Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

by Octavian Curpas

.

Adina a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. Un om pasionat de poezie si care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, de la el  mostenind de altfel, Adina pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi:Sa ne intoarcem in ziua in care te-ai nascut. Cand s-a intamplat acest eveniment, unde si ce ai vrea sa ne spui despre parintii tai?
Adina: – Tavi, in primul rand, iti multumesc pentru initiativa acestui interviu. Interviul are o parte buna, aceea ca pot impartasi publicului despre Dumnezeul pe care Il iubesc, dar si o parte mai putin buna, ca sa zic asa, deoarece prin aceasta ma fac vulnerabila, ma deschid, imi iau jos valul care ma facea “misterioasa”…
Inceputul a fost in 10 ianuarie si asa cum ai ghicit, n-am sa iti spun anul in care m-am nascut ci doar ca m-am nascut in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, Jud. Arad. Tatal meu, plecat la Domnul, ca de alfel toti din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mica. De la el am mostenit pasiunea pentru poezie, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama a fost un om practic, a fost mereu in slujba oamenilor, fiind asistenta medicala; toti oamenii din satele din imprejurimi apreciau consacrarea si dragostea ei sincera pentru cei suferinzi. Daca ea s-a ocupat sa vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat intr-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel imi doresc sa fiu un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

Tavi: – Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?
Adina: – Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag,  mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii, ca pe la 4 ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de paine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa. O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bata mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am mai oprit pe drum si unor persoane mirate le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mancata de lupi, dar decat sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa ii vad pe toti ai mei cum se rup in doua de plans dupa mine, daca cumva imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzandu-ne la mult la vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”. De asemenea, tot in jurul acestei varste am compus primul cantecel pe care il cantam pe “scena” (banca de la strada), imitand chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei stranse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu voce frumoasa.

Tavi: – Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?
Adina: – Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”) din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tanar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care ii iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat in cateva piese de teatru, am realizat cateva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de Nichita Stanescu.

Tavi: – Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… Teatrul?
Adina: – In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a invins.

Tavi:-  In ce an ai devenit studenta la Teatru si cand ai absolvit facultatea?
Adina: – Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia Actorie in 1991 devenind licentiata in actorie in 1995.

Tavi: – Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?
Adina: – Mi-au placut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii si civilizatiei, Dansul, Canto. Sigur ca au fost interesanta si de materii ca: Acrobatie, Scrima, Pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cat mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat Eleva din Lectia lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

Tavi: – Ai avut ceva in comun cu personajele pe care le-ai interpretat?
Adina: – N-as putea spune ca am avut cu toate ceva in comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu unic, cu toate celulele fiintei mele.

Tavi: – Ai avut vreo experienta deosebita in perioada studentiei?
Adina: – Da, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea. Inca inainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam in tot felul de filosofii, ii citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam in mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescand mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a stii daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca in nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles cand am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cat ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atat simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara imi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sangele Sau. Alegandu-L pe El ca Domn si Mantuitor personal am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a implinit.

Tavi: – S-a vazut o diferenta in viata ta?
Adina: – Da! “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi  s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gandi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborat idolii non-valorilor din viata mea.

Tavi: – Totusi ai decis sa nu profesezi. De ce?
Adina: – Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta este ceva trecator in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucandu-te de-a viata, cand poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

Tavi: – Care a fost urmatorul pas dupa absolvirea Academiei de Teatru?
Adina: – Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala” la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sambata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa ii iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Tavi: – Sa trecem la viata ta particulara. Cand te-ai casatorit cu Simi si cand ati venit in Statele Unite?
Adina: – M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

Tavi: – Cum a continuat cariera ta aici?
Adina: – Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa inteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atata dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa”…  Dupa cateva saptamani de la sosirea in Chicago am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar cand aceasta si-a incheia activitatea am colaborat cu Televiziunea Crestina Romana din Chicago. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Tavi: – Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?
Adina: – Debutul a fost in revista “Oastea Domnului” unde am publicat cateva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvantul Adevarului”, “Meridianul Romanesc”, “Genesis”, apoi, timp de cativa ani am editat revista Televiziunii Crestine Romane: “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003 a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin” pe care am publicat-o cativa ani, iar din 2008 am inceput sa realizez site-ul:  http://www.orizontcrestin.org
Revista “Orizont crestin” este, probabil singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput am dorit ca aceasta sa-i uneasca pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mana, arzand de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar subiecte comune din Sf. Scripturi si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea romana din Chicago si imprejurimi, in bisericile romane de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc.  In 2002 am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Si sigur, am avut bucuria sa imi vad scrierile publicate pe site-uri crestine: http://www.bruxellesmission.org, http://www.pasi.ro , http://www.saltmin.com , mihaimarin.wordpress.com , http://www.crestini.com , http://www.confluente.ro , etc.

Tavi: – Esti un crestin implicat, activ?
Adina: – Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune de a castiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

Tavi: – Ce altceva mai faci in prezent, pe langa scris? Care e preocuparea ta de capatai la ora actuala?
Adina: – In primul rand ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. Sunt binecuvantata de Domnul avandu-l pe Simi si doua fetite: Shanea, de 5 ani si jumatate si Mayra, care a implinit in iunie 2 ani. In al doilea rand m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neintelese, in depresie si au nevoie de cineva sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, ma intalnesc aproape zilnic cu persoane care sunt in cautarea lui Dumnezeu si le ajut sa gaseasca drumul spre cer.

Tavi: – Pentru ca esti actrita, te-ai gandit vreodata sa faci film crestin?
Adina: – Da, de multe ori. Si inca ma gandesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa… Mi-ar placea sa fac si teatru crestin, considerandu-l o forma contemporana eficienta de evanghelizare.

Tavi: – Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?
Adina: – Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, minunea pe care o asteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? S? cheme pe presbiterii Bisericii; ?i s? se roage pentru el, dup? ce -l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvantului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa 8 saptamani au reaparut exact aceleasi simpome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intamplat cu doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006 s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi, ca si Mayra, de altfel. Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

Tavi: – Ce hobby-uri ai?
Adina: – Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sf. Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii citesc cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de maini. Consider un hobby, dar si o responsabilitate sa vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi place muntele, dar si marea, padurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamat la frumos, la arta.

Tavi: – Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?
Adina: – A ramane in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mainile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu atinga nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care-L pot intrista pe Duhul Sfant! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gand si nici o imaginatie care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decat lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala Lui, ramanere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

Tavi: – Ce planuri de viitor ai?
Adina: – Nu as vrea sa las din mana condeiul, desi grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordiala pentru mine. Daca Dumnezeu ma tine sanatoasa, as dori sa public o carte de versuri si eseuri: “Clepsidra cu sentimente” si lucrez la un roman despre viata traita fara Domnul si intoarcerea mea in bratele Sale. Mai am inca multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau sa stau la dispozitia Domnului, ca El sa imi deschida oportunitati de a-L sluji. Sunt flexibila in mainile Sale si linistita. Sunt linistita ca lutul in mainile olarului, care il modeleaza sa fie frumos si folositor.

Tavi: – Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?
Adina: – Eu cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea aceasta de intuneric si pacat. Crestinii ar trebui sa iasa din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mangaie, leaga ranile, ridica poveri. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am fost la Casa Domnului. Sau poate, daca avem un pic de “ravna” ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin: “Toti fac misiune in Romania, aici, in “Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Si are dreptate. In Chicago, de exemplu, sunt cateva zeci de mii de romani care nu au o intalnire personala cu Domnul. Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rand sa fie imbracata cu putere de sus, fiindca numai Duhul Sfant poate sa scoata un om din mocirla pacatului. Apoi, cred ca biserica trebuie sa isi cunoasca bine menirea de evanghelizare si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” unde ne-a asezat Domnul si in al treilea rand, sa foloseasca resursele mass mediei (care este o putere) pentru a raspandi Vestea Buna.

Octavian D.  Curpas
Phoenix, Arizona

POLITETEA

                                                                              „Politetea este pentru spirit ceea ce gratia este pentru trup”.

Voltaire

În aceste zile frumoase ale lunii septembrie, când vara si-a facut ultimele bagaje si a plecat tot „în calduri” fiind, iar nori nervosi viziteaza cerul dupa atâtea zile secetoase, iata ca evenimentele politice se succed, lumea se agita. Lupta politica devenita acerba în ultimele luni ale acestei veri fierbinti, a agitat spiritele si în Parlamentul European întrunit zilele acestea. Jurnalistii au catalogat atmosfera în diferite moduri, precum: „USL a exportat balacareala în Parlamentul European – Politica”, „Gâlceava de Dâmbovita la Strasbourg” etc. Mândria exagerata, lipsa de politete, si-au aratat fetele în luarile de cuvânt ale unor politicieni. Dupa tot bâlciul referendumului, minciunile si fariseismul multora, ar fi fost cazul sa se fi schimbat comportamentul într-unul de atentie cuvenita, analiza, dialog cuviincios, întelegere a situatiei si a se auzi, poate, eventuale scuze, pentru greselile pe care unii le-au facut. Sau asa cum se pomeneste în jargon stradal – definit ca „drog cu trimitere în realitatea paralela” -, sa fi avut „ciocul mai mic!” Dar, dimpotriva, s-au auzit învinuiri, ofense, buricari, din partea unor persoane care înteleg libertatea în felul lor, calcând în picioare parerile opuse dar si sfaturile celor care s-au integrat în conducerea destinului unei Europe unite, pentru care am optat si noi. Poate ar fi fost cazul ca naravul recent, cel al dezbinarii, sa nu-l fi dus acolo, departe de tara, sa fi spalat rufele întâi în familie. Poate mai multa politete nu ne-ar fi stricat? Vorba lui Nicolae Steinhardt: „Daca nu putem sa fim buni, sa încercam macar sa fim politicosi.

   Politetea este o atitudine, o disciplina a vietii care se învata. Un om politicos este un om demn. Politetea nu este fandoseala, ipocrizie, cum afirma unii, ci este o datorie; datoria omului de a-si slefui caracterul, de a adopta un comportament civilizat dictat de constiinta, care înclina balanta spre dreptate. Un om nepoliticos este un om murdarit, se manifesta grosolan, uneori chiar agresiv, în vorbe sau gesturi. Politetea trebuie sa redevina un imperativ al societatii moderne, pentru ca regulile de convietuire sociala, principiile si normele de munca si comportare într-o societate libera, sa poata fi respectate. Un om politicos este un altruist; el sacrifica uneori câte ceva de la sine, în favoarea aproapelui sau.

Corectitudinea este un element necesar politetii, dar este în primul rând o manifestare de respect fata de celalalt. Omul care a învatat politetea devine sincer, calm, senin, luminos. deschis, atent, dar totodata încrezator în fortele proprii si în buna-credinta a celorlalti.

Politetea se impune omului civilizat, prin întelegerea necesitatii de a gasi un limbaj comun cu alti oameni. Ea implica controlul instinctului barbar care salasluieste în fiecare dintre noi. Octavian Paler marturisea sincer: „Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bâjbâie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea)…” Dar ce ne facem cu extrovertitii care nu au probleme în a-si ascunde ceva? Autodisciplinarea se poate transforma, cu timpul, în a doua natura a omului; deprinderea devine reflex, reactiile devin automatisme binefacatoare.

În aceasta idee, filozofii greci propovaduiau pretuirea esentialului din interiorul nostru, nu înselatoarea aparenta, ci stapânirea de sine ce duce la adevarata forta si fericire; conducerea vietii potrivit bunului simt si ratiunii, nu atitudinea ambigua dictata de instinct. „La orice ademenire exterioara raspunde cu o virtute interioara”, sfatuia Epictet. Omul trebuie sa-si fixeze un model de conduita, adica o regula si un comportament ideal, carora sa se conformeze atât în singuratatea lui, cât si între oameni. Este necesar sa cautam în jurul nostru atmosfera de întelegere, de civilitate, de solidaritate cu cei corecti. Dar, fata de cei care manifesta rea vointa cu privire la politete, fermitatea este justificata si chiar necesara.

Un om politicos este un om stapân pe purtarea si pe reactiile sale, sigur de el, miscându-se liber, dezinvolt. Necunoasterea regulilor de politete se poate manifesta si prin nesiguranta, bâjbâiala, lipsa de fermitate sau dimpotriva – excesul ei. Sa ne gândim la iesirile neasteptate ale oamenilor timizi, la replicile ironice ale unora; nu sunt ele motivate de lipsa factorului educational, cel al politetii?

Politetea trebuie aplicata în toate locurile si momentele vietii noastre, pe cât posibil, ea tinând seama si de cunoscutul proverb: „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Trist este când privim si pe ecranele televizoarelor oameni care ne dau lectii nu de politete, ci de lipsa ei, de neobrazare, oameni care, asa cum spunea tot Octavian Paler, se manifesta instinctual, îndemnând la calcarea în picioare a politetii, adica la nerespectarea regulilor de convietuire avute pâna acum de poporul nostru. Cu îngusta lor minte, dar cu insistenta, vor sa schimbe în rau principiile care au condus societatea româneasca, pretuita cândva nu numai pentru însusirile sufletesti cu care oamenii din aceasta tara vin pe lume, ci si dupa nivelul spiritualitatii la care poporul nostru a izbutit  sa se ridice de-a lungul veacurilor. Constantin Noica, în mod sagalnic spunea: „Eram si noi, ca animalele, fiinte sigure pe noi si pe instinctele noastre, si-a venit sa ne zapaceasca spiritul, cu problemele lui, cu ispravile lui.

Se stie bine ca din fire românul este în primul rând credincios si cuviincios, are o fire blânda, este darnic, rabdator si încrezator în soarta lui si a tarii în care s-a nascut.

Credinta profunda a poporului nostru în menirea sa istorica trebuie sa reînvie din acele însusiri sufletesti, cu care a fost daruit de la natura. Ce i-a însufletit pe acei oameni traitori cândva, sa îndure oboseala, jertfele, lipsurile si suferintele, de care pomenea si Mihai Eminescu? Credinta ce o aveau în eternitatea tarii! Si credinta nu i-a înselat, caci ceea ce era vesnic în tara noastra, „viaza si astazi si va via si în viitor”; lucrurile bune trebuie sa se întâmple, iar oamenii sa se bucure de ele.

Trebuie gasite mijloacele prin care se poate realiza pacea interna. Vor fi preferate legile care sa decurga din idealuri frumoase. Gasirea de idealuri cât mai frumoase trebuie sa fie ocupatia cea mai nobila harazita omului pe pamânt; „Ea constituie prestigiul parlamentarismului”, dupa cum se exprima un filozof român. Acolo, în parlament, trebuie sa-si gaseasca locul oamenii care respecta idealurile poporului si care au credinta în Dumnezeu, oameni curajosi, cu judecata dreapta, caci orice judecata gresita ne poate compromite. Si mai este ceva foarte important si anume, sa se înteleaga cine din exterior ne vrea binele si cine doreste a ne pune piedici în atingerea acestui bine.

