalnesc cu prietenii, vizionez emisiuni pe Discovery Travel & Living, desenez.
– Ce hobby-uri ai?
– Ca si hobby-uri pot spune ca am in genere, arta – o cunsum si o produc (cand imi fac timp), acupunctura, homeopatia, insa si lucruri care nu pot fi postate la hobby-uri, cum ar fi natura. E o adevarata incantare sa ma plimb pur si simplu, pe strazi, cu sotul, cu catelul sau singura si sa privesc arhitectura unor case vechi incadrate de copaci si natura. De altfel, Cartile denumite „Istorii” sunt scrise intr-un stil care releva dragostea mea pentru arhitectura veche. Una dintre meseriile pe care as fi putut sa le am este designul arhitectural.
– In loc sa te invit sa le adresezi un mesaj final cititiorilor nostri, as vrea sa te rog sa transpui pentru ei, in calitate de psihoterapeut, aceasta sintagma – „Don’t worry! Be happy!”
– Sintetizand, sintagma aceasta semnifica libertatea interioara a persoanei care „fiinteaza”, mai mult decat „face” (care nu este specifica societatii occidentale…, poate mai mult unora dintre societatile orientale… sau unor triburi, poate). Mai semnifica, dupa parerea mea, si lipsa de ganduri disfunctionale – de ingrijorari ale zilei de maine, gen : „Daca se intimpla X…..? „, ingrijorari care fac mai mult rau decat bine, deoarece unele nu sunt fondate in realitate, ci doar inventate. A gandi realist intr-o situatie nu inseamna a te ingrijora continuu sau a face din „tantar armasar”, ci a evalua situatia si cu mult calm si echilibru, a lua o decizie. Sintagma insa, poate avea si o conotatie mai putin buna, ascunzand un mecanism de aparare defensiv – negarea. Cand o persoana trece printr-o situatie care nu suporta amanare, ar face o mare greseala daca si-ar spune „Ei si ?”. Practic, intre cele doua extreme: persoana care vrea sa controleze totul, perfectionistul si persoana care lasa lucrurile la voia intamplarii, care nu se responsabilizeaza pentru nimic, se afla persoana echilibrata care analizeaza si evalueaza – cand sa nu se panicheaza si cand sa actioneze in functie de situatie.

“Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Interview, literatureLeave a comment

SlavomirPoetul si eseistul Slavomir Almajan, originar din Zlatita, judetul Caras Severin, si-a descoperit pasiunea pentru scris pe cand era elev de liceu, la Resita. Ani mai tarziu, acesta a inceput sa frecventeze cenaclul “Semenicul”, care   se  aduna in vestita “camera albastra” a casei de cultura din acelasi oras. Aici, Slavomir Almajan are ocazia sa intalneasca oameni uniti de o pasiune comuna – creatia literara. Dragostea pentru cuvantul asternut pe hartie, Slavomir Almajan i-o datoreaza profesorului sau de romana de la scoala generala, Mihai Colac, cel care l-a incurajat la vremea primelor sale incercari artistice. Un alt autentic model pentru scriitor au fost parintii sai. Marturie sta faptul ca Slavomir Almajan s-a decis sa imbratiseze aceeasi profesie ca si tatal sau – contabilitatea. Despre mama, Razumenca, Slavomir Almajan spune ca era o femeie curajoasa si harnica, mare iubitoare de muzica. In 1987, scriitorul si sotia sa, Florica, parasesc definitiv Romania pentru Canada. In prezent, cei doi locuiesc in Kelowna, British Columbia (BC). Slavomir si Florica Almajan au impreuna, doua fiice. Scriitorul s-a nascut pe 2 aprile 1953.   Continue reading ““Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan” →

„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu

On By nelursIn Bible, Interview, literatureLeave a comment

cristina francuCristina Francu a debutat la sfarsitul anului 2008, cu volumul de versuri “Iubirea inlacrimata”. Creatiile ei sunt rodul educatiei crestine primite in copilarie de la parinti, care de altfel, au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare dintre poeziile Cristinei Francu are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984 la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina Francu este casatorita cu Petrica Francu.

„Poezia e o parte din mine”

– Sa vorbim pentru inceput, despre puterea poeziei in viata ta. Ce relevanta are poezia pentru tine?

– Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie. M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!

– Esti absolventa a Facultatii de Filosofie si Jurnalism. Cum este sa fii jurnalist si poet, in acelasi timp?

– Nu-mi pot da seama acum, intrucat nu profesez ca jurnalist, ci am doar o licenta in domeniu. Totusi, cum amandoua tin de tainele scrisului, cred ca ambele cer, in aceeasi masura, timp si inspiratie. Multa inspiratie.

– Iti mai amintesti care a fost primul poem pe care l-ai scris? Continue reading “„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu” →

De vorba cu jurnalistul Lucian Oprea, fondatorul ziarului "Gandacul de Colorado"

On By nelursIn Interview, Media, News, YouthLeave a comment

LucianOprea

La sfarsitul anului 2001, un ziarist ratacit prin Statele Unite ale Americii s-a decis sa puna bazele unui ziar romanesc ce se doreste a fi o punte intre romanii de pretutindeni… S-au scurs de atunci, opt ani, iar “Gandacul de Colorado” apare in prezent, in 4.500 de exemplare tiparite. Gratuit sau prin abonament, ziarul fondat de Lucian Oprea ajunge in majoritatea centrelor comunitatii romanesti, in 49 de state din America de Nord (cele mai importante fiind Colorado, Florida, Illinois, New York, California) si in noua tari.

Lucian Oprea s-a nascut pe 5 august 1975, in orasul Campia Turzii, intr-o familie de intelectuali. Licentiat in jurnalism si cu un masterat in studii americane la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Lucian Oprea ia in 2000, drumul Statelor Unite. Ajuns aici, romanul petrece doua zile la New York, dupa care se indreapta spre Colorado. In toamna aceluiasi an, se stabileste in Estes Park, un orasel frumos din acest stat, unde locuieste de altfel, si in prezent. Lucian Oprea este casatorit cu Codruta Mihaela. Continue reading “De vorba cu jurnalistul Lucian Oprea, fondatorul ziarului "Gandacul de Colorado"” →

Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare

On By nelursIn Europe, Interview, literature, Media, News, RomaniaLeave a comment

dutu-victoritaPoeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o allta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi, si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titular de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie  “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare   pictura.

“Tot ce fac are la baza rigoarea matematica.” Continue reading “Interviu cu poeta si prozatoarea Victorita Dutu despre o lume in care tacerea si singuratatea devin creatoare” →

INTERVIU CU VASILE BEL – pastor al Bisericii Baptiste din Târgu Lapus (MM)

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, Ministry, Romania2 Comments

Vasile Bel


SA FIU ALATURI DE CEL MARGINALIZAT!


Odata un pastor a predicat din textul 1 Corinteni 15:1-5 punand predicii sale titlul:”Evanghelia lui Cristos intr-o coaja de nuca“. Aceste cinci versete biblice cuprind adevaruri esentiale ale Sfintei Scripturi. Merita cu prisosinta a fi citite de fiecare dintre noi.

La fel, pastorul Vasile BEL, reuseste performanta de-a-si prezenta viata si drumul pe care a ajuns la credinta in Domnul Isus, folosind cuvinte putine, raspunsuri simple si sincere. Nu i-a fost prea greu sa ne spuna care sunt pietrele de aducere aminte. Dumnealui a avut o viata de loc usoara. Dimpotriva. Si, foarte pe scurt, a prezentat-o asa cum a fost ea. Cu lumini si umbre. Chiar daca tatal sau a decedat foarte curand, Tatal Ceresc nu a intarziat sa-i calauzeasca pasii pe drumul Fiului Sau.

– Prezentati o scurta autobiografie incluzand si primii ani de scoala si cateva amintiri care in timp v-au format personalitatea.

M-am nascut in 06 octombrie1956 in localitatea Tg. Lapus. Când am venit cu mama de la spital, nou nascut, tatal meu era ingropat de 2 luni, dar am fost primit de fratele meu de 2 ani, bunicii din partea lui tata si un strabunic. Rând pe rând acesti bunici au inceput sa plece in vesnicie, iar in 1962 în familie,   mama a ramas cu cei doi copii, Ion si Vasile.
In anul 1963 am început scoala în sat si era de mers pâna la scoala cca 2 km dus si alti doi la întoarcere. In vara anului 1966 situatia financiara a familiei a devenit tot mai grea si mama a hotarât sa fiu dat la Casa Copilului si sa urmez 8 clase, apoi scoala profesionala.
In acea vreme, tot timpul am simtit mult lipsa tatalui si ma gândeam cât de bine era daca m-as fi nascut intr-o familie cu amândoi parintii! Asa se face ca am perceput cumva lumea ca ostila. Insa, în mintea mea, se contura o idee si o dorinta de care sunt condus si azi: sa fiu alaturi de cel care este marginalizat.

–Cum v-ati dat seama ca sunteti un tanar pacatos, un om care are nevoie de iertarea si bunavointa lui Dumnzeu? Care a fost momentul in care v-ati predat viata in mana Domnului?

Cand am terminat scoala nu credeam ca exista Dumnezeu si am trait ca atare, desi duminica mergeam la Manastirea Rohia si participam la slujba. Nu suportam pocaitii de loc. Fratele meu s-a pocait mai intai. De la el stiam ceva de pocaiti. Am trecut prin cinci incercari diferite si la fiecare ziceam: “de scap de aici ma pocaiesc si eu“. Doar la a cincea incercare m-am hotarat. Hotararea am luat-o intr-o duminica, cand s-a citit la Cina Domnului din cartea Isaia, cap. 53. Atunci am zis: ” daca Domnul a suferit pentru mine de ce sa fiu impotriva Lui“?

– Care sunt bornele sau pietrele de aducere aminte ridicate in timp pana in momentul in care s-a conturat tot mai clar chemarea la credinta in Dumnezeu?

(1) Eram cu vaca familiei la pascut cu alti tineri si am pierdut-o intro zi si mi-am zis “Daca o gasesc seara, cand sa merg la serviciu, ma pocaiesc!” Am cautat-o cu totii peste tot si cand s-a inserat am pornit cu toti spre casa. Vaca mergea pe drum inaintea noastra.
(2) Eram in caroseria unui camion inalt, incarcat cu lemne. Camionul s-a balansat puternic cand a trecut peste un parau. Pe mine, de sus de la inaltime, m-a aruncat jos si nu mi s-a intamplat nimic!
(3) Intr-o vara, la Baia Mare au venit niste tineri din Turda. Mi-am pus o dorinta catre Dumnezeu si am zis: “Daca voi fi si eu printre cei ce merg impreuna cu acesti tineri la lac, atunci ma pocaiesc.” Si Domnul a deschis si acest drum pentru mine, care a fost decisiv pentru hotararea care trebuia s-o iau.

– In ce moment al vietii ati primit chemarea Domnului de a-L sluji ca pastor? Cum s-a intamplat?

Dorinta de a deveni preot o nutream de copil. Stiam ca preotul este mai aproape de om si poate sa-l ajute. Dupa ce am primit pe Domnul in inima, tinerii din Biserica m-au luat cu ei si ma puneau sa vorbesc, sa predic si mi s-a aprins dorinta de a fi pastor de-acuma, nu preot cum gandeam, dar nu vedeam cum. Eram casatorit si nu vedeam nici o sansa. Insa Domnul m-a indemnat prin fratii din biserica. Asa se face ca in 1987 fratele Vasile Talpos a inceput un curs cu tinerii si nu jumai. Se numea “Curs pentru ajutor de pastor“. Curs intensiv, de scurta durata, care a tinut pina in 1990. (Vasile Talpos este rectorul Institutului Teologic Crestin Baptist din Bucuresti)

– Ce trebuie sau e bine sa stie cel care doreste sa ia decizia de a sluji ca pastor?

1.) Sa aiba aceasta chemare.
2.) Sa fie constient ca nu toti oamenii-i vor fi apropiati.
3.) Sa poata suporta cand este infruntat si sa aiba puterea de a nu raspunde cu aceeasi moneda.
4.) Sa stie ca el slujeste, nu altii il slujesc pe el.
5.) Sa nu se lege de unele realizari; sa fie in stare sa plece in alta localitate de va fi oportun sa se desprinda de un loc in care si-a consolidat viata si pozitia.

– Odata intrat in slujba de pastor, ce s-a schimbat in viata dvs. de zi cu zi?

Citirea zilnica a Bibliei, citirea altor carti si mult studiu.

– Vorbiti-ne despre  familia D-voastra. Aratati-ne unde ati slujit pentru inceput? Care au fost primele impresii, greutatile, dar si binecuvantarile Domnului?

M-am casatorit in anul 1980 cu Aurelia. Avem doua fete, Claudia si Cristina, care acuma sunt casatorite, la casele lor.”

Am lucrat in bisericile de la tara, in satele din jurul orasului Baia Mare, si, din 1990, am intrat in lucrare ca pastor in localitatea Chiuiesti. Nu am fost luat prin surprindere, deoarece stiam ce ma asteapta si eram foarte hotarat. Am stiut sa am o oarecare retinere cand cineva ma prea aprecia sau cand cineva ma prea critica. Chiar mergeam cu fratii la lucrul campului. Un crestin ortodox m-a oprit odata si mi-a zis: “Dumneata mergi si ajuti pe enoriasi, iar noi mergem si lucram la parintele nostru!” Atunci m-am bucurat ca am putut fi model pentru cei din jur.

– O perioada foarte important ati slujit in Chiuiesti- judetul Cluj. Ati traversat doua epoci separate de revolutia din 22 decembrie 1989. Povestiti cateva episoade, din framantarile si trairile fiecarei perioade.

Framântari mari au fost în anul 1990 si dupa aceea, din cauza ca s-a retrocedat pamântul. Fratii se dadeau în judecata pentru pamânt si erau mari nemultumiri, resentimente si ura. Domnul ne-a ajutat si am depasit cu bine perioada si nu a cazut nimeni de la credinta, ba dimpotriva, chiar s-au intors oameni la Domnul.

– Din anul 2000 slujiti biserica din Tg Lapus si locuiti in casa parinteasca din Rohia, aflata la cca 7 km de oras. Locurile in care traiti sunt remarcabile geografic, cu marete peisaje, apoi sunt imbibate puternic de istorie si  traditii ortodoxe. Manastirea Rohia este de notorietate in Ardeal; dar si in Romania. Acolo a trait ani buni Nicolae Steinhardt, intre 1978-1989, dar si poetul Ioan Alexandru. Cum ati imbinat in viata de zi cu zi, slujirea crestin baptista in mediul pregnant ortodox si atat de aproape de o manastire renumita?

Desi am copilarit in apropierea manastirii si am cunoscut cele doua personalitati amintite, nu am adus în slujirea mea ca pastor nimic din directia acestora, pentru ca nu se potrivesc învataturii biblice. Ca pastor baptist ma port la fel ca un om de rand, vorbind cu toti oamenii si cautând sa fiu o lumina.

Vasile Bel – La ROHIA, în Gradina casei

– Cum ati aborda un crestin ortodox, ce i-ati spune ca pastor baptist? Daca sunteti implicat in viata comunei Rohia. Ce subiecte ati abordat si cu ce rezultate?

Discut cu ei. Vorbesc cu oamenii si le spun ca Biblia este singura Carte care trebuie respectata si dupa care trebuie sa ne ghidam viata.
Apoi, traditia si toate regulile ei nu sunt biblice si ii aduc in situatia in care le explic ce zice traditia si ce spune Biblia despre icoane, post, rugaciunile la sfinti si altele.

– Care ar fi o definitie pentru un crestin autentic?

Crestinul autentic e persoana care il iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele, demonstrand cu fapta, adica fiind ascultator de Dumnezeu.

– Ce proiecte sau planuri de viitor aveti?
Dorinta mea este ca in aceasta zona sa fie in fiecare sat o Biserica baptista.

– Ce recomandare ati face tinerilor care doresc sa aleaga cariera de slujire ca pastor?

Sa nu se gandeasca la asa ceva daca stiu ca nu vor putea fi un exemplu de slujire.

– Ce hobby-uri aveti? Ce faceti in timpul liber?

Gradinaritul, altoirea pomilor, lucrul in natura, cititul.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?

Sa nu se teama de profetiile care prevad dezastre si catastrofe, de nici o veste rea. Dumnezeu este pe tron si conduce universul. El are puterea sa ne ajute sa ajungem in siguranta la El.

"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura

On By nelursIn Europe, Interview, Romania, YouthLeave a comment

DeliaFlorea1Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase si multiple preocupari artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. In prezent, Delia Florea este studenta la Facultatea de Arte plastice si decorative, in orasul natal, Baia Mare si in paralel cu scoala, lucreaza la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu”, din aceeasi urbe. Delia Florea este de asemenea, licentiata a Facultatii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxa  Asistenta sociala, din Baia Mare si are un masterat in Etnologie si antropologie sociala. Delia Florea s-a nascut pe 9 mai 1965. Continue reading “"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura” →