EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – O “enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste

Viata unui om poate fi cuprinsa într-o fila sau într-o enciclopedie. De ceea ce am realizat si ceea ce a ramas în urma fiecaruia dintre noi, depinde, pâna la urma, verdictul posteritatii. Însa, uneori, exista posibilitatea ca un singur om sa strânga în mintea sa, cu o precizie uimitoare, parcursul sinuos al vietii altor semeni. Octavian Curpas este acel colectionar norocos al biografiilor unor personaje care ar fi ramas pentru totdeauna anonime, daca n-ar fi existat Dumitru Sinu, un român plecat din tara natala cu mult timp în urma.

 Autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, aparut la Editura „Anthem”, Arizona, SUA, este, cel mai probabil involuntar, un antropolog al exilului românesc. Cartea sa este un amestec de biografii povestite si impresii personale, atent selectionate si inteligent dozate, astfel încât sa te captiveze pâna la final.

 Din rândurile numeroase ale cartii razbate stilul cursiv, în care exceleaza dialogurile cu nea Mitica, povestitorul din umbra, un fel de ghid nevazut al cititorului printre vietile personajelor. Aceasta constructie inteligenta între povestitor si autor naste o simbioza fermecatoare care-l cucereste pe cititor chiar de la începutul volumului.
 
 Celor care isi doresc sa înteleaga sacrificiile, împlinirile si dezamagirile unui transfug, le recomand calduros aceasta carte, pe care o consider un fel de „enciclopedie” a destinelor unor oameni obisnuiti deveniti eroi de poveste. Istorisirile inspira optimism si încredere, iar în multe privinte capitolele cartii capata valente particulare, care ne fac sa credem, ca fiecare dintre noi se poate recunoaste în rolul unui personaj real din amintirile lui Nea Mitica.

Claudiu Lucaci – redactor TVR,
fost consul general al Romaniei la Los Angeles, California

www.claudiulucaci.ro

 

NASTRUSNICUL GRUP BILDERBERG – SI LABIRINTUL „REGALITATII” ROMÂNESTI…!

Iata ce spunea CLADIU SAFTOIU (fost consilier prezidentialo-basist, la Cotroceni!), în seara de 27 octombrie 2011, în emisiunea lui Mihai Gâdea, Sinteza zilei, pe la orele 22,30:

(…)Sa nu credeti ca a fost întâmplatoare interventia domniei sale (n.mea: Traian Basescu), prin iunie, iulie, alaturi de Ion Cristoiu, când i s-a pus o întrebare servita referitoare la rolul lui Antonescu si al Regelui Mihai. Se stie de multa vreme ca România este o tara impredictibila în Uniunea Europeana. CANCELARIILE, MARILE CERCURI CARE DECID ÎN ACEASTA LUME, CUM AR FI GRUPUL BILDERBERG, STIU UN UN LUCRU: ROMÂNIA NU ESTE UN PARTENER PREDICTIBIL ÎN UE, TOCMAI PENTRU CA ESTE CONDUSA DE POLITICIENI, IAR CLASA POLITICA ROMÂNEASCA ESTE UNA DINTRE CELE MAI CORUPTE DIN UNIUNE. ATUNCI SE PUNE PE TAPET SI ÎN DISCUTII DESTUL DE SOFISTICATE, DAR DISCRETE, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN TARILE FOSTE COMUNISTE” .

…Celebrul Grup Bilderberg/TRILATERALA (prin care se planuieste, azi, reducerea populatiei terestre, de la 7,5 miliarde, la…240 de milioane!) , în care Nicolae Ceausescu a refuzat sa intre – dupa cum ne informeaza spionul Stelian Octavian Andronic: „<<In 1971, înainte de constituirea Trilateralei, în 1973, cineva care facea parte si din serviciile secrete, si membru al Grupului Bilderberg, a încercat sa-l racoleze pe Ceausescu. Nu pot sa dezvalui identitatea acestuia, dar este o persoana foarte cunoscuta pe plan mondial>>, ne spune fostul spion. <<Reactia lui Ceausescu a fost categoric împotriva. Daca ar fi fost de acord, soarta lui si a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei, chiar de catre Trilaterala. Informatiile noastre au fost clare: în ianuarie 1989, reprezentantii Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valéry Giscard d’Estaing, si Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova, cu Mihail Gorbaciov. Dupa care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceausescu, i-a spus: <<NE VEDEM ÎN DECEMBRIE… DACA NE MAI VEDEM!>>“…!!! – http://www.philadelphia.com.ro

…Eu, personal, sunt PENTRU Monarhie în România – DAR NU STRAINA, NU IMPUSA PRIN JOCURI POLITICO-ECONOMICE (ticaloase si meschine, teribil de…omenesti!) dinafara: prin COROANA ROMÂNIEI, s-ar reda demnitatea DIVINA Neamului Românesc. Am iesi, probabil, dintre manele, tiganism organic si golanismo-mârlanism…!

Poate s-or mai gasi, daca nu Musatini, macar ceva Cantemiresti, ori chiar Movilesti… – ori Basarabi, ori Brâncoveni, ori chiar Corvinesti…fie si ceva Ghiculesti sau Cantacuzini „post-fanarioti”, daca nu e-ncotro!…pentru o încoronare, cu folos românesc „de obste”!

Eu stiu bine „cât îi poate rânza” familiei HOHENZOLLERN-SIEGMARINGEN si câta dragoste de România poate avea ea:

1CAROL I a concesionat strainilor pâna si laptele din tâta mamelor valahe (sa nu uitam nici scandaloasa „afacere Stroussberg” [1] – nici înstrainarea pamântului românesc, catre liftele venetice si pagâne, fapt care a determinat explozia verbului eminescian: „Si cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, /Sboara paserile toate /De neagra strainatate. /Numai umbra spinului /La usa crestinului. /Isi desbraca tara sânul, /Codrul, frate cu Românul,/ De secure se tot pleaca /Si isvoarele îi seaca! /Sarac în tara saraca!//Cine-au îndragit strainii /Mânca-i-ar inima cânii, /Mânca-i-ar casa pustia /Si neamul nemernicia. //Stefane, Maria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las’ Arhimandritului /Toata grija schitului, /Lasa grija Sfintilor /In sama parintilor, /Clopotele sa le traga /Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga, / Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca sa-ti mântui neamul tau! /Tu te-nalta din mormânt /Sa te-aud din corn sunând /Si Moldova adunând. /De-i suna din corn o data, /Ai s-aduni Moldova toata, /De-i suna de doua ori /Iti vin codri-n ajutor, /De-i suna a treia oara /Toti dusmanii or sa piara /Din hotara în hotara, /Indragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile!”)

…si cu atât mai putin sa uitam faptul ca, tot Carol I, a facut oficiul de „curea de transmisie” benevola, între „metrul” mason de la Sinaia si „executantii” austro-români din Bucuresti, atunci când s-a pus problema „azvârlirii peste bord” a lui MIHAI EMINESCU!)…;

2FERDINAND I, asa-zis „Întregitorul” n-a „miscat în front”, în fata Reginei Maria-consoarta, care, daca s-a re-întregit ceva, prin România noastra (si …„S-A”…cel putin, teritorial – cu mult mai putin, însa, SPIRITUAL! – de aici si remarca lui CZC: „O tara e atât de mare, cât de mare îi este Neamului Ei – CREDINTA ÎN DUHUL DUMNEZEIESC!”), aceasta s-a realizat nu prin „rege”, ci prin amantii ei si prin oamenii politici, responsabili si patrioti, de atunci – tip Ionel I.C. Bratianu (culmea: pro-german!), Alexandru Marghiloman – si, surpriza! – masonul Alexandru Vaida-Voievod, n. 27 februarie1872, Olpret, azi Bobâlna – d. 19 martie1950, Sibiu („proeminentul politician român din Austro-Ungaria citeste declara?ia de auto-determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta)1[2], care îi afla pe George Clemenceau (n. 28 septembrie1841 – d. 24 noiembrie1929 – … seful Masoneriei din acele vremuri teribile!) si pe Lloyd George, cum s-ar zice, „în toane bune”, la Paris… – si obtine (ce ironie a sortii: TOTpe servetel”, cum a fost, apoi, pierduta pentru normalitate, România, la Ialta!) …cam tot ce s-a numit, apoi, „România Mare” – adica, ROMÂNIA NORMALA!

3CAROL AL II-LEA este supranumit, extrem de graitor, „regele asasin”: nu doar ca instaureaza un regim autoritaristo-dictatorial (dimpreuna cu ELENA LUPESCU/WOLF si banda ei israelito-plutocratica!), ci inaugureaza terorismul politic, în România – macelarind (cu acord de la Hitler, amicul lui! – …sa faca bine sa taca toti latraii de pseudo-istorici, care neaga atât „tandretea” dintre Carol al II-lea si Hitler, cât si pe aceea dintre Stalin si Mihai I!) o întreaga generatie de tineri auto-jertfitori pentru patrie – si singurii AUTENTICI ANTI-BOLSEVICI: generatia formata în Scoala de Eroi, SCOALA DE DEMNITATE ROMÂNEASCA, a lui Corneliu Zelea Codreanu!

4MIHAI I, care s-a „remarcat” printr-o fapta unica, în analele razboiului al II-lea mondial (tineretea nu poate fi scuza pentru ticalosie!): nu doar ca l-a arestat pe seful „de facto” al Armatei Române (sub influenta nefasta a „sfetnicului” mason Mocsony-Stârcea!), pe MARESALUL ION ANTONESCU, cel care, pe de o parte, ducea tratative ONORABILE de iesire a României din razboi (nu „capitulari” fara conditii si invazii, „cu noaptea-n cap!), pe de alta, organiza, pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, dar si pe crestele Carpatilor – REZISTENTA ANTI-BOLSEVICA A ARMATEI REGALE A ROMÂNIEI!!!!) – dar l-a si predat comunistilor si, prin ei – rusilor/SOVIETICILOR, de la Moscova… – …determinând, astfel, un fals proces, încheiat cu „executarea” (de fapt, ASASINAREA!) Maresalului Patriot!

…Pâna si „seniorul” plecat, de curând, la Ceruri, ION DIACONESCU, stia despre „complotul DUDA”, care ferfeniteste, de tot (daca mai era ce…!), demnitatea „de drept si de fapt” a familiei regale, de azi, a României (istoricul Armatei Române, MIRCEA DOGARU, vorbeste, insistent si cu documentele „pe masa”, despre o „impostura regala”: regele Mihai I s-ar numi, spune dl MIRCEA DOGARU – „Cetateanul MIHAI ARGESANU” – si, prin argumentele dlui DOGARU, se fac tot mai multe atacuri, tot mai vehemente si mai deschise, la adresa lui Mihai I… – la care acesta nu raspunde nu dintr-un exces de…”eleganta regal-princiara”, ci pentru ca, se pare, nu are cum se apara de Adevar [3]!!!):

(…)Printul Nicolae are azi 26 de ani. Este fiul Principesei Elena, cea de-a doua fiica a Regelui Mihai. S-a nascut la 1 aprilie 1985 la Geneva, Nicholas Michael de Roumanie Medforth – Mills. Tatal sau, Robert Medforth – Mills, a fost profesor si oficial ONU. Parintii sai au divortat în 1991, dupa opt ani de la casatorie. Tatal sau a murit în 2002. Nicolae are o sora mai mica, Elisabeta Karina. Potrivit Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, semnate de Regele Mihai la 30 decembrie 1997, PRINTUL NICOLAE ESTE ABIA PE A TREIA POZITIE A SUCCESIUNII LA TRON, DUPA PRINCIPESA MARGARETA SI MAMA SA, PRINCIPESA ELENA. (…)Si noi, dupa vizita aia a Regelui (n. mea: de Paste, 1992), ajunsesem la convingerea ca asta e solutia. Copilul ala avea vreo opt – zece ani, asa ceva. În vreo zece ani devine major. (n.red.: Dupa paranteza cu vizita de Pasti, revine la scrisoarea grupului monarhist. Se petrecea în primavara lui 1997.) Astia propusesera pe un neamt. Eu n-am vrut sa semnez. Regele a transmis ca a primit scrisoarea. A zis ca atunci când va veni el de Craciun în România vom sta de vorba asupra solutiei la problema asta. El a venit de Craciun (în realitate, a venit în vara lui 1997 – n.r.), dar vad ca nu ma cheama. La o reuniune, la Palatul Elisabeta i-am spus: Majestate, ati promis ca de Craciun veti sta de vorba, Da, aveti dreptate, zice, mâine ati putea? Si am fost si am avut o convorbire cu Regele. Si ne-am înfundat tocmai la problema asta cu succesiunea. Zice, am vazut propunerea voastra cu printul neamt, si ca el (Regele – n.r.) propune (…)Dar cine n-a fost de acord cu Nicolae? Ei s-au consultat, Regele cu Regina, cu familia, sau a luat Regele singur hotarârea?
Nu, toata era opera familiei. CÂND I-AM PROPUS PE NICOLAE…, A ZIS, NU, CA NU STIE NICI ROMÂNESTE… DAR, ZIC, PARCA MARGARETA STIE ROMÂNESTE? SI E FATA DE 30 DE ANI… SI-MI ADUC AMINTE, STÂND DE VORBA, CA A VENIT REGINA…
Când stateati de vorba cu Regele?

Da. Si a venit Regina: Cât stati aicea? S-a facut coada afara! (Tonul cu care blândul Diaconescu reda cuvintele Reginei este greu de descris. Ca un ordin suierat, rostit cu un amestec de furie si dispret. De altminteri, se pare ca Regina ar fi facut ceea ce se numeste “o scena“. Ar fi patruns ca o vijelie în cabinet, trântind usile de perete. Ar fi strigat furioasa, suficient de tare cât sa auda si alti participanti la receptie si batând cu bastonul în podea, “CA DIACONESCU ÎNCEARCA SA-L CONVINGA PE REGE S-O ÎNDEPARTEZE PE MARGARETA DE LA TRON. SA FACA BINE SA-L LASE ÎN PACE CA REGELE DEJA A HOTARÂT!”)
Dumneavoastra erati singur cu Regele într-o camera?
Da.
Si a intrat peste dumneavoastra?

Deci asa s-a creat un curent pro-monarhic, dar cu solutia asta, Margareta.
Pe Margareta…
Da“ – cf. Adrian Patrusca/Horia Tabacu, Cum si-a taiat Monarhia craca de sub tron, în EVZ.RO, 29 august 2011 – interviu luat, acasa, liderului taranist Ion Diaconescu.

…Aceste lucruri le spune Ion Diaconescu si într-o scrisoare, publicata în cartea sa, Dupa Revolutie, Ed. Nemira, 2003: „Prin primavara anului 1997, am primit o scrisoare adresata regelui, redactata de un comitet promonarhic constituit initial în jurul lui Corneliu Coposu în timpul vietii acestuia si mi se cerea sa semnez scrisoarea ca succesor al lui Coposu . Printre membrii comitetului respectiv îmi amintesc de Dan Grigore, Alexandru Paleologu si Doina Cornea. Autorii scrisorii erau preocupati tot de problema succesiunii la tron si-i propuneau Regelui sa se conduca dupa statutul Regelui Carol I. Acest statut, pornind de la faptul ca Regele Carol I n-avea mostenitori directi de sex barbatesc, a prevazut ca acesta sa mearga în Germania, la fratele sau mai mare, din Casa de Hohenzolern Sigmaringen si sa adopte pe al doilea nascut al acestuia care a devenit mostenitor si viitorul Rege Ferdinand. Eu am considerat însa aceasta formula depasita, trecusera patru generatii de atunci si formula nu avea nici o sustinere în opinia publica româneasca. În schimb, dupa vizita familiei regale din 1992, la care participase si micul print Nicolae, copilul uneia dintre fiicele Regelui, se crease un foarte puternic val de simpatie în favoarea acestuia si toate cercurile monarhiste îl considerau drept posibil mostenitor al tronului. Dupa ce le-am prezentat argumentele pentru aceasta solutie, autorii scrisorii au fost de acord cu formula sustinuta de mine si au convenit sa modifice scrisoarea în acest sens, propunând ca solutie principala nominalizarea micului print ca mostenitor al tronului, mentinându-se în subsidiar si solutia lor initiala privind aplicarea statutului Regelui Carol I. Scrisoarea astfel modificata a fost semnata de mine si predata initiatorilor, pentru a fi înmânata Regelui”.

…Cunosc (ceea ce putini cunosc, azi, în România!) si scrisoarea lui CEZAR LAZAROVICI, din Tel Aviv, catre ideologul/liderul spiritual post-codrenist al Miscarii Legionare, FAUST BRADESCU – scrisoare în care originea asa-zisilor „regi valahi” , din veacurile XIX-XX se lamureste, definitiv : „Noi (n.n.: evreii si masonii)V-AM ADUS ÎN TARA UN MARE REGE, DINTR-O VENERABILA FAMILIE DE EVREI, dar voi nu ati meritat aceasta cinste. Porcilor!

…Si uite ce se-apuca sa „clocotesca” nastrusnicii de masoni „bilderbergieni”, cu sef de filiala valaha MUGUR ISARESCU (acum, abia, pricep cum a reusit nu prea inteligentul evreu Mihai I nu doar SA SE ÎNTÂLNEASCA (înainte de a face asta cu Parlamentul!) – cu dl MUGUR ISARESCU! – …dar, si pe la mijlocul discursului de 800 de cuvinte, din Parlamentul României, sa alature (grozav de…„fratern”!) Academia Româna de…BANCA NATIONALA: „Îsi fac datoria fata de tara institutii CA ACADEMIA SI BANCA NATIONALA, desi vremurile de azi nu au respectul cuvenit fata de ierahia valorilor din societatea românesca”. Mai, sa fie: VITELUL DE AUR, pururi, pus GARDIAN AL DUHULUI!!!

 

Domnilor “vraci ai Lumii”, masoni nenorociti! Voua nu v-a pasat si nu va pasa si nu va va pasa, macar o clipa, de nenorocirea Neamului Valah! Voi, “bilderbergienilor”, puteati sa decideti Monarhia, în România, înca din 1989! Dar acum, când “puneti pe tapet si în discutii destul de sofisticate, dar discrete, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN TARILE FOSTE COMUNISTE” – o faceti NUMAI cu gândul la faptul ca o monarhie straina (hoasca de “regina a României”, Ana de Bourbon-Parma, nu binevoieste sa stie si sa vorbeasca O BOABA macar, din limba valaha: când i-a luat interviu Eugenia Voda, a vorbit EXCLUSIV în franceza: asa de tare ne iubesc acesti “hop-în-tol”, cu le ziceau taranii, în veacul al XIX-lea! – …nici fetele Majestatii Sale nu cunosc valaha, probabil tot din aceeasi…”prea multa dragoste de tara, ce da pe dinafara”! – …pur si simplu, LE PUT SI VALAHA, DAR SI VALAHII!!!) – …da, cu ajutorul unei monarhii straine de orice înseamna Duh Românesc, veti putea, “bilderbergienilor trilaterali”, sa jefuiti si ce-a mai ramas prin tara… – …PÂNA LA DISPARITIA ROMÂNIEI…ca ROMÂNIE A ROMÂNILOR/Urmasi ai TRACILOR SI A MARTIRILOR VOIEVOZI! “Bilderbergienii” nu mai au nevoie de un Golan Imprevizibil (“România este o tara impredictibila în Uniunea Europeana” – zice “goarna” de Claudiu Saftoiu…), precum si precât de Golan este si mai poate, înca, sa fie TRAIAN BASESCU – ci de un “hot lacom, prins în/cu TOATE haturile” apartenentei de/la… “FAMIGLIA” (regalitatea a devenit, din GARANTA LUI DUMNEZEU, pentru prosperitatea Neamului VALAH, cum era sub Sfintii Musatini, Cei PURURI Îngenunchiati în BISERICA LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL! – o MAFIE INTERNATIONALA, suprapusa peste/identificata cu Iudeo-Masoneria MONDIALIST-CAMATAREASCA!), la CLOACA MASONICO-BÂLCEANA A EUROPEI! Nici macar sa nu îndrazneasca A MIMA “Majestatea Sa” MIHAI I nesupunerea… – fata de “verisorii” lui mondialisti (“de vitrina-de vitrina”, regisorii astia “iluministi/illuminati”, dusi de zgarda ori de lantug, de catre “bilderbergieni” – …dar “majestuoasa si preagratioasa” Elisabeta a II-a a Angliei, “verisoara” lui Mihai I… – ESTE ÎN FRUNTEA TOPULUI CELOR MAI BOGATI OAMENI DIN LUME!), cei pusi pe crima si jaf si genocid si…terracid!!!

Ar mai fi ceva (subliniat, discret, si în interviul luat regretatului lider taranist, ION DIACONESCU): regele Mihai I nici nu mai are autoritate, în clanul sau evreiesco-tiganesc: “(…)Mai vârstnica principesa Margareta face cunostinta, bineînteles întâmplator, cu un actor aratos si cu zece ani mai tânar. Focul se aprinde. Sentimentele nu tin seama de vârsta si nu pleaca urechea la suspiciuni, cum ar fi pedigriul junelui Duda, al carui tata a fost secretar PCR, a detinut functii în PSD si, colac peste, ca sa zicem asa, pupaza, mai era si bun prieten cu Ion Iliescu. Degeaba a bombanit batrânul Rege, n-a avut spor în fata femeilor. Dupa doi ani de curte, casatoria e gata. Radu Duda devine print. La sfârsitul lui 2007, REGELE TRECE PESTE LEGEA SALICA SI O DESEMNEAZA PE PRINCIPESA MARGARETA DREPT MOSTENITOARE A TRONULUI. PRINTUL NICOLAE ESTE SCOS DIN JOC. DUPA DECESUL REGELUI, DUDA VA DEVENI PRINT CONSORT. ADEVARATUL CONDUCATOR AL CASEI REGALE A ROMÂNIEI. Trecusera 60 de ani de la abdicarea din 1947.

Într-un articol din revista Caminul Românesc care apare la Geneva, Nicolette Franck, autoare a mai multor carti despre viata Regelui, afirma ca DUDA A FOST INFILTRAT ÎN FAMILIA REGALA DE SERVICIILE SECRETE LA ORDINUL LUI ILIESCU. Presa publica un document incendiar care provine din biroul fostului prim-secretar PCR Iasi: UN TABEL CU NUME DE PERSOANE SI DATELE LA CARE PCR A APROBAT CA ACESTEA SA DEVINA PERSOANE DE SPRIJIN PENTRU SECURITATE. PE LISTA, RADU DUDA, ACTOR LA TEATRUL NATIONAL DIN IASI, PENTRU CARE PCR DADUSE APROBARE SA DEVINA PERSOANA DE SPRIJIN A SECURITATII LA 9.03.1986. Seful Securitatii Iasi, Constantin Ciurlacu, sustinea în 2006 ca lista este reala. Noul Print respinge indignat toate acuzatiile de colaborare cu Securitatea. De altfel, va si obtine o patalama corespunzatoare de la CNSAS, în ciuda vociferarilor lui Mircea Dinescu.
Din toamna lui 2002, legaturile sale cu PSD se oficializeaza: devine emisar pentru integrare euroatlantica al guvernului Nastase. Se molipseste de apetitul pentru afaceri dubioase si implica Familia Regala în scandalul fregatelor britanice, pentru achizitionarea de la fier vechi a carora, spune presa, s-ar fi dat o mita de 7 milioane de lire sterline. Schimbarea de putere din 2004 nu înseamna o schimbare si pentru Duda. El ramâne emisar al guvernului DA, gratie puntilor trainice care leaga PSD de PNL.
Estimp, Regele Mihai dispare tot mai mult de pe scena publica. Imaginea sa se topeste. Prezentele sale devin tot mai decorative. În toate ocaziile, ceremonii, sarbatori, singurul care vorbeste pentru Familia Regala este Printul Duda. Pe treptele decaderii, Regele Mihai îi acorda lui Adrian Nastase, seful ginerelui, titlul de “Omul Anului 2003” oferit de tabloidul VIP!
LOVITURA DE GRATIE PENTRU CASA REGALA VINE ÎN 2008, CÂND PRINTUL DUDA, SOTUL VIITOAREI REGINE A ROMÂNIEI, ÎSI ANUNTA CANDIDATURA LA PRESEDINTIA TARII. Batrânul Rege, depasit de situatie, accepta cu jumatate de gura situatia penibila în care a fost pus: “Nu este un lucru obisnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viata ne-a pus în fata multor situatii neobisnuite, pe care am reusit sa le trecem cu bine”. TOTUL S-A TERMINAT: CASA REGALA A ROMÂNIEI RECUNOASTE REPUBLICA IMPUSA DE TANCURILE SOVIETICE! Dupa aceasta a doua abdicare a Regelui, printul-candidat, cotat cu 3% în sondaje, se retrage grabnic din competitie. MANEVRA DE ANIHILARE SI COMPROMITERE A REUSIT! Mai mult, PRIN PRESTATIA SA ÎN CAMPANIA ELECTORALA, DUDA ATRAGE CASA REGALA ÎN BATALIA POLITICA. O SCOATE DIN NEUTRALITATE SI O POZITIONEAZA PE ESICHIER, CEEA CE REPREZINTA ULTIMUL GRAD DE ÎNJOSIRE A COROANEI.

Ba penultimul! Anul trecut, Regele participa la parada de 9 mai de la Moscova. Însotit, bineînteles de Radu Duda, îmbracat în ofiter. Moscova a învins din nou
!” – cf. Adrian Patrusca, Manevrele prin care Duda a pus mâna pe Casa Regala a României, luni, 29 August 2011.

Sau, în acelasi ziar:Actorul Radu Duda o cunoaste pe Principesa Margareta, cu 10 ani mai în vârsta decât el, în 1994 si se casatoresc în 1996, cu toata opozitia Regelui. Nicolette Frank, apropiata a Regelui Mihai, scrie în revista “Caminul Românesc” de la Geneva ca Duda a fost infiltrat de serviciile secrete în Casa Regala la ordinul lui Iliescu.

Atitudinea lui Ion Iliescu fata de Casa Regala se schimba radical dupa casatoria lui Radu Duda cu Margareta. Viitorul print consort ajunge reprezentant al guvernului Nastase. Numele sau este implicat într-un mare scandal de presa, legat de o presupusa mita de 7 milioane de lire sterline care s-ar fi platit pentru achi­zitionarea celor doua fregate scoase din uz de marina britanica”.

Deci, cine îsi vrea o “duda” drept rege…n-are decât sa fie regalist/monarhist (în sensul dat acestor vorbe, azi, de catre snobii care îsi dau peste cap, ochii cei crocodile-lacramosi…si se prefac ca n-au mai vazut, în viata lor, o fiinta mai supraterestru de inteligenta, înteleapta, buna si distinsa, decât…“Majestatea Sa Regele Mihai”…!).

Eu, mai putin impresionabil decât “trombonistii” si decât toti “fripturistii” si fariseii – mi-as dori un VOIEVOD-CIOBAN, cu HARUL MARTIRIULUI DE/PENTRU NEAM… – un MUSATIN, un BASARAB ori BRÂNCOVEAN [4]…cei care, “cu sângele lor, au spalat pacatele noastre”!!!

Daca asa stau lucrurile cu “infiltrarea lui Radu Duda”, ca “om al lui Iliescu” – sa ne mai mire, oare, “schimbarea cu 180 de grade” a atitudinii lui Iliescu, fata de…”FAMIGLIA…regala” – din 1990 pâna în 1992 …si, de la nunta lui Duda cu Margareta, “sa te tii, pânza, sa nu te rupi”…?! Guvernul Adrian Nastase propune, guvernul Tariceanu dispune…”Proiectul, intiat de Guvernul Nastase si însusit de Cabinetul Tariceanu,  prevede ca Regele Mihai urma sa primeasca 30 de milioane de euro, în schimbul castelelor Peles, Pelisor si Foisor, precum si pentru celelalte bunuri din inventarul acestora.
Dupa ce a trecut de Parlament, Legea despagubirilor pentru Rege a fost declarata integral neconstitutionala, de catre judecatorii Curtii Constitutionale.
ACUM, CABINETUL TARICEANU A GASIT  MODALITATEA PRIN CARE SA FENTEZE ACEASTA DECIZIE”- cf. Cristina Trefas si Maria Manoliu, art. Statul va da regelui Mihai tot 30 de milioane euro pentru palate, în gândul.ro, 11 noiembrie 2005 (…“Gândul” este, si azi, dupa 6 ani, tot ziarul C.T.P.-ului – care a devenit, peste noapte… adorator “rrromeoliano-julietesc” al… Casei Regale! – cf. art. Regatul pentru un magar, 25 octombrie 2011! – …stie ce stie sinistrul, “cacealmistul” … – dar teribil de informatul personaj infernalo-malefic, de melodrama dâmboviteana!).

…“Bilderbergienii” vor nu doar sa-si “recupereze” …nu împrumuturile, CI CAMETELE!!! – ..ci, pur si simplu, sa schimbe geografia Europei, în asa fel încât unele state, precum este, în primul rând, România – SA DISPARA, PUR SI SIMPLU SI FARA NICIO ZARVA!!!

Datele “recoltate” de la recensamânt m-au lamurit pe deplin: DA, ISRAELUL CENTRALIZEAZA TOATE INFORMATIILE/BILANT DESPRE VALORILE STATULUI ACTUAL ROMÂNESC (ceea ce noi, în 21 de ani de “democratie sinucigasa”, prin guvernanti tradatori si bicisnici, N-AM “TENTAT” NICIO CLIPA, MACAR!), PENTRU A-SI INSTALA, PE LOCUL ROMÂNIEI, NOUL LOR STAT-RAI/”CANAAN”, fagaduit lor de…SATAN!!! – …si, culmea! – fara vreo urma de…”problema arabeasca”, prin jur…!

Iata de ce, eu personal, nu vreau, în egala masura, nici “pedelei”, nici “basesti”…niciun soi de MÂRLANO-GOLANO-TRADATORI!!!- …DAR NICI ASA-ZISI HOHENZOLLERNI”…: evreinobili” si, mai cu seama… brigando-aventurieri, de renume (si NARAV, parsiv si statornic, precum RÂIA!) europeano-criminalo-mondialist!!!

De ce? PENTRU CA-S, SI UNII, SI ALTII, RUDE (MORALE!) MULT PREA DE-APROAPE (…apropiate de MOARTEA NEAMULUI meu…)!!!

TOT VISEZ SI TOT VOI VISA, PÂNA-OI MURI, NISTE CALAUZE SFINTE (…nu niste cazaturi tradatoare, nemernice, MÂRLANCE ori SNOABE! – TOT AIA: DISPRETUITOARE, DE MOARTE! – ALE PAMÂNTULUI CARE I-A PRIMIT/GAZDUIT!!! – …cazaturi cu cautaturi închiondorate, de ucigasi!), PENTRU SFÂNTUL NEAM AL VALAHILOR…!!!

…Tot se va-ndura (cândva – CU CERTITUDINE!) Hristos-Dumnezeu, ca sa se mântuie Neamul meu cel atât de vechi, de nobil si de umilit întru viforele istoriei… – Neam de MARTIRI, de CRUCIFICATI/RASTIGNITI (…precum ION VODA Armanul, precum „craisorii” CLOSCA si HOREA si TUDOR si…!), CUMPLIT DE DEMNI…!!!

 

prof. dr. Adrian Botez

NOTE:

1 AFACEREA STROUSSBERG a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea constructiei liniei ferate Roman – Bucuresti – Vârciorova consortiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german. Neregulile descoperite ulterior în contract si conditiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român.

Henri Bethel Stroussberg, supranumit in secolul al 19-lea “regele cailor ferate” din Europa, a primit in 1868 din partea statului roman concesionarea pe 99 de ani a liniei ferate pe distanta Roman-Bucuresti-Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, pe care urma sa o construiasca intr-un rastimp de cinci ani. Istoria acestei afaceri pare izbitor de asemanatoare cu cea a constructiei autostrazii Transilvania, incredintata fara licitatiile cerute de lege de catre Guvernul Adrian Nastase, Grupului american de inginerie si constructii Bechtel, socotit cel mai puternic realizator de cai rutiere din lume. Cu alte cuvinte regele neincoronat al constructiilor de autostrazi al acestui secol.

In 1866, Printul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, agreat de numeroase Curti monarhice europene, este ales printr-un plebiscit domnitor al Romaniei. La 10 Mai in acelasi an, cu prilejul depunerii juramantului in fata Parlamentului, el tine o cuvantare, in care isi expune propriul sau program de transformare a tarii intr-un stat european, subliniind intre altele cerinta esentiala pentru atingerea acestui tel, anume existenta unei retele de cai ferate. El spunea: “E cel mai bun mijloc de a activa productia, de a favoriza traficul si de a favoriza raspandirea luminilor”. Fara indoiala, avea perfecta dreptate, insa problema era faptul ca Romania traversa o criza financiara, datorata imprumuturilor contractate in strainatate de regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situatie penibila care a contribuit in final la abdicarea acestuia, fortata de partidele liberal si conservator care dominau Parlamentul.

La venirea pe tron a Principelui Carol I, Romania nu dispunea decat de linia Bucuresti-Giurgiu, care facilita legaturile cu Europa Occidentala pe calea ferata, conectata la cea fluviala cu navele pe Dunare. Proiectul princiar de a inzestra Romania cu o retea feroviara aparea generos si atragator pentru populatie si partidele politice, care l-au salutat cu entuziasm, parand o initiativa de bun simt a sefului statului. Nu se stia insa ca, in spatele acestui program, se afla interesul major al noului suveran de a capata recunoasterea sa ca domnitor al Romaniei de catre marile puteri europene, indeosebi Imperiul Otoman. Prusia, al carei cuvant era ascultat fara nazuri de Poarta Otomana trebuia sa fie contactata prima. Caci, ca la biliard, pentru ca Romania sa capete ce dorea, adica firmanul de investitura a noului domnitor din partea Turciei, precum si recunoasterea perpetuarii unirii celor doua principate Muntenia si Moldova, demersurile diplomatice necesare se cereau incepute nu la Istanbul, ci la Berlin. Iar la Berlin, una din conditiile secrete impuse Romaniei contra serviciilor diplomatice a fost ca drumurile de fier necesare tarii sa fie concesionarea unei companii prusace. Evident, afacerea aparea foarte convenabila ca idee politica. Atat Prusia, cat si Romania aveau de castigat. Prusia primea bani, iar Romania dobandea o infrastructura moderna.

Pana aici, toate bune. Numai ca, la sfarsitul secolului 19, ca si la inceputul celui de al 21-lea, orice concesiune publica din Romania trebuia facuta, conform Constitutiei, doar pe baza unor licitatii. Guvernul s-a conformat legii si a deschis o licitatie internationala, la care s-au angajat o companie spaniola si cateva companii austriece. DAR, INAINTE CA ACESTEA SA INTRE IN COMPETITIE, CAROL I A IMPINS GUVERNULUI, DESCHIS, UN CONCURENT-SURPRIZA, ANUME CONSORTIUL PRUSAC B.H. STROUSSBERG, LA CARE PARTICIPAU CU ACTIUNI PERSONAJE MARCANTE DIN MAREA NOBILIME GERMANA, PRINTRE CARE PRINTUL HUGO DE HOHENLOHE, DUCE DE UJEST SI PRINTUL CAROL ANTON DE HOHENZOLERN-SIGMARINGEN, TATAL NOULUI DOMNITOR AL ROMANIEI. DE ALTFEL, ACESTA A RECOMANDAT FIULUI SAU CONSORTIUL B.H. STROUSSBERG “CA O GARANTIE IMPOTRIVA INTRIGILOR IMORALE”.

Stroussberg vine la Bucuresti si semneaza cu statul roman contractul de concesionare pe 99 de ani a caii ferate si de executare a lucrarilor necesare. H.B. Stroussberg s-a angajat sa stranga banii necesari lucrarilor, pe care Romania nu-i avea, emitand obligatiuni plasate pe piata europeana, cu dobanzi garantate de Guvernul de la Bucuresti. DOMNITORUL CAROL I FACE O A DOUA GRESEALA, PATRONAND AFACEREA, ASOCIINDU-SE CU AMBRONN, SAMBELANUL TATALUI SAU, PE CARE L-A NUMIT, DE ALTFEL, SI CONSILIER AL CASEI SALE PRINCIARE, IAR IN PLUS, REPREZENTANT AL STATULUI ROMAN. TOT CONSILIER ERA SI BANCHERUL BERLINEZ GERSON BLEICHRODER, ACESTA PRELUAND DREPTURILE CONSORTIULUI STROUSSBERG, CONTRA INTERESELOR ROMANIEI.

Legea concesionarii Stroussberg este publicata în Monitorul Oficial din 22 septembrie si prevedea constructia urmatoarelor linii ferate:

  • 1. Roman – Marasesti – Tecuci, cu ramificatia Tecuci – Bârlad

  • 2. Galati – Braila – Buzau – Ploiesti – Bucuresti

  • 3. Bucuresti – Pitesti – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova

  • Dupa terminarea constructiilor acestor linii guvernul român putea cere si constructia liniei Buzau – Focsani – Marasesti.

Costul pe kilometru al retelei feroviare urma sa fie de 270.000 lei aur, adica un total de 247.000.000 lei pentru lungimea magistralei de 914,8 km., inclusiv întregul inventar fix si mobil.

Consortiul putea emite obligatiuni pentru formarea capitalului necesar, asigurate de fondul cailor ferate, cu dobânzi garantate de stat. Obligatiunile aduceau dobânzi de 7,5% pe an si erau emise de purtator. Un prim conflict a aparut în momentul când domnitorul Carol I a propus numirea prusacului Ambronn în functia de comisar al statului român, pentru a supraveghea emisia de obligatiuni. Ambronn era un apropiat al lui Strousberg, ceea ce putea considera un dezavantaj pentru statul român. Numirea era si ilegala, caci un strain nu putea fi numit în pozitia de comisar-controlor din partea statului român.

Durata concesiunii era de 90 ani si se socotea de la terminarea primei linii Roman – Galati, iar tot inventarul si exploatarea liniei aveau sa treaca în patrimoniul statului. De asemenea, terenul necesar liniilor era cedat de stat consortiului, în mod gratuit, dar acesta trebuia sa asigure transportul gratuit al postei si sa permita statului instalarea de fire de telegraf pe stâlpii companiei, de-a lungul liniilor.

Lucrarile au inceput, insa timp de cativa ani, pana in 1871, H.B. Stroussberg contruise doar doua tronsoane de cale ferata intr-o maniera deplorabila, Bucuresti-Braila si Galati-Roman, dar lasand multe intreruperi, astfel incat traseul nu putea fi utilizat in intregime. Presa de opozitie, ca si parlamentarii liberali, au inceput o campanie de denuntare a modului in care consortiul prusac proiectase si executase calea ferata, incriminand fara nici o ocolire pe Carol I ca a patronat “o foarte murdara afacere”. Scandalul a izbucnit violent cand s-au aflat o multime de amanunte ascunse de guvernul conservator care-l sprijinea pe domnitor.

Intre altele, a fost dat pe fata faptul ca H.B. Stroussberg santaja guvernul cu sistarea lucrarilor pana nu i se vor avansa patru milioane de taleri-aur, ceea ce era practic o escrocherie, facuta la fel si in Rusia de catre prusac, cu putin timp inainte. Mai mult, din presa austriaca s-a aflat ca B.H. Stroussberg recrutase deja 6000 de muncitori prusaci care urmau sa-i inlocuiasca pe lucratorii romani, in pofida prevederilor contractuale ce stipulau ca mana de lucru trebuia asigurata pe plan local. In fine, s-a vazut ca valoarea pe kilometru de cale ferata impusa de firma prusaca era de cateva ori mai mare decat cea oferita de firmele spaniola si austriece, eliminate din competitie in mod abuziv.

TOATE ACESTEA AU TRANSFORMAT O AFACERE COMERCIALA INTR-UNA POLITICA, AJUNGANDU-SE PANA ACOLO INCAT LUI CAROL I SA I SE CEARA ABDICAREA, CAND S-A DOVEDIT CA AMBRONN, PROTEJATUL REGELUI, SE FACUSE NEVAZUT, IAR BANII ESCROCATI ROMANIEI FUSESERA IMPARTITI INTRE NOBILII PROTECTORI PRUSACI AI LUI STROUSSBERG. Finalul scandalului cu tenta internationala a plutit intr-o maniera nebuloasa. Stroussberg a fost obligat chiar de cancelarul prusac Bismarck sa plateasca Romaniei 6 milioane de franci, iar ministrilor de la Bucuresti chemati in judecata de Opozitia parlamentara pentru neglijenta in dauna statului li s-au retras acuzatiile, Kaiserul german insusi l-a absolvit pe Carol I de responsabilitati, ceea ce i-a dat aripi regelui sa declare: “Domnii de la Berlin ar vrea sa trateze Romania ca pe Egipt”. Totul s-a incheiat definitiv in ianuarie 1889, cand statul roman a rascumparat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul acestora. Din acel moment, reteaua de cai ferate a fost extinsa de CFR, culminand cu realizarea podurilor de peste Dunare de catre Saligny, lucrare considerata la acea vreme cea mai mare si mai moderna din Europa.

Referinte:

1) http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg

 

2– “În perioada României Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, încadrat în loja “Ernest Renan”, alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a.

El (n.mea: Alexandru Vaida-Voievod) a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale românesti, inclusiv Basarabia” – cf. Ziare.com

3 – „În ceea ce-l priveste pe numitul Mihai, „voievod de Alba Iulia“, care nu a fost rege, pentru ca tatal sau, Carol II, nu a abdicat niciodata, el a renuntat, la 30 decembrie 1947, „pentru mine si pentru urmasii mei la tron, renuntând pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat…“. În consecinta, Mihai a devenit CETATEANUL MIHAI ARGESANU, nume sub care a vizitat familia Ceau­sescu în secret de trei ori, obti­nând retragerea lui Valentin (amantul Margaretei, fiica sa) de la Oxford si sistarea pro­cesului privind furtul celor 42 de tablouri din patrimoniul national. El a pierdut, astfel, dreptul de a aspira la calitatea de sef al Casei Regale române, calitate detinuta de regele en titre Carol II si care, la moa­r­tea acestuia (4 aprilie 1953), nu putea fi revendicata decât de printul legitim Carol Mircea Grigore (recunoscut prin deciziile irevocabile ale tribunalelor din Lisabona si Paris în 1955, 1957 si 1963). Abdicând, Mihai a pierdut si dreptul la utilizarea tuturor titlurilor amintite, titluri pe care a reînceput sa le utilizeze astazi, ilegal, deoarece nu a redevenit rege.

Prin urmare, în 1948, la Ate­na, nu „M.S. Regele Mihai I“ sau „A.S.R. Mihai al Ro­mâniei“ s-a casatorit cu prin­tesa Anne de Bourbon-Par­ma, ci cetateanul Mihai Argesanu. Drept consecinta, atât numita Anne de Bourbon-Parma, cât si fiicele sale utilizeaza ilegal titlurile de „M.S. Regina“, respectiv „A.S.R. Printesa“, la care nu au dreptul. Cu atât mai mult sotul Margaretei Duda, Radu Duda, comite un fals de identitate utilizând titlul de „A.S.R. Printul“, fals demon­strat de revista „Royalty“ în cadrul procesului pentru im­pos­tura pierdut de el la Londra în octombrie 2006. Acest titlu i l-ar putea oferi Mihai doar daca ar redeveni rege, iar România – regat, ori Fürst-ul Casei de Hohenzollern-Sig­maringen, daca ar deveni „îm­parat“ sau „rege“ al Ger­maniei.

Nefiind cazul, atragem atentia membrilor celor doua Camere ale Parlamentului Ro­mâ­niei ca atât România, cât si Germania fiind republici, im­postura trebuie sa înceteze, numita familie Argesanu-Du­da sa intre în legalitate, vino­vatii – pedepsiti conform Co­dului Penal si toate drepturile si privilegiile obtinute ilegal, prin „uzurpare de calitati ofi­ciale“ si „fals privind identi­tatea“ de catre cei mentionati – retrase! Aceasta pentru ca Ro­­mânia aspira la recu­noasterea sa ca „stat de drept“ – cf. Senator Nicolae IORGA, Liderul Grupului Parlamentar P.R.M., din Senatul României.

4– „Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata în 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brâncoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.

Iata cum s-a facut:

Înca de dimineata Sultanul Ahmed se puse într-un caic împaratesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, în fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus în genunchi unul lânga altul la oarecare departare, un gâde le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facându-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.

Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fura întrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel înabusit de credinta al batrânului Brâncoveanu rasuna si zise înspaimântat de aceasta insulta:

<<Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem înca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mântuitorul nostru, câte a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare în aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta!Aduceti-va aminte de Sfântul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici îmbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii,cu sângele nostru sa spalam pacatele noastre!>>

La aceste cuvinte, Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gâdele înfiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamânt. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridica securea la capul feciorului celui mai tânar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaima; sarmanul copilas, vazând atâta sânge de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Însa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu în urma, înfrunta pe fiul sau si zise: “Mai bine sa mori în legea crestineasca, decât sa te faci pagân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trai câtiva ani mai mult pe pamânt!

Copilasul asculta si ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

În urma ucise si pe Brâncoveanu.

O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura când va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut … Ma întreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plâns, vazând capul nevinovatului Mateias tânar tinerel, rostogolindu-se pe jos, lânga capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului … parea a-l îmbratisa…

Gâdele stropit de sângele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul însotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazându-ma cu ochii înlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savârsit…” – cf. Arsenie Boca, Cararea Împaratiei, cap. 2: Razboiul nevazut.

1

Odiseea exilului românesc si argonautii ei

Exilul românesc la mijloc de secol XX de Octavian Curpas

Jurnalist de marca, prozator, Octavian Curpas semneaza o carte deosebit de interesanta în care prezinta o particica din istoria emigrantilor români, adevarate pagini de istorie înca nescrisa despre acele fapte care pun în lumina frumusetea trasaturilor omenesti cu care sunt înzestrati semenii nostri de origine româna. Cartea este, în acelasi timp, si un bun ghid al emigrantilor care au avut taria sa ia viata pieptis, sa-si înfrunte destinul, urmând calea exilului.
Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpas un om iesit din tiparele obisnuite, un gânditor cu o mare experienta de viata, pe nea Mitica, pe numele sau întreg Dumitru Sinu, care a lasat sa se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnari scrise, scrisori si documente despre lumea fascinanta prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi marturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vietii lui nea Mitica asa cum a povestit-o el, completata cu o larga galerie de prieteni cu care si-a intersectat existenta, toti oameni încercati de viata, la care se adauga si pertinente completari si interpretari, asa cum au trecut prin mintea, sufletul si vârful penitei experimentate a autorului Octavian Curpas, el însusi, emigrant.
Acesta si-a construit cartea având la baza însemnari de reporter, lasate sa curga în rânduri pline de spontaneitate, încarcate de viata si de aceea, în mare parte, retrairea întâmplarilor nu se face dupa un plan prestabilit, ci curge tumultos dupa jocul memoriei, având la baza intertextualitatea. E o scriitura moderna în care se împletesc într-un ritm plin de viata jurnalismul, povestirea, însemnari scrise, scrisori, documente, rememorari si informatii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tatarascu, despre legionari, soarta lui Mota si Marin, despre scoala de medicina clujeana, etc.
Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebesul de Sus, de prin Marginimea Sibiului, a carui viata tumultuoasa îmbina armonios realitatea, aventura si spiritul, este protagonistul unor scene de viata inedite. Ca sa scape de urgia comunista, a trecut clandestin granita României în 1948, ajungând în Iugoslavia. Dupa grele încercari, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia si apoi în Franta, iar dupa un timp, sa ajunga în Canada si în cele din urma sa se stabileasca definitiv în USA si sa duca o viata linistita în Phoenix, capitala Arizonei. Dar pâna sa ajunga aici, calea zilelor a fost presarata cu multe încercari grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuiala de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri si suferinte. Mai întâi a fost riscul trecerii granitei cu lungul sir de peripetii care îi puneau în cumpana însasi viata, asa cum pentru multi a fost plata dorintei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele tarii, a urmat un alt fel de zbucium, de alta natura. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranta zilei de mâine si încercari de tot felul  îi solicitau mult curaj, tarie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cutit. Neprevazutul l-a pândit la tot pasul: “Odata ce-ai pasit pe drumul exilului, nu poti sa stii niciodata spre ce prapastii te îndrepti sau pe ce culmi te poti înalta”.
Întâmplarile relatate îti zguduie fiinta, sunt fapte care ti se par incredibile chiar daca ele sunt rupte din realitatea zilelor traite si de noi, în acelasi timp. În timpul lecturii, de multe ori te opresti pentru a reflecta, a te pune în situatia lor, sau pentru a lasa sa se sedimenteze trairile care îi învaluie pe acesti semeni ai nostri, care au platit un pret atât de scump, dorind sa câstige traiul în demnitate umana.
Chiar daca aceste întâmplari relatate cu multa verva, stârnesc mult interes, ocupând spatii mari în economia cartii, am considerat ca e mai bine sa nu starui în relatarea lor. Ele îsi pastreaza adevarata valoare doar citind cartea, caci repovestirea lor pe scurt le-ar stirbi frumusetea si le-ar estompa emotia ce o da lectura textului.
Cu admiratie pentru omul viu din fata lui, devenit personajul principal al cartii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpas,  relatând lupta pentru supravietuire, întâmplarile din viata sa demne de luat în seama, intervine din loc în loc cu câte o succinta si frumoasa schita de portret:
“Desi un om simplu, fara posibilitati reale de a urma scoli înalte, cu o dorinta apriga de a sti, toata viata lui – prieten desavârsit al cartilor -, Dumitru Sinu a patruns cu abilitate de stralucit autodidact tainele cunoasterii. A studiat istorie si filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanenta, s-a delectat cu literatura de calitate – citind, fara exceptie, marii clasici ai literaturii române si universale, literatura contemporana, versurile celor mai mari poeti ai lumii. Românul stramutat din Sebesul de Sus al Marginimii Sibiului în Lumea Noua, având în urma 63 de ani de viata în exil – a stiut sa-si bucure sufletul aplecându-se spre pictura, dar si spre muzica, miunata arta a sunetelor. Are alaturi o sotie – împatimita iubitoare de muzica buna -, iar în casa lor gasesti sute de înregistrari de toate genurile, de la muzica populara româneasca pâna la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.
“Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-i descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija, astfel încât timpul petrecut în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt”.
“…a stiut întotdeauna sa se faca placut, sa respecte si de aceea a fost la rândul sau respectat, a iubit cartile si oamenii care le-au scris si a împartasit bucuria cunoasterii cu cei din jurul sau, nu are cum sa nu fie agreat de catre oricine ajunge sa îl descopere”.
“Nea Mitica are o cultura generala de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fara valoare daca n-ar fi luptat din rasputeri sa-si pastreze statutul de om”.
Inteligent, plin de viata si de spirit, cu o larga întelegere pentru toate cele omenesti, cu fata senina si mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor ca era iubit de toata lumea. “Când intra nea Mitica într-un local al oraselului Saint Gervais se ridicau toti în picioare, inclusiv oamenii mai în vârsta”, ne spune Octavian Curpas si apoi adauga – «Ca la noi, la sate!» – cum precizeaza nea Mitica”.
“Dumitru Sinu nu facea discriminare: daca se întâmpla sa fie la masa cu oameni politici, cu intelectuali de marca sau personalitati de orice fel si aparea un cunoscut, om simplu, nu ezita sa-l pofteasca la masa lor, tratându-l omeneste si facându-l sa se simta la fel de important”.
Datorita experientei celor 63 de ani traiti în exil, nea Mitica poate fi un bun ghid al emigrantilor zilelor noastre, chiar daca astazi problemele sunt de alta natura. Astfel, el atrage atentia celor care se pregatesc sa plece în exil sa nu se lase furati de visul unei vieti în care li se deschid toate portile, crezând ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpas, emigrant si el, subliniaza ideile lui nea Mitica, filtrate de propria-i experienta: “Exista la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsa despre ascensiune “.
“Sa-ti mai spun ceva! – intervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: „Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-ma mirat la el: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
Citind aceasta carte, nu poti sa nu-l îndragesti pe Nea Mitica, sa-l admiri pentru multe trasaturi de caracter, pentru vorbele cu semnificatii adânci într-o aleasa limba romana presarata cu vorbe întelepte din graiul popular, o limba mai frumoasa si mai bogata decât a multor conationali. Îl iubesti si îl pretuiesti pe nea Mitica pentru pretul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pamânt, pentru lumina si caldura cu care si-a învaluit prietenii, pentru deplina întelegere a limitelelor si scaderilor omenesti pe care le accepta, alaturi de cele demne de toata lauda. În viata lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capat la altul al lecturii, nu întâlnesti niciun cuvânt care sa aduca umbra asupra lor. El i-a pretuit, i-a iubit asa cum au fost si nu i-a uitat. Prieteniile au durat pâna la capatul vietii lor chiar si atunci când s-au aflat la mari distante. Adeseori destinul a tinut cu ei si le-a facut posibila întâlnirea la diferite rastimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toti prietenii sai au fost oameni de calitate ireprosabila, pe care i-a ales dupa sfatul bunicului sau, Nea Niculita: “Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit!”, sfat pe care îl pastreaza cu sfintenie si acum la anii senectutii. Prin fata cititorului se perinda prietenii lui asa cum i-a înregistrat mintea si sufletul lui nea Mitica, din care redau doar câteva exemple: Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o vointa de fier si de o harnicie nemaiîntâlnita, Costica Vâlceanu, un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape; avocatul Nichita Tomescu, ca sa ajunga în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunarii de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Noua si înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc, iar ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucura de un statut cu care putini dintre confratii nostri români sau de alte nationalitati se pot mândri: detinator al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiintifica desfasurata în domeniul silviculturii si membru de onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice din Bucuresti. Pentru Octavian Curpas, prietenii lui nea Mitica sunt: “oameni care au îndraznit sa lupte pentru o viata decenta, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forta dramatica, spiritualitatea româneasca raspândita în lume, adevarate “destine paralele” cu care viata lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte si nea Mitica, nu si-au gasit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încarcata de ura, de revolta, de mânie, dorinta de razbunare. Toti au luat viata pieptis, luptând din rasputeri si supraveghind sa nu scada statutul demnitatii, purtând cu dragoste numele de român.
 Ca si în viata, Dumitru Sinu nu apare niciodata singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a pastrat toata viata, i-a stimat si i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile si durerile prietenilor au trecut prin sufletul sau: “Pe multi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitica, noteaza Octavian Curpas, si despre cei mai multi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viata sa plina de inedit, de întâmplari si de oameni de toate felurile si categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi ramasesera amintiri… Si ce amintiri! Nu o data mi-a spus: „În viata mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc”…. acea generatie de aur – as numi-o eu, fara sa exagerez –, care, ajungând în lumea libera, a dovedit inteligenta, ambitie, seriozitate, respect fata de munca, fata de sine si de semeni, lasând în urma lor realizari profesionale de exceptie si mândria ca au apartinut poporului român”. Si mai apoi completeaza ca o concluzie cu câteva trasaturi de caracter ale acestora: “dragostea de oameni,  generozitate, compasiune si demnitate, constituie principalele linii directoare ce marcheaza vietile celor care au reusit în diaspora”.
În cei 63 de ani petrecuti în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simtit român si a simtit ca radacinile nu s-au desprins de locurile natale: “românu-i tot român, fie el în orice colt al lumii, nu-si uita radacinile si nici traditiile neamului caruia îi apartine!”
Rândurile din care se desprind ca rupte din inima amintirile celor dragi de-acasa, dorul de tara, pretuirea culturii si limbii române îti înmoaie inima de duiosie si te trezesti ca ti se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitica, este “o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat”, noteaza autorul Octavian Curpas. Despre bunicul sau, autorul noteaza: “Din toate povestile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu sa-l ierte, spuneai ca zicea:« Sa nu iasa omul cu mâna goala de la noi din curte. Sa dati buna ziua la toata lumea!» Când fratele dumneavoastra l-a întrebat:« Si la tigani?» Nenea Niculita, bunicul, raspunsese: «Tot Dumnezeu i-a facut si pe ei!» Când toti ai nostri, din Long Beach, spuneau ca, Cocuta e o c….a, dumneata ne explicai ca bunicu’, nenea Niculita n-a utilizat acest cuvânt niciodata si zicea: «saraca, umbla pustiu…»
 Pentru ca si eu ma numar printre emigranti, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplina dreptate autorului Octavian Curpas care spune:
„Oameni ca nea Mitica sunt legende vii, iar viata lor tese istoria si traiectoria societatilor umane în care au poposit, s-au integrat si asupra carora si-au pus amprenta. Viata românilor din Occident este un amestec armonios de cultura si traditii natale, cu cele ale tarii adoptive”.
Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflecteaza asupra celor citite, apreciez în mod deosebit aceasta carte pentru ineditul ei, ca Octavian Curpas stie sa puna în valoare însemnatatea faptului aparent minor, care se scurge pe lânga noi aproape neluat în seama. O apreciez pentru ca e o carte care te convinge, te cucereste prin sinceritate si farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care traim. E o carte care transmite cititorilor emotiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogateste cunostintele despre oameni, despre locuri si moduri de viata cu totul remarcabile.

ELENA BUICA
Toronto, Canada

Ratiunea de a fi a românului cu doua patrii – marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
Un alt fel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite
autor, OCTAVIAN CURPAS

Arareori am parcurs cu asemenea usurinta aproape trei sute de pagini dense si pline de neprevazut. Impresionantul volum de informatie, prelucrat cu vadit talent gazetaresc de autorul Octavian Curpas, nu poate trezi decât admiratie si respect. Curiozitatea e oricum gâdilata din start, odata cu citirea titlului, care spulbera orice îndoiala cu privire la dimensiunile respectabile ale acestui proiect ambitios.
Nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fara aportul domnului Dumitru Sinu – Mitica –, exponent al unei generatii întregi de români care au parasit România la mijlocul secolului trecut. Gratie notitelor sale si memoriei prodigioase exista de pe acum acest adevarat „catalog de români destoinici” care se citeste cu sufletul la gura. Responsabil pentru stilul jurnalistic antrenant, inconfundabil, Octavian Curpas pune accentele la locul potrivit si ne transpune într-o lume pestrita, populata de personaje din cele mai interesante. Amanuntele biografice din viata numerosilor români emigranti pomeniti aici sunt intercalate cu anecdote din vietile lor, totul relatat în fraze clare si curate, în eficientul stil specific reporterilor de calitate. „Portionata” în capitole scurte, purtând titluri cu impact maxim, informatia se succede în cascade care creeaza dependenta, îndemnând la citirea mai departe: un text fluid.
Desi sesizam ades tragismul unor situatii fara iesire, atotprezentul umor relativizeaza impactul, punctând cu sare si piper si descretind fruntile. Întregul volum e o marturie de optimism si încredere în talentul înnascut de supravietuire al inimosilor protagonisti. Nu-i de mirare ca un irlandez din anturaj declara la un moment dat ca: „Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!” Dintre toti, admiratia deosebita o merita Mitica Sinu, cel care „avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el”. Învatatura de baza pe care ne-o lasa mostenire, dupa o viata plina de lectii interesante este aceea ca „Pe toate nu poti sa le ai, ca n-ai unde le pune!”
Treizeci de capitole se succed ca un adevarat tablou al puternicului exod de refugiati spre Occident înregistrat în anul 1948, acest adevarat pasoptism al secolului XX. Nu doar experienta personala, ci si imensul volum de informatii adunate din carti dau greutate celor relatate. Octogenarul Mitica Sinu iubeste atât de mult cartile încât pâna si sotia lui e descumpanita, pentru ca aprindea lumina de 30 de ori pe noapte si citea cam sapte ore pe zi. Lucru care nu stirbeste cu nimic dragostea si devotamentul de care da dovada canadianca Nicole Sinu, „cea mai românca dintre canadience”, o femeie de exceptie.
Pâna si hotelului pe care îl poseda în Phoenix, Arizona i-au ales un nume cu tâlc: CORONADO; citit de la coada la cap suna pe româneste tonic: O DA NOROC! Dar norocul e doar o parte din darurile care i-au fost propice lui Dumitru Sinu în viata.
Fidel motto-ului corectitudinii si acuratetei desavârsite, ramânând nepartinitor, autorul Octavian Curpas lasa totusi sa transpara printre rânduri afectiunea si admiratia pe care i-o poarta prietenului drag de pe acum. Poate cele mai miscatoare pasaje în acest sens sunt cele dedicate satului si meleagurilor natale din preajma Sebesului de Sus. „Locurile de la poalele Moasei n-ar fi fost însa atât de frumoase fara însufletirea pe care le-o dadea o comunitate de oameni cinstiti si harnici si care au învatat de la strabunii lor ca omenia, munca, respectul fata de sine si fata de ceilalti sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevarat.” Rapusi de dor, unii chiar s-au întors înapoi din exil. Declaratia plina de patos a unuia dintre ei este mai elocventa decât orice demonstratie stiintifica: „Când te apuca dorul de vatrar, de troaca în care framânta mama pâinea si de scârtâitul fântânii nu mai rezisti si-atunci te întorci acasa”.
Dupa cum remarca autorul, trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica… specifica oamenilor cu doua patrii. „Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitica o imagine realista asupra României zilelor noastre”, spune Octavian Curpas.
Revenit într-o vizita în România în anul 2001, octogenarul Mitica Sinu remarca lucid: „…Erau toti straini, si eu eram strain pentru ei. Nu mai era nici România ce-a fost odata…”
Si exact aici, în fraza care încheie cartea, se afla miezul si ratiunea de a fi a acestei antrenante aventuri literare: nevoia de a completa o lacuna istorica în sensul continuitatii memoriei noastre de neam. O placuta lectura!

Gabriela Calutiu- Sonnenberg, Spania, Octombrie 2011

 

PRESA LUI…PANTALONE

prof. dr. Adrian Botez

 

Exista, în Commedia dell’arte, restaurata si adusa pâna la stralucirea celei mai înalte arte, de catre venetianul Carlo Goldoni – un personaj interesant: PANTALONE. Criticul Alexandru Balaci, definind spectacolul improvizatiilor burlesti italiene, îl defineste si pe Pantalone:

Asa cum se stie, commedia dell’arte era bazata îndeosebi pe arta actorului, mai mult decât pe arta autorului, pentru ca în realitate în commedia dell’arte nu exista textul scris, exista numai un scenariu cu o serie de indicatii regizorale în legatura cu aparitia, cu iesirea din scena a actorilor care improvizau pe baza unor date foarte cunoscute, dar în acelasi timp si actualizau, uneori chiar comentau fenomene ale realitatii venetiene. Existau atunci asa-numitele maschere (mastile), deci caractere fixe. Una, caracteristica pentru Venetia acelui timp, PANTALONE, ERA TIPUL DE NEGUSTOR DE O ANUMITA VÂRSTA, NU FOARTE INTELIGENT (s.mea), de obicei victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii, care, prin contrast social, erau inteligenti, imaginativi, precum Arlecchino, Brighella etc. Commedia dell’arte a fost un fenomen care a depasit granitele Italiei, pentru ca si la Paris, în Teatrul italian, aveau loc asemenea spectacole. La un moment dat commedia dell’arte nu mai reprezenta decât imaginatia, fictiunea, nu era legata strict de realitate. Si atunci a aparut Carlo Goldoni, reformatorul teatrului italian.” (Alexandru Balaci, în emisiunea Clasicii dramaturgiei universale, Radio România Cultural, 14 decembrie 1997)”.

În DEX, exista definita “pantalonada”: “PANTALONÁDAs.f. Scena burlesca; (p. ext.) bufonerie; discurs ipocrit. [< fr. pantalonnade, cf. Pantalone – personaj tipic din comedia italiana]” – cu o eventuala completare, din partea unui amator anonim de etimologii : “Pantalonul a fost inventat de venetieni si, oriunde mergeau în lume si deschideau un magazin de pantaloni. îsi afisau simbolul Venetiei, leul. Astfel, de la „pianta” plus „leone”, adica „locul cu leu” – se naste „pantaloni”. Revine apoi si ca un personaj al Commedia dell’árte, PANTALONE, caracter tipic venetian – NEGUSTOR, AMOREZ, LUXOS – îmbracat într-un fel de costum întreg rosu mulat pe corp, ce recita poezii în piete. Deci si el un <<pantalonar>>”.

De aici, vine si depreciativul, pentru “târgovet smecher”, la români: “PANTALONÁR, pantalonari, s.m. 1. Denumire depreciativa data de catre boierii conservatori în secolul trecut tinerilor progresisti care adoptasera îmbracamintea occidentala.  (Pop.) Nume depreciativ dat de tarani celor îmbracati oraseneste; spec. orasean, târgovet. 2. (Rar) Croitor specializat în confectionarea pantalonilor. – Pantalon + suf. –ar” – cf. Dictionarul explicativ al limbii române, Academia Româna, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 – si:

PANTALONÁR s. nadragar “– cf. Dictionar de sinonime, Mircea si Luiza Seche, Editura Litera International, 2002 – sau: “PANTALONÁR s. v. orasean, târgovet” – cf. Dictionar de sinonime, Mircea si Luiza Seche, Editura Litera International, 2002

Într-o cronica la o piesa în limba maghiara, cronicarul ei (Bogdan Zenko) subliniaza: “Pantalone dei Bisognosi, interpretat de György Molnár, prin faptul ca a reu?it sa construiasca UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT SI AVAR” – cf. teatroblog.wordpress.com.

Ei bine, presa româneasca, scrisa si, mai cu seama, audio-vizuala (urmând modelul cel mai nociv, al celei americane!), în majoritatea ei îngrijoratoare, a devenit atât o presa de “pantalonari”, în sensul de “smecheri manipulatori”/”nadragaride Ferentari”, ipocriti si ticalosi – cât si, de multe ori, una de imbecili. O presa extrem de zgârcita si oculta, în ce priveste informatiile esentiale – si o “peltea nesfârsita”, în ce priveste fleacurile …”de senzatie”. În niciun caz, o astfel de presa nu serveste publicului audio-vizual, ci pierderii inutile a timpului si energiilor telespectatorilor – si, nu mai putin, manipularii grosolane, cu scopul prostirii…prostilor!

Evident, presa aceasta despre care facem vorbire este, vorba lui Al. Balaci, “victima unei alte categorii din commedia dell’arte, servitorii…” – servitorii unor stapâni grozav de TICALOSI si BOGATI (credem ca, deja, am comis un cvasi-pleonasm!) – …pentru ca, nu-i asa, doar nu va închipuiti ca, în lumea Vitelului de Aur, ar putea subzista ceva, fara un scop lucrativ, foc de rentabil! Presa “mare”( cel putin asa se socoteste…ea însasi!) este, precum se stie, în mâna negustorilor (“ATÂT DE ZGÂRCITI SI AVARI”!)…”mondialisti”, ai trusturilor lui Rothschild, Rockefeller, Morgan…Deci, în cazul României (sluga Marelui Licurici si a…Licuricilor Oculti), presa, pe zi ce trece, este tot mai apropiata de idealul…”Sfinxului din Canaan” si, fireste, al servitorilor sai “valahi” (?!): Basescu si PDL-ul (aripa CURAT iudaica/iudaizata a PSD-ului/FSN-ului!).

Iata ca azi, 21 octombrie 2011, asa-zisul “post independento-anti-basist” al lui Dan Voiculescu, Antena 3, anunta intrarea în parteneriat cu…CNN! Postul de televiziune american care a “servit” lumii terestre cele mai cinice minciuni, tip “atacurile teroriste din 11 septembrie 2001”, “arme biologice irakiano-saddamiste”, “odiosul criminal Gaddafi” etc. etc.

Doar câteva “monstre” de asa-zis “profesionalism” jurnalistic audio-vizual (audio-vizualul, prin capacitatea sa infinita de manipulare, “bate” chiar Internetul!):

1-între orele 15 si 15,30, pe 20 octombrie 2011, o prezentatoare “pantalonarda” de la Antena 3 s-a straduit, din rasputeri, sa-si convinga publicul telespectator, precum ca, la Grupul Industrial din Teleajen, ar fi avut loc un masacru, mai ceva decât la Hiroshima si Nagasaki, dimpreuna…!: un elev si-a “înjunghiat” (sic!) prietenul, cu… o unghiera! Ex-tra-or-din-nar! Pai, o astfel de stire, te lasa paralizat cel putin o saptamâna, din viata…zau daca nu!

Maestrul Tudor Gheorghe îi întreba pe rectorii de la universitatile englezesti, de la Oxford si Cambridge, acum câtiva ani: “Cum ati reusit sa obtineti generatiile astea de tineri atât de inteligenti si de harnici si responsabili?” Raspunsul a fost unul teribil de ciudat, pentru adeptii imbecilitatii contemporane, zisa “copilul-rege”: “PAI, AM BATUT LA EI 150 DE ANI…!” Evident ca nu asta este rezolvarea, azi, în mediul scolar si studios, din România… – cu actualul corp profesoral, nu doar “copii saraci si sceptici”, ci aflat în plina dezintegrare intelectual-morala, degradat (majoritar!) pâna la ultima treapta de servilism si coruptie (morala si fizica!) – dar, pentru un viitor imprevizibil…cine stie? – poate ca nu este DELOC desuet/inutil sa retinem vorbele de mai sus, ale rectorilor “conservatori” (dar nu numai!), de mai sus…!

2-Tot la Antena 3, “pantalonarzii” retardati au dat, azi, 21 octombrie, o stire-bomba: ajuns, cu avocat cu tot, în casa uneia dintre victimele sale (din arhi-mediatizatul accident rutier, de la Timisul de Sus…!), Serban Huidu ar fi …”PLÂNS”!

Ma-ntreb (si cred ca NU eu sunt caraghiosul!), cum ar fi reactionat familia mortului daca Huidu ar fi…RÂS!

Nu ajunge ca televiziunile au facut un spectacol penibil si cinic (de aproape o saptamâna!), dintr-o tragedie!!! – …nu ajunge ca nicio televiziune n-a clamat, sus si tare, ca POLITIA ROMÂNA TREBUIE DATA ÎN JUDECATA, DIMPREUNA CU MEDICII…(cei care l-au avut, sub supraveghere, pe Serban Huidu!) – pentru ca nici medicii n-au raportat Politiei ca Serban Huidu, urmare a gravului accident din Austria, de anul trecut, are, în continuare, afectati atât centrii vorbirii, cât si pe cei motrici-locomotorii, dar nici Grasana si Marlaneasca noastra Politie Româna (fireste, nu ma refer, aici, la întreg corpul politienesc, dar la o mare parte a lui, DA!) nu s-a autosesizat, vis-à-vis de un caz atât de mediatizat, si …”nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”! – … pentru ca, lui Serban Huidu, NU I S-A SUSPENDAT NICIO CLIPA PERMISUL DE CONDUCERE AUTO, în perioada dintre accidentul sau personal, din Austria (“Pe 29 decembrie 2010, realizatorul TV Serban Huidu a fost internat în stare grava la Spitalul Universitar din Innsbruck, dupa ce a suferit un accident pe o pârtie de schi din apropierea statiunii austriece. În timp ce cobora pe pârtie, a încercat sa evite un grup de copii ?i s-a izbit cu capul într-un copac, intrând în coma pentru câteva zile” – cf. evz.ro, 16 octombrie 2011) – si tragedia rutiera de la Timisul de Sus (16 octombrie 2011), în care au murit trei oameni – DIN PRICINA TOTALEI INDIFERENTE (ATÂT A MINISTERULUI DE INTERNE, CÂT SI A SISTEMULUI SANITAR DIN ROMÂNIA!), FATA DE SECURITATEA SI SANATATEA CETATENILOR DIN TARA NOASTRA!!! NU! Mai era nevoie si de aruncarea tragediei (produse la Timisul de Sus) într-un ridicol imbecil si blasfemic!

3-…În fine, la Realitatea TV, ieri, 20 octombrie 2011:

a) -nu doar ca au fost proferate tot felul de tâmpenii si blasfemii “în serie”, legate de modul cum ar fi murit Muammar Gaddafi (tâmpenii si manipulari lipsite de orice dram de imaginatie, urmând un tipar instituit de presa iudeo-americana, mondialista, referitoare la asasinarea mârsava si ritualica a oricarui asa-zis ”dictator” – …tip Ceausescu, Milosevici, Saddam Hussein etc.), împotrivitor la “democratizarea corporatist-globalista”, facuta cu bombardierele, mitralierele, cu tunul si bazooka…deci, fireste: “pentru binele poporului si reformarea tarilor”…de ne-reformat! – …când, de fapt, mondialistii se loveau de eroi nationalisti “insuportabili”, pentru gustul rafinat al “preacurviile lor” masonice, dornice de “liniste în front” si de sclavie mondiala!) – afirmând ba ca Gaddafi a fost gasit într-o groapa, implorând crutarea vietii…, ba ca a fost luat de o ambulanta…ba ca e mort, ba ca…e tocmai pe punctul de a muri (de parca era vorba despre o galinacee pusa pe “treaba” si aflata “în pozitie”, gata sa oua… – iar nu de un genocid, de care sunt vinovati toti plutocratii Terrei!),

b) -dar, în plus, au fost prezentate, pe micul ecran, niste zvârcoliri suspecte, un soi de furtuni de umbre si lumini, absolut informe, sub indicatia grijulie: “imagini nerecomandate pentru minori, ale prinderii si uciderii dictatorului Gaddafi”…Într-adevar, cât de uimitor de vagi erau asa-zisele “imagini”, ele puteau sa reprezinte, foarte bine, si…UN ACT SEXUAL, PETRECUT SUB PLAPUMA! Deci…bulina rosie: “COMPLET nerecomandat pentru minori!

Câta ipocrizie! Câta ticalosie mediatica! Ti-e si scârba sa mai deschizi televizorul…dar ti-e teama ca, vreun neofit din vreo televiziune, va “scapa”, totusi, cândva (nu se stie când, dar, cu siguranta, CÂNDVA!), pe post, vreo imagine cenzurata (sau… prea târziu decisa a fi cenzurata!) despre…PANTALONE, “UN PERSONAJ ATÂT DE ZGÂRCIT SI AVAR” …si tu nu vei fi fiind “la post”! – …precum au si fost, în anii acestia din urma, vreo doua imagini, cu totul interesante: cea de la Antena 3, din toamna lui 2010, cu Isarescu Mugurel, în fata caruia se aplecau, pâna la pamânt, ca-n fata sultanului, indivizii “fracuiti” ai GRUPULUI BILDERBERG (“In ceea ce priveste România, BANCILE SUNT TOATE PRIVATIZATE, CEDATE CATRE STRUCTURI CONDUSE DE OLIGARHIA EVREIASCA, iar tara noastra are cea mai mare datorie catre FMI si Uniunea Europeana, ce se ridica la aproape 70 de miliarde de euro, dintre care numai 19,95 de miliarde se vor totaliza în urma ultimului acord stand-by “ – cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010)…dar si cea cu declaratia televizata (tot la Antena 3 si la Realitatea TV), a ex-premierului israelian, Shimon Perez, din 10 octombrie 2007, de la Hotelul Hilton, din Tel Aviv:Israel cumpara Manhattan, cumpara Ungaria, cumpara România, cumpara PoloniaDupa cum vad eu, nu avem probleme! Cu talentul, relatiile personale si dinamismul nostru, ajungem apoape peste tot” – cf. ALTERMEDIA.INFO, 4 ianuarie 2010.

Talentul” vostru de hingheri…

Cu ajutorul Lui Dumnezeu (si în pofida “pantalonarilor” presei, care nu cred, de data aceasta, ca…”au scapat” discursul lui Shimon Perez, ci au primit ordin, chiar de la “ipochimenul” cu pricina!, sa faca, SI prin intermediul presei audio-vizuale – …ajunsa atât de groaznic identificabila cu imbecilul de Pantalone!… – , o propaganda extuziasta si destul de hiperbolizanta, DE INTIMIDARE A LUMII!, prin clamarea “pantalonarda” a puterii – brutale si versatile! – si a “talentului” iudaic…) – …deci, având noi ajutorul Lui Dumnezeu-Hristos, Excelenta Voastra, stimate domnule (ex) Premier al Israelului, tragem nadejde ca, totusi, ati intuit bine: “cu talentul, relatiile personale si dinamismul” vostru, de PANTALONE-IPOCRITUL LUMII, ajungeti…”APROAPE peste tot”! Adica, NU CHIAR PESTE TOT! – … cu toti banii vostri “curgatori-sunatori”, prin toate cotloanele spatiului terestru… – si cu toate ispitirile voastre fantasmagorico-burlesti – si, mai ales, cu întreg arsenalul vostru de “crime strategice” si de TERORISM INTERNATIONAL (inclusiv MEDIATIC!)…

Adica, nu si în sufletele noastre, care nu-s de vânzare, si, cu atât mai putin, în Duhul nostru, pe care va trebui sa-l trudim, mult mai mult, spre LUMINA, cu mult mai putina lene si cu mult mai mult spor dumnezeiesc! – spre a scapa de IPOCRITUL SI REPTILIANUL PANTALONE si… a da de Cel Rastignit (tocmai de catre “pantalonarii” Lumii!): HRISTOSMÂNTUITORUL OMENIRII, CEL CARE, SINGURUL, NE POATE SALVA DE…”PANTALONARII/NEGUSTORII”, TRANSFORMATI ÎN CALAI AI OMENIRII SI AI LUMII!!!

Priviti, oameni buni, totusi, mizeria asta, tot mai cinica, cruda si penibila, oferita de catre presa audio-vizuala, tocmai pentru ca sa nu uitati sa urâti tot ceea ce-i urât si ticalos si…”pantalonard” – …SI, ÎN SCHIMB, SA TÂNJITI, CU TOT MAI MULTA FERVOARE SI CREDINTA, SPRE CEEA CE ESTE AUTENTIC ÎNTRU ADEVAR, FRUMUSETE SI BINE/VIATA – CALEA SPRE DUHUL VOSTRU HRISTIC, DE LUMINA ÎNVIATA!!!

 

SCHITA DE PORTRET – OCTAVIAN CURPAS, reporter în patria din suflet si cuvinte

Cautator de sine si de noi frumuseti prin lumea cea mare, mai tânarul meu prieten si coleg de breasla Octavian Curpas s-a nascut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, stiinte juridice si business international), a profesat o vreme la un cotidian din tara, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a ramas vreme de opt ani. Din martie 2005, casatorit cu Roxana, o frumoasa românca, asistent medical, s-a stabilit în orasul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a marit, prin sosirea pe lume a micutei Janice – si-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar.
„Octavian Curpas este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciaza scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabila românca a carei biografie este legata inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mures). –  „Scrie cu har si daruire la multe publicatii din Statele Unite, dar si din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» si «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatura si oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulatie scriitoriceasca, chemare, talent, spirit de observatie si de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul sau. Am crezut si cred ca jurnalistul nu trebuie sa se lase pacalit de aparente sau de interventii – continua doamna Vavila Popovici -,  sa aiba discernamânt în ceea ce vede, aude si scrie; sa fie cinstit fata de sine, adica fata de gândirea si judecata sa, cinstit si fata de cel care greseste, si caruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecatii sale, expusa în cuvinte, pe pagina unui ziar; sa-i lipseasca îngâmfarea, aroganta, dar sa fie integru, transant; sa aiba demnitate, sa nu se lase ispitit de provocari, insulte; sa aiba umor, desigur numai în situatii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreti fruntile cititorilor, încruntate din cauza provocarilor cotidiene ale vietii; sa nu fie ranchiunos, ci prietenos, si sa admita cu seninatate ca si el poate gresi; sa stie sa-si ceara, în aceasta situatie, scuzele necesare; sa fie îndraznet, curajos si cu iubire de Dumnezeu; articolul lui sa fie concis, adica sa aiba maximum de informatie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinte, si, totusi, pentru o atât de frumoasa cariera, merita sa cauti aceste calitati în sufletul tau si sa le scoti la suprafata, sa le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societatii în care traim. Toate aceste calitati le-am descoperit la Octavian Curpas.”
Recent, Octavian Curpas – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recenta carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevarata „saga”, tulburatoare, a exilului românesc, scrisa cu talent, forta, emotie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a vazut si a patimit multe, care a scris si scrie despre oameni, fapte, întâmplari cu acea atât de rara, exemplara, principialitate, cu fair-play fata de subiecti, dar mai ales, cu vizibila, infinita iubire fata de… aproapele sau. Cartea este prefatata de un om al literelor „pe masura” – nici nu se putea altfel! –  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, exceptional cronicar literar, sensibila poeta, prozatoare si dramaturg. „Un mozaic de trairi autentice rasfrânte în amintiri” – îsi intituleaza prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet si cuvinte.
„Când începi sa rasfoiesti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinanta ti se dezvaluie treptat si tu esti poftit sa patrunzi în ea, pe masura ce filele se întorc parca singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu fatetele realitatii. (…) Autorul este un documentarist de elita, furnizând cu minutie, amanunte spatio-temporale, despre locurile descrise si contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinseca acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necautat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta si din crezul sau artistic. Cadrul este, desigur, lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei. Nu numai oameni si locuri descrie Octavian Curpas – având ca pretext amintirile lui Nea Mitica, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar si evenimente de exceptie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Orasul Luminilor si care au avut ca participanti figuri ilustre ale diasporei românesti, integrate perfect în atmosfera pariziana. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iata cum evoca, Octavian Curpas prin vocea personajului sau, nea Mitica, acest eveniment deosebit: „Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat”. Nea Mitica, „român hotarât si descurcaret”, este un personaj foarte interesant si convorbirile cu el iau aspectul unor calatorii de agrement .prin lume, cu lume pestrita si locuri pitoresti. (…) Personajul Nea Mitica este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vietii economice, sociale si culturale ale vietii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, carora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esentialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de raspândit. Simplele pretexte de conversatie, devin, sub pana  autorului, povesti de viata inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viata si experienta celor care se hotarasc sa plece în exil si sa-si faureasca alt destin. Desprinderea de «gradina dulce»  în care a vazut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasa. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul macinator de suflet, care provoaca arsite mai usturatoare decât sulitele de pe cer. (…) Dar ranile launtrice nu se vad. Ele transpar însa, uneori, în chip neasteptat, de regula în fata unor necunoscuti, unor trecatori grabiti, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în fata carora, e mai lesne sa-ti radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj strain, ajuns niciodata la destinatie. Povesti în poveste. Povesti de viata. Frânturi, crâmpeie de soarta. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împartasite, înjumatatite, frânte precum pâinea la  Cina din urma,  neorânduite, nestivuite, întâmplari de-a valma, care-ti populeaza sufletul. Relatându-le, îti usurezi inima si trupul. Statura ti se îndreapta, umerii nu mai par încovoiati. (…) Rasfoind aceste file de trecut, observi ca ele, pe undeva se aseamana, au aproximativ,  aceleasi elemente: nasterea într-un sat, loc neaparat mioritic, zbaterea pentru a-si fauri un destin, hotarârea (grea) de a parasi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrainarea, dorul, închegarea unui alt destin si – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trait din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viata, cum s-ar mai reîntoarce, sa-si afle sfârsitul –  lânga oasele strabunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt marturii. Marturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, povestile, întâmplarile, subiective, desigur, capata o aura tragica, pentru ca protagonistii nu se pot detasa. Aici e nevoie de iscusinta autorului canalizata pe subiect, la care se mai adauga si travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnari scrise demult si oferite cu generozitate, pentru a ramâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe aceasta plaja uneori însorita, alteori mohorâta, dar niciodata pustie de oameni, Octavian Curpas nu face altceva decât radiografiaza destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adaugând caratele talentului sau de neîntrecut povestitor si interlocutor iscusit care stie sa „smulga” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real si chintesenta din orice întâmplare, nu fara tâlc,  pentru cei care citesc ori asculta. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfasurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevar despre mentalitatea emigrantilor este rostit de autor, fara a neglija realitatea imediata a României, în felul urmator: «Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica…, specifica oamenilor cu doua patrii». Cartea constituie si o provocare spre cunoastere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventura, deschidere spre univers unde poti întâlni sansa pe urmele pasilor tai, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum stii sa întinzi mâna sa o atingi, sa o prinzi din zbor, sau sa ramâi cu ochii tintiti spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpas i-a atras atentia si conationalei noastre Aura Imbarus, nominalizata la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografica  „Out of the Transylvania Night”: „Uitati într-un apus de soare, rasfirati pe tot globul, românii tot îsi amintesc cu drag de obârsia lor, chiar daca le-a fost greu în tara natala.  Suspendat într-un tarâm al inocentei este Mitica, sau sub numele lui adevarat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a ratacit, pentru putin sau mai mult timp. Calatoria lui în timp si spatiu este a celor cutezatori si dornici de a încerca soarta pe toate fatetele si a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cartii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” – Octavian Curpas – surprinde cu maiestrie în condeiul sau zbuciumul sufletesc al celor dezradacinati dar netematori de un viitor mai putin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
Cotidianul „Cuvântul liber”, Târgu-Mures,  sâmbata, 15 octombrie, pag. 3 – „Cultura si Arta”

 

 

O frântura din istoria emigratiei românesti înainte de 1950

Recenzie de Simona Botezan

O frântura din istoria emigratiei românesti – „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”

de Octavian D. Curpas

Cartea lui Octavian D. Curpas „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o frântura din istoria emigratiei românesti înainte de 1950. Subtitlul ales de autor „Un altfel de “pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite” este doar vârful icebergului, deoarece evadarea din lagarul comunist este descrisa cu mult talent si responsabilitate în paginile cartii si va reprezenta o valoroasa sursa de inspiratie pentru istoricii dornici sa reconstituie istoria exilului românesc. Adaptarea emigrantilor, cautarea continua a paradisului terestru si a linistii sufletesti, completeaza în mod fericit ideea centrala a cartii.

Personajele din cartea lui Octavian Curpas prind viata înca din primele pagini si reprezinta pentru generatia mea – legende vii, modele, repere pentru minte, imaginatie si suflet. Cartea aduce în atentia cititorului o lume inedita, complet straina, întâmplari si caractere umane uimitoare! O cascada de informatii, succese rasunatoare si esecuri devastatoare capteaza atentia cititorului de la prima, pâna la ultima pagina. Sunt redate cu talent, sensibilitate si acuratete momente din viata temerarilor care au strapuns zidul comunist si si-au desenat viitorul pe alte meridiane.

Amintirile lui Mitica Sinu – personajul principal al cartii – sunt surprinzatoare si extrem de vii! Amintiri frumoase, dar mai ales valoroase, atât sub aspect informativ, cât si prin profunzimea detaliilor. Este uimitor drumul strabatut timp de 63 de ani de octogenarul stabilit astazi la Phoenix Arizona. Din marginimea Sibiului pâna în capitala Arizonei, aventura lui nea Mitica trece prin supliciile lagarului iugoslav, prin muntii Italiei, spre libertate. Orasul luminilor – fastuoasa capitala a Frantei – este pentru Mitica Sinu o tinta intermediara, un ragaz înainte de aventura peste Atlantic. Anii petrecuti în Canada, la Montreal, întoarcerea la Paris si în final cei 30 de ani în Statele Unite, reprezinta fiecare o treapta în evolutia globe-trotterului Mitica Sinu si capitole tot mai interesante în cartea lui Octavian Curpas.

Fiul unor tarani din Sebes, orfan de mama la o vârsta frageda, pleaca devreme de acasa si vede cu ochii lui o jumatate de planeta. Se stabileste în diverse tari, supravietuieste si se adapteaza unor sisteme si culturi diferite; traieste la maxim cei mai frumosi ani si învata sa extraga esenta din tot ceea ce vede, aude sau i se întâmpla. Mitica Sinu creste continuu din punct de vedere profesional si uman, paraseste o lume deja descifrata, pentru a descoperi alte lumi noi. Tinta lui finala este bunastarea materiala si linistea spirituala. Calauzit de idealuri marete si sustinut de energia specifica tineretii, Mitica Sinu calatoreste zeci de ani prin necunoscut, într-o lupta neobosita cu confortul de moment sau inertia.

Cartea lui Octavian Curpas surprinde cele mai importante momente si „intersectii umane” de-a lungul a 63 de ani de exil. Personalitatile marcante pe care soarta i le-a scos în cale, oameni obisnuiti si VIP-uri, l-au ajutat si l-au modelat în lunga sa calatorie prin lume si prin viata, transformându-l în omul fascinant care este acum. Mitica Sinu este dovada vie ca cel putin un proverb românesc este veridic 100% – „Cine n-are batrâni sa-si cumpere!” La 85 de ani, Mitica Sinu este un român fericit, însetat de cunoastere si pasionat de carti. De la fiecare dintre personajele cartilor, Mitica s-a ales cu ceva. M-au surprins placut lectiile de viata, tipologiile si comportamentele umane, prezentate de Octavian Curpas în cartea sa – un izvor de întelepciune pentru noua generatie.

Pornind de la amintirile, scrisorile si notitele lui Mitica Sinu, scriitorul Octavian Curpas reuseste sa transpuna în cuvinte tabloul emigratiei românesti în a doua jumatate a secolului XX. Rezultatul este o carte captivanta si extrem de valoroasa! Talentul si pasiunea autorului, combinate într-un mod fericit cu patina vremurilor evocate de nea Mitica, dau cartii forta, actiune si culoare. Este o poveste minunata despre o Românie pe care generatia mea nu o recunoaste, despre o Europa stralucitoare, la care noua ne-a fost interzis sa visam în regimul comunist; despre acea America la care au aspirat bunicii si parintii nostri; despre economiile înfloritoare ale lumii si oportunitatile planetei albastre în anii ’50, ’60 sau ‘70. Toate acestea reprezinta pentru generatia mea, motive de fascinatie, mituri si pagini de istorie. Octavian Curpas are dibacia de a prezenta cititorilor o avalansa de informatii utile, de a aduce lumina în mintea aspirantilor la „American Dream”. Cartea lui Octavian Curpas ne prezinta o America straina chiar si noua, generatia de emigranti sositi pe tarâmul fagaduintei dupa Revolutia din 1989. Este o America pe care noi nu o vom întâlni niciodata, dar despre care, datorita lui Octavian Curpas, avem de unde sa citim si de la cine sa învatam!

Amintirile lui Mitica Sinu sunt despre sanse si oportunitati, despre un „American dream” care astazi nu mai este actual. Experientele de pe batrânul continent se îmbina armonios cu educatia primita într-un satuc din Transilvania si cu lumea noua pe care a întâlnit-o peste ocean.

Personajele lui Octavian Curpas – exemple de tenacitate si perseverenta într-o lupta continua pentru adaptarea la lumi straine traditiilor si datinilor stramosesti – rezoneaza deopotriva cu tara lor de bastina si cu tarile care i-au adoptat. Despartiri, revederi, scrisori si evenimente care se succed cu repeziciune, dau un ritm alert, care te tine cufundat între paginile cartii. Transformarile din viata acestor oameni sunt ca un torent, ca o lupta interminabila între ratiune si simtire.

Citind cartea lui Octavian Curpas am avut senzatia ca America din sufletul meu nu mai are relevanta si ca America lui Mitica Sinu este, de fapt, lumea ideala pentru care au emigrat românii în SUA. Între paginile cartii lui Octavian Curpas am descoperit un batrânel simpatic, inteligent si perseverent, pe care îti doresti sa-l asculti si sa-l cunosti tot mai bine. Viata lui este asemeni unui munte cu urcusul greu, iar urcarea i-a dat ocazia sa-si largeasca orizontul. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât privelistea a devenit mai încântatoare! La 85 de ani, Mitica Sinu lasa impresia ca spre destinatia finala a vietii, partea cea mai frumoasa este însusi drumul pe care-l parcurgi. Chiar daca viata lui a fost o continua lupta pentru existenta, lupta a fost placuta, a avut teluri nobile, a facut gesturi altruiste, iar în final a gasit acel „acasa” dupa care tânjesc majoritatea dezradacinatilor.

Povestea lui Mitica Sinu ne îndeamna ca oricât de sus vom ajunge, sa nu uitam de unde am plecat; sa nu ne uitam originile si traditiile; sa întelegem ca indiferent ce limba vorbesc, toti oamenii se bucura sau sufera la fel; sa oferim iubirea, ajutorul si sfaturile semenilor nostri, iar Dumnezeu va avea grija ca noi sa primim înapoi înzecit.

Cartea lui Octavian Curpas este o definitie a fericirii. Personajele traiesc într-o conjunctura economica deosebita; actiunea se petrece într-o perioada de timp favorabila, în care fiecare emigrant primeste cel putin o sansa. Sunt oameni ambitiosi, animati de teluri marete, ajutati de noroc, intuitie si încredere în fortele proprii. Sunt caractere puternice, pe care cunostintele acumulate si energia tineretii i-au calauzit în final spre succes.

I-am regasit cu placere printre cunoscutii lui Mitica Sinu pe Paul Getty, magnatul petrolului care a revolutionat lumea afacerilor americane în a doua jumatate a secolului XX; profesori universitari, multe alte elite ale intelectualitatii românesti din exil, despre care auzisem doar la radio Europa Libera sau Vocea Americii; i-am cunoscut pe Eliade, Cioran si Bratianu.

Timpul reprezinta resursa noastra cea mai de pret, iar tineretea trece repede. La a treia tinerete, Mitica Sinu a înteles ca nu exista locuri perfecte pe planeta si ca experientele sale de viata trebuie sa ramâna scrise pentru aceia care vor începe aventura americana, dupa ce dumnealui nu va mai exista fizic printre noi. În acest punct, viziunea mea s-a contopit cu cea a autorului si cu cea a personajului sau principal si m-a condus la concluzia ca locul cel mai frumos si cel mai placut de pe Pamânt este acela în care te simti „acasa”.

Am avut surpriza sa descopar un autor inteligent, cu un suflet imens si amintirile unui bunic erudit, ale carui aventuri constituie motorul fericirii, un balsam pentru tonus, minte si spirit. Din intersectia si dialogul lui Octavian cu nea Mitica s-a nascut o carte plina de substanta, educativa, pe care o recomand calduros tuturor românilor, indiferent de vârsta si locatie. Oameni deosebiti, personaje spectaculoase, povesti de viata cutremuratoare… „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” este o carte remarcabila, pe care o voi pastra cu drag în biblioteca si o voi reciti cu mare placere oricând.

Simona M. Botezan

Washington D.C.

TEAMA SAU CURAJ?

Usile pe care le închidem si deschidem în fiecare zi, hotarasc vietile pe care le traim.

                                                             Flora Whittemore

Teama si curajul sunt emotii ale sufletului nostru, care se exclud, dar pot alterna. Când îti este teama, usa curajului se închide; când prinzi curaj, cealalta usa se închide. Sunt vibratii ale sufletului în fata realitatii acestei lumi si ca orice vibratie, au suport energetic. Teama determina un impact dureros asupra fiintei noastre, cum ar fi accelerarea batailor inimii, intensificarea ritmului respiratiei, contactarea musculaturii, racirea trupului. Se întâmpla uneori sa dam mâna cu cineva si sa ni se spuna ca avem mâinile reci… Da, sunt reci din cauza unei emotii puternice la vederea sau întâlnirea acelei persoane, în asteptarea sau la aflarea unei vesti placute sau neplacute. În momentele în care esti stapânit de o emotie, ceva tremura în tine; sunt momente de nesiguranta! Creierul începe sa produca substante care actioneaza prietenos sau neprietenos cu trupul. Mesagerii chimici pe care medicina îi numeste neuro- transmitatori se agita, transmit informatia de la un neuron la altul. Descoperiti destul de recent, în 1977, acesti neuroni sunt de doua feluri: Mesageri ai Fericirii, care ne mobilizeaza si ne fac fericiti si Mesageri ai Tristetii, care ne demobilizeaza si ne întristeaza. Când traim în armonie cu noi si cu cei din jur, s-a dovedit ca nivelul celor doua tipuri de Mesageri este în echilibru. Când actioneaza cei din a doua categorie, simtim o senzatie de gol si de neliniste. Aparesentimentul de teama, frustrare, uneori pâna la panica. Si ne poate fi teama de foarte multe lucruri, un infinit de temeri chinuiesc omul: de pierdere, de boala, de ceea ce s-a întâmplat cândva pentru a nu se repeta, sau de ceea ce se întâmpla în prezent, sau de ceea ce se poate întâmpla în viitor, cu alte cuvinte ne este teama de viata însasi. Si plantele lesina de frica si copacii tipa când mor, si animalelor le este teama de oameni… Toate aceste frici, temeri, spaime care patrund în suflete, greu pot fi uneori alungate. Dupa cum afirma si George Calinescu: „observatia milenara s-a fixat în proverbe…” si multe sunt proverbele românesti referitoare la frica! Unele persoane manifesta o frica exagerata, bolnavicioasa: „Se sperie de umbra lui”, se spune despre acestia. „De apa mica sa-ti fie frica”, adica de prosti; „La placinte înainte, la razboi înapoi”, se refera la cei fricosi care fug de orice primejdie ivita în cale. Uneori teama se face simtita alaturi de o dorinta. Horatiu spunea: „Cine doreste se si teme”. O dorinta puternica poate chiar învinge teama, deschizând usa curajului. Sau, teama se poate face simtita ca o aparare, nelasându-te sa actionezi, sau sa te atingi de orice, ca sentimentele tale sa nu fie ranite. Îti aduci aminte atunci de proverbul: „Frica pazeste pepenii.”

Teama o pot avea oamenii slabi, ignoranti dar si oamenii instruiti, puternici. Se pare ca toti oamenii au temeri mai mari sau mai mici, în diferite momente ale vietii. Unii negasindu-le justificarea logica, le-au numit ciudatenii, altii – superstitii. Oricum, la baza superstitiilor stau totusi fricile. Oameni puternici ca Iulius Caesar, Henry al II-lea, Charles al XI-lea si Napoleon aveau teama de pisici, spre deosebire de Abraham Lincoln care iubea pisicile si cât timp a stat la casa Alba a avut patru pisici, sau scriitorul Ernest Hemingway care avea 30 de pisici la casa lui! Maria Antoaneta se temea de stingerea unei lumânari, crezând ca i se va întâmpla o nenorocire. Aceasta teama i-a transmis-o si sotului ei, regele Ludovic al XVI-lea. Darwin tremura de groaza la vederea unui sarpe. Immanuel Kant, în timpul prelegerilor îsi fixa privirea într-un punct lipsit total de însemnatate si fara legatura cu cele spuse, ca de exemplu locul în care unui student îi lipsea un nasture de la haina si când studentul a venit – dupa mult timp – cu nasturele cusut, Kant si-a întrerupt prelegerea; i-a fost teama ca nu se va mai putea concentra asupra expunerii. Schiller credea ca fara mirosul merelor putrede nu va putea beneficia de forta creatoare si le cauta cu înfrigurare. Doamna de Staël tinea în mâna un obiect în timp ce vorbea, pe care-l învârtea continuu, de teama sa nu piarda sirul ideilor. Într-o zi, cineva luându-i obiectul din mâna, scriitoarea stapânita de teama, nu a mai putut continua conversatia. În spatele tuturor acestor manifestari ciudate sta teama, ca o umbra a fiintei.

Se constata ca teama nu se manifesta atât de mult la oamenii lacomi care se lupta pentru a avea ceea ce le prisoseste, ci mai mult la oamenii cu firea modesta, lipsita de trufie, la oamenii cu bun simt, carora le lipseste ceva de care au nevoie si nu pot obtine: serviciul, banii, anumite lucruri, situatii, pozitii de viata, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau barbatul la care viseaza etc. Sunt si temeri mari aparute mai nou: de terorism, de cataclisme, de saracie, de sfârsitul acestei lumi. Se pare ca ele sunt temeri ciclice în viata omului, dupa cum si întâmplarile s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, caci ceea ce este – a mai fost – chiar daca acum îmbraca alta haina; iar ceea ce va fi – nu putem sti! Sa ne gândim la samânta – loc al începutului, permitatoare a transformarii, cresterii, ascensiunii, mortii, întoarcerii la viata -, ciclicitate distantata în timp si spatiu, nuantata diferit de ceea ce a fost înainte si ce urmeaza a fi. Câte „batai ale aripilor de fluturi” or fi fost pâna în zilele noastre si câte vor mai fi!?

Daca stam sa ne gândim bine, teama este o emotie normala pe care o încearca orice om în diferite momente ale vietii. Toti suntem curajosi uneori si fricosi alteori, sau fricosi uneori si dintr-o data dam dovada de curaj, depinde în ce moment suntem surprinsi sau ne surprindem, ce usa a sufletului a fost dispusa sa se deschida… Dar unde este hotarul normalitatii acestor emotii? Ce se întâmpla cu noi daca-l depasim?

Unele temeri îsi gasesc justificarea, cum ar fi dezlantuirile violente ale naturii, în fata carora omul se simte neajutorat. Mai sunt însa si schimbarile din viata actuala, dorite sau nedorite, cu viteza lor accelerata si care, de cele mai multe ori, nu permit repausul pentru gândire, analizare cu responsabilitate a starilor pe care le declanseaza în noi aceste schimbari. Ele pot avea repercutari în plan psihologic, si cu cât o schimbare este mai radicala, cu atât mai mare este pretul platit. Gândul unei schimbari poate provoca bucurie dar si teama: teama de necunoscut, teama de inadaptabilitate, de clacare, de a nu fi ajutat de puterea fizica, teama de a nu fi în stare sa faci fata unei probleme pentru care nu vei gasi raspunsuri, teama de situatii de care înca nici nu te-ai izbit dar îti formezi o imagine mentala despre ceea ce urmeaza sa se întâmple… Cu alte cuvinte – teama unui esec existential. Omul trebuie sa fie un luptator în aceasta viata! Exista totusi niste granite care nu ar trebui depasite, dar tinem cont de ele? Uitam ca elasticitatea noastra nu este infinita, precum nici cea a pamântului! Uitam ca viitorul este expresia a ceva care nu s-a realizat înca, si doar speranta este aceea care ne poate determina sa fim încrezatori ca se va realiza la modul dorit, favorabil noua. Daca nu ne este deloc teama, se întâmpla sa încercam mult peste limita puterilor noastre si sa ajungem la un rezultat catastrofal. Curajul ne însoteste, dar pâna unde poate creste acest curaj? „Nimic fara Dumnezeu”, ar trebui sa fie deviza pentru toti care dau dovada curajului si lupta pentru îmbunatatirea vietii lor, a semenilor, sau pentru descoperirea „noului” în aceasta lume. Viata ne-a demonstrat ca extremele sunt periculoase! Omului îi sunt atât de necesare judecata, echilibrul, masura! Numai astfel s-ar putea asigura linistea sufletelor, linistea acestei lumi.

De asemenea temerile intense (extrema cealalta), provoaca îmbolnaviri, alienari, sinucideri. Teama sta ca o emblema în fata tabloului vietii noastre de astazi. Daca analizam, judecam, ne rugam pentru putere si curaj, ne înteleptim – cu alte cuvinte -, teama lasa loc curajului – atâta cât este necesar -, încrederii, iubirii sa se infiltreze prin acea fanta a sufletului, asemeni unui izvor de lumina. Se purifica gândurile din mintea noastra, se produce o schimbare interioara si ajungem sa ne bucuram de liniste, de seninatate. William Shakespeare spunea: „Unde-i iubirea mare, si cea mai mica îndoiala în teama, se transforma.”

Potrivit Sfintei Scripturi, omul cu credinta în Dumnezeu afla calea pentru înfrângerea fricii si dobândirea curajului, iar un reprezentant al Bisericii ne spune ca întelepciunea vietii îl scoate pe om de sub tirania irationalului, ducându-l „spre pamântul luminos al sperantei si al iubirii”.

Daca întelepciune vom cauta si vom avea, echilibrul în viata vom sti a ni-l pastra!

 Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Un roman cu cheie initiatica

PREAPLINUL TACERILOR                            de Vavila Popovici

– prezentare de Eugen EVU –

Restaurat ca un sit al Memoriei nu mult trans – figurative, cât realist scrutator, sit-ul – carte, din care inteligenta senectutii, înnobilata si decantata de arderile suferintelor – din perioada dictaturii, dinainte de exilul în U.S.A., romanul „Preaplinul tacerilor” – este, unul al despresurarii marilor tensiuni suferite într-o viata, prin marturisiri si marturii de dinainte de emigrare, de ceea ce  pentru multi români pare a fi un Canaan, dupa exodul peste ocean. Cartea a aparut româneste, în California sa rezidentiala, înteleg dupa alte câteva – eseuri, proze, poezii,- si desigur este una parabolic – evangheliara, as spune cumva profetica, daca întelegem ca istoria se repeta, dupa comunismul evocat de Vavila Popovici , milioane de români  sunt siliti la un nou exod spre „ canaanurile” occidentale.

   Cartea fiind a regresiunii si evocarii, a fost desigur si a descarcarii acelui „ preaplin” – adica a traumaticelor, frustrantelor reprimari – din frica, din oroare, din instinctul auto-apararii Fiintei feminine – familiale…de sotie ajunsa în vaduvie… Povestea curge fluent, cu un stil alert si în spirit crestin traditional, al Originii bucovinene…. Cred ca în acutele schimbari de paradigme în literatura actuala, cel putin în România unei culturi implozive si deviationista altfel, critica  unui roman biografic  mai ales,  pe fond clasic, NU ARE ROST sa re-povesteasca „ sfatuitor” si cum se-ntâmpla „ scolareste”, didacticist, cartea distinsei doamne… Asadar calea buna ar fi sa ÎL CITEASCA direct, sau prin internet, cei ce vor sa înteleaga ce a fost nu demult cu „ noi”, ca popor –experiment – mai ales dupa ultimul razboi, si, sa extraga din cartea-initiatica a autoarei, iluminare si har – spre a le fi pilduitor. Romanul este de profunda morala crestina, prin sinceritatea marturiei si prin buna lectie a  descrierii fara tinte estetizante, asadar este un roman – neo – testamentar în sensul teologic.  Cum autoarea  a avut primele  încercari  literare înca  din tara, dinainte de  exil,  este greu pentru mine sa  disting carui  public anume  îi este adresat – atât celor de „acasa”, cât si diasporei, desigur… Meritul d-sale este – consider – ca „grupul – tinta” al scrierilor suntem noi, ceilalti care scriem, de pretutindeni!

Vavila Popovici scrie într-un stil alert, captivant si cu nerv narativ aproape telenovelistic, iar zona unde îl situez, este cea a cartii crestine, unde gestul cartii este gestul preotesei, al Mamei Dolores, cumva… Am citit si cunosc multe carti de marturie – marturisitoare ale unor români din diaspore… Diverse ca stil, dar cu aceeasi tinta în fond teologica sau teosofica, indiferent de apartenenta confesionala. La urma urmei, romanul de acest tip este 1) catarsic, decantator de „ preaplinul” memoriei  reprimate – subliminate, sa-i spunem memoriei FREATICE.  2) demn a fi comunicat – cuminecat cu scop de învatatura si adevar istoric restaurat…

   Este ora marturiilor si a marturisirilor impregnate de empatia inconfundabila a unei vieti traite dramatic dar DEMN, exemplar, asadar modelator pentru sufletele deschise si sinergice, într-o lume accelerat a coruptiei, asadar a unei NOI STRICACIUNI.

  Concluzie: Poate ca „preaplinul” este nu atât cel al memoriei rationale, agitându-se în zonele subconstientului si prin scriere, evocare, autoarea, aflata la o vârsta venerabila,  ni se  confeseaza din irepresibila impulsie psihica  de aparare, de luciditate: nu doar celor personale, ci in extenso, ale unei memorii colective frustrate bestial de Monstrul Istoriei.

Povestea – parabola romanului este astfel nu doar a cuiva, ci a mai multora…

Iar monstrul istoriei este monstrul perpetuat divers, disimulat, camuflat sau explodând hidos la rascruci, monstru Puterilor manipulatoare, „ secret – serviciile” – care fac si desfac…lumea.

EUGEN EVU

NOTA:

Recomand cui primeste aceasta carte.

Cititorilor nostri, le recomandam si excelentele eseuri ale Vavilei Popovici, în care vom distinge axiomatic ceea ce domnia –sa practica literara în roman, sau în poezie: un sens al devenirii umane întru divinitate.

Preaplinul tacerilor

( viata în comunism)

Fragment

Daca se va întâmpla acum, nu va veni pe urma.

Daca nu va veni pe urma, se va întâmpla acum.

De nu se va întâmpla acum, totusi va veni pe urma.

Totul e sa fii pregatit.”

William Shakespeare

Stii, dragule, nu-mi venea sa cred ca vei intra în acel somn adânc, din care nu te vei mai putea trezi. A MURI, ce înseamna a muri? Nu vazusem nici o persoana dându-si sufletul si cu-atât mai tare ma înspaimântam… Zarisem pâna atunci, pe strazi, trecând câte un cortegiu de înmormântare si întorceam privirea în alta parte, soptind: „Dumnezeu sa-l ierte!” Mi-era teama, o teama nemotivata si grabeam pasul… Mai târziu mi-am dat seama ca moartea se-nvata precum viata…

Stând la marginea patului tau, îmi ascundeam cu palmele fata plina de lacrimi, ascultam spovedania ta: „Omul în fata primejdiei si în fata mortii îl cauta si îl gaseste pe Dumnezeu. Si oricât de nedezvaluit ar fi Dumnezeu în omul ascuns în putregai si ruina morala, el apare ca o raza, licareste într-un colt, începe sa radieze lumina în jurul lui si tu începi sa descoperi încaperile sufletesti pe care le ai; oricât de mici ar fi, ele pot fi încalzite, pot sa lumineze întreaga-ti fiinta. În momente de entuziasm, atunci începe cunoasterea propriei tale fiinte, începe lupta între binele care exista în tine si care era neglijat, dispretuit poate, si mizeria morala, raul care tindea sa acopere în cele din urma, sa distruga totul din om… Dumnezeu te-ar fi putut lasa, dar în marea Sa bunatate te-a înteles! A înteles ca aceasta fiinta trebuie ajutata si a început sa te ajute… Ne nastem din lumina si ne-ntoarcem în lumina…” La un moment dat ai obosit. Vorbeai prea încet si nu-ti mai întelegeam cuvintele. Ca o strafulgerare mi-a venit în minte destainuirea lui Vlahuta la vizitarea lui Eminescu în ospiciu: „Mi-aduc aminte ca doua vorbe – foc si aur – reveneau mereu. N-am putut retine decât aceste patru versuri: Atâta foc, atâta aur/ Si-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vietii/ Ai revarsat, Parinte!”

Mai târziu mi-ai spus ca vezi o cladire frumoasa, luminata în interior de o lumina puternica, stralucitoare si în acea lumina, un barbat îmbracat în frac te cheama, îti face semn sa vii spre el… M-au trecut fiori de spaima… Voiam sa strig dupa ajutor, dar acesta nu mai putea veni de nicaieri. Citisem cartea „Viata de dupa viata” a medicului, psihiatrului Raymond Moody, cel care culesese marturii cu privire la moarte, ajungând la concluzia ca toate marile religii aduc acelasi adevar, uneori într-n mod mai restrâns, alteori mai detaliat. Marturiile culese de el erau cu privire la moartea temporara, date de persoane scoase din moarte clinica prin reanimare, persoane accidentate grav care au fost aproape de moarte. Una din declaratiile comune era cea a aparitiei „fiintei de lumina”. Fiecare relata oarecum diferit aceasta fiinta, chiar modul plecarii, dar exista o similitudine. Probabil si moartea difera de la om la om, asa precum viata noastra este unica pentru fiecare individ.

Despre acea fiinta spirituala, calda, duioasa, plina de iubire si întrajutorare, citisem ca poate aparea înainte sau chiar în momentul parasirii trupului fizic, si iata, tu îmi relatai întâlnirea cu acea fiinta. Se vorbea, în cartea pomenita, de o perceptie extracorporala pe care o au cei ce trec prin aceasta moarte clinica, cum li se pare ca trec printr-un tunel întunecat si simt ceva ca o adiere de vânt… Se crede ca tunelul de lumina se datoreaza unei cresteri temporare a activitatii partii scoartei cerebrale care priveste interpretarea perceptiilor vizuale, în conditiile în care lipsa de oxigen reduce inhibitia fiziologica operata de unele celule asupra altora. Gândeam ca deseori omul nu se multumeste cu învatatura religioasa si cauta explicatii rationale, stiintifice care duc în final la aceeasi concluzie… Aceasta activitate, mai ridicata decât cea normala a celulelor din cortexul vizual, ar produce efectul de tunel luminos. Iar la capatul tunelului omul vede figuri cunoscute ale prietenilor, rudelor, figuri stralucitoare. Apoi vede gradini, flori, râuri, insule, lumini si urmareste filmul propriei vieti. Exista, da, o similitudine în perceptia vizuala pe care mi-o relatai. Si dupa acea marturisire privirea ta a plecat undeva departe… Ti-am respectat tacerea. Stiam ca nu fabulezi! Nu ti se administrasera droguri. Ai refuzat morfina adusa, ai rabdat chinurile, în dorinta de a trai lucid ziua intrarii fiicei celei mici în facultate. Trebuia sa sustina examenul peste câteva saptamâni. „Vreau sa te stiu o luptatoare…” i-ai spus si ea îsi freca mânutele, lacrimile cadeau ca niste perle transparente, pe obrajii ei frumosi de adolescenta si îti promitea ca va intra la facultatea de medicina. Asistam, dopata cu calmante, la acea scena…

Într-o zi când medicii – colegii tai – mi-au spus ca nu mai simti nimic si au plecat fiindca era ora prânzului, se schimba si tura personalului mediu, atunci am simtit ca ramasesem numai noi doi, neputinciosi în fata sortii… Stiind ca nu ma mai poate auzi nimeni, am strigat, nu din egoism, ci din disperare: „Cui ma lasi?” Si din ochiul tau drept s-au prelins lacrimi. Ramânerea mea pe pamânt, era în acea clipa tot atât de incerta ca si vindecarea ta. Stateam la capatâiul tau si retraiam realizarile, zbuciumul, clipele dragostei noastre si-mi dadeam pentru prima oara seama ca viata ne-a fost atât de scurta, totul a fost atât de putin, cu un sfârsit pe care nu l-as fi putut banui niciodata. Poate viata noastra de pâna atunci fusese doar câteva clipe?

Înainte de a pleca m-ai întrebat: „Cum ai sa te descurci în lumea asta plina de rechini?

Si consolându-te si încurajându-ma ai adaugat: „Esti un amestec de ratiune si pasiune, sper sa pastrezi acest echilibru!” Era o recunoastere, o pretuire a momentelor cruciale ale vietii în care am fost alaturi de tine, luând decizii corecte… Ultimele clipe, chinuitoare, nespus de chinuitoare pentru tine si pentru mine, parca nu se mai sfârseau.

Tacerea mea în momentele de despartire a fost tipatul interior de durere si deznadejde. Constientizam plecarea din viata aceasta a unei stele ce se departa trista, dar poate, în acelasi timp fericita… Mi-am dat seama ca m-ai parasit cu adevarat, când ti-am auzit ultima suflare pe care am simtit-o ca pe un cutremur…

Si nu stiam ce trebuie sa fac, durerea pusese stapânire pe întreaga mea fiinta, dar oamenii cu care ai lucrat si cei carora o parte din viata ta le-ai dat, mi-au sarit în ajutor. Prietenii, în acele clipe, m-au smuls mortii. Trebuia sa rezist, sa dovedesc copiilor ca le-a mai ramas… o mama.

Am plâns în toate zilele dupa disparitia ta, scrâsneam din dinti, noptile te visam: te pierdeam, te cautam si te gaseam… Uneori parca plecai de acasa pentru o scurta vreme, la niste cursuri, ori la specializare, ori în garzile de noapte, nu mai stiu… Mereu plecai si când te gaseam, îmi spuneai ca esti ocupat; îmi aruncai priviri blânde si eu speram, de fiecare data speram, ca te vei întoarce… În vis erai asa cum ai fost în viata noastra: mereu plecat la datorie… Ce mult ti-ai iubit profesia! Când deschideam ochii si constientizam realitatea, doream sa ma întorc în vis…

Ai plecat! Moartea a fost o trecere la viata vesnica, cea fara de sfârsit. Tacerea se asternuse definitiv între noi. A urmat acea apasare a pleoapelor reci, pentru a-ti pregati somnul lung, linistit, pâna dupa sfârsitul acestei lumi, mâinile pe piept în semn de rugaciune, sa te poti ruga încet pentru iertarea pacatelor si pentru odihna ta vesnica…

De câte ori ma duceam la Biserica, una dintre cele sase ectenii, ma emotiona profund, aceea în care cerem sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, neînfruntat în pace si raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos.” Ne rugam, ne rugam, dar suferinta nu ne ocoleste, ea este esenta conditiei umane; suferim la nastere, traim si murim în suferinta.

Surorile s-au grabit sa-ti aprinda o lumânare, lumina din lumina lui Hristos, simbolul vietii crestinesti pe care ai dus-o. Lumina ai fost pentru bolnavii tai, pentru colegii tai, pentru familia ta… Erau orele noua ale serii zilei de 29 mai 1987. Am plecat singura. Era noapte, orasul era mort, doar mizeria lui întâlnita la tot pasul, era poleita de cuvintele politicienilor optimisti ai vremii, în ziarele pregatite pentru dimineata zilei urmatoare…

Strabateam strada întunecata, trotuarul acela îngust, marginit de un gard de beton, batrân, înclinat de vreme, fisurat de cutremur, gata sa se naruiasca… Peste gard se aplecau salcâmii, îsi scuturau florile albe, împrastiind parfumul inconfundabil cu efect sedativ… Mi se parea ca aveau parfumul mortii si calcam florile în picioare ca si cum as fi vrut sa lovesc moartea, sa ma razbun… Dincolo de gard lasasem spitalul, rezerva în care zacea trupul tau nemiscat si rece. Pasii ma duceau spre casa si ma obsedau gemetele tale, chemarile vietii în lupta cu boala, agonia care se prelungise atât de mult… Moartea intrase în viata, iar viata, ca un copil naiv, se încapatâna sa o accepte…

Asteptam sa-mi strâng copiii la piept si sa plâng în bratele lor… Ajunsa acasa am scos hainele din dulap. Aveau, parca, mirosul trupului tau. Erau haine curate, cu care trebuia sa fii îmbracat; asa se obisnuieste, pentru ca Mântuitorul a fost înfasurat cu giulgiu nou, curat. Le-am dus la spital, te-au îmbracat. Nu puteam crede ca pleoapele tale s-au închis pentru totdeauna, ca s-a sfârsit pentru noi tot ce existase pâna în acea clipa.

A doua zi dimineata mi te-au adus acasa în sicriu. Si te-au asezat în casa cu fata la rasarit, întrucât de la rasarit a venit Hristos. Dormeai în sicriu, pluteai în odaie… Simteam atunci ca omul nu este numai corp fizic ci si spirit, o existenta aparte, partea cea mai usoara a creatiei care nu mai comunica cu lumea materiala. Iesirea din corp a spiritului tau a fost, probabil, o usurare. Ochii mei nu-l vedeau, mi-l închipuiau doar, dar „el” ma vedea si-mi cunostea gândurile. Îmi aminteam de cele stiute, patruzeci si doua de zile necesare spiritului de a se desprinde definitiv de lumea pamânteasca, dupa care se înalta, pleaca în lumea astrala, într-un loc corespunzator gradului sau de evolutie. De aceea, în aceasta viata pamânteasca trudim, evoluam spiritualiceste, încercam o firava îndumnezeire…

Ma plimbam prin odai, în lungul si latul lor, cu pasi din ce în ce mai iuti, cu bataile inimii din ce în ce mai repezi; nu puteam privi în oglinzi sa ma linistesc, ele erau acoperite cu pânza, sa nu pot privi în ele, în acele momente triste sa privesc doar chipul tau… Ma cuprindea câte un tremur, dupa care ma simteam vlaguita de puteri… Îti priveam trupul neînsufletit în acele zile si nopti, rosteam rugaciuni, uneori cu glas soptit, alteori în gând. Mai venea preotul si savârsea slujba de toata noaptea… Sufletul tau mai era lânga mine, plutea usor prin casa. Devenise un simplu spectator; privea totul în liniste, eliberat de stresul vietii… Si Doamne, „Vesnica pomenire” acea cântare care îmi producea fiori si lacrimi… În acele clipe constientizam, mai mult ca oricând, despartirea… Si ma rugam ca tu, ramânând în amintirea noastra, sa nu fi uitat de Dumnezeu… Si sarutul, ultimul sarut pe care l-am asternut pe chipul tau, a fost sarutul promitator al iubirii vesnice… Si mai stiam ca locul unei vaduve, de aici înainte, este lânga Dumnezeu! Copiii ma priveau si nu stiu daca-mi mai suportau plânsul.

Cerul ca o mare, si norii ca niste insule

TOVARASEI INVATATOARE DINICA SANDA

Înalta, cu ten masliniu, ochi negri, ochelari cu rama subtire, par negru cu spice albe, strâns la spate, barbia autoritara, obrajii plini, buzele carnoase – tovarasa învatatoare Dinica Sanda se pierduse de tot. Nu mai ramasese din dânsa nicio farâma scrisa în memoria elevilor clasei a IV-a C, a Scolii generale numarul 5, care poarta astazi numele celui care si-a investit averea pâna la ultima ei caramida: boierul Petrache Triscu.

Nu îmi aduc aminte mai nimic despre tovarasa învatatoare; doar faptul ca într-o buna zi ne-a spus ca la cercul de matematica, pe care îl conducea, vom avea oaspeti de onoare: viitori absolventi ai Facultatii de Matematica din oras. De aceea, sa fim atenti, si sa nu o facem, si sa ne facem si pe noi, mai ales, de râs. Aveam cu totii emotii. Noi, fruntasii la matematica ai clasei a IV-a C, si nu numai la matematica: Liviu, Marina, Liliana, si altii, ale caror nume, si rezultate de frunte, mi s-au sters din minte. Si iata ca intram în clasa, ne asezam în banci, si iata ca tovarasa intra si dânsa, si pofteste studentii sa intre, si studentii erau doar studente, si iata ca tovarasa învatatoare ne zâmbeste, ne spune sa ne gândim bine la problemele pe care ni le va spune, înainte de a raspunde, si începe cu prima:

Doi elevi au fiecare, câte un borcan cu pesti. Daca se ia un peste din borcanul unuia, si se pune într-al celuilalt, unul din ei are în borcan cu doi pesti mai mult decat celalalt. Câti pesti se aflau înainte de mutare, în borcanul fiecarui elev?

În spatele clasei, unde se asezasera, tovarasele studente, viitoare profesoare, vor fi scris, probabil:

Fie X numarul de pesti din borcanul primului elev.

Fie Y numarul de pesti din borcanul celui de-al doilea elev.

Atunci:

X + 1 = numarul de pesti în borcanul elevului care a primit un peste.

Y – 1 = numarul de pesti în borcanul elevului din care s-a luat un peste.

Cum diferenta dintre numerele de pesti din cele doua borcane, dupa mutare, este 2, atunci:

X + 1 – ( Y – 1 ) = 2.

Adica:

X – Y + 2 = 2.

Adica:

X=Y.

Asadar, cei doi elevi aveau initial în borcane acelasi numar de pesti.

Asa vor fi scris tovarasele studente.

Dar noi, elevi în clasa a IV-a, nu stiam algebra!

Ne-am tot gândit, si am ridicat pe rând degetele:

         Unul are 6, altul 4!

         Unul are 7, altul 5!

         Unul are 8, altul 6!

Pai, sa facem proba! A zâmbit tovarasa învatatoare.

Si proba ne arata la toti ca, în cazul tuturor raspunsurilor noastre, dupa mutarea câte unui peste, cei doi elevi ar fi avut în borcane nu doua numere de pesti a caror diferenta ar fi fost de 2 pesti, ci un numar egal de pesti. Adica, proba ducea la un rezultat gresit.

         Tovarasele studente din spate, au vreo idée? A întrebat tovarasa învatatoare.

Spre mirarea noastra, tovarasele au zâmbit stingherit, si au plecat capetele. Nu stiau nici dânsele raspunsul corect.

– Tovarasa, tovarasa, stati putin…

Am strigat noi, Liviu, Marina, Liliana, si altii, de care nu îmi amintesc.

         4 cu 4!

         5 cu 5 !

         6 cu 6 !

        

         Tovarasa învatatoare, proba este verificata pentru toate aceste numere!

         Tovarasa, tovarasa!

         Spune, poftim!

         Cei doi elevi au avut initial în borcane un numar egal de pesti!

         FOARTE BINE! ASA ESTE! A zâmbit tovarasa învatatoare.

Nu va mai spun ce încântare a fost pe mine, pentru ca în fata tovarasei si în fata atâtor studente la matematica, am dat raspunsul corect.

Tovarasa învatatatoare Dinica Sanda era un vorbitor de limba româna mestesugit: curgator, fluent, avea dictie, avea intonatie, nuante, caldura, asprime, tact, diplomatie, rabdare, sensibilitate, emotie, bucurie, daruire, cumpanire.

Pentru sustinerea lectiilor, avea urmatoarele materiale didactice auxiliare de mare pret: vocea, privirea, zâmbetul (pentru încurajare) , sprâncenele (pentru mustrare), mâinile, batul aratator, creta si tabla.

La sfârsitul clasei a IV, tovarasa învatatoare a fost regizor, scenograf, costumier, sufleur, si sufletul unui spectacol, având ca personaje albinele si trântorii. Fruntasii, si codasii unei clase. Albinele intra în trântori, si îi dau pe brazda. Pentru ca scoala nu are menirea sa formeze genii pustii, si tineri care putrezesc de vii. Ci formeaza un stup de albine. În care – pentru a culege mierea vietii – este nevoie de fiecare. Spectacolul, prezentat la serbarea de sfârsit de an, a fost un succes. Toti profesorii se mirau: au jucat atât de bine, atât de firesc, fara emotii, fara trac! Nu i-am vazut niciodata asa! Si asta pentru ca piesa, si felul în care tovarasa învatatoare ne-o intona, ne mersese la inima tuturor.

Am auzit acum ceva timp ca tovarasa învatatoare Dinica Sanda ar fi murit. Nu stiu când. Nu stiu de ce. Nu stiu de la cine. Nu stiu daca e adevarat. Poate a fost un simplu zvon.

As fi vrut sa îi spun tovarasei învatatoare ca am uitat aproape tot. Din copilarie. Din tinerete. Din studentie. Dar azi, mi-am adus aminte de dânsa. Si sunt fericit. Ca un preot batrân a avut dreptate. Cu trecerea timpului, ne vom aduce aminte tot. Si mai ales, ne vom aminti de cei care ne-au dat totul. Au facut, cât de cât, tot. Ca sa fim si noi, mai departe, câte un exemplu de mentor de limba româna, de matematica, de teatru, de agerimea mintii, de caldura, de disciplina, de simplitate, de maternitate, de dascal, de inteligenta, de calm. Stiti, pe vremea tovarasei învatatoare, nici nu am auzit de iubire : se traia prin exemplele enumerate, doar, si iubirea era atât de discreta, încât ramânea, cuminte, acasa. În intimitate.

La parterul locuintei tovarasei, în care nu mai sta demult, este o florarie. As vrea sa o fi deschis eu acolo, în semn de recunostinta.

Scriu aceste rânduri, si le expediez pe internet, cu o speranta:

Sa scrieti si Dumneavoastra, tovaraselor Domniilor Voastre, învatatoare.

Azi m-am gândit la tovarasa învatatoare Dinica Sanda. I-am cautat chiar si locuinta, pe Aleea Recunostintei. Asa cum mi-a aprins tovarasa, lumina dragostei pentru carte, sa îi aprind si eu, lumina, în casa, pentru prima oara. Dar nu i-am gasit adresa.

Cerul era ca o mare, si norii, ca niste insule…

1-3 octombrie 2011

Jianu Liviu-Florian

 

O fiica a Sebesului de Sus, doctor în stiinte medicale pe meridianele lumii: LUCIANA STANILA

O fiica a Sebesului de Sus de nota 10

„Multi sebeseni poarta numele Stanila si Badila! Sunt raspânditi prin tara, dar de te straduiesti, îi poti afla prin toata lumea, pâna departe, în Mexic, si multi dintre ei fac cinste satului nostru! Cel mai bun exemplu este Luciana Stanila, profesor universitar la medicina, la Cluj, fata lui Dumitru Stanila. Lucica este un om de nota 10, de care sebesenii pot fi mândri!”

Doctor în stiinte medicale, profesor la Universitatea de Medicina si Farmacie „Iuliu Hatieganu” din Cluj, detinând într-un palmares de exceptie cele mai înalte titluri academice, Luciana Stanila este imaginea fidela a femeii de cariera: inteligenta, ambitioasa, riguroasa, pentru care necunoscutul constituie întotdeauna o provocare. Preda timp de sapte ani la doua universitati din Algeria, viziteaza o multime de tari din întreaga lume si nu se lasa coplesita de temeri atunci când sta fata în fata cu aventura: e curajoasa si participa la un safari în Namibia!

Am vorbit de curând câteva zeci de minute cu doamna profesor la telefon si am avut privilegiul de a afla o multime de lucruri despre Domnia Sa. Cooperanta, deschisa, foarte simpatica si cu un real simt al umorului, Luciana Stanila a rememorat câteva momente semnificative din viata si cariera sa, dezvaluindu-mi, printre altele, principiile care i-au folosit drept jaloane în plan personal si profesional.

În viata, sunt doua lucruri importante: familia si cariera!

Iata filosofia de viata a doamnei profesor Luciana Stanila! Am povestit minute în sir despre nea Mitica si Sebesul de Sus, despre viata si experienta Domniei Sale. Este un om împlinit, traieste la Cluj, împartindu-si timpul liber între Cluj, orasul care a adoptat-o cu multi ani în urma, Sibiu si Sebesul de Sus, pe care nu uita sa-l viziteze atunci când timpul îi permite. Casa pe care a mostenit-o de la familie în satul natal a vândut-o acum câtiva ani, unei familii sarmane… Acum, doamna Luciana este pensionara si se bucura de fiecare moment, încercând sentimentul împlinirii la portile senectutii.

S-a nascut în Sebesul de Sus la 27 decembrie 1941, într-o familie de oameni cumsecade. Dumitru Stanila (foto), tatal sau, era din Sebesul de Sus iar mama, care moare foarte tânara, când Luciana de-abia împlinise doi anisori, era din Sebesul de Jos…

Ce coincidenta stranie, mama lui Mitica Sinu murise când acesta avea trei ani! Iata doi copii ramasi orfani de mama care nu-si vor aminti vreodata nici chipul si nici mângâierile celor ce le-au dat viata, doi copii care, în ciuda lipsei dragostei materne, primesc o educatie sanatoasa si îsi urmeaza fiecare calea, reusind sa-si împlineasca visele si sa-si faca un rost în viata. Luciana era mica, avea doar sapte ani când Dumitru Sinu a plecat din România. Nea Mitica îsi aminteste însa de Lucica de-atunci, pentru ca mama vitrega a lui era buna prietena cu bunica Lucicai si între cele doua familii relatiile erau foarte apropiate. Este crescuta de bunica din partea tatalui pâna la vârsta de sase ani, când tatal sau se recasatoreste cu o femeie inimoasa si descurcareata. Ea va avea grija de Luciana, ca de copilul ei. Se muta la Cluj, si Dumitru Stanila ajunge secretarul Facultatii de Medicina.

Dupa absolvirea scolii primare, Luciana Stanila urmeaza cursurile Liceului „George Cosbuc” (Liceul nr. 2) din Cluj. Anul 1959 aduce mare bucurie în familia Stanila, pentru ca Luciana devine studenta la medicina (absolvind, apoi, facultatea cu rezultate deosebite). Stagiatura o face în orasul de pe malul Somesului Mic, în perioada 1965-1966, dupa care se înscrie imediat la doctorat, urmând cursurile la zi (1966-1969).

În trei ani de munca asidua, de studiu intens si cercetare, publica mai multe referate si articole de specialitate. Rezultatele cercetarilor efectuate îi aduc satisfactie, culminând cu finalizarea si sustinerea tezei de doctorat.

O cariera de succes

Dupa ce-si sustine teza de doctorat, în 1970, performantele obtinute o impulsioneaza sa patrunda tot mai adânc tainele domeniului în care se specializase si pleaca pentru trei luni în Germania (1 septembrie – 1 decembrie), unde lucreaza alaturi de specialistii germani într-un laborator de biologie celulara. Este primul contact cu strainatatea, care se pare ca-i va deschide tinerei doctor în microbiologie, apetitul pentru munca în afara granitelor. În timpul sederii în Germania face o scurta calatorie în Franta. Cum securitatea comunista era foarte vigilenta, Luciana Stanila este chestionata imediat asupra motivului deplasarii sale în Franta. Societatea româneasca a acelor timpuri era în plina efervescenta comunista, iar deplasarile în strainatate se puteau face numai dupa îndelungi verificari ale solicitantilor. Absolut totul trebuia raportat sub forma acelor vestite informari scrise, care, dupa evenimentele din decembrie 1989, pre multi au sa popeasca…

Pe parcursul urmatorilor aproape patru ani, pâna în 1974, Luciana Stanila este asistent universitar în cadrul UMF Cluj, facând parte din corpul profesoral al catedrei de microbiologie.

Prin anii ’70, gratie protocoalelor încheiate între guvernele României si cele ale tarilor mai putin dezvoltate din Africa de Nord, cu precadere Algeria si Maroc, pe fondul unei crize acute de cadre didactice în institutiile de învatamânt din aceste tari, un mare numar de profesori români, din toate domeniile, vor preda în scolile africane. Luciana Stanila pleaca în baza unui contract de cinci ani în Algeria, unde ocupa functia de sef de catedra la Facultatea de Medicina din capitala tarii, Alger (1974-1979).

Revine la Cluj în cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie (UMF) „Iuliu Hatieganu”, unde urca o treapta profesionala, ajungând conferentiar universitar. Ramâne la universitatea clujeana pâna în 1983, când se întoarce în Algeria. În intervalul acesta, îi pierde, unul dupa altul, pe cei dragi din familie: în 1980, mama sa vitrega se stinge din viata. Tatal sau, Dumitru Stanila îsi urmeaza sotia la scurt timp, în 1981, ca apoi, în 1982, sa plece la cele vesnice si bunica ce i-a fost atât de draga – mama tatalui sau, astfel ca, doamna Stanila se va dedica în exclusivitate profesiei.

Pe parcursul derularii celui de-al doilea contract cu Algeria, activitatea Lucianei Stanila se desfasoara la Constantine (al treilea oras algerian, ca marime), în calitate de conferentiar la facultatea de medicina din localitate. În anul 1984, în timpul sederii sale în Algeria, reuseste sa viziteze Egiptul.

Revine în România în anul 1985 si va lucra, pâna la vârsta de pensionare, la UMF „Iuliu Hatieganu” din Cluj, urcând, treapta cu treapta, în ierarhia profesionala, dupa cum urmeaza:
1985 – 1990 – asistent universitar;
1990 – 1993 – sef de lucrari;
1993 – 2004 – conferentiar universitar;
2004 – 1 octombrie 2007 – profesor universitar.

În toata aceasta perioada, Luciana Stanila continua cercetarile în domeniul în care se specializase si preda cursuri universitare multor generatii de tineri. În acelasi timp, publica o sumedenie de articole si lucrari de specialitate. Editeaza astfel mai multe carti, unele traduse si în limbile franceza si engleza, ce vor deveni materiale de studiu pentru viitorii medici si mijloace de informare pentru cei care deja lucreaza în domeniu. Amintesc aici câteva titluri: Microbiologia bolii parodontale, 1993, Microbiologia cavitatii orale, 1994, General bacteriology and virology, 2001 (editata si în limba franceza în anul 2003) si altele.

În 2007, doamna profesor Stanila se pensioneaza, însa continua sa colaboreze cu UMF Cluj, în sistem plata cu ora. Ar fi avut posibilitatea sa lucreze oriunde în lume în profesia în care era senator de drept, însa a iubit dintotdeauna universitatea clujeana, a iubit Clujul, orasul în care s-a format ca om si profesionist; în plus, scoala medicala clujeana este renumita în Europa si în întreaga lume, medicii putându-se remarca si aici la fel de bine ca în orice tara din lume.

UMF „Iuliu Hatieganu” – Pepiniera valorilor medicinei românesti si internationale

Stiinta medicala este cea mai apropiata de suflet, fiind cea mai apropiata de om – spunea Iuliu Hatieganu (1885-1959), eminentul clinician, organizatorul serviciului medical transilvanean dupa al Doilea Razboi Mondial, al carui nume îl poarta astazi universitatea de medicina clujeana. Autor a numeroase lucrari stiintifice si articole de specialitate, Iuliu Hatieganu este fondatorul scolii medicale clujene si simbolul universitatii din orasul de pe malul Somesului Mic.

Traditia educatiei medicale clujene este cunoscuta pe toate meridianele lumii. Avându-si începuturile înca din Evul Mediu, a cunoscut o dezvoltare de amploare la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX. Victor Babes, renumit specialist în domeniul microbiologiei, Emil Racovita, explorator polar si fondator al biospeologiei, Iuliu Moldovan, pionier al politicilor de sanatate publica, Iuliu Hatieganu, clinicianul stralucit al Transilvaniei, Octavian Fodor, întemeietorul gastroenterologiei în România, Valeriu Bologa, unul dintre cei mai importanti istorici ai medicinei din Europa si alti ilustri profesori si cercetatori s-au numarat printre specialistii universitatii medicale clujene care i-au ridicat cota si prestigiul, punându-si în slujba stiintelor medicale, si în speta a omului, toata inteligenta si munca lor.

Studentii absolventi ai universitatii medicale clujene au demonstrat de asemenea calitatea studiilor efectuate aici prin profesionalismul ce i-a facut cunoscuti pretutindeni în lume. Corpul profesoral de exceptie a avut ocazia sa se perfectioneze, mai ales dupa 1989, în unitati similare din Europa Occidentala sau Statele Unite.

Conditiile de studiu create, spatiile de învatamânt modernizate si dotarile laboratoarelor cu tehnica moderna, alaturi de institutorii de marca, au atras tot mai multi studenti straini, UMF Cluj devenind o institutie internationala, în care studentii pot deslusi tainele medicinei în limbile engleza si franceza.

Luciana Stanila a avut o contributie esentiala la înfiintarea sectiilor universitatii cu predare în limbi straine: linia engleza, în 1998, ea însasi predând în limba lui Shakespeare pâna în 2004, si linia franceza, în anul 2000. Îmi spunea distinsa doamna profesor ca la întoarcerea din Africa, avea o grupa formata aproape în exclusivitate din tunisieni, asa ca este lesne de înteles faptul ca înfiintarea sectiilor cu predare în limbi straine devenise o necesitate.

Iata cum prezinta astazi Profesor Doctor Constantin Ciuce, Rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie „Iuliu Hatieganu” din Cluj, institutia în fruntea careia se afla:

Studentii nostri au posibilitatea sa studieze în conditii foarte moderne si sa participe la cursuri în amfiteatre bine dotate. La dispozitia studentilor se afla o biblioteca bogata, cu un serviciu personalizat. Timpul liber poate fi petrecut la baza sportiva a universitatii noastre, sau prin participarea la activitatile culturale, atât de variate în orasul nostru, dar si prin vizitarea punctelor turistice ale zonei. Taxele de scolarizare sunt foarte accesibile, iar costul vietii nu este ridicat.

Orasul Cluj Napoca este situat în inima Transilvaniei, este un oras frumos, cu o buna infrastructura, cu o bogata viata culturala, cu foarte multi tineri ce studiaza în cele sase universitati. Amprenta multiculturala dateaza de peste 1.000 de ani, iar locuitorii clujeni sunt toleranti si prietenosi. Multi dintre fostii studenti la medicina s-au îndragostit de acest oras si s-au stabilit aici, întemeind o familie. În gluma, se poate spune ca acesta este singurul pericol care îl pândeste pe cel/cea care ar vrea sa studieze aici.

Suntem mândri sa va invitam sa cititi aceste rânduri si, ca urmare, sa veniti sa ne vedeti lucrând.

Îmi vorbise doamna profesor despre UMF Cluj cu un respect deosebit. S-a simtit legata de tot ce însemna acesta a doua sa casa si, chiar daca a profesat sapte ani pe alte meridiane, nu s-a gândit vreodata sa se stabileasca în alta parte. Experienta anilor petrecuti în Algeria n-a facut altceva decât sa-i deschida caile cunoasterii spre o altfel de lume, dar, prin revenirea la Cluj, a simtit împlinirea.

O experienta palpitanta – sapte ani în Algeria!

Dupa câstigarea independentei Algeriei, în 1962, odata cu plecarea în masa a francezilor, forta intelectuala a tarii a scazut considerabil. Primii ani ce au urmat au fost marcati de framântari sociale si politice care au imprimat tarii o stare de instabilitate. Începând cu 1965, timp de aproape 25 de ani, Algeria cunoaste o stabilitate relativa, sub socialismul unipartid al presedintelui Houari Boumédiènne.

Cum evolutia economica si sociala a unui stat este în strânsa legatura cu nivelul de pregatire al populatiei, în Algeria este initiata o reforma a învatamântului, care impune comasarea unui numar însemnat de cadre didactice aduse din strainatate, în scolile algeriene. În vederea materializarii acestei reforme, Algeria a încheiat protocoale de colaborare cu tarile lagarului socialist, printre care Polonia, Bulgaria si, mai ales, România, de unde sute de cadre didactice apartinând tuturor formelor de învatamânt au venit sa predea în Algeria. În baza unui astfel de protocol a ajuns aici si Luciana Stanila.

Facând o trecere în revista a perioadei petrecute în Algeria, Luciana Stanila mi-a povestit câteva lucruri interesante: Algeria este o tara frumoasa, are o coasta asemanatoare Coastei de Azur, deosebindu-se însa prin faptul ca nu este amenajata la fel de frumos. Au muntii Atlas, care o traverseaza în nord, iar în partea de sud, desertul algerian, o poarta deschisa spre Sahara. Orasele cele mai importante sunt Alger, Oran si Constantine, dar cel mai frumos, nu numai din Algeria, ci din toate tarile maghrebiene, este Algerul. Însa Algeria de astazi nu mai este ca cea de-atunci. Fundamentalistii au câstigat teren, si se pare ca tara aceasta nu mai este atât de sigura… Într-adevar, evenimentele recente din Algeria si tarile vecine, ca de altfel framântarile politice si sociale din toata lumea araba, vin sa confirme spusele doamnei profesor.

Algeria se întinde pe o suprafata de 2.378.907 kilometri patrati.

Statisticile consultate mi-au furnizat informatia conform careia, la 1 ianuarie 2011, populatia Algeriei era de 36.300.000 de locuitori.

Algeria este una dintre cele trei tari ale Africii de Nord cunoscute sub denumirea de tarile maghrebiene, însa, prin istoria lor, si Egiptul, partial si Libia si Mauritania, au multe trasaturi comune cu primele trei (în limba araba Maghrib înseamna Vest). O zicala araba spune ca Magreb este o pasare sfânta. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreapta, Tunisia, iar cea stânga, Marocul (Wikipedia).

Doamna Luciana îi cataloga într-un mod original, spunându-mi ca marocanii sunt considerati a fi artizanii Maghrebului, algerienii sunt taranii acestuia, iar tunisienii, intelectualii.

În Algeria, Luciana Stanila lucreaza în doua etape: 1974-1979, în capitala Alger, iar între 1983 si 1985, în orasul Constantine, în cadrul facultatilor de medicina din cele doua orase. Salariul n-a fost cine stie ce: cel aferent primului contract era foarte mic, deoarece statul român îsi lua întotdeauna partea. Al doilea contract a fost ceva mai avantajos, retributia fiind ceva mai mare, în jur de 1.500 de dolari, din care impozitul pe care-l lasa statului român era de 1.000 de dolari, iar restul de 500 erau ai ei. Statul român a facut multa valuta prin aceste retineri, nestipulate în nicio lege internationala. Dar, totusi, câstigul era superior celui din tara.

Perioada petrecuta în Algeria a fost una palpitanta – marturiseste doamna Luciana –, în primul rând pentru ca am luat contact cu o lume diferita de cea în care traisem, cu alte obiceiuri si alta cultura si în al doilea rând, pentru ca toti traiam sub impactul fricii de a nu cadea în dizgratia celor de la ambasada. Daca cineva sufla ceva despre tine la ambasada, aveai toate sansele sa te trimita acasa si sa nu mai parasesti România niciodata.

Când a plecat prima oara în Algeria, avionul cu care calatorea transporta 180 de persoane, cei mai multi, profesori, restul, membri ai familiilor lor. Foarte multi români au avut atunci astfel de contracte. În schimb, în 1983, când Luciana Stanila a plecat din nou, doar 12 dintre pasagerii avionului calatoreau în acelasi scop cu ea, în Algeria. Deja algerienii îsi formasera cadre didactice indigene si numarul strainilor care predau în scolile lor scazuse considerabil.

Nu mi-am facut nici macar un prieten algerian, desi pareau prietenosi. Nu-ti inspirau nicio încredere – mi-a spus Luciana Stanila, si apoi mi-a povestit despre atitudinea si conditia femeii în societatea algeriana, care au uluit-o. Era interesata de aspectele legate de viata celor în mijlocul carora traia, de cultura si traditiile algeriene, dar mai cu seama de felul în care este tratata femeia în familie si societate.

Are ocazia sa participe la o nunta algeriana si o face fara ezitare. Bineînteles ca surprizele n-au contenit sa apara. A fost uimita sa vada ca la nunta, mireasa era izolata de restul nuntasilor, statea singura într-o camera. Femeile petreceau într-o încapere, iar barbatii, separat, în alta. Au servit masa întâi barbatii, si de-abia când au terminat, au fost servite femeile. Un vas mare, cu un fel de ciorba, era asezat în mijlocul încaperii, si din el au mâncat cele sapte femei prezente. Felul doi era o combinatie ciudata: un soi de pilaf cu dulceata. Asta n-a fost chiar asa de rau, ca putea sa serveasca fiecare din acel vas, cu o furculita – îmi spunea râzând doamna Stanila. Probabil, în timpul mesei si-o fi amintit cum sunt nuntile în România, cu aperitivele acelea bogate, depasind marginile farfuriei, si supa cu taietei de casa, cu friptura bine rumenita în cuptor si inegalabilele sarmale!

Ei, dar acum vine momentul forte al evenimentului: mirele si mireasa au disparut… toata lumea astepta nerabdatoare sa vada cearceaful! S-a consumat si acest moment… si mireasa a scapat cu obrazul curat! Dar cu cearceaful… patat!

În cei sapte ani algerieni, au existat multe momente inedite în viata doamnei Stanila – a avut ocazia sa cunoasca îndeaproape oamenii si traditiile lor, sa le patrunda tainele si sa le guste valorile culturale traditionale. Însa nici de tensiuni nu a dus lipsa, pentru ca toti cei veniti din tara sa lucreze aici erau suspectati în permanenta de catre securistii ambasadei române din Alger de posibila ratacire si ramânere prin vreo tara occidentala. Au fost multe cazuri de acest gen: de exemplu, îmi spunea Luciana Stanila ca la prima descindere în Algeria, avionul cu care a calatorit a facut escala la Zurich, în Elvetia. Desi aeroportul era bine securizat, doua dintre familiile din grupul lor au reusit sa dezerteze, creând un precedent si motivând într-o oarecare masura atitudinea angajatilor de la ambasada. Din prima transa de profesori care au plecat în Algeria odata cu ea, cu putin peste jumatate s-au întors în România, restul au reusit sa se strecoare si sa emigreze, cei mai multi dintre ei ajungând în Canada, la Quebec, via Paris. Prin 1985, si Luciana Stanila fusese tentata sa faca un astfel de gest, pentru ca toti trageau de ea sa ramâna, dar n-a facut-o. Îsi aminteste cum unul dintre lucratorii ambasadei române, un tip arogant si foarte rautacios, parca adulmecându-i intentia, i-a spus ca drumul de întoarcere spre România trece prin… Occident!

Dupa cum îmi precizase înca de la începutul convorbirii noastre, familia si profesia constituiau doua lucruri esentiale în viata sa. Avea doua persoane dragi, la care tinea foarte mult: bunica din partea tatalui, pe care o vizita ori de câte ori ajungea în tara, la Sebesul de Sus, si pe tatal ei. În timpul primului contract cu Algeria, doamna Stanila îsi duce tatal în vizita, pentru o perioada de trei saptamâni. Când au plecat spre Algeria, au facut un popas la Roma. Asftel a vazut si Dumitru Stanila Italia. Apoi, la întoarcerea în tara, au luat vaporul pâna la Marsilia si de-acolo s-au îndreptat spre Paris: i-a aratat si Franta! Era împacata ca îi facuse o mare bucurie tatalui sau.

Cei sapte ani de Algeria au sporit setea de cunoastere a doamnei profesor si placerea de a calatori si a vizita cât mai multe tari si continente, ceea ce a si facut în anii ce au urmat.

Calatoare prin lumea-ntreaga

Fiind la Constantine, în a doua perioada de lucru în Algeria, Luciana Stanila face o excursie în Egipt. Fascinata de miturile faraonilor, dornica sa viziteze Egiptul cu vestita Vale a Regilor si enigmaticele piramide, cu lunca Nilului si vechile orase egiptene, calatoreste de la Cairo pâna la Aswan, traind o experienta unica.

Dupa ce îsi încheie misiunea în Algeria, mai precis, dupa deschiderea granitelor României ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989, ajunge din nou în Africa neagra, cum îi spune doamna profesor continentului african, dar de data aceasta merge în Namibia. Avea acolo prieteni români, carora le face o vizita. Nu se sfieste sa traiasca senzationalul si participa la un safari. A fost o experienta unica, palpitanta.

Dar nu s-a oprit aici cu calatoriile, voia sa vada si continentul nord-american, si merge la Ambasada americana de la Bucuresti, pentru viza. Când i-a vazut consulul pasaportul si viza de Namibia si a auzit ca a facut safari, s-a uitat la ea într-un mod mai ciudat. Sesizându-i privirea, doamna Stanila se gândea în sinea ei: asta zice ca-s nebuna, precis nu-mi da viza! Dar a primit-o, si în acelasi an, 1992, traverseaza Atlanticul si face prima vizita în Statele Unite. A fost atunci în zona Chicago, statul Michigan, unde avea foarte multi consateni si rude. Neamul Stanila este raspândit peste tot în America si în lume, stiam acest lucru de la nea Mitica. Si el descinde dintr-o ramura a acestui neam, având unul dintre bunici cu numele Stanila – bunicul din partea mamei, Ion, poreclit Tiglaru’.

Au urmat mai multe vizite ale Lucianei Stanila în Statele Unite: a fost la Chicago, Seattle, San Francisco, Los Angeles, Las Vegas si Phoenix. A ajuns si în Florida, undeva lânga Boca Raton. A profitat de faptul ca se afla pe pamânt american si a vizitat si câteva orase din Canada. I-a placut foarte mult la Vancouver.

În America de Sud a ajuns în Brazilia, în orasul carnavalurilor, Rio de Janeiro.

Vizitând batrâna Europa, i-a ramas la suflet insula Santorini, din Marea Egee, cea mai frumoasa din salba de insule grecesti ce strajuiesc cu legendele lor, tara uneia dintre cele mai vechi civilizatii, civilizatia greaca.

„Ma consider un om împlinit!”

Luciana Stanila este un om împlinit: a reusit sa urce cea mai înalta treapta academica, profesor universitar doctor în microbiologie la una dintre cele mai cunoscute universitati medicale europene, Universitatea de Medicina si Farmacie „Iuliu Hatieganu” din inima Transilvaniei. A format si modelat, gratie cunostintelor si priceperii sale didactice, mii de studenti apartinând multor generatii ce i-au trecut prin mâna, atât la universitatea clujeana, cât si în cei sapte ani petrecuti în Algeria.

A calatorit mult, bucurându-se de frumusetile si misterele lumii, însa i-au ramas în suflet satul natal, imaginea celor care au înconjurat-o mereu cu dragoste si amintirile copilariei. Nu si-a uitat niciodata originile, Sebesul de Sus din Marginimea Sibiului, vizitându-l cu drag, ori de câtre ori timpul i-a permis. Si-a iubit neamul si familia ce a înconjurat-o mereu cu grija si dragoste.
Astazi, cei dragi ai sai îi simt gândurile pline de dragoste si recunostinta, de-acolo din cer, de Sus… Dar rudele si consatenii îi sunt aproape. Se implica în viata culturala a Sebesului de Sus, în organizarea acelor întâlniri devenite traditionale, Fiii satului.

Chiar daca sunt la mii de kilometri departare, Luciana Stanila si nea Mitica Sinu tin legatura. Nicole si Mitica Sinu au primit-o cu drag în Arizona, când a avut ocazia sa viziteze împreuna cu ei orasul si împrejurimile, si au retrait pentru câteva zile amintirile împletite în fire de dor, despre Sebesul de Sus si despre consatenii lor.

Dupa ce am vorbit cu doamna profesor Stanila minute multe la telefon, într-o atmosfera destinsa, deschisa si deosebit de placuta, aflând atâtea despre viata si cariera Domniei Sale, am înteles si mai bine de ce nea Mitica, atunci când povesteste de ea, rosteste cu atâta naturalete: Lucica!

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
septembrie 2011

Doua lacrimi de cer

RECENZIE de Bianca Marcovici * Haifa-Israel (USR- filiala Iasi)

Doua lacrimi de cer” de Valentina Becart

Poeta Valentina Becart, nascuta în anul 1961 în jud. Iasi si-a facut simtita prezenta în spatiul poetic (relativ târziu) în perioada matura a existentei. Dupa propria-i marturisire – încercarile de versificare încep în jurul vârstei de 9 ani. În perioada liceului a strâns câteva poezii într-un jurnal care s-a pierdut în negura timpului. Iat-o revenind cu energii, acumulari noi – dupa o lunga absenta. În decurs de 6 ani a citit intens, s-a familiarizat cu noile orientari, stiluri din spatiul cuvântului scris… reusind sa editeze volumele:

Fata sihastra, ed. Timpul, Iasi, 2005; Clipe arse, ed. Timpul, Iasi, 2006; Doua lacrimi de cer, ed. ALFA, Iasi, 2007; Antologie de poezie si comentarii becartiene (35 de poeti), ed. Paneurop, Iasi, 2008; Undeva, un poet…, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010; Pe muchia instabila dintre existenta si neant, ed. Stef, Iasi, 2011. De asemenea, a îmbratisat poezia colegilor (mânuitori ai condeiului) si cu daruire (dar nu fara sacrificiu…) a adus în lumina tiparului antologiile:

Antologie de poezie (55 de poeti contemporani), ed. ArhipArt, Sibiu, 2010; Antologia de proza „Declin”, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010. În prezent are în lucru o alta antologie: „101 de poeti contemporani” si romanul „Viata furata”. În aceasta perioada scrierile Valentinei Becart apar pe diferite site-uri si în diverse publicatii din care amintim doar câteva; revista ” Moldova Literara” ( fondata de Liga scriitorilor filiala Iasi-Moldova) ( unde activeaza ca redactor ) ; revista „Poezia” aparuta sub egida USR, Iasi ; revista „Vatra-veche” ( Tg. Mures) ; revista „Singur” ( Târgoviste) ; revista „Nou Horizont”, Valencia, Spania. etc… În anul 2011 primeste Diploma de Excelenta (la Gala Premiilor de Excelenta), sectiunea: pesonalitatea culturala a anului. (23 ianuarie 2011, Iasi). Volumul „Doua lacrimi de cer”, ed. Alfa, Iasi, 2007, (la care fac referire) cuprinde poeme de o larga varietate, acestea purtând amprenta modernitatii si nu numai… întâlnim în paginile acestei carti (destul de voluminoase) un univers liric specific clasicilor literaturii române.

Abisurile sufletesti, descoperite la vreme de o critica atenta, în poezia feminista a unei Magda Isanos, Maria Banus si Ileana Malancioiu, dar nu numai, sunt repere definitorii si în volumul supus aici „analizei”. Arderile de „tot” se regasesc ca un litemotiv în unele poeme de dragoste visata, dar si în accentele unei senzualitati fruste.” (Prof. Mitrita Cretu (Mitridate)… ).

Acolo unde timpul îsi afla hotarul” poeta vrea sa ridice o „biserica alba” unde sa poata murmura o rugaciune si cine stie… „poate o stea se va aprinde // pe bolta întunecata // unde adevarul tainuit // pare mai însetat de „sânge cald” // cu fiecare rasarit”. (Acolo unde timpul îsi afla hotarul).

Eul liric este vizibil marcat de curgerea timpului… fiind trecut prin „focul” mistuitor al întrebarilor fara de sfârsit. Libera si nestavilita în drumul spre cautarea frumosului – constiinta-i creatoare face câte un popas la „ore de cumpana” si trece prin filtrul trairilor hipersensibile întregul „arsenal” al realitatii înconjuratoare … Dar nu se multumeste cu atât! Spatiul metafizic pare a fi locul cu disponibilitati multiple pentru spiritu-i reflexiv si profund… spirit care patrunde în invizibil cu încredere si tenacitate… provacând misterul. Un moment dintr-o zi caniculara de vara este redat printr-un limbaj limpede, clar, însufletit de prospetimea gândului catre cea asteptata.

razele soarelui îsi cauta // stralucirea // în paharul tau. // Mi-e atât de sete! // Ars de dorinta – beau pâna la fund – // ultimul strop… fara tine!” (Bautura ta preferata – nectar).

Stapâna pe mijloacele de expresie, miscându-se cu dezinvoltura printre rasarituri si apusuri, trairile poetei trec de la starea de liniste, calm aparent… la starea de angoasa, macinare launtrica, neliniste, înfrângere , singuratare apasatoare… acestea capatând valente grave, profunde – strabatute de intensitatea fiorului liric.

Vai ,mie!, // cersesc azur // si mistuit de sete, // musc brazda calda… pe tarmul unde iele – // în seva mea se scalda!”// „ O, sfânt giuvaier // ti-e ruga în zadar… // si-azurul stins, // în ochi viclean de cer” (Cersesc azur). Din „culorile luminii” într-un elan al naivitatii si încrederii în orizonturi ondulatorii… împleteste versuri suave, luminoase pentru a fi „Cu un pas mai aproape de cer”. Aceasta stare de beatitudine nu dureaza – este ca un fulger ce despica întunericul în doua. Viata (afirma poeta) este „drum în lumina batatarit de talpa aspra a suferintei. // Cuvântul rasuna în spatiu // ce ramâne la fel de abstract. // Alearga, alearga! // Nu te opri… între viata si moarte.// Izvoarele vor duce mai departe // taina începutului.” (Cuvântul rasuna în spatiu). Întâlnim în unele poezii cuprinse în acest volum o anumita simplificare si naivitate cautate… Prozaismul voit , versul abrupt nu stirbesc cu nimic din lirismul încarcat de emotie , din valoarea poetica.

Si totusi, cum arata „gloria”? // „Nu stii!” // mi s-a parut ca-mi sopteste la ureche / ceva… // venit ca dintr-un vis.//

Asculta cu atentie!”// Mai întâi si se va arata sub forma unui chip…//

Scaldat într-o lumina pura, binevoitoare. // Ochii vor fi numai zâmbete, ascunzând cu grija // Marea Tradare” (Clipa de glorie).

Poezia este o stare, o flacara ce izbucneste din adâncurile sufletesti, nu cunoaste reguli… revarsându-se în albia imaginarului fara oprelisti… Poetul intervine, îngradeste, îndiguieste doar atât cât expresia poetica sa capete limpezime si profunzime.

Poeta Valentina Becart, neobosita cautatoare de expresii inedite… contempla în zilele însorite „zorii scaldându-se ca pruncii // în lacrimi de fericire; Alte expresii ca; „pe buzele tale aprinse surâde abisul”; „ de sângele uitarii zace-acum patata” ; „rogojina împletita din doine stramosesti” ; „toamna banuti de aur pentru clipe de nostalgie” ; „viata-mi sângera peste tot”…. produc reverberatii cu ecouri launtrice tentaculare.

Însetate de transcendent, versurile cauta liniile verticale în speranta evadarii din spatuil strâmt, limitat al vietii. Timpul este un adevarat „calau” ce urmareste tacut fiecare pas al poetei.

Mi-am cioplit propriu-mi chip // pe inimi de vânt // pe strigat de luna // pe izvoare fara hodina… // cum sa-l mai adun // într-un „umn de nisip”?!… si concluzioneaza fara a cadea în patetism lamentabil: „Zadarnica truda // sa-ti fauresti un chip // pe retina timpului // pe zborul clipelor // si sfâsietoarea ruga… a nenascutului.” (Sfâsietoarea ruga a nenascutului).

Devorata de iluzie si destramare – poeta îsi condenseaza trairile în nenumarate titluri de poezii care-i nuanteaza nelinistea spirutuala , neliniste cu reverberatii semantice, estetice în spatiul poetic. Iata câteva: „Zidit de viu în temnita tacerii” ; „Înfasurata în toamne si amurguri” ; „Înselatoarea pâine a zeilor” ; „Iubirea-n pietre zavorâta” ; „Marele strigat”; „bezna m-a cuprins cu bratele-amândoua”; „o coasa a trecut ca un gând”; „pe crucea destinului”; „si mai cazu un cuvânt tremurat”… acestea fiind câteva din cele 239 de poeme cuprinse în volumul „Doua lacrimi de cer”. Iubirea, tristetea, resemnarea, zborul, visul, dorul , viata rasarind „timid” dintre ruine… toate si-au facut loc în versurile poetei Valentina Becart a carei lirica este strabatura de mari framântari si sfâsieri interioare ce duc în final… la o adevarata confesiune existentiala. Poeta complexa – cu un spirit ascutit în ce priveste constientizarea vietii – cu toata multitudinea aspectelor ei coloristice – transcrie într-un ton grav latura perisabila a existentei… supusa degradarii… Si cum altfel ne-o putem imagina decât trecând de la o stare la alta: uneori pasionala, tandra, melancolica … si nu peste mult timp aflata în cealalta extrema: revoltata, dezamagita… purtând povara „necunoscutului” ca pe o rana mereu sângerânda… sufletul fiindu-i înfasurat într-un straniu sentiment al „iernilor timpurii” cu vânturi polare… Pendulând între revolta si reverie reuseste sa asculte ecoul „marilor chemari” ce vibreaza în structura sensibila si rafinata a trairilor sale poetice , trairi regasite în stihuri expresive încarcate de semnificatii .

sa curatam pamântul de ruine… // si sa’naltam altare // de „rugaciune pline”. // În fiecare clipa trecatoare // sa’nnobilam al vremilor noroi. // În pulberi sa aprindem stele, // si-n fiecare zi // slavi-vom dimineti, // scaldate-n auritul soare”. (Sa’naltam altare).

Titlul volumului “Doua lacrimi de cer” (adevarata metafora)… deschide cai spre inima cititorului care poate descoperi aici ( în volum) poezii cu o paleta variata de stari având o încarcatura emotionala vulcanica, incandescent a…

Va invit la lecturare si delectare spirituala!

„DESTEPTII” SI „PROSTII”

…În lumea noastra (româneasca, terestra…tot aia!), o lume „pe dos” – semantica vorbelor si cea ontologica se „torsioneaza” si chiar se inverseaza, cu viteza titirezului. Din an în an, ba chiar de la ceas la ceas!

Spre exemplu, cuvântul „destept”, ca si „desteptul” în sine, au devenit …”ceva de invidiat” – dar nu pentru ca sunt inteligenti, ci pentru mega-escrocheriile lor „cool/„reusite”: Traian Basescu este „destept”, atunci când se fofileaza, ca o sluga ce este, pe lânga Obama, numai ca sa-l „egaleze” pe…Vanghelie! De parca n-ar sti tot românul ca tot aranjamentul era pe baza de…”Deveselu”, adica de slugarnicie nationala româneasca, determinata de atitudinea servila a guvernantilor: nu le pasa nici „la bocanc” ca polonezii si cehii, care au refuzat amplasarea scutului antiracheta, al SUA, ne privesc, acum, de sus, ca pe niste…”ospatari si tinichigii” ai „Marelui Licurici”!

…Tot Basescu e grozav de „destept” („E destept sefu’, ba! BETON!!!” – te bubuie, cu un pumn „de beton”, în umar, mahalagiul manelist, ori „desca” barurilor bucurestene… – strafulgerat, dintr-odata, de admiratie pentru „stirea televizata”, la B1 TV, despre…Golanul -Sef al României…!), pentru ca (zgâltâit de nerabdarea si febra extatica – …asa, cât si-o betie buna cu whiskey, la Cotroceni…: „febra” de a-si încasa, rapid si prin „iuteala de mâna si nebagare de seama– dividendele de la RMGC!!!) ne prosteste cu aurul de la Rosia Montana, ca…nu poate fi exploatat decât de evreo-canadienii de la Gold Corporation ”Rosia Montana” (RMGC) – …de parca DACII ZALMOXIENI, ADEVARATII STAPÂNI AI AURULUI ROMÂNESC, AR FI AVUT NEVOIE SA CHEME „FIRME DIN ROMA ANTICA”, pentru a scoate aur, din Pamântul Sfânt al Daciei!!! – …si, tot asa, numai firmele straine au dreptul sa-si „bage” nasul” în AURUL ROMÂNIEI/ROMÂNILOR!!! – <<patrulaterul aurului>> – adica perimetrul Baia de Cris, Sacarâmb, Zlatna si Baia de Aries, din Muntii Apuseni – dar si în Maramures (…)OPT FIRME STRAINE AU PRIMIT LICENTE DE EXPLOATARE ÎN ZONELE <<EPUIZATE>>, CARE S-AU DOVEDIT A FI FOARTE BOGATE: CONTIN AUR ÎN VALOARE DE 54 DE MILIARDE DE EURO. EXPLICATIA: <<AU AVUT HARTILE GEOLOGICE ALE STATULUI ROMÂN>>, ne-a spus dr. ing. Florea Neagu ” – cf. Libertatea, 22 aprilie 2011.

 

Iata cum “desteptaciunea” este identificata, de fraieri si idioti, cu însusi… ACTUL DE TRADARE NATIONALA!!!


In primul rand, seful statului (n.n.: Traian Basescu) evoca exploatarea resurselor proprii.De parca ar fi cineva cu mintea intreaga din aceasta tara care s-ar opune exploatarii resurselor naturale pe care le avem! Nu, esentialul aici este ca resursele sunt date in conditii total dezavantajoase firmelor/corporatiilor private, statul roman iesind mai mult decat pagubit din aceasta afacere.CAT PRIVESTE LOCURILE DE MUNCA, ELE SUNT NECESARE, DE FAPT, TOT EXPLOATATORULUI STRAIN: UNDE MAI GASESTE EL FORTA DE MUNCA IEFTINA SI FURNIZATA CU SPRIJIN DE STAT CA IN ROMANIA?

In al doilea rand, observam cu stupoare ca presedintele nu doar ca nu cere respectarea stricta a unor conditii optime de exploatare, ci considera chiar ca Gold Corporation a facut deja prea mult in aceasta privinta si chiar poate sa isi permita sa fie mult mai neglijenta si relaxata in privinta concentratiei de cianura! Contrazicandu-l, astfel, direct, pe ministrul mediului, pe care nu rateaza ocazia sa-l atace si in privinta emisiilor de carbon.

Daca ar fi fost doar atat si ne-am fi confruntat cu o situatie foarte grava. Insa este mai rau chiar si decat atat, asa cum o arata articolul excelent al lui Mihai Gotiu, care dezvaluie pana unde merge subjugarea statului roman intereselor corporatiilor private: IMPUNEREA UNOR LEGI PRIN CARE STATUL DEVINE EXPROPRIATORUL DISCRETIONAR PUS, DE ACEASTA DATA, IN SLUJBA INTERESELOR PRIVATE.

Gândindu-ne si la privatizarea sistemului sanitar, avem deja un model de putere care se contureaza tot mai mult: UN STAT MINIMAL FATA DE INTERESELE CETATENILOR, ALE POPORULUI, SI MAXIMAL FATA DE INTERESELE CORPORATIILOR STRAINE. Sau, cum spune chiar Mihai Gotiu, ACUM DEVENIM EFECTIV SI FARA EXAGERARI SAU METAFORE, COLONIE, DEVENIM DE JURE, STRAINI SI SCLAVI IN TARA (CARE NU MAI ESTE…) A NOASTRA!cf.art.Statul minimal… fata de interesele românesti si… maximal fata de interesele corporatiilor straine, în revistaonline Razboi întru cuvânt, 29 august 2011.

…Cel cu mutra de paralitic „contorsionist”, Sebastian Lazaroiu, este „destept”, pentru ca, din pacient la Spitalul 9, care delira basme de Fratii Grimm, a devenit… câtumai Ministrul Muncii! Si se pregateste sa devina, cica, prim-ministru…

Probabil ca si robotelul Boc va fi numit (de catre golani!) „destept”, când va deveni… Presedintele Curtii Constitutionale!

…Elena Udrea este „femeie desteapta”, pentru ca, de-a lungul vietii ei (din cale-afara de …”aventuroase”!), tocind un anume soi de mobilier, zic unii ca va deveni…prima Presedinta a României! Dar, atunci când se va petrece acest lucru, chiar nu va mai avea importanta cine va fi…”presedinte”, pentru ca nu va mai avea pe/peste cine…”prezidentia”: o tara si un popor care accepta ceea ce acceptam si înghitim noi, ca strutii (fara sa avem, însa, stomac de strut!), se otraveste, dispare…ori se transforma în… COLONIE DE MUTANTI! Si, deci, în niciun caz nu se va mai putea numi „popor”!

…Gigi Becali este „destept”, pentru ca … îl plictiseste Imnul National al României, admirând Imnul…”Maseuza”! Eu zic, însa, ca Gigica nu e mai destept decât lepra de popa Tökes, care ne-a adus steagul României la nivelul…Ciadului!

…”Destept” este, sa zicem (pentru linistea golanilor!), chiar si acel fotbalist român care, precum Ianis Zicu (fost la Steaua!), „pentru un pumn de euro în plus”, îsi tradeaza „camarazii de front” sportiv si (în cazul evocat mai sus!), angajat la TSK-Sofia, lupta, fratricid, alaturi de bulgari, contra românilor de la Steaua – …tot asa cum fac mii si mii de alti sportivi (într-un articol trecut, vorbeam de fratii argentinieni, Diego si Gabriele Milito: „Diego Milito a fost in centrul atentiei intr-un meci sustinut impotriva lui Gabi  Milito prin anul 2002,cand actualul jucator al celor de la  FC Barcelona l-a faultat foarte dur pe coechipierul lui Diego Milito de atunci,Juan Manuel Torres,iar centralul,respectatul Horacio Elizondo l-a eliminat fara ca faultul sa fie foarte dur. Ei bine,Diego a sarit la gatul lui Horacio Elizondo si astfel temperamentul arbitru argentinian l-a eliminat,pentru ca cei doi sa se duca la dusuri mult mai repede decat se asteptau fanii celor doua mari echipe din Avellaneda. Asta ce inseamna oameni buni? Vorba aceea, <<sângele apa nu se face>>!” – cf. Doi frati lupta pentru patrunderea in finala Ligii Campionilor, pe Blogul suporterilorcatalani, 20 aprilie 2010). Deci, a fi „destept”, pâna la urma, înseamna (fie ca esti fotbalist, fie ca esti…Traian Basescu!) a fi un escroc jalnic, un NENOROCIT DE MERCENAR SI TRADATOR, aflat în slujba si „leafa” Marilor Bancheri si Camatari ai Lumii Terestre…!!!

…”DESTEPT” ESTE DIAVOLUL, O, FRATII MEI ÎNCA „DESTEPTATI”…(DA, DRACUL ESTE SINGURUL „DESTEPT” AUTENTIC SI TATAL TUTUROR… „DESTEPTILOR-SUROGAT”!) – … MARIA SA DIAVOLUL, ADICA, ÎNTUNECIMEA SA COMPLET NE-GRATIOASA!

…”Prostii” sunt…aaa…”prostii”! Ce definitie mai trebuie, pentru „nedescurcaretii”, ne-escrocii etc. – …adica, pentru cei care nu-si tradeaza Dumnezeul, Tara si Neamul, pe 6 vile si pe o turma de „masini tari” si pe…slugarnicie si tradare „cât încape”?!

…Da, ia sa vedem, cine-s „prostii”, într-o tara ca România, asa de bine „garnisita” cu… „destepti”?

…”Prost” este straveziul si luminatul la obraz, Calugar din Chilie, care se roaga, prabusit sub lumina viziunii Cerului Dumnezeiesc, pentru ca Mântuitorul-HRISTOS sa ne mai pasuiasca, oricât de ticalosi ne-am dovedit, în ultimii ani…si sa nu ne azvârle, înca, în bezna cea vesnica! Poate ca, daca Mântuitorul ne va mai da un ragaz de existenta pe Pamânt, Duhul nostru va învia si vom drege, macar în parte, câte am stricat, paraduit, înstrainat, otravit si darâmat, în Gradina Maicii Domnului…!

…”Prost” este Dascalul de Scoala, care nu vrea sa-si tradeze nici Dumnezeul, nici Tara ori Neamul – si, cu riscul ca statul super-ateu (ateismul pornind înca de pe treptele…Patriarhiei!) al anului 2011 sa-l dea afara din mizera slujba, DAR ÎNALTA MISIUNE, aceea de „dascal” (de muritor de foame…dar urmas al lui Ravvi-Hristos!), preda elevilor/ucenicilor sai, din toata inima si din cât i-a mai ramas din plamânii sai sângerânzi, Adevarul Revelat: despre Hristos-Dumnezeu, cât si despre Martirii si Eroii si Adevaratii Stramosi ai Românilor…cât si despre Adevaratele „Granite” ale Gradinii Maicii Domnului (daruita „Trakes-ilor”/Sfintilor celor Luminati): LUMEA ÎNTREAGA!

…”Prost” este numit, fireste, si Elevul/Studentul (dar acestea sunt cazuri din ce în ce mai rare…”de muzeu”!), care urmeaza sfaturile si calauzirea Dascalului Martirizat de un stat tâlhar, asasin – si, fireste, SUPRA-ATEIZAT, în esenta sa!!!

…”Prost” a ajuns sa fie numit acel Judecator al Fratiei Oamenilor Luminii – care nu raspunde la…telefoanele BEZNEI de la Cotroceni…care nu-si largeste buzunarul si urechea spre nedreptatea bogatului, tâlhar arogant si tradator nonsalant…- …ci spre plânsetul vaduvei si al orfanului, si al pensionarului si al celui umilit si obijduit… – …si care Judecator încearca, deci, sa faca, în lumea asta (haotizata/hipnotizata/anomizata de Diavol si de catre slugile lui preaplecate!), cât de cât, sa mai pâlpâie Lumina Dreptatii – în acelasi ritm de vapaie cu aceea pe care, slab si nevolnic, o întrevede el, Judecatorul de Buna-Credinta, în Cerurile Dumnezeiesti! Ceruri înspre care se roaga, neîncetat, spre a i se împrumuta câteva clipe de Lumina, spre a diminua anomia revoltatoare si entropia gretoasa, din Lumea asta, care seamana, tot mai mult, a Mlastina Terestra Puturoasa…!

…”Prost” a ajuns sa fie numit, de catre bortosii lumii (care se opereaza la Viena…si tot acolo si mor!), Medicul-Tamaduitorul cu Putere de la Dumnezeu – Tamaduitor care, umilit grosolan si înghesuit, în metroul ori tramvaiul, cu care a facut 10 km pâna la spital… – si netinând cont de ghioraitul matelor proprii! – … face operatii de câte sase, opt si zece ore, ADEVARATE MINUNI INSPIRATE DE HRISTOS-DUMNEZEU! – salvând sute si mii si zeci de mii de vieti omenesti…!

…De ce Profesorului-GENIU, ALEXANDRU PESAMOSCA, „Doctorul Copiilor”, nu i s-au facut FUNERALII NATIONALE, atunci când a trecut la îngeri?! Sfântul de la spitalul (în curs de desfiintare!) „Marie Curie” – a murit aproape…”clandestin”!

Ieri, ore întregi, pe perioada cât trupul neînsufletit al profesorului Pesamosca a fost vegheat de rude în camaruta de la etaj, curtea spitalului <<Marie Curie>> a ramas pustie. Dupa ce sicriul a fost purtat pe brate în interiorul Capelei, au început sa apara si oamenii, de parca ceva nevazut îi trezise (…)<<Mare nenorocire, domnilor, a murit tocmai acum, când au aparut cancere la copii. Pai, ce? Înainte, sub Ceausescu, nici nu întâlneai copii bolnavi de leucemie>>, spune o batrâna care a venit sa îi aduca un ultim omagiu. (…)<<A ajuns pâna la Papa Ioan Paul al II-lea, dar si la Preafericitul Teoctist, ca sa ceara sprijin pentru constructia unei biserici si a unui spital de urgente pentru copii. Iubea mult copiii>>, spune pensionara Gabriela Teodorescu, care s-a numarat printre apropiatii doctorului.


De alaturi, ÎNTR-UN SPATIU ÎNGUST DIN FATA CAPELEI SPITALULUI, CÂTIVA MUNCITORI S-AU APUCAT, ÎNDEMNÂNDU-SE UNII PE ALTII, SA SCOBEASCA ÎN BETON CU UN CIOCAN PNEUMATIC: ACOLO VA FI MORMÂNTUL DOCTORULUI ALEXANDRU PESAMOSCA. A FOST ULTIMA SA DORINTA – cf. Evz.ro.

…Dimpotriva, se „preconiza” ca Tamaduitorul Lui Dumnezeu, ALEXANDRU PESAMOSCA, sa fie dat afara si din camaruta lui de ascet: „La începutul anului 2006, profesorul Alexandru Pesamosca a fost foarte aproape sa fie evacuat din camaruta de la etajul 1 a Spitalului “Marie Curie”, unde locuia de la moartea sotiei. Profesorul a fost anuntat ca nu mai poate ocupa locul respectiv de managerul de atunci al spitalului, un fost elev al lui, profesorul Iordachescu” – cf. Evz.ro, 1 septembrie 2 011.

 

Pai, cum sa i se faca “funeralii nationale” tocmai “Tamaduitorului Copiilor”, când Franc-Masoneria Mondiala (prin camatarii ei, dar si prin… “savantii criminali”!) ordona… “teracidul”, reducerea populatiei Pamântului, de la cca 7 miliarde -7 miliarde si jumatate – la…CEL MULT 240 de milioane de “humanoizi”, sclavi ai Corporatiilor Multinationale/Transnationale???!!!

În scopul de a stabiliza populatia lumii, TREBUIE SA ELIMINAM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie sa il spun, dar este la fel de rau sa nu-l spun – cf. J. Y. Cousteau, 1991 – explorator si reprezentant UNESCO. Sau: -“Astazi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Si ar putea creste pâna la aproximativ noua miliarde. Acum, daca am face o treaba foarte eficienta cu noile vaccinuri, cu asistenta medicala, cu serviciile de sanatate si control a reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la suta!” – zice însusi … BILL GATES !

…”Prost” este si Actorul cel Ne-descurcaret, sau Cântaretul-Autentic ORFEUARTISTUL, în general (…care…”el munceste, el plateste!”) – care NU se prostitueaza pe la reclamele odioase ale Camatarilor Lumii – …ci asteapta, rabdator si absurd… – sarac, dar cu demnitate! – …sa vina, iar, Vremea Luminilor Culturii Divine, când va putea împrumuta, vifornic, sufletul sau de zeu/arhanghel – cititorilor si privitorilor si ascultatorilor devotati, ori spectatorilor-devoti!

 

…”Destepti” si “prosti”…”prosti” si “destepti”…

 

Depinde unde esti situat si …”din partea cui privesti”: daca privesti “din partea Credinciosilor/Închinatorilor Diavolului” – da, “desteptii” sunt toti ticalosii, criminalii, impostorii, tradatorii, demolatorii lumii si pervertitorii Duhului Divino-Uman – care pregatesc instaurarea cât mai grabnica a Fiarei Apocaliptice, a ANTIHRISTULUI…!

 

Daca privesti, însa, “din partea Credinciosilor Mântuitorului Hristos” – PROSTII” REPREZINTA SINGURUL POTENTIAL DE SALVARE A LUMII!

 

Soldaritate si Fratie, între toti “prostii” – cei LUMINATI si DESTEPTATI ai Lumii! Solidaritate si Fratie, între toti cei care nu neaga, nu blasfemiaza – ci marturisesc, cu toata convingerea lor, luminând martiric, Adevarul, Învierea Luminii si Mântuirea prin Hristos-Dumnezeu!!!

 

Doar asa vom scapa de consecintele catastrofale, aneantizatoare, ale “muncii” sordide, dar încrâncenate, întru demolarea de Duh si de Lume, “prestate” de catre Smecherii/”Desteptii” cei Îndraciti, de pe Planeta Terra – …si vom putea, astfel, sa razbim prin negurile apocaliptice ale Sfârsitului Lumii, având strânsa, în noi, VLAGA DIVINA de a întemeia o Lume Noua, un Nou Palier de Existenta Spirituala Umana: cel al Duhului Curat si Luminat!

 

prof.dr. Adrian Botez