Sa nu ne iluzionam cu calitati exagerate, dar sa fim încrezatori în cele pe care le avem. Nu este bine nici sa ne deceptionam – se aud destule glasuri în prezent -, desi aceste momente nu pot lipsi cu desavârsire din viata noastra. La ora actuala, oamenii obisnuiti sunt deceptionati de conducatori si conducatorii de oamenii pe care-i conduc. Deceptia a depasit pragul si a trecut în mizerabilul spatiu al urii. Se urasc oamenii, clanurile, pentru interesele lor meschine, materiale. Sunt destui oameni „fara Dumnezeu” cum se spune la noi, cei traiti în comunism si tinerii nascuti si educati în mod ateist.

Avem nevoie de o spiritualitate care sa scoata la lumina virtutile adevarate ale sufletului românesc, sa nu le îngroape printr-o vesnica blamare. Spiritualitatea este cea care poate pune în valoare sufletul nostru,  cunoscutele sale calitati. Hegel într-o lucrare a sa atentiona: „…orice spiritualitate, orice continut al constiintei, este produs si obiect al gândirii; religia si moralitatea, în primul rând trebuie sa fie date omului si pe calea sentimentului – si ele sunt în realitate asa.

Unul dintre filozofii nostri, vorbind despre începutul secolului XX, spunea: „Vremea maimutarelilor a trecut, fiecare popor ramâne sa-si realizeze prin însusirile sale proprii, menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu.” Iata ca aceasta „vreme a maimutarelilor” a reaparut si asistam la  un joc periculos pe scena vietii noastre politice. Snobismul, lipsa de politete si ignoranta se manifesta în toate domeniile, la toate nivelele, exemplul cel mai sugestiv fiind gusturile si alegerile deviate de la bunul simt.

Credinta trebuie sa înfloreasca în sufletele generatiei noi. Oamenii care ne conduc trebuie sa fie si ei condusi de Dumnezeu, adica, atunci când iau o hotarâre, ea sa fie pe placul celui de Sus si al poporului pe care îl conduc. Un comportament moral ar face ca sufletul sa se elibereze de angoase, ajungând la liniste, întelegere, la un singur scop nobil pentru tara, iar „razboaiele” dintre indivizi s-ar potoli. Avem nevoie de coeziune sociala bazata pe respect, politete, pe spiritualitatea care, repet, defineste fondul nostru sufletesc comun. Iata ce am putea exporta si nu comportamentul opus, al celor putini, dar care, din nefericire, astazi ne conduc destinele. Dezbinarea continua nu poate aduce decât raul, degradarea.

Europa ne cerea si ne cere în continuare sa fim ceea ce suntem: „pe radacinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”, dar sa respectam angajamentele facute, pentru a se putea auzi în final o frumoasa „simfonie”. Armonia porneste de la cetatenii fiecarei tari.

Nu este usor a construi o cladire dupa un proiect nou! Radacinile nu ni se vor putea smulge niciodata, fiindca ele sunt prea bine înfipte în pamântul tarii! Suntem la noi acasa! Un scriitor scria într-un articol de revista: „…Radacina actualei porniri antioccidentale se gaseste în mlastina national-comunismului…” Da, comunismul s-a naruit, dar mostenirea sa a ramas! Mai sunt, de ce sa nu recunoastem, cei în a caror minte sclerozata, mai fâlfâie lozinca: „Lumina ne vine de la rasarit!” Unde ne este gândirea clara, unde ne sunt aparatele de masura?

Starea de saracie nu ne da dreptul la degradarea comportamentului, a moralei. Pe morala si pe credinta trebuie sa se sprijine gândirea, gesturile si actiunile noastre; adevarurile morale de origine divina fiind, ramân eterne, imuabile.

Si sa nu uitam nici proverbul românesc: „Politetea este cheia de aur care deschide toate usile!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

   *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *      *     *     *     *     *     *     *     *

 

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI


CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. B?rbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proza) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

 

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

Octavian CURPAS: ANOTIMPURILE RATACITE ALE GEORGETEI RESTEMAN

Cartea Georgetei Resteman, „Ratacite anotimpuri”, aparuta recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o coperta sugestiva si o prefatata într-un scrisa în mod deosebit de Mihai Batog-Bujenita, care-i atribuie poetei rangul de „printesa în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou aparut, dupa „descatusarile” si „farâmele de azima” ce ni le daruise la începutul acestui an (volumul „Descatusari – Farâme de azima”, ianuarie 2012).

Autoarea scrie în dulcele stil clasic, versuri cu rima si ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumusete, oprindu-se la limita dintre vizibil si invizibil, în ideea de a netezi usor stralucirea. Metafora e simpla ca o strângere sincera de mâna sau ca un cald sarut prietenesc. Versul sau de iubire lumineaza sufletul. Poeta se remarca deci, ca o neobosita cautatoare de comori spirituale.

Volumul scris cu pasiune si daruire, se edifica pe patru paliere: „Printre cuvinte înmugurite”, „Prin arsita, cu dor de bine”, „Ruginiu în toamna muta” si „Fiori de gheata”, paliere aferente trairilor ei interioare în fiecare anotimp. Iubirea este tema fundamentala a cartii, iubire exprimata în diverse forme ale poeziei, ca de exemplu iubirea anotimpului, în poezia „E primavara-n muguri si-n cuvânt”: „E primavara-n muguri si-n cuvânt/ Curg slove lin si înfloresc pe ram/ Seve tâsnind din bulgari de pamânt/ Cu pumni de ghiocei arunca-n geam//.” Sau în poezia „Renaste iar padurea”: „Renaste iar padurea când primavara lina/ Matasea îsi revarsa în falduri verzi, pe ram,/ Ne-nvaluie sublimul în marea de lumina/ Din biciul care arde si raze plâng în geam.//”

Poeta îsi imagineaza un paradis terestru propriu, în care aduna cele mai de pret simtiri – dorul de tara, dorul celor mai dragi fiinte si al celor mai de pret lucruri pe care le-a dobândit în decursul existentei. Dorul de mama este frumos zugravit în poezia „Ne-asteapta iarasi mama de Înviere-acasa”: „Ne-asteapta iarasi mama de Înviere-acasa…/ Când numara tacuta, în gând curat, dorinte/ În ea se da o lupta: «nu-i timp de suferinte!»/ Caci pregateste pasca si miel si drob pe masa…”

Poeta face tot ce-i sta în putinta spre a asimila integral iubirea, ajungând sa o conceapa ca pe unica sa ratiune de a fi. Exemplific cu poezia „Iubeste-ma!”: „Iubeste-ma! Si-apoi dispari în neguri/ Saruta-mi fraga buzelor flamânde/ Simte-ma-n gesturi tandre, tremurânde,/ În care se ascund atâtea doruri.// Iubeste-ma, si lasa-mi sânii plini/ De tine-nmiresmati si de iubire,/ Sa te mângâie este-a lor menire/ De dincolo de lume, din straini!// Iubeste-ma! Si de-i uita vreodata/ De existenta gândului si-a mea/ Sau dorul meu de te va tulbura/ Tu, sa nu-mi uiti cuvântul, niciodata!”

Si volumul se încheie cu poezia „Mi-e dor de o tara…”, rostita ca un strigat: „Mi-e dor de o tara, ce mama îmi este,/ Mai mult decât ieri, mai putin decât mâine,/ Mi-e dor de pamânt legendar, de poveste,/ De macii din holde, de-o coaja de pâine// Coapta pe vatra, în spuza fierbinte/ Pe-o frunza de varza sfârâind pe taciuni./ Mi-e dor de batrânii-ntelepti, dinainte,/ De taranii onesti, de românii mai buni,// Mi-e dor de-un meleag mângâiat de visare,/ De Iancu Avram si de Stefan, Mihai,/ De muntii Carpati, Baragan si de mare…/ De toate mi-e dor, de-adevar si dreptate,// De frati prigoniti peste tot de destin,/ De-oleaca de bine, de frunti luminate,/ Mi-e dor de Cosbuc si mi-e dor de Emin.// Azi, plânsul ma doare, toti ducem povara/ Când muti, împietriti, asistam la declin/ Doamne, mi-e dor de o altfel de tara/ Si în dar îi aduc azi un ram de maslin!”
————————————–

Georgeta Minodora Resteman este nascuta pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit si-n murmur de codrii plini de legenda” cum îi place sa spuna, în satucul plin de lumina de la poalele Carpatilor de Apus, Sacuieu, judetul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbratisat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se afla acum, la Limassol, Cipru.

Octavian D. CURPAS
Phoenix, Arizona, SUA
august 2012

Carmen MARIN: Visurile si amintirile lui Dumitru Sinu consemnate de Octavian D. Curpas

Visuri si amintiri, spuse cu nostalgie, si asternute cu dibacie, într-un testament de suflet-recenzie la „EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRSIT DE SECOL XX – Pasoptistii români în Franta Canada si Statele Unite”, autor Octavian Curpas. Editura Anthem, Arizona, 2011

Dibacia unui scriitor se „simte” din primele pagini ale unei carti. Nu-i vezi „sudoarea fruntii”, dar îi simti daruirea. Patrunzi în adâncul ei, asemenea unui ocean de cuvinte si citesti cu nesat frumoasele buchii asternute acolo. Lumea lor se afla în fata ta, a scriitorului si a personajelor. Traiesti odata cu ele evenimentele din perioada parcursa, „vizitezi” locurile batute de pasii lui Dumitru Sinu, în cazul nostru, si respiri aerul american. Da, ai patruns pe „Pamântul fagaduintei”, asa cum a facut odinioara personajul. Dar, înainte de a-l cunoaste pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ti îndrepti atentia asupra scriitorului.

Distinsul domn Octavian D. Curpas este autorul acestui „testament de amintiri”. Asa cum spuneam la început, numai daruirea, pasiunea, dorul de locul natal, si binenteles oportunitatea cunoasterii lui Dumitru Sinu, l-a facut sa scrie aceasta minunata carte. Profesionalismul si-a spus cuvântul si astfel într-un timp relativ scurt, cartea a vazut lumina tiparului. Munca sa de jurnalist înfocat al diasporei românesti din America, a contribuit la frumusetea cartii. Atunci când ai în fata ta, o astfel de „comoara”, nu-ti ramâne altceva de facut decât sa o citesti cu nesat. As putea spune ca cei doi domni, Octavian Curpas, autorul si personajul Dumitru Sinu, se aseamana, deoarece mâna destinului i-a facut sa se cunoasca departe de tara, însa amândoi provin din acelasi „leagan” stramosesc, minunatul Ardeal.

Nu pot trece mai departe fara a spune ca scriitorul, i-a ascultat povestile spuse cu atâta farmec, notându-le ca într-un fel de jurnal si apoi mai târziu sa prinda contur intr-o carte. Nu degeaba am numit-o eu „testament de suflet”, acolo nu ai voie sa intri în graba, ci mai degraba cu sfiala, pentru a respecta tot ce a daruit autorul „din prea plinul sau”, iar personajul din „oceanul de amintiri”. Asadar, tu, cititorule deschide-ti sufletul si savureaza din dulceata cartii, vei constata ca am avut dreptate, ca te-am ghidat catre un munte de visuri traite, visate, uitate apoi reînnodate si dictate pentru a fi cunoscute de mine, de tine, de toti cei care viseaza la o clipa înaltatore.

Viata ne surprinde uneori, cu „lectiile” ei. Indiferent cât ne este de greu, apelam la ajutorul divinitatii asa cum domnul Dumitru Sinu, a apelat de multe ori, în copilarie, când a ramas orfan, la 3 ani. Mama cea mai minunata fiinta de pe pamânt, a trecut în lumea cea vesnica, la cei 27 de ani. Copilaria, nu i-a fost darnica, însa cei doi bunici Ioan Stanila si nenea Niculita cum era numit se sateni, bunicul din partea mamei, i-au facut sa accepte mai usor vitregiile vietii. O amintire impregnata în adâncul sufletului este aceea a „bocetului” cântat la moartea fiicei fostului primar Ioan Vulc. Apoi mai târziu când a trebuit sa parcurga atâta drum, prin atâtea tari, sa se împrieteneasca cu oameni straini, sa suporte dorul de tara visând la o viata mai buna. Nu i-a fost usor nici când ajuns în Iugoslavia ajutat de legionari, în vremea lui Iosip Broz Tito. Numai protectia divina l-a ajutat sa îndure totul, sa mearga mai departe, sa înfrunte cu tot curajul. În fata unui astfel de om, îti scoti palaria, si te întrebi daca este real sau nu? Certitudinea autorului te asigura ca personajul este real si nu fictiune! Drumul a fost continuat mai departe, parca nu era destul, cu Triest-Cinecitta-Torino-Paris. Ajunsese la destinatie? Aflati ca nu! Înca mai avea sa strabata alte drumuri, alte greutati, marcându-l pentru totdeauna.

Stimate cititorule, daca în coltul ochiului tau va apare o lacrima, sa nu-mi porti pica deoarece eu am sa-ti împartasesc în câteva cuvinte, frumoasa poveste de dragoste a lui Dumitru Sinu, ajuns acum pe pamânt canadian. Restul, te voi lasa pe tine, sa descoperi! Da, ajuns în Canada, soarta i-a scos în cale o frumoasa domnisoara frantuzoaica, Nicole, care îi va deveni sotie. Chiar daca au existat „voci” împotriva lor, ei au spus „da” vietii împreuna, facând sa rodeasca din exemplarul lor mariaj doi copii minunati. Acum când se privesc în ochi, simt acelasi fior al tineretii, stiut doar de ei, chiar daca diferenta de vârsta a fost destul de mare, când s-au întâlnit. El 37, ea 19. Surprinzator, nu? Indiferent ce vor spune unii despre monotonia vietii in doi, viata pentru ei a fost oaza de fericire din care au gustat, fericiti, iar astazi sunt doi bunici minunati. „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si a acum la fel de puternic, precum în ziua când s-au cunoscut.”

Nu pot sa trec nepasatoare peste înca un aspect, pe care l-am remarcat, dragostea doamnei Nicole pentru muzica româneasca si de asemenea râvna dumneaei de a sti limba româna, pe care si-a însusit-o în sase luni, învatând simple propozitii si apoi trecând la fraze mai complicate. Ceva care l-a amuzat pe domnul Sinu o perioada mare de timp, a fost confuzia pe care o facea tânara lui sotie între: „Drum bun!” si „Noapte buna!”, aceste doua urari fiind folosite invers.

Oamenii întâlniti de acest domn, în drumurile lui sunt multi, n-am sa-i enumar eu, a facut-o scriitorul cu multa pricepere, povestind toate întâmplarile lor cu bune si rele, dar eu voi preciza ca oportunitatile vietii l-au facut sa se bucure mai mult de viata, sa o pretuiasca în adevarata ei valoare si sa priveasca cu nostalgie peste umar. Bagajul de cunostinte l-a transformat într-un om de afaceri, si prin acestea a învatat sa cunoasca oamenii si sufletele lor, poate si caractere. Sunt situatii în care ai parte de dezamagiri din partea celor apropiati, dar la fel sunt situatii când legi prietenii pe viata, si tu, te miri de împrejurari! Astfel s-a întâmplat si în cazul lui nea Mitica, a legat prietenii ce au tinut o viata. Viata lui care poate fi, dupa umila mea parere, un scenariu de film. As vrea sa mai adaug ca în sufletul acestui om exista o mare pasiune pentru carte. Marturie stau volumele din living-ul acestui domn, asa cum povesteste autorul. Ele sunt ordonate frumos si ai ocazia sa spui ca, pretioasa carte este hotarul dintre întuneric si lumina, este poate puntea care duce spre alte tarâmuri imaginare sau reale asa cum traiesti experienta de aici. Visezi, speri… si apoi închizi în tainicul tau suflet, un gând, o amintire, a lui Dumitru Sinu, asternute în paginile acestei carti de domnul scriitor Curpas.

Prof. Carmen MARIN

16 august 2012

Buzau

Batrâna cu botuta

Pasea cu botuta ei, anevoie, de parca ar fi tras toate durerile lumii dupa ea. „Este bugat pâna la inima satului” îsi zicea, „doara, doara s-o-ndura oarecine de mine sa ma ia” , nadajduia batrânica. Gâfaia sub naframa neagra. Peste treizeci Celsius si racorirea mult asteptata, o ploaie or fie ce-o fi, nu mai venea. E prea anevoie asa. Tragea nadejde c-o mai apuca-o pe doctorita la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slabita. Picioarele si le ridica greu de la pamânt. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva de dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreste-l sa ma ia, Te rog, Doamne, opreste-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit si si-a ridicat mâna cu nadejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, ca mult m-au trudit toti anii aistea.” Loganul venea amenintator apoi a trecut de batrânica si botuta ei, învaluind-o intr-un nor gros de praf… „Sa nu te prinda, anii mei, domnule, sa nu-ti faca si tie altul la fel!”.
Printre prunii lui Sive Ioanii se întrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia sa ajunga. „Oh, ce slabii! De ce ma mai tii, Doamne? Ca bine mi-ar fi fost lânga Neculae al meu!” Pasii ei se înfiripau din ce în ce mai înceti, traganati ca o doina de demult, din fecioria ei. Aceeasi jale, atemporala, contopita mereu cu plaiul Salajului, contopita mereu cu pasii slabi ai cuiva, cu tinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-si aline cugetul ca si-au facut datoria. Sapte, sapte a crescut, si si-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zama înainte, dupa ce descarca carul cu lemne, or huluji, o’ ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sarmani. Îsi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodata destul de-a mânca pe saturatelea dar nici atât de putin sa nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potoli usor cele sapte guri cu câte o zama de selata or’ urzici, or’ zama de pasula verde. O ceapa si un pic de slana se mai putea gasi la început de vara, apoi, daca Domnu’ facea ca gainutele ei sa-i mai dea un out sau doua sau mai multe, se mai ducea pe la coperativa si putea lua cu ele ceva ulei de gatit sau petrol de lampa.
Da, iar se aude ca vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învaluid-o într-un alt nor gros de praf si parca auzise batrânica ceva odata cu zgomotul motorului si al rotilor pe prundis: „Babo, te cauta moartea p-acasa!” Acum asuda mult si mergea si mai greu. Doua lacrimi subtiri îsi sapau albia pe pielea ei batucita de vânt si praf. „Florita, Florita, nu-i sorga la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorga sa marga pân tari? Casa mea s-a lu’ Neculae nu li-i buna. Si vin cu blide de-acasa când vin. Li-i sâla la mine, cica pute a soareci.” Pasii ei s-au facut si mai înceti si lacrimile încremenisera cumva printre riduri.
Aplecata de ani, batrânica se lasa mai greu cu mâna tremurânda pe botuta ei, subtire ca o umbra, simtea drumul mai greu, mai dusmanos cu anii ei multi si crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie, ca-ntr-un ritual se îmbaia în praful gros de pe drum. Florita se ruga sa-i iasa cineva, un suflet viu înainte. Nu i-a iesit nimeni în cale si-i e sete acum, limba i se lipise parca de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei, dar cine-i va scoate vadra cu apa? Nisia, sora ei din casa cealalta îi aducea în fiecare dimineata un sfert de vadra din fantâna ei. De câtava vreme mâna ei dreapta era paralizata iar piciorul drept abia si-l tragea dupa ea. S-a rugat de Nisia aseara sa-i pieptene parul si sa-i spele spatele ca de-o muri astara, îsi zicea, nu voia sa fie de rusinea satului, de-o gasi-o asa cum era. Si-o îmbraca deseara poala ei ce-a noua pe care Nica, fie-sa cea mare, a cusut-o din ceva material capatat de mâna a doua. Si-o pune si broboada cea noua pe ladita, la vedere, pentru ca Nisia sa i-o puna pe cap dimineata. „Da ce ti-o venit asa de moarte, Florita draga? Ce pieptanat îti tat trebe? Dor nu ti-i marita? Florita, da’ cine m-o pieptana pe mine?” Nisia „s-a dat pe grija” la Crina, fata cea mica a Florichii, nu pe mult, un ciob de casa acolo si ceva pamânt. Crina traia la oras si o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea si pe la maicuta ei. Crina avea o inima buna, dar foarte împartita cu tot felul de treburi si griji si când era chemata, mergea undeva în nordul Italiei la cules, toamna, si la tuns viile, cândva pe la sfârsitul iernii.
A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului si si-a vazut de drum. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece! Musai sa-mi gasesca baiul la tate slabiile celea.” Acum putea vedea deja cladirea scolii si biserica imediat lânga. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece!” Purta în picioare tenesi Nike pe care fata ei de peste mari le-a adus. „Ce te-ai nealcosit ase’? Doara n-oi merge la nunta!” Nisia n-a fost maritata niciodata. Ea s-a maritat cu Domnul, spunea când era întrebata. Toata ziua era cu sapa în mâna, gârbova si înceata, parea a se fi facut una cu sapa si cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouale de vrabie si porumbul nu crescuse mai mult de un cot si s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Florita, ne bate de rai ce suntem! Tu ti-ai vazut de prunci tata viata si esti tat singura, ca si mine.” Nisia îi redeschidea rana singuratatii ori de câte ori Florita plângea.
Nu mai e mult. A ajuns aproape lânga scoala apoi va trece de biserica si imediat lânga biserica e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului, potaia lui parea ca-si iese din minti de latrat la apropierea batrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase batrâne. Latra-i pe ceie de mi-o furat gainutele!”
Când a ajuns la usa dispensrului lacatul era pe usa. „O plecat doctorita de vreo juma de ora!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativa. Batrâna s-a prabusit aproape pe pragul usii de la dispensar. Ar fi vrut sa plânga, ar fi vrut sa strige dar tot ce i-a iesit pe buze a fost „Oh, Doamne, de ce nu ma iei?” Dupa o vreme s-a ridicat si a trecut drumul, apoi a intrat pe usa coperativei. „ Am sa cumpar oarece dulce sa-i dau la Nisia. Doar, doar s-o îmbuna si-atunci am s-o rog sa ma spele pe spate si sa ma pieptene. Am sa iau poala cea noua si am sa-i arat Nisiei broboada pe ladita, sa mi-o puna pe cap dimineata. Sa nu ma râda satul!”
A plecat încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care si-l târa a lasat în praful drumului o urma subtire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lânga ea. „ Intra, lele Florita, te-oi duce la casa ta.” „Domnul sa te alduiasca, fatul meu, du-ma la nacazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului latra iesita din minti.
Slavomir Almajan
Kelowna, Canada

PILOBOLUS

 ALTA PAGINA A FESTIVALULUI DE DANS AMERICAN – 2012

Orice gratie este un avânt, o bucurie a înaltarii.

                                                                                       Emil Cioran

Despre Pilobolus am mai scris anii trecuti, cu ocazia desfasurarii Festivalului de Dans American – ADF 2010 si 2011, ca despre o Companie remarcabila prin programele sale stralucitoare si provocatoare, pline de imaginatie, spirit, de explorare atletica si colaborare creativa. Dansatorii se arunca în aer, cad, executa fascinante piruete, totul facut cu precizie, dovada a exercitiului intens si al talentului. De fapt, toti dansatorii îsi daruiesc întreaga tinerete acestei obositoare dar fascinante arte.

Spuneam mai demult ca dansul este o arta veche. Pentru omul primitiv dansul exprima un mod de gândire, precum si un stil de viata. Prin dans omul transmitea celor din jur ceea ce simtea cu ajutorul „limbii universale a corpului”. Toate evenimentele din viata omului primitiv: nasterea, moartea, razboiul, alegerea conducatorilor, însanatosirea bolnavilor etc., erau sarbatorite prin dans. De la figuri simple si gândire simpla, dansul a ajuns în zilele noastre sa exprime o gândire complexa prin figuri variate si pline de expresie ale trupului, prin starea exuberanta a dansatorilor. Emil Cioran spunea: „A simti ca poti totul, ca absolutul e în mâna ta, ca exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, ca ritmul universal palpita în tine frenetic si intens, ca tu esti lumea, ca existenta nu e conceptibila decât în masura în care trece prin tine… este desigur a realiza o forma de bucurie greu de banuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magica.
Sa ne amintim ca denumirea Companiei vine de la un fung caruia îi place soarele, având o remarcabila abilitate de a se orienta spre sursa de lumina si care creste prin pasuni, dar nu numai. Acest fapt ni se aminteste în prezentarea spectacolului, prin imagini sugestive, fungii fiind prezenti peste tot, înmultindu-se si raspândindu-se prin si peste tot ce alcatuieste viata omului.

Compania Pilobolus are sediul în Washington Depot, Connecticut. Si-a început activitatea în 1971 ca o companie de dans de grup si a dobândit curând un renume, pentru calitatile extraordinare, obtinute evolutiv în acest secol al 21-lea, având trei nuclee de activitate: Teatrul de dans Pilobolus, Serviciul de Creatie Pilobolus si pretiosul Institut de dans Pilobolus.

În data de 7 iulie a.c., în sala Centrului Artelor performante din Durham (Durham Performing Arts Center), Carolina de Nord, am putut viziona spectacolul acestei companii. Compania s-a prezentat într-un mod nou în aceasta stagiune a Festivalului de Dans Modern.
În prima parte au fost dansurile intitulate: AZIMUTH, SKYSCRAPERS si SWEET PURGATORY. În a doua parte, dupa pauza: THE TRANSFORMATION si AUTOMATON.
Azimuth ne-a fascinat privirile. Dar si gândurile. Pe fundalul scenei a aparut un cerc având în mijloc un astru, iar pe scena fiecare dansator cu câte un segment de cerc, simbolizând parti ale pamântului (azimut – curbura, arc de orizont), executând superbe miscari de dans, cu miscari de jonglerie, într-un univers geometric si artistic frumos alcatuit, dansatorii fiind mereu în cautarea unui echilibru cu bolta cereasca,  desprinzându-se de sol prin minunate sarituri si torsionari ale trupului, în dorinta de a sfida gravitatea si de a gasi cât mai curând armonia dintre cer si pamânt. Aici, jongleria practicata în aria circului, a fost ridicata cu maiestrie la rangul de arta.

Dansul este cel care uzeaza întotdeauna legile fizicii. În teoria einsteiniana, gravitatia nu mai este efectul interactiunii unor corpuri materiale, ci al curburii continue spatiu-timp; corpurile nu se atrag unele pe altele, ci pur si simplu urmeaza liniile geodezice ale spatiu-timpului; miscarile nu mai sunt cauzate de forte, ci de constrângeri de ordin geometric. Gravitatia, sustinea Einstein, este o „unda” care se propaga local, din aproape în aproape. Coregrafia se pare ca a urmarit aceasta idee în realizarea dansului.
În Skyscrapers perechile de dansatori au avut o frumoasa costumatie în ton cu coloritul fundalului cu imagini urbane, în asa fel încât privirile ne-au fost fascinate de aparitia fiecarei perechi care exprima un altfel de moment al întâlnirii a doi îndragostiti. La sfârsitul dansului, dansatorii cu costumele divers colorate au reaparut dansând într-un ritm alert, pe fundalul ecranului care se perinda cu viteza accelerata, însotind coloritul corespunzator al costumatiei dansatorilor veseli, fericiti.

  Sweet purgatory a fost un superb poem pe muzica inconfundabila a lui Dmitri Sostakovici, compozitor si pianist rus al secolului XX-lea, Simfonia de camera Opus 110a. Adevarat balet modernizat, desfasurat pe un ecran cu pasari migratoare în zbor! A fost partea care mi-a placut cel mai mult. „De gustibus non est disputandum!

The Transformation a constituit partea amuzanta a acestui spectacol, sugerând modul în care poate fi manipulat un om, transformarea lui facându-se din om în animal.
  Automation a fost un dans al oglinzilor, desfasurat ca o calatorie spre o lume viitoare, necunoscuta. Fiecare dansator cu oglinda sa. În timpul dansului mi-am amintit poezia pe care am scris-o cândva:

Oglinda mea e mica parte/ Din oglinda lumii./ Chipul meu privit în ea/ E-o mica parte/  Din chipul lumii./ Timpul daruit oglinzii mele,/  Poate fi numarat în clipe;/ Timpul daruit oglinzii lumii -/ Tot restul vietii./ Alunecam încet-încet/  În spatele oglinzilor,/ În spatele oglinzii lumii-ntregi,/ Spre alta oglinda/ Mult mai luminoasa/ În care nu se mai regasesc/ Nici durerile,/ Nici chinurile noastre.

Spectacolul a fost un amestec fericit de creativitate, umor si drama. Felicitari Companiei!

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

VIZITAREA ORASULUI BALTIMORE

A calatori este, pentru cei tineri, o parte a educatiei;
                    pentru  cei mai vârstnici – o parte a experientei.”
–  Francis Bacon

 

Viata ne deschide doar câteva porti spre a-i vedea frumusetile. Este zgârcita viata, dar macar acel putin vazut trebuie sa fie clar si bine înradacinat în minte. Si marturisit! Pentru aceasta folosim de multe ori povestirea orala, ori scrierea, ca un dialog între cel ce povesteste si cel ce asculta, sau între cel ce scrie si cel care citeste. Cu aceste gânduri am încercat sa astern pe hârtie o… povestioara.

În luna mai a acestui an am avut prilejul de a vizita frumosul si interesantul oras Baltimore, unul dintre cele patru aglomerari urbane ale megalopolisului american. Au fost zile fierbinti, un mai extrem de calduros si care, poate si din acest motiv, a adus multi vizitatori în acest oras. Soarele stralucea puternic si ziua parea  îmbracata într-o rochie tesuta cu fire de aur. Priveam în jurul meu si observam viata în plina ei desfasurare, observam cât de fascinanta si perfecta – pare vizitatorilor – în propria ei diversitate. Încetul cu încetul, fiinta straina care eram, la început bulversata de privelistea atât de complexa a ceea ce mi se dezvaluia, am simtit cum începeam sa ma integrez în spatiul respectiv, urnindu-ma din locul în care ma fixasem si accelerând pasii, încercând sa cuprind cu privirea toata trairea, viata din jurul meu. Adevarat spunea un filozof chinez: „ orice calatorie, fie ea si de mii de mile, începe cu un pas! ”

Baltimore, destinatie turistica inedita, impresionanta, este un oras fondat în anul 1729, numit dupa Lordul irlandez Baltimore, titularul fondator al Colony of Maryland, are un climat subtropical umed, iar Inner Harbor (portul interior) a fost odata al doilea port de intrare pentru imigranti în Statele Unite si un important centru de productie. Astazi portul vechi este un loc de promenada, cumparaturi, divertisment. Este un oras independent din statul Maryland – Statele Unite, situat în partea centrala a statului, pe malurile râului Patapsco, râu care se varsa în golful Chesapeake, la o distanta de aproximativ 40 de mile (64 km) la nord-est de Washington, D.C. Populatia orasului este de 636.919 locuitori, iar zona metropolitana are aproximativ 2,7 milioane de locuitori, ocupând locul 20 în tara. În zona asociata, Baltimore County, locuiesc alte câteva milioane de rezidenti. Este si astazi unul din principalele porturi ale Statelor Unite, fiind situat mai aproape de marile piete de marfuri din partea centrala a tarii decât orice alt port de pe coasta de est.

Am pornit spre strada numita Pratt, ne-am urcat în autobuzul gratuit care circula pentru turisti facând un tur al orasului, în care se mai urca si saracii orasului pentru a nu plati deplasarea, si ne-am dat jos dupa câteva statii, ajungând în chiar centrul orasului împânzit de constructii moderne din otel si sticla cu 30 – 50 de etaje, magazine de lux si hoteluri cu nume sonore (Marriot, Hilton, Sheraton). Printre ele se vad cladiri rosii cu forme stranii ce amintesc de fostele întreprinderi din secolul al XIX-lea, transformate ingenios în cluburi, muzee, birouri si magazine. Zgârie-norii nu sunt la fel de înalti ca si cei din New York, dar sunt foarte frumos amplasati si dau o nota aparte orasului. Am trecut pe lânga celebra universitate Johns Hopkins si Johns Hopkins Hospital, importante institute de cercetare din domeniul tratarii si eradicarii cancerului. În Baltimore este un manunchi de Universitati, printre care si importanta universitate – University of Maryland Baltimore – situata în inima orasului, ale carei corpuri de cladire ocupa mai multe strazi, afiliata fiind spitalului University of Maryland Medical Center – de unde sunt adusi pacientii pentru cercetari ale diferitelor probleme medicale. Aceasta mare si importanta Universitate (the best University!) are mai multe scoli: scoala de medicina, scoala de stomatologie, avocatura, asistenta medicala, farmacie, business si asistenta sociala.

Am iesit din aceasta zona cu mari centre culturale si ne-am apropiat de port. Aglomeratie, oamenii circula pe jos, cu vaporase taxi, cu sarete si autobuze colorate, pline de anunturi despre „turul orasului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridica atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar si poduri mici, de promenada, de pe care poti sa admiri nenumarate iahturi si barci cu motor.

Fiind un oras bogat în traditii nautice, de peste 35 de ani taxiul de apa din Baltimore, colorat în culori traditionale alb si albastru, face parte din integrala culturii si istoriei orasului si te transporta în diferitele puncte ale portului.

Portul turistic îsi întinde limbile de apa printre cladirile din centru, iar pontoanele, cheiurile si trotuarele emana toata ziua un aer de statiune de odihna, cu toate ca orasul este foarte aglomerat. Am ajuns la Inner Harbor – portul turistic interior -, am luat bilete pentru croaziera si am privit pentru câteva momente înalta structura din piatra, cunoscuta ca Nevasta lui Lot, aflata la intrarea în port, construita la ordinele guvernului britanic, dupa revolta din 1798, ca parte dintr-o retea de faruri si semnalizatoare.
Portul turistic Inner Harbor gazduieste Muzeul Marinei, un muzeu impresionant, în care navele sunt ancorate printre cladirile din centru, iar pietonii, trecatorii, turisti veniti din toate colturile lumii, trec pe lânga ele sau se opresc pe chei sa le admire, sa faca poze si citesc explicatiile înscrise pe panouri. La Muzeul Marinei din Baltimore se afla singura nava americana care a supravietuit bombardamentului de la Pearl Harbor în al Doilea Razboi Mondial.

Taxiurile de apa opresc în statii special amenajate. Poti sa urci pentru câteva statii sau poti sa faci turul orasului pe apa, sa vezi totul dintr-o alta perspectiva. Taxiul de apa este mult mai mult decât o calatorie de placere; este o institutie în Baltimore; este si un mod placut de a privi si simti viata, plutind pe apa si trecând cu privirea centrele importante ale orasului din aceasta zona, pe care Inner Harbor le conecteaza si unde taxiul de apa acosteaza, precum: Aquarium care adaposteste constructia impresionanta a Acvariului National, cel mai mare acvariu din SUA si unul dintre cele mai mari acvarii din lume. Are forma unui inel cilindric cu cinci etaje. Gazduieste 16.500 de animale marine din 560 de specii diferite, printre care si o colectie impresionanta de rechini si magazine cu de toate, pentru toate vârstele. La intrare te întâmpina un munte artificial, o gura imensa de rechin si o cascada care începe de la un etaj superior si se termina la parterul cladirii. Jos, la primul nivel, se afla un restaurant specializat în fructe de mare, un spatiu amenajat pentru depozitarea hainelor si a bagajelor pe durata vizitei, un magazin de suveniruri, un altul pentru echipamente si costume de scafandru, o cofetarie si o cafenea. Prin întreaga cladire circula lifturi si scari rulante. Un adevarat oras! Sus, la ultimul etaj, se afla o mini jungla amazoniana în care traiesc o multime de pasari exotice. Jungla este punctul de trecere din exteriorul spre interiorul acvariului central. Pe margini sunt birouri si laboratoare de cercetari. În bazinul deschis de la parter traiesc pisici de mare, broaste testoase uriase, pesti, tigri, rechini si delfini. În acvariile mici de la fiecare nivel si în acvariul central se pot vedea pesti si alte vietuitoare marine care provin din toate marile si oceanele lumii. Poti admira flora si fauna marina urcând pâna la jungla amazoniana, dupa care  cobori în adâncuri si vezi tot ce traieste pe fundul marilor si oceanelor. Este un spectacol fascinant, o lectie despre planeta noastra si lumea minunata a apelor. În acvariul central pot fi vazuti scafandri curatând pietrele si coralii, hranind pestii si verificând starea lor de sanatate. Delfinii încânta privirile si stârnesc admiratia vizitatorilor, prin inteligenta lor. Vizita în acest minunat Acvariu se încheie cu o cina exotica; Harborplace – gazduieste un muzeu continând istoricul navelor, plimbari pe jos printre corpuri de case delimitate prin strazi laterale si parcuri; Science Centre (Centrul stiintific) al Maryland-ului unde se poate urca Federal Hill si unde poti fi absorbit de sutele de mii de metri patrati de stiinta; Rusty Scupper – ofera ochiului, dar nu numai ochiului! vinuri si mâncaruri vechi. Se poate vizita un muzeu excentric, amuzant, pentru toate vârstele; Pier 5 – unde se poate mânca si bea si asculta concertele formatiei Pier Six Pavillion în lunile primaverii si ale verii; Little Italy – cu magazine, restaurante, cinematografe etc. si unde se poate gusta „La dolce vita”; Maritime Park – cu restaurante si magazine plutitoare; Harborview – o mica Havana; Tide Point – o mila si jumatate de plimbare; Fell’s Point – vechiul port cu apa adânca, unde se gasesc nenumarate distractii spirituale, mâncare, cârciumi, muzica live, antichitati, felurite magazine si spectacole; Captain James Landing – este granita dintre Fell’s Point si Canton si de asemenea poarta de intrare la alte magazine; Canton Waterfront Park – locul unde se poate oferi respectul veteranilor razboiului din Coreea si îti poti manifesta bucuria având perspectiva apei oceanului. Nu lipsesc magazinele, barurile si restaurantele; Fort McHenry – locul de amintire a razboiului din 1812, când americanii au întors atacul marelui si puternicului „Leu” englez. Razboiul a fost un conflict militar între fortele Statelor Unite ale Americii si cele ale Imperiului Britanic. Atunci americanii au declarat razboi pentru o serie de motive, incluzând dorinta de expansiune în Teritoriile din Nord – Vest, acolo unde Marea Britanie acorda sprijin triburilor de Amerindieni si umilea astfel onoarea americana. Victoriile din septembrie 1814 si ianuarie 1815 au respins invaziile britanice din orasele New York, Baltimore si New Orleans.

În fiecare zi mii de rezidenti si turisti viziteaza orasul si folosesc taxiul de apa pentru a lua cunostinta de „perlele” orasului. Oamenii care deservesc toate punctele vizitate sunt deosebit de politicosi cu vizitatorii. Ei declara cu mândrie ca iubesc orasul lor si îi imprima zilnic o energie care îi ofera miscare continua si prosperitate; ei ajuta, de fapt, sa prospere business-ul.

În Baltimore auzi vorbindu-se toate limbile pamântului. Peste tot sunt grupuri de turisti cu camere video si blitz-uri pornite. Valetii asteapta clientii si parcheaza masini rare, de colectie, lânga restaurante si hoteluri de lux. Oamenii circula pe jos, cu vaporase taxi, cu sarete si autobuze colorate, pline de anunturi despre „turul orasului Baltimore”. Pe deasupra apei trec spectaculoase poduri suspendate, poduri care se ridica atunci când trec vapoare de mare tonaj, dar si poduri mici, de promenada, de pe care poti sa admiri nenumarate iahturi si barci cu motor.

Baltimore nu este doar centrul de afaceri si învatamântul superior, este de asemenea detinatorul Baltimore City is where most of Maryland’s main cultural institutions like Center Stage , the Lyric and the Hippodrome Theatre are located within the city limits.principalelor institutii culturale, cum ar fi Center Stage, Teatrul Lyric si Hipodromul. A majority of the museums in Maryland are also located here. Majoritatea muzeelor din Maryland sunt de asemenea situate aici: Muzeul National de Medicina Dentara, Muzeul Evreiesc, Muzeul National de Electronica si alte zeci de muzee (în total 50).National Museum of Dentistry De exemplu Muzeul de Arta din Baltimore care a fost fondat în 1914, construit în stilul Templului Roman,Built in the Roman Temple style, the Museum is home to an internationally renowned collection of 19th-century, modern, and contemporary art. are o colectie de arta de renume interna?ional, continând 90.000 opere de arta, inclusiv cea mai mare expozitie de lucrari de Henri Matisse din lume.It is located between the Charles Village and Remington neighborhoods, immediately adjacent to the Homewood campus of Johns Hopkins University , though the museum is an independent institution not affiliated with the University. Mai contine lucrari de Picasso, Cezanne, Manet, Degas, Gauguin, Van Gogh si Renoir.

Într-o duminica plimbându-ne prin oras, am cautat  Biserica Ortodoxa Greaca – Sf. Nicolae si am gasit-o chiar în inima orasului. Este una dintre cele 55 de biserici din Baltimore si una din cele 59 de parohii care apartin de Mitropolia din New Jersey, functionând de peste 58 de ani. Am ascultat Sfânta liturghie în limbile greaca si engleza, dupa care am asistat la pomenirea celor doi sfinti Constantin si maica sa Elena, Website by Flying Penguins Studios .a doua zi fiind chiar 21 mai – ziua în care, pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea si organizarea Bisericii crestine, sunt venerati ca sfinti, în Bisericile Ortodoxa si Romano – Catolica. Înainte de începerea slujbei de pomenire au fost aduse icoanele celor doi sfinti în fata altarului; Constantin cel Mare – întâiul împarat al crestinilor – cel nascut în anul 274 în Serbia – devenit împarat peste întregul Imperiu Roman în anul 312, în urma bataliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din acel an, împotriva ostilor lui Maxentiu. Potrivit istoricilor, în ajunul luptei, Constantin a vazut  pe cer, în timpul zilei, deasupra soarelui, o cruce stralucitoare pe care scria „In hoc signo vinces” (Prin acest semn vei birui).  În noaptea dinaintea luptei, împaratului i s-a aratat în vis Iisus Hristos, care i-a cerut sa puna pe steagurile ostasilor sai, pe scuturi si pe arme, semnul crucii. Constantin  a ascultat si a obtinut o victorie zdrobitoare, în ciuda uriasei diferente numerice dintre cele doua armate. Pe celebrul sau arc de triumf ridicat la Roma se pastreaza si astazi cuvintele cerute de Constantin a fi scrise: „Instinctu divinitatis” (Prin inspiratie divina), ca semn de recunoastere a rolului decisiv al divinitatii în obtinerea victoriei.

Obosita dar îmbogatita, alaturi de fetele mele, am poposit la un restaurant din centru orasului, unde ne-a servit o ospatarita românca, pe numele ei frumos – Cristina. Auzindu-ne vorbind româneste, gingasa Cristina s-a bucurat ca mai poate vorbi si limba ei de acasa, pe care nu o mai folosise de la sarbatoarea Craciunului, când se dusese s-o vada pe mama ei, ramasa în tara.

Am privit toate acestea si cu acel ochi nevazut, prin tremurul gândurilor care se revarsau asupra acestei parti de lume… M-am gândit ca aici se afla mormântul lui Edgar Alan Poe! La numai 40 de ani, Poe cel gasit cazut pe un trotuar în acest oras, în stare de confuzie mintala si mort câteva zile mai târziu într-un spital de aici, din Baltimore (1849); decesul sau nu a fost facut public, poetul a avut parte de o înmormântare la care au fost prezente numai zece persoane. În 2009, dupa 160 de ani de la deces, celebrul poet a avut, în sfârsit parte, de o ceremonie funerara fastuoasa, bine meritata. Si mi-am amintit poezia CORBUL: „Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de soapte/ Din oracole cetoase, carti cu tâlc tulburator,/ Piroteam, uitând de toate, când deodata-aud cum bate,/ Cineva parea ca bate – bate-n usa mea usor./ «E vreun trecator – gândit-am – si-a batut întâmplator. Doar atât, un trecator.»[…] Si de-atunci, pe totdeauna, Corbul sta, si sta întruna,/ Sus, pe albul bust, deasupra usii mele, pânditor,/  Ochii vesnic stau de paza, ochi de demon ce viseaza,/ Lampa îsi prelinge-o raza de pe pana-i pe covor;/  Stiu, eu n-am sa scap din umbra-i nemiscata pe covor./ Niciodata – Nevermore!

Am privit, da, si mi-am spus ca voi încerca sa povestesc si altora, frumusetile vazute, grandoarea acestui loc în care m-am simtit atât de mica, drept spus: ca o furnica!, când de emotie la sfârsitul celor vizitate, am strâns pleoapele ochilor de prea mult soare, dar si fiindca lacrimile îsi anuntasera exodul.

Da, bucuria are lacrimile ei!

Vavila Popovici – Raleigh, NC

(completare date: pliante, internet)

“DISTRICTUL TRANSILVANIA"

ADRIAN NASTASE

SI RAFUIELILE INTER-MASONICE,

REFLECTATE ÎN VIATA POLITICA SI ECONOMICA A ROMÂNIEI CONTEMPORANE


 

…Nu scriem aceste rânduri, pentru ca empathizam, cumva, cu dl Adrian Nastase. Cel de la Rahova, acum… – unde, din pricina razbunarii oarbe si excesiv de arogant-superficiale, a unui alt sadic (cvasi-egal, în isterie, cu dl Nastase!) – Golanul-sef (înca) TRAIAN BaSESCU! – dl Adrian Nastase nu a fost „gazduit” pentru ADEVARATELE lui tradari si jefuiri de Neam si Patrie – ENORME!!! – ci din pricina unor acuzatii „de dosar”, absolut penibile…Gainarii!

Un alt motiv de repulsie, fata de fostul premier, este faptul ca, din pricina “figurii” sale (umane si politice), absolut nocive, i-a obligat, pe oamenii-alegatori, la votul negativ, din 2004! Noi, subsemnatul, nici nu ne-am dus, macar, la vot – pentru ca nu puteam sa alegem între DOI tâlharo-criminalo-tradatori! Este, parca, un blestem (cu grija “fabricat” si “împachetat” de iudeo-masonerie!), al acestui Neam, amarât si umilit la culme – sa nu aiba de ales decât, mereu, între …DOUA RELE!!!

…Nici vorba, deci, de empathizarea subsemnatului, cu dl Adrian Nastase! Daca ar fi sa ne gândim câte zeci de mii de animale salbatice (ABSOLUT NEVINOVATE!), din paduri, a ucis, cu sadism, pentru “pura distractie” (?!) – …aproape regretam ca nu l-a nimerit, cu precizie, glontul (din partea oricui va fi fost el tras…!), la vila sa, din strada Emil Pangratti, în seara zilei de 20 iunie 2012…Nu putem decât sa-l dispretuim, pentru lipsa lui de virilitate umana autentica (se vorbea, cândva, când dl Adrian Nastase înca nu era premier! – despre grave disfunctii sexuale!), mascata (compensatoriu!) de actele sale sadice.

…Dar, de vreo doua saptamâni, face furori, pe Internet, un articol (de blog…), semnat de jurnalista Roxana Iordache (din câte ne amintim, am vazut numele domniei sale, ca semnatura, prin România libera) – intitulat „Districtul Transilvania” – cf. http://www.stiriazi.ro

Ce se zice în respectivul articol si prin ce ne-a atras atentia?

Se afirma ca nimic din ce s-a “dat” la posturile TV (de stat sau private) n-ar fi adevarat: adica – ce-am vazut – n-am vazut, de fapt. N-ar fi prima oara când televiziunile (patronate de Marea Finanta Mondiala si de slugile ei) ascund Adevarul, sub “inundatii” de imagini “torential-curgatoare”. Dar, sa vedem, mai exact, despre ce se zice ca s-ar fi întâmplat, în spatele imaginilor falsificate, prin comentarii televizionistice, departate (se accentueaza, mereu!) de realitatea-reala:

ADRIAN NASTASE; VICTIMA UNEI TENTATIVE DE ASASINAT RITUALIC, PENTRU A SE FI OPUS EFICIENT INTERESELOR ANTIROMÂNESTI ALE MASONICULUI “DISTRICT TRANSILVANIA” (conex, Republica de la Cluj). Adrian Nastase poarta semnele unui asasinat ritualic masonic ratat”.

Apoi, se detaliaza rolul „eroico-cavaleresc”, al dlui Adrian Nastase, în aceasta serparie masonica româneasca, de veac XX-XXI:

Adrian Nastase NU ESTE MASON – este Cavaler de Malta . Dar, a sustinut activ <> române, la începuturile anilor 1990. Mai exact, datorita lui exista Marea Loja Unita a României – loja regulara. Este firesc sa aiba o recunoastere onorifica si o influenta legata de aceasta. Influenta opiniilor lui avea sa-i atraga razbunarea unei <> antiromânesti”

…si se detaliaza (oarecum!) care ar fi fost repercusiunile (sanctiunile fata de) acestei/aceasta asa-zisa “pozitie rebela” a dlui Adrian Nastase, adica fata de, chipurile…”masonul-ne-mason”, pionier (totusi!) al “reaprinderii luminilor masoneriei>> române” postdecembriste:

Împotriva lui Adrian Nastase a fost înscenat un proces, în mod ostentativ fals si nedrept- pronuntându-se ostentativ o sentinta nedreapta, privativa de libertate (doi ani); acest lucru este evident, caci instanta de fond a precizat, clar, ca nu exista probe împotriva lui Adrian Nastase si nu s-a înregistrat vreun prejudiciu. Mesajul dorit a fi transmis este clar: <>. ADRIAN NASTASE NU S-A TEMUT DE NIMIC SI DE NIMENI!

…Nici Homer nu ar vorbi asa, despre însusi Achilles! – … iar nu despre un brigand si demagog, de doi lei gramada…

…Oooo, “Toi, Chevalier Sans Peur et Sans Reproche”! Aleluia!!!

Deh…Celebra “LEGE NASTASE” (de fapt, OUG 31/2002-NASTASE, transformata în Legea 107/2006: “<>. Totodata, OUG 31/2002 era foarte <> si respecta <>, astfel încât ea interzice totodata negarea holocaustului, PEDEAPSA FIIND CU ÎNCHISOAREA DE PÂNA LA 5 ANI! – cf. wikipedia: Dumnezeu nu doarme, domnule „ne-mason”, Adrian Nastase!) – “lege” care-i “fata de suflet” a “neînfricatului erou din strada Pangratti”… Mai curând s-ar fi referit, în OUG-ul cu pricina, LA PERICOLUL MASONIC TERORIST, decât la…legionari! – legionari pe care, dovedind fie ignoranta crasa, fie o rea-credinta, pentru care, acum, plateste-patimeste, penibil, chiar din partea “fratilor” sai! – dl Adrian Nastase-juristul îi asimileaza… “fascistilor”!

…si, la acest nivel al “motivatiunilor”, pe care singur si le-ar fi creat, pentru a fi supus “sacrificiului ritualic” – apare, pentru prima oara, si chestiunea “DISTRICTULUI TRANSILVANIA/REPUBLICII DE LA CLUJ” (“care doreste farâmitarea României” – deci, insistând pe “valentele fracturale si criminale” ale “neoplasmului”, aparut pe trupul “curat” al masoneriei românesti…) – dar nu suficient amanuntita, ca sa pricepem adâncimea (progresia diacronica si acutizarea sincronica) a conflictului MASONICO-MASONIC (nici pomeneala de “adâncimea” economica a faptelor si a dedesubturilor faptelor… – …ca doar masonii nu sunt masoni “degeaba”, si nici nu lucreaza…”pe surcele”! – …deh, trebuie sa ne multumim doar cu vagi trimiteri, ba chiar trebuie sa facem fata unor valatuci de neguri uriase, rostogolite peste text – si provenite din FALSIFICARE, PRIN MITIZARE…):

Motivul real al acestui sacrificiu ritualic (pe toate planurile) este multiplu: opozitia eficienta a lui Adrian Nastase fata de masonicul District Transilvania (aflat în directa relatie cu ceea ce curent se numeste <>, care dorea farâmitarea României); opozitia sa eficienta, în perioada în care a fost premier, împotriva <> (de exemplu, BOGDAN BUZAIANU – ENERGY HOLDING) reprezentanti ai masoneriei; opozitia sa eficienta – soldata cu procese – impotriva unor alti masoni care au incercat as prejudicieze interesele Romaniei (de exemplu, Ovidiu Tender – protejat, politic, la nivel înalt, de Ioan Talpes). Exemplele pot continua. Cunoscator al culiselor puterii pe toate planurile, în decembrie 2000, când a devenit prim-minisru, Adrian Nastase a acceptat un fel de <>- motiv pentru care, în guvernul sau au detinut portofolii membri ai <> – direct legata de Districtul Transilvania. Unul dintre acestia este Ioan Rus – fost si actual ministru de Interne. Adrian Nastase a fost, totdeauna, adeptul declarat al ideii <>. De asemenea, a fost mereu adeptul ideii ca oamenii pot fi schimbati pozitiv, daca te afli în permanent contact cu ei. În acest caz, din pacate, s-a înselat. Atacul împotriva lui Adrian Nastase a început odata cu alegerile prezidentiale din 2004. Adrian Nastase a câstigat alegerile, victoria fiind cedata – cu sprijinul direct al PSD (al masonilor legati de interesele carora li se opusese Adrian Nastase) contracandidatului sau, Traian Basescu, care cazuse de acord cu sprijnirea acelor interese. În afara de realizarea acestor interese, un alt scop clar a fost <> lui Adrian Nastase: scoaterea din viata politica si înlaturarea lui din planul public decizional. Întrucât acest lucru nu s-a reusit (Adrian Nastase revenind, spectaculos, în zona decizionala, în pofida atacurilor, în 2007) – i-a fost înscenat un proces evident contrafacut, cu scopul de a-l degrada si umili total, uman (<> lui în zeghe, cu catuse la mâini, ca spectacol public) si, apoi, uciderea lui ritualica (dupa umilirea lui maximala, între zidurile închisorii) în interiorul penitenciarului. Este o razbunare masonica, pentru cineva care nu este mason, a sprijinit reaprinderea luminilor masoneriei (s.n: cam ilogic, nu?). Dar s-a opus, eficient, intereselor negre, anti-românesti, ale unor masoni, dejucându-le”.

(“Pax masonica” aia se instaureaza, mereu, si fara alde Nastase – pentru ca e vorba de “tunuri” economice, dupa care, musai, sa urmeze alte tunuri economice, date cu oameni stiuti, “de încredere”, “ei între ei”, profesionistii jafului si ai catastrofei nationale…!!!).

“S-a opus, eficient, intereselor negre, anti-românesti, ale unor masoni, dejucându-le”.

O fi…Vom vedea mai jos, de fapt, cât de …“ne-mason” este… “eroicul Nastase” si cât de…”neprihanit”, adept al “ideii ca oamenii pot fi schimbati pozitiv”…!

…În sfârsit, un scurt istoric al “DISTRICTULUI TRANSILVANIA” (…prea scurt, dupa “gusturile” noastre!)

Putina istorie masonica recenta: Districtul Transilvania– <> – interese antiromânesti, scindarea României . Grupul supranumit <> l-a avut în frunte initial pe masonul Andre Szakvary. În 1994, el a devenit membru al Supremului Consiliu pentru România, condus de Dan Amedeo Lazarescu. Fusese recomandat de Henri Baranger, Mare Comandor al Supremului Consiliu de grad 33 pentru Franta. Dan Amedeo Lazarescu a declarat, în repetate rânduri, ca <> si ca <> Ceea ce atrage atentia în aceasta afirmatie este tocmai faptul ca problemele masoneriei sunt confundate cu treburile interne ale României, în contextul în care masonii au afirmat mereu ca ei nu se amesteca în politica. <> a avut, ca scop initial scindarea Lojei Nationale – urmând ca scindarea sa apara, ca reflex, la nivel administrativ si teritorial, prin actiunea unor reprezentanti ai institutiilor statului. Conform planului, Transilvania trebuia, rapid, separata de restul României. Dan Amedeo Lazarescu- senator PNL în 1994- a dezvaluit actiunile lui Andre Szakvary, ale Districtului Transilvania, într-o sedinta a Parlamentului României (citez): <>. Costel Iancu, Supremul Comandor al MLNR, a fost audiat, legat de acest subiect, de Comisia parlamentara pentru control a SIE. În cadrul audierii, a afirmat ca, într-o întâlnire desfasurata la Bruxelles, <>, Transilvania fiind una dintre ele”.

si, în fine, o recunoastere a “rezbelului inter-masonic” – recunoastere care, apoi, va fi semi-retractata, în text, sub o forma…“catifelata”, pentru a nu “zgâria”, Doamne, fereste!, prea mult…”eroicul chip nastasian”; credem, si avem motivele noastre, pe care le vom arata mai jos! – ca mai corect ar fi fost ca dna Roxana Iordache sa foloseasca nu sintagma “razbunare masonica”, ci …“RAFUIALA INTER-MASONICA”) . Recunoasterea cu pricina este dublata de toate “marafeturile” iudeo-masonice obisnuite, pentru :

I-a-si marca, în mod explicit, faptele, ca având PROVENIENTA EVREIASCA (de ura salbatic-anti-crestina/anti-goymica);

II- a intimida si teroriza, în vederea impunerii autoritatii sale (iudeo-masonice) globaliste/globalizante, asupra fraierilor lumii (“solstitialitatea”, “numerologia”, “taietura ritualica” etc.)

Revenind la Adrian Nastase: Ceea ce s-a petrecut în 20 iunie 2012 A FOST EXPRESIA UNEI RAZBUNARI MASONICE. A fost condamant definitiv, la o pedeapsa privativa de libertate, într-un dosar OSTENTATIV contrafacut (si cu nume simbolic <>!- Adrian Nastase spunea: <>). Adrian Nastase a fost condamnat cu cinism, în încheierea instantei (de fond) existând mentionat explicit ca NU exista dovezi împotriva lui si ca nu exista prejudiciu. Alegerea datei nu a fost întâmplatoare – anul acesta, Solstitiul de vara s-a înregistrat în noaptea 20/21 iunie, în jurul orei 1,00 a.m. Ziua de nastere a lui Adrian Nastase este 22 iunie (când, de obicei, este Solstitiul). În 20 iunie, în jurul orei 22,30, la domiciliul lui Adrian Nastase a sosit un <> de politisti (instruiti sa imobilizeze – cel care, zice-se, l-ar fi salvat de la moarte, anihilase vârfuri ale clanului Camataru, ale clanului Gemenilor; individul actiona violent fara clipire). Acesti politisti în civil trebuiau sa-l aduca la penitenciar pe Adrian Nastase care, la <>, trebuia supus unor sinistre actiuni umilitoare si dure. Apoi, urma sa fie asasinat ritualic (cu o <>, desigur) în penitenciar. <> Republicii de la Cluj (corelata cu Districtul Transilvania) – actual ministru de Interne- i-a telefonat lui Adrian Nastase în jurul orei 22,00, în 20 iunie, aparent (subliniez, aparent) pentru a <> asupra modalitatii în care Adrian Nastase urma sa fie luat de la domiciliu si dus la penitenciar. Pentru a se <>, Ioan Rus i-a telefonat, anterior, mult mai tânarului, mai neexperimentatului politic si mai putin cunoscator al unor astfel de culise, Victor Ponta, pe care l-a facut sa creada ca actioneaza astfel (discutând cu Adrian Nastase) din umanitarism. În discutia telefonica dintre Ioan Rus si Adrian Nastase apare – analizat în aceasta cheie – mesajul ca Adrian Nastase stia ce i se pregateste si ca nu va accepta situatia. Cei care îl cunosc pe Adrian Nastase stiu foarte bine ca acele cuvinte ale lui nu ascund de fel ideea ferma a sinuciderii – dar ca Adrian Nastase, care lupta pâna în ultima secunda, îsi vinde scump demnitatea si ca – desigur – daca nu o poate salva, prefera, ca orice Cavaler, moartea, pe care si-o da singur si demn, barbateste. Acelasi reprezentant al <> (corelata cu Districtul Transilvania) i-a telefonat si lui Traian Basescu pentru a-l pune la curent <>. Nu se stie cu <>- cert este ca nu l-a mai tinut la curent, dupa producerea tragicelor evenimente, dovada fiind faptul ca Traian Basescu a trebuit sa telefoneze la serviciul ambulanta pentru a afla stiri despre starea lui Adrian Nastase. Ioan Rus a “trimis” la locuinta lui Adrian Nastase si o ambulanta – dar, în urma investigatiilor, medicii au afirmat ca nu stiau de ce s-au deplasat acolo (fusesera instiintati ca ar putea fi nevoie sa i se acorde ajutor unui barbat de peste 60 de ani) si ca, atunci când au fost chemati sa intervina, li s-a spus ca <> un barbat de peste 60 de ani. Or, realitatea constatata avea sa fie cu totul alta! Acest lucru demonstreaza ca <> avusesera în vedere, pentru maxima siguranta, <> lui Adrian Nastase de catre (cel putin unul dintre) politistii instruiti pentru reactii dure (sub pretextul ca ar fi încercat sa se opuna), urcarea lui în ambulanta si transportarea la penitenciar, pentru <>”.

…În fine, urmeaza ceea ce „gura-casca” (pâna si noi, subsemnatul, mai ca ne înscriam în aceasta categorie de populatie româneasca, data fiind arta dnei Roxana Iordache, care se pricepe sa tensioneze, remarcabil, evenimentialul…- …daca n-am fi observat, dintru început, niste neconcordante logice!) astepta, de mult – „filmul evenimentelor”:

FILMUL EVENIMENTELOR : Adrian Nastase avea sa le dejoace planurile. În mod evident, nu se asteptase ca <>(?!) sa soseasca atât de repede. Politistii au fost lasati sa patrunda în casa, iar asa-zisul lui <> (în realitate un calau – iar evenimentele au demonstrat ca este unul dintre cei instruiti sa înfaptuiasca asasinatele masonice, conform ritualurilor) i-a pus urgent catusele la mâini, lui Adrian Nastase. Adrian Nastase a jucat, inteligent, o carte mare: a stat linistit (de aceea nu a fost lovit si nu a lesinat pentru a fi urmat planul aducerii lui la ambulanta, în stare de inconstienta). A afirmat ca doreste sa-si ia carti din biblioteca si, încatusat, a mers în birou însotit de asa-zidul <>. Adrian Nastase a scos un revolver, l-a apucat cu dreapta (este dreptaci) si l-a dus la tâmpla. Politistul l-a atacat – revolverul a cazut din mâna lui Adrian Nastase (încatusat).. Politistul a scos un pistol cu amortizor (motiv pentru care împuscatura nu s-a auzit de afara) si a tras asupra lui Adrian Nastase care (cei care îl cunosc, stiu) este agil si se misca repede. Primul glonte nu l-a nimerit (s-a înfipt în tocul usii). Al doilea glonte l-a nimerit pe Adrian Nastase doar sub clavicula dreapta, glontele iesind prin deltoid. Apoi, politistul a luat un stilet si, pornind de sub urechea stânga catre dreapta, respectând ritualul masonic (parafrazez) <>, pe dinauntru. Cine analizeaza, cu atentie, una dintre fotografiile, extrem de clare, ale lui Adrian Nastase, aflat pe targa (fotografiat din stânga), vede clar, foarte clar, deasupra fularului, o mare si adânca taietura de stilet! Este clar ca Adrian Nastase – cu catuse la mâini – nu a stat <>, desi fusese imobilizat. Este motivul pentru care calaul asa-zis politist are o rana la mâna – si este motivul pentru care nu a reusit sa îl ucida, stiletul trecând, miraculos, la doi milimetri de carotida si neatingând zone vitale. Aici, fara îndoiala, mâna criminalului a fost <> de Mâna lui Dumnezeu! Motivul pentru care Monica Macovei cere cu insistenta demisia ministrului de Interne Ioan Rus (s-a intrebat cineva de unde are acea siguranta, care pare a fi <>?) este faptul ca a fost ratata operatiunea preconizata, de umilire, degradare umana si, apoi, ucidere ritualica a lui Adrian Nastase în penitenciar – cu respectarea simbolisticii orelor si datelor, pentru a transmite mesajul înfricosator, la distanta”.

Dupa ce-si epuizeaza “gloantele seherezadice”, dna Roxana Iordache introduce si un “POST SCRIPTUM” – nu atât ca avertisment asupra “DISTRICTULUI TRANSILVANIA”, cât pentru a-si putea duce la capat idolatria domniei sale, fata de …”vizionarul” (domniei sale) domn Adrian Nastase:

“P.S. : În aceasta cheie – a atacului masonicului District Transilvania (având reflex <> în <>) trebuie citita postarea lui Adrian Nastase, din 27 mai – dar si cea mai veche (editorial din <>)> <>”.

…Mda. Cam asta ar fi. Evident, cei mai… “reptilini”, mai “reci la simtire”, încep sa cârcoteasca si sa se întrebe. Adica, încep sa mediteze, serios, asupra materialului dnei Roxana Iordache – senzational-senzational, dar, oare, data fiind admiratia doamnei, pentru chipul “olimpiano-nastasian” – chiar or fi toate cele scrise în text (si aflate în raspar, TOTAL, cu “televizionistica” asta cotidiana!) – …asa, bune si gustoase? si, în definitiv, ce naiba va fi fiind cu sinistrul acela de…”DISTRICT TRANSILVANIA” (cu “reflexul sau <>, în <>) ?! Care-l are, întru “aparare”, pe câtumai Ministrul de Interne, Ioan Rus!

…Dar, în primul rând (înainte de îndreptarile de fond), vrem a face o îndreptare semantica, având în vedere precara cultura generala a jurnalistilor nostri mai tineri, de azi. Dna Roxana Iordache, de dragul sonoritatii socante, pentru cititorii cei oligofreni (cel putin trei sferturi!), foloseste, pentru a “colora” mai violent scena “asasinatului ritualic”, sintagma “ECHIPA MOR+666+++++++++++++++9999999999999999999999999999999999999999999999933333333333333

33333333333333333333333333333333333333333333333333II“Adrian Nastase avea sa le dejoace planurile. În mod evident, nu se asteptase ca <>(?!) sa soseasca atât de repede”.

Echipa mortii” este o sintagma utilizata, de dna Roxana Iordache, exclusiv din ratiuni si dupa criterii eufonico-demagogico-propagandistice, de intoxicare. Ea (sintagma cu pricina) nu are ABSOLUT NIMIC de-a face cu realitatile iudeo-masonice, cu Iudeo-Masoneria si cu actiunile asasine ale acesteia!
Sintagma “echipa mortii” este specifica DOAR Miscarii Legionare. Indiferent de antipatiile sau simpatiile publicului (de obicei, dezinformat grosolan, de presa, când e vorba despre o realitate de natura nationalist-patriotica!), realitatea istorica este/ramâne realitate istorica – si ea trebuie restabilita, peste idiosincraziile unui jurnalist sau altul, ori în functie de complacerea unora sau altora dintre cititorii articolelor acelui jurnalist, în ignoranta (…n-au decât sa ramâna ignoranti, si dupa deslusirile noastre – dar noi suntem datori sa fim mai prieteni cu Adevarul, decât cu…Platon: “Amicus Plato, sed magis amica veritas”!):

”(…)Denumirea de “ECHIPA MORtII” se refera la primirea voluntara , de catre membrii Miscarii, a sacrificiului personal. (…) Legionarul este un element dinamic si înnoitor, care-si îndeplineste misiunea nationala prin educatie, munca si sacrificiu. De aceea, nu oricine poate deveni legionar. Pentru a fi apt trebuie sa ai, sau sa-ti creezi, o structura sufleteasca si intelectuala în contrast cu starea haotica, perversa si egoista ce domina umanitatea epocii noastre.(…) N-a existat jandarm sau adversar politic, mercenar sau ciomagas, care sa fi fost omorât de legionari. În schimb, numarul legionarilor ucisi în asemenea încaierari e de MAI MULTE SUTE. Dar numele lor si împrejurarile tragice în care au pierit n-au fost niciodata înscrise în condica vremii si nici vreodata aduse la cunostinta opiniei internationale… (…) Numai ca , ACESTA ERA SENSUL LUPTEI LOR. În acele clipe, fara a se numi ei însisi sau fara a fi recunoscuti ca atare, erau adevarate ECHIPE ALE MORtII. Caci ei mureau , pentru împlinirea destinului lor de luptatori ai neamului. (…) N-a existat niciodata macar o singura unitate legionara care sa întruchipeze , în gând si în fapta, ideea de ECHIPA MORtII-GRUP TERORIST. Faptul ar fi fost în contradictie cu însasi doctrina legionara, care nu admite terorismul sub nici o forma. În schimb, se admite conceptia jertfei, dusa pâna la daruirea suprema(…) Sub aceasta înfatisare se întelege cu usurinta ca orice echipa legionara este, prin definitie, si o ECHIPa A MORtII, chiar daca nu poarta acest nume “ – cf. Faust Bradescu – ECHIPA MORtII, Gordian, 1996, pp. 9-33.si, pentru a sublinia aspectul auto-sacrificial, al acelor tineri martiri interbelici: “Nu este echipa mortii TRANZITIVE, ci a mortii REFLEXIVE – adica a mortii AUTO-SACRIFICIALE” – cf. Adrian Botez, Opera scrisa a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism si alchimie nationala, Criterion Publishing, Bucuresti, 2009.

Dar si textul codrenian: ”ECHIPA MORTII (s.CZC) este expresia acestor stari de suflet ale tineretului legionar din întreaga tara. Ea înseamna hotarârea acestui tineret DE A PRIMI MOARTEA . Hotarârea lui de a merge înainte, TRECÂND PRIN MOARTE”.

(…)Noi stim sa murim, dupa cum va vom dovedi(…) PUTEM FI ÎMPUsCAtI, DAR NU PUTEM FI PaLMUItI (…) Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru – în trista, dar mândra noastra istorie româneasca – sa fi primit vreodata a fi dezonorat.

(…) NU SUNTEM LASI CARI SA FUGIM DE JERTFA CUVENITA UNEI ALTE ROMÂNII. Dar, iarasi, va atrag atentiunea ca eu (CZC) am facut acestor tineri SCOALA SENTIMENTULUI DEMMNITATII OMENESTI,SCOALA ONOAREI (s.CZC).

(…) Sunt pline câmpurile nostre de morti, dar nu de lasi(…) SCLAVI NU SUNTEM sI NICI N-AM FOST” – cf. Corneliu Zelea Codreanu – Pentru legionari, Colectia Omul Nou, pp. 457-471.

…Bun. Acum, sa ne ocupam, putin, de cât de „ne-mason” este/ar fi dl Adrian Nastase, „Cavalerul de Malta” – si, mai ales, cât de benefice sunt actiunile acestui Ordin. Pentru ca dna Roxana Iordache afirma, despre dl Adrian Nastase, ca „a fost mereu adeptul ideii ca oamenii pot fi schimbati pozitiv . stim bine ca, în oricare societate (fie secreta, fie discreta…), functioneaza disciplina de fier – si nu credem c-ar fi putut face “opinie separata” (nu mai vorbim de “a face nota discordanta”!), cu Ordinul, întru…”pozitivitate/bunatate”, un soldato-cavaler exemplar, precum este dl Nastase…

Informatiile cu privire la “Ordinul Cavalerilor de Malta” le-am luat atât din sursa româneasca (revistele online Bucovina profunda si Pelerinul ortodox), cât si din surse autorizate, straine: politologii Penny Lernoux (romano-catolica), în lucrarea “Poporul lui Dumnezeu” si Françoise Hervet, autoarea lucrarii “Cavalerii Întunericului”.

Cavalerii Ordinului de Malta provin din toate tarile Europei. si astazi în Malta, le sunt aratate turistilor opt capele dedicate diferitelor limbi ale Ordinului: franceza, italiana, engleza, spaniola, germana si diverse dialecte ale acestora. Existau sedii diferite pentru fiecare limba, care erau numite „auberge”, un fel de hanuri sau palate în care cavalerii provenind de pe aceeasi filiera locuiau împreuna. Structura aceasta o întâlnim astazi si în trupele NATO, cu care cavalerii au multe lucruri în comun. Simbolismul lui opt apare atât în Crucea de Malta cât si în simbolul NATO” – cf. Mihaela Gheorghiu – Cavalerii de Malta: O organizatie oculta suprastatala, cu un trecut dubios. Toate conspiratiile duc la… Malta, în revista Bucovina profunda, bucovinaprofunda.wordpress.com .

Nu avem decât dubii extrem de serioase, în legatura cu “intentiile pozitiv-benefice” ale acestei haite internationale militariste, pe post de jandarm mondial si manipulata de Marea Finanta Mondiala, în razboaiele petrolului, duse de SUA, si în interventiile banditesti, în defavoarea crestinismului, în special contra celui ortodox (a se vedea “cazul Bosnia”, “cazul Kosovo”…!) si în favoarea Israelului si evreilor din întreaga lume (a se vedea diversele navale barbare, ale trupelor NATO, direct sau prin interpusi/trupe paramilitare, împotriva statelor arabe).

Deci, mai departe:

“Conform propriilor statistici, Ordinul de Malta numara astazi 12.500 de „cavaleri”, carora li se alatura 80.000 de voluntari. Nu va imaginati cumva ca în cazul lor a îndraznit cineva sa considere voluntariatul ca fiind trafic de fiinte umane sau exploatare. De pe un site de prezentare al Ordinului, aflam chiar ca EXISTa DOAR 38 DE „CAVALERI” DE MALTA ÎN ADEVaRATUL SENS AL CUVÂNTULUI. MAI PRECIS, DOAR 38 DINTRE EI AU DEPUS CA sI ÎN VECHIME CELE TREI JURaMINTE: DE CASTITATE, DE SaRaCIE sI DE SUPUNERE. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori si, desigur, serios implicate în politica sau afaceri. Despre acestia trebuie spus faptul ca ei nu depun decât juramântul de obedienta totala fata de Ordin. tinând cont de pozitiile de putere pe care ei le ocupa în societate, UN ASTFEL DE JURaMÂNT ÎI TRANSFORMa ÎN INSTRUMENTE ALE UNOR INTERESE STRaINE DE CELE ALE POPOARELOR SAU STATELOR PE CARE AR TREBUI Sa LE REPREZINTE” – …dl Adrian Nastase nu face parte, SIGUR, dintre cei 38 de…”SaRACI”! Cât despre “patriotismul” (sau, mai stii, pacatele noastre! – poate chiar…”nationalismul” acestor domni “cavaleri”, aflam, cu stupoare (?!), ca juramântul lor îi transforma…” ÎN INSTRUMENTE ALE UNOR INTERESE STRaINE DE CELE ALE POPOARELOR SAU STATELOR PE CARE AR TREBUI Sa LE REPREZINTE”.

Mda, începem sa ne lamurim…!

Dar, sa mai încercam! Sa perseveram în a oferi “prezumtia de nevinovatie”, atât dlui Nastase, cât si glorificatoarei sale jurnaliste…!

“Îi regasim (n.n.: pe Cavalerii de Malta), acum, peste tot, dar mai ales în Consiliul pentru Relatii Externe al SUA (CFR în limba engleza), CIA, FBI, NATO, Bilderberg, Comisia Trilaterala. Toti „Cavalerii de Malta” detin functii politice care le confera imunitate diplomatica. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activitatile ilegale în care sunt implicati si se pot sustrage în caz de nevoie cercetarii autoritatilor”.

Numai de “bine” si de “foarte bine”!!! Pai, nici nu se puteau “companii” mai selecte, de banditi si de “killeri” si tâlhari profesionisti, decât CFR, CIA… – …cât despre “Bilderberg, Comisia Trilaterala”… – apoi, suntem exact în…”MIEZUL PROBLEMEI MASONICE”!!! Cele doua organisme masonice (Bilderberg si Comisia Trilaterala) cam conduc…lumea asta contemporana, ca forte iudeo-masonice, direct subordinate lojei B’NAI B’RITH (“Fiii Legamântului”) – LOJA PUR IUDAICa, care-i contine pe “stapânii lumii” (cel putin, asa se cred si se auto-intituleaza ei!)!

Mai încercam, mai insistam? De ce nu? S-ar putea sa aflam lucruri mult mai interesante decât am…vrea sa credem!

Ei au o Constitutie proprie si au jurat sa depuna toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale” . Aha! Ei, da, într-adevar, de la ei ne vine tot …”BINELE”, adica, toata nenorocirea actuala, numita “criza globala/globalism”, New Age-ismul, ecumenismul (strict cezaric, cu anasâna!), “political correctness”…Da-da-da: “Adrian Nastase a fost mereu adeptul ideii ca oamenii pot fi schimbati pozitiv” – sigur ca da…adica, facuti/transformati în roboti si sclavi perfecti, mancurtizati perfect!!!

…Dar, sa mai vedem si alte opinii:

“(…)Precizam ca Bisericii Ortodoxe îi este interzisa prin canoane foarte aspre orice legatura cu organizatiile masonice. ÎN 1937 SINODUL BOR A CONDAMNAT sI EL ÎN MOD EXPLICIT FRACMASONERIA.Ordinul Suveran Militar de Malta, cunoscut si sub numele original al Ordinului Militar Suveran al Sf. Ioan de Ierusalim, este o fratie apropiata Bisericii Romano-catolice. Membrii sai initiati trebuie sa fie catolici si sa fi activat în armata. Ei participa la ceremonii secrete învesmântati în tinute rituale feudale si îmbratiseaza o puternica mentalitate de casta, ca parte a initierii lor în dogma Rosicruciana (…)Ordinul si membrii sai s-au dovedit a avea legaturi cu <>, calea de scapare din Germania învinsa spre America folosita , dupa cel de-al doilea razboi mondial, de nazistii de prim rang si de expertii lagarelor de exterminare. Au fost eliberate pasapoarte de Cavaler Suveran de Malta cu identitati false, permi?ându-se astfel scaparea de urmarire penala pentru crime de razboi. În mod perfid, dupa razboi cea mai înalta decoratie a ordinului, <>, a fost acordata Generalului nazist Reinhard Gehlen, seful de spionaj al lui Hitler pe Frontul de Est, complice în cel mai înalt grad la atrocitatile efectuate de catre nazisti în Rusia si Europa de Est – mai ales masacrul fara precedent al evreilor si al civililor slavi.

Radacinile catolice si aristocratice ale fratietatii i-au facut pe cavalerii moderni anti-comunisti ferventi. Ordinul a fost în mare parte responsabil pentru constituirea CIA, si a multora dintre nenumaratele ei operatiuni sub acoperire la nivel global. Parintii fondatori ai CIA-ului William <> Donovan si Allen Dulles erau cavaleri, asa precum au fost multi altii din cadrul ierarhiei CIA, inclusiv William Casey, directorul lui Ronald Reagan si John McCone, directorul lui JFK. Conform ziaristului <> Carl Bernstein, Casey a dat Papei Ioan Paul II un acces fara precedent la informatiile secrete ale CIA, inclusiv la sateliti si agenti de spionaj.De fapt, <> Donovan ar putea fi învinuit personal de începerea razboiului rece (…)”.

Tot asa afirma si dna Penny Lernoux, în cartea “Poporul lui Dumnezeu”: “Dupa razboi, Vaticanul, OSS -ul, SS-ul, si diferite ramuri ale Ordinului Suveran Militar de Malta s-au reunit pentru a lupta împotriva inamicului comun sovietic – sI PENTRU A-I AJUTA PE CRIMINALII DE RaZBOI NAZIsTI Sa EVADEZE… Baronul Luigi Parrilli, un aristocrat italian si cavaler de Malta / sambelan papal, a luat parte la negocierile dintre liderii SS si reprezentantul CIA Allen Dulles ” .

Ce mai, niste “dulci de tot”, toti acesti banditi internationali! “Vino sa te pup, nene…Adriane!”

Ordinul Suveran Militar de Malta (SMOM) este din punct de vedere ideologic ?i istoric, aliat cu Masoneria internationala, împar?ind în cele din urma acelasi scop al suprematiei sângelui albastru, fie ca membrii lor accepta sau nu lucrul acesta. Gradele masonice, Cavalerul de Malta si Cavalerul Templier, sunt grade superioare Rosicruciene ale Masoneriei, si îsi dezvaluie mostenirea într-un mod cât se poate de limpede.(…) În general, Francmasoneria pretinde a fi ostila catolicismului … cu toate acestea, în decembrie 1969 o întâlnire exclusivista a avut loc la Roma în biroul Contelui Umberto Ortolani, ambasadorul Cavalerilor de Malta în Uruguay, care a fost numit “creierul” din spatele lojei masonice <>. În afara de Ortolani, la întâlnire au participat numai Licio Gelli, Roberto Calvi si Michele Sindona; toti acestia au fost implicati în moartea Papei Ioan Paul I si într-o masiva frauda bancara” – afirma autoarea lucrarii “Cavalerii Întunericului”, Francoise Hervet – si, tot domnia sa – continua:

“FOsTII PREsEDINtI RONALD REAGAN sI GEORGE BUSH SUNT ASTFEL DE INItIAtI DE SEAMa, IAR REAGAN A FOST SaRBATORIT ÎN CADRUL UNUI DINEU EXTRAVAGANT OFERIT DE ORDIN ÎN 1989. (…) Initiatii oculti vor descoperi ca asemenea pentagramei rasturnate sau steaua cu cinci colturi, CRUCEA DE MALTA ESTE ÎN MOD SIMILAR O CRIPTOGRAMa PENTRU tAPUL DIN MENDES, ANDROGINUL IDOL AL TEMPLIERILOR, BAPHOMET, REPREZENTÂND BARBA ?I COARNELE ?APULUI. (…)ORDINUL CAVALERILOR DE MALTA ESTE UN ORDIN SATANIC, ALE CaRUI RITUALURI INCLUDEAU PRUNCUCIDERE, HOMOSEXUALITATE sI VRaJITORIE” – sursa:foaienationala.ro

Ce mai, NUMAI lume buna si doritoare numai de…”bine” si de…”excelenta” – si care se ocupa NUMAI cu caritatea si cu dezvolatarea, prin mijloce specific, a “ideii ca oamenii pot fi schimbati pozitiv”! Consideram ca a insista, în aceasta directie demonstrativa, când avem atâtea dovezi ale …”superlativelor morale”, ale acestor “cavaleri” contemporani, ar fi nu doar jenant, ci chiar futil!

…Doar o precizare: cam de când si cum si în ce împrejurari a început sa se ocupe dl Adrian Nastase de…”binefacerile” astea “ne-masonice”? Vom afla, mai jos, cât de infiltrata este BOR, de…”SUS”, prin membrii români ai acestui Ordin…”ne-masonic” – “bien sûr”!

În fruntea listei de cavaleri de Malta din România se afla nimeni altul decât Adrian Nastase. Într-un interviu din anii ’90, Adrian Nastase vorbeste despre faptul ca este cavaler de Malta si ca a fost numit undeva în afara tarii. Pentru a-si justifica apartenenta la acest Ordin el declara ca <>. Tatal sau, dupa absolvirea scolii Militare de Ofiteri ca sef de promotie ar fi fost primit în Ordin. Tot el arata ca <>. Adrian Nastase este de altfel detinatorul Marii Cruci a Ordinului de Malta din 1992(…) Constantin Balaceanu Stonici – <> ziarului masonic Ziua si primul ortodox acceptat în Ordinul Suveran Militar de Malta. Imediat dupa primirea sa în aceasta grupare oculta, în 2003, el declara, pentru ziarul Adevarul: <>. CONSTANTIN BaLACEANU STOLNICI A FOST PÂNA NU DEMULT MEMBRU ÎN CONSILIUL ELECTORAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE SI A AVUT DE SPUS UN CUVÂNT GREU ÎN CEEA CE PRIVESTE ALEGEREA NOULUI PATRIARH, TOT UN ECUMENIST. ÎN ACEST FEL, CAVALERII DE MALTA S-AU ASIGURAT Ca BISERICA ORTODOXa ROMÂNa VA MERGE ÎN DIRECtIA DORITA DE EI, ADICa CEA A CATOLICIZaRII. (…)Maria Grapini – patroana unei firme de industrie textila din Timisoara si presedinta Asociatiei Femeilor de Afaceri Timis. În 2005 se afla pe locul doi în Topul celor 100 de femei de succes din România, realizat de revista Capital. Culmea ridicolului maltez, în 1996 a primit în Italia placheta <>” – cf. Pelerinul ortodox – online. Maria Grapini fiind “clienta” permanent a Antenei 3 – întelegem, deci, grija “antenelor” dlui Dan Voiculescu, pentru soarta dlui Adrian Nastase…

…Iar cât de departati sau cât de apropiati, în opiniile de…”ordin” sunt Adrian Nastase si adversarul sau (politic) Traian Basescu, putem intuit din urmatoarea stire de pe Saccsiv’s Weblog: “Principele si Marele Maestru al Ordinului Suveran Militar de Malta, Matthew Festing, efectueaza în perioada 7-12 iunie o vizita de stat în România, LA INVITAtIA PREsEDINTELUI TRAIAN BaSESCU, informeaza Presedintia”. Mda. Dusmanie “la catarama”, ce mai! Dar, vedeti domniile voastre – setea de putere îi poate învrajbi pâna si pe doi “gemelari” (din punct de vedere spiritual, fireste!)…

…si, în chip de prima concluzie, în ce priveste veridicitatea afirmatiilor dnei Roxana Iordache, cu privire la dl Adrian Nastase: este deosebit de dificil sa acceptam logica frazelor din textul dnei Roxana Iordache (si nu se potriveste nimic din ceea ce afirma domnia sa, despre ORDINUL-DE- MALTA-CEL-NEMASONIC, cu afirmatiile atâtor cercetatori ai „fenomenului maltez”!): „Adrian Nastase NU ESTE MASON – este Cavaler de Malta . Dar, a sustinut activ <> române, la începuturile anilor 1990. Mai exact, datorita lui exista Marea Loja Unita a României – loja regular”. Cine “REAPRINDE LUMINLE MASONERIEI”, desi stie despre excomunicarea/afurisirea Iudeo-Masoneriei, de catre BOR, din 1937 (cu efecte pâna în zilele noastre!) – este, CLAR, un individ caruia “i se fâlfâie” de autenticul crestinism!!! Iar dusmanii cei mai crânceni si mai bine organizati, spre distrugerea crestinismului AUTENTIC, din lume (nu cel cu putoare de…Vatican, sau de…Daniel!), ori sub ce denumire pompoasa ori extravaganta se vor ascunde, EI TOT IUDEO-MASONI SUNT!!!

…Mai este ceva de remarcat: iudeo-masonii NU RATEAZA, NICIODATA, EXECUtIILE RITUALICE (a se vedea cazurile: SERGE MONASTE, cel care a dar publicitatii Protocoalele de la Toronto-1967, ANNA LINDH, care s-a opus ca marca germana-EURO sa înlocuiasca coroana suedeza, ALDO MORO, care a atentionat ca B`nai B`rith, prin Mafia italiana, conduce Italia, OLOF PALME, care nu a fost de acord cu actiunile Grupului Bilderberg… etc. etc.: TOtI AU FOST LICHIDAtI, FaRa NICIUN FEL DE PROBLEME!). Faptul ca lui Adrian Nastase i-au…”circumcis” oleaca gâtul (de la o ureche la alta,) este, mai mult ca sigur, nu o încercare de…”asasinat ritualic”, ci DOAR UN AVERTISMENT. (Pentru ce anume, vom încerca sa vedem/întrevedem, mai jos…).

Fireste, este foarte rau, oribil chiar, si acest lucru (avertizarea cu…”suriul”!) – dar nu ne asteptam, DE LA O ORGANIZAtIE DE BANDItI INTERNAtIONALI, la ceva mai de soi. si, în definitiv, dl Adrian Nastase stia foarte bine care este “procedura” si se astepta la ea…(nu avem dovezi, dar avem anume banuieli vajnice, precum ca nu este COMPLET strain, si domnia sa, de anume “executii ritualice”, de dupa 21-22 decembrie 1989!). Pe de alta parte, voiam sa punem adevarul în margini cât mai veridice.

…si acum, sa vedem ce este cu acel misterios “DISTRICT TRANSILVANIA”, despre existenta caruia ne-au trecut numai zvonuri (vagi) pe la urechi…si n-am fi aflat nimic precis, fara rafuielile astea inter-masonice – “de vara”.

Va avertizam, dintru început, ca ne afundam într-o serparaie, de toata…”frumusetea”! Un veritabil drum dantesc (DAR CU REPERCUSIUNI EXTREME DE GRAVE, ASUPRA SUVERANITatII SI INTEGRITATII TERITORIALE A ROMÂNIEI!!!).

Cine are chef sa ne urmeze, pe acest drum infernal, bine de bine, cine nu…NU!

…Sa începem, deci, cu începutul:

Istoricii D.G.R. serbanescu si Jacques Pierre (în Dictionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirma ca prima loja masonica româneasca fost întemeiata la Iasi ,în 1748, de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în tarile române, ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se stie daca si domnitorul reformator a facut parte din loja. A doua loja apare în 1749, printre sasii de la Brasov, a treia în 1767, printre cei de la Sibiu. A patra loja a fost inaugurata la Bucuresti, de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a aparut în Basarabia, la Chisinau, în 1820, fiind întemeiata de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numara printre membrii sai un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul sau o a sasea loja, <>, majoritar româneasca, la Silistra, si apoi înca una, bulgara, la Ruse, în 1830”.

Pâna aici, nimic deosebit de situatia iudeo-masonica din celelalte tari europene, din veacurile XVIII-XIX. Abia în perioada interbelica, din secolul al XX-lea, BOR se trezeste si excomunica Iudeo-Masoneria, în 1937. Nici relatiile cu legionarii n-au fost calduroase, fireste…Interesant este ca nici cu comunistii, “fiii lor de suflet”!

“Dupa razboi, obedientele masonice, autorizate din nou, dar amenintate de partidul comunist care le socotea <>, s-au unit în 1945 într-o <>, în frunte cu generalul Pandele si cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercarilor acestora de a împaca francmasoneria cu partidul, comunistii nu puteau tolera o organizatie necontrolata de ei. În 1948, dupa arestarea multor francmasoni cunoscuti sau descoperiti (în parte, multumita listelor întocmite de legionari), comunistii au decis desfiintarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scapat de arestare trecând definitiv în partid si manifestându-si fatis dispretul pentru fostele sale principii, dând manifestului sau pro-stalinist titlul LUMINA VINE DE LA RaSaRIT, care, în simbolistica masonica, înseamna ceva total potrivnic stalinismului, anume caldura iubirii fratesti si luminarea mintii prin cunostinta si libertate” – cf. wikipedia.

…Ei, dar dupa “revolutia” masonica din 1989 (datorita “agenturilor straine”, mânca-le-ar mama sa le manânce pe ele! – …stia Ceausescu ce stia, când i-a zis sotiei lui, Elena: “Marcel ne-a facut-o!” – adica, “venerabilul”, Marele Comandor bulgaro-evreu, Marcel Schapira…), parea ca a revenit raiul pe pamânt, pentru iudeo-masoni…Dar n-a fost chiar asa. Din vina lor, evident – pentru ca “prostimea” (adica, noi, în general!), nici nu prea auzise de…”farmazoni”. De…”nasoi”, cum ziceau niste oachesi, de prin Ferentari, în perioada interbelica!

“La 27 decembrie 1989, la Bucuresti, francmasonii supravietuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumati si au pus la cale renasterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiintat Marea Loja Nationala a României. Aceasta mare loja cuprinde trei loji: Steaua Dunarii, România Unita si Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia, depinzând de Marea Loja Nationala Unita din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji nationale franceze si a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franta). În 1992, a avut loc deschiderea altor doua loji, la 24 ianuarie 1993 a fost facuta posibila întemeierea Marii Loji Nationale din România.

Au aparut si dezacorduri: 13 loji au creat separat un DISTRICT TRANSILVANIA care, în martie 1996, împreuna cu câteva loji de obedienta franceza, au format MAREA LOJa NATIONALa UNITa DIN ROMÂNIA (MLNUR). În 1997 s-au unit cele doua Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Loja a României si Marea Loja Nationala din România au tentat sa se uneasca. În 2003, Marea Loja Nationala a României si Marea Loja Nattionala din România s-au federat într-o Confedera?ie a Marilor Loji din România de Rit Scotian Antic si Acceptat” – cf. wikipedia.

Iata, pentru prima oara, explicata problema “mistica”, a “DISTRICTULUI TRANSILVANIA”!!! Numai ca unii zic de “dizidenta” a 13 “loji”, altii de … 12 “loji”: “Martie 1996 aduce alte 12 LOJI TRANSILVANENE sub jurisdictia noastra. În aceeasi data, membrii Marii noastre Loji au votat, în Convent, în favoarea adaugarii cuvântului UNITA, în numele oficial al Marii Loji. Asadar, începând din acel moment, Marea Loja Nationala din România devine cunoscuta sub numele de Marea Loja Nationala Unita din România. Mare Maestru a fost ales Dr. Titus Nicoara.

În perioada 2001-2004, Fratele Petre STEtIU 33° a fost ales Mare Maestru. În 2005 este ales un nou Mare Maestru în persoana Fratelui Dorel MANU 33°, un cunoscut profesor si chirurg orelist. Din 2009, Marele Maestru al Marii Loji Nationale Unite din România este Fratele Liviu MÂNECAN 33°” – cf. Istoria Marii Loji Nationale Unite din România, http://www.glnur.ro.

Apare, apoi, în 20 august 2010, pe blogul ordinulnegru.blogspot.com – un material masonic definitiv relevant, în legatura cu “hazul” MARII LOJI NAtIONALE UNITE DIN ROMÂNIA/MLNUR/”DISTRICTUL TRANSILVANIA”:

“IN ATENTIA D.G.I.A., S.R.I. S.I.E.!!!

INTRODUCERE:
Voi prezenta o serie de informatii. Unele sunt incomplete. Unii dintre voi puteti ajuta la întregirea acestui tablou…
Esenta acestui material este faptul ca ARE LEGATURa CU TENTATIVA DE FaRÂMItARE A ROMÂNIEI (ATAC ASUPRA CONSTITUtIEI ROMÂNIEI) sI TRANSFORMAREA TRANSILVANIEI ÎNTR-UN DISTRICT SUBORDONAT MASONERIEI FRANCEZE.

MASONII FM(M)R sI <> !

TENTATIVA DE UZURPARE (si farâmitarea tarii) SE REPETa

ANDRÉ SZAKVARY

Ajuns în România în 1994, el a devenit membru al Supremului Consiliu pentru România, condus de Dan Amedeo Lazarescu, dupa ce Anca Nicolescu i l-a prezentat, recomandându-l ca pe un expert al Ritului si prieten apropiat cu Suveranul Mare Comandor al Frantei, Henri Beranger, ceea ce l-a impresionat pe Lazarescu. Drept multumire, Szakvary a încercat, pe 2 februarie 1997, sa-i ia locul lui Dan Amedeo Lazarescu, printr-o lovitura de palat. << Impunerea unui cetatean francez, care nu cunoaste limba româna, în functia de Suveran Mare Comandor, încalca toate Regulamentele si Constitutiile masonice românesti si internationale>>, spunea Lazarescu la vremea respectiva.

DUPA ESUAREA TENTATIVEI DE UZURPARE, ANDRÉ SZAKVARY A REUNIT CÂTEVA LOJI DIZIDENTE SUB DENUMIREA DE DISTRICTUL TRANSILVANIA, A CaRUI MISIUNE ERA SA PROVOACE O SCINDARE ÎN LOJA NAtIONALA.SI CUM MASONERIA ESTE INFILTRATA ÎN TOATE ORGANISMELE STATULUI ROMÂN, SE URMAREA CA ACEASTA SCINDARE SA FIE REPLICATa LA NIVEL ADMINISTRATIV SI TERITORIAL DE INSTITUtIILE STATULUI. ASTFEL, TRANSILVANIA AR FI FOST RAPID SEPARATA DE RESTUL ROMÂNIEI.

Din Districtul Transilvania a evoluat MLNUR, iar André Szakvary a preluat conducerea Ritului Scotian Vechi si Acceptat din România din obedienta MLNUR, pîna la alegerea lui Bartolomeu Constantin Savoiu ca Mare Maestru. La Marea Loja Nationala din România, condusa de Eugen Ovidiu Chirovici (cea mai mare obedienta si singura recunoscuta de Loja Mama din Anglia), pozitia de Suveran Mare Comandor al Ritului Scotian Vechi si Acceptat este ocupata de Costel Iancu.

ROLUL LUI ANDRÉ SZAKVARY ERA DE A FaRÎMItA MASONERIA ROMÂNa sI A ACtIONA DIN INTERIOR PENTRU SCINDAREA ROMÂNIEI ÎN REGIUNI AUTONOME. AUDIAT DE COMISIA PARLAMENTARa DE CONTROL AL SIE, COSTEL IANCU A AFIRMAT Ca, ÎNTR-O ÎNTÎLNIRE CARE A AVUT LOC LA BRUXELLES, REPREZENTANtII MASONERIEI EUROPENE I-AU SPUS CLAR Ca TREBUIE Sa SE PRODUCa O ÎMPaRtIRE A ROMÂNIEI ÎN REGIUNI AUTONOME, IAR TRANSILVANIA TREBUIE Sa INTRE SUB TUTELA MASONERIEI FRANCEZE.

Pe 29 martie 2008, Conventul Extraordinar al Marii Loji Nationale Unite din România l-a ales, în unanimitate, Mare Maestru, pe Bartolomeu Constantin Savoiu, iar Horia Nestorescu- Balcesti a fost ales Mare Maestru adjunct.

Pe 18 octombrie 2008, un convent cu 55 de delegati a hotarât excluderile lui Dan Trofin, Liviu Mânecan, Doru Manu, Andre Szakvary si Sergiu Anghel.

Bun, asta a fost atunci. <> internationala (în special, cea din Franta) a încercat prin “spionul” mason ungur, Andre Szakvary, nevorbitor de lb. româna, sa <> masoneria româna asa încât (masoneria fiind prezenta peste tot în România) sa se reuseasca farâmitarea statului român, iar <> (independent) sa fie subordonat masoneriei franceze.

Tentativa, se pare, a esuat. Spionul mason ungur a fost exclus din MLNUR (loja iregulara).

Astazi, iulie 2010.

Citim lucruri interesante despre O NOUa TENTATIVa DE FaRÂMItARE A STATULUI ROMÂN PRIN INTERMEDIUL MASONERIEI ROMÂNE, <> DE MARI MAEsTRI DIN STRaINaTATE, DAR PRIN INTERMEDIUL MASONILOR “MILITARI”.

<> si-au manifestat nemultumirea fata de <>, luând în calcul inclusiv debarcarea acestuia. Cel mai vehement a fost <> al editiei, nimeni altul decât <> în intrigi si destructurari – dr.Francisc Toba. Acesta <> sa-l compromita iremediabil pe <>.

Comentariul apare la articolul intitulat: <>Articolul vorbeste despre înfiintarea <> (FMR) si scopul ocult al acestei federatii”.

Dupa ce Dan Amedeo Lazarescu a fost asasinat (întâi, asasinat civil, de catre CTP, “în direct si la ora de vârf”, la TVR-1!!! – …apoi, abia, fizic!) – se voia dez-românizarea României (pâna si la nivel…masonic!), prin actiunile marionetei masonice a Lojii Marelui Orient, André Szakvary . N-a mers. Iudeo-masonii “români” n-au fost patrioti, dar…n-aveau chef sa li se ia ciolanul! Pe asta mizeaza si loja pur ebraica B’nai B’rith, ca sa-i tina în frâu pe masoni. Poate ca aici sa stea argumentul, în favoarea semi-afirmatia Roxanei Iordache, cu privire nu la “încercare de asasinat ritualic” (asta era valabil pentru un suflet mare si curat, cum au fost Tudor Vladimirescu, Nicolae Balcescu, Serge Monaste sau Aldo Moro!) – ci, asa cum am afirmat mai sus: AVERTIZARE (în obiceiul ebraic, musai sa fie prin TEROARE!). “Sa stai în banca ta! Altfel, te ia gaia!!!” si Adrian Nastase va sta. Probabil. De fapt – SIGUR! Dl Adrian Nastase nu are, în personalitatea domniei sale, nimic puternic, deci NIMIC EROIC, nimic viril (în sensul roman al vocabulei!) – …ci, doar, cel mult, LUDIC!!!

si: “Controversatii Constantin Degeratu si Francisc Toba au pus pe roate o structura civila buna la orice. Surse din SRI monitorizeaza infiltrarea unor fosti artizani ai serviciilor secrete militare în structurile civile. Formatiunea, fidela lui Gabriel Oprea, apare pe fondul scaderii veniturilor militarilor si se vrea un soi de sindicat. În fapt, este pregatita pentru o ampla revolta populara” – cf. Mihail Fagarasanu, Se pune de un puci, sau de o dictatura militara? – în http://www.agentia.org.

Iar: “Generalul Mircea Chelaru a început sa deranjeze, chiar daca ilustra un spirit national deloc acceptat într-o Românie slaba si dominata de interese financiare si nu de spiritul si cultura traditiilor latin-ortodoxe, care caracterizeaza acest popor, înca dinainte de a fi seful armatei române, atunci când a facut direct reprosuri armatei rusesti, din statul nerecunoscut Transnistria” – cf. art. Masoneria îngroapa România. Ce legatura poate fi între generali-masoni, comisari europeni, Cavaleri de Malta, Codex Alimentarius si OMG? – pe http://www.ziaristionline.ro

…Daca este pusa în discutie ARMATA unei tari (cu perspective de dictatura militara, DAR NU ROMÂNEASCa, ci…”MILITAR-IUDEO-MASONICa”!!!), apoi…lucrurile chiar încep sa miroasa…taman ca în Danemarca hamletiana!!! Un razboi civil, pentru ca România sa pateasca chiar mai rau decât a patit în decembrie 1989: OCUPAREA EI DE CaTRE UN GUVERN IUDEO-MASONIC!!!

…Evident, sobolanii-masoni evrei au încercat (si au si reusit!), în aceste vremuri tulburi, de mari si dramatice întrebari si de razboaie “pe sub masa” (…pregatindu-se, însa, prin acesti sobolani cu colti otraviti, PREMIZELE PENTRU UN ÎNFIORaTOR RaZBOI CIVIL, ROMÂNO-ROMÂN!), sa se strecoare în posturi-cheie, ale statului român (prin intermediul evreilor khazari, tip Andre Szakvary – ba, chiar, si prin cei sefarzi, tip Petre Roman! – fara vreo…”segregare”!) – la toate nivelurile de influenta si putere (evident, prin “vânzatorii de tara”, cica, “ROMÂNI” – slugile odioase ale Iudeo-Masoneriei si ale multinationalelor!) – fie politice, fie sereistice, fie ziaristice – fie “DOAR” economice…:

“Întors în România dupã 1989, Lucian Cornescu-Ring s-a remarcat ca unul dintre apropiatii lui PETRE ROMAN. A devenit extrem de activ, în politicã, afaceri si masonerie. S-a înscris în Partidul Social Democrat, condus de Sergiu Cunescu, ajungând vicepresedinte. A plecat cu mare scandal si si-a înfiintat propria formatiune, <>, devenit, ulterior, <>.(…) LUCIAN CORNESCU este si Presedintele Executiv al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România (UZP). (…)Sub aceasta acoperire, a UZP, acesti indivizi patrund în diferite institutii, la diferite persoane (PERSONAJE), pentru a-si “indeplini” misiunea… Misiune anti-româneasca. NU ÎNTÂMPLaTOR ACEST <>ESTE BUN PRIETEN CU SPIONUL UNGUR ANDRE SZAKVARY (…)” – cf. http://www.uzp.org.ro/conducerea.php (…)BIHOREANUL a reusit sa afle ca pe teritoriul judetului activeaza de fapt doua loje masonice, una româneasca, reunita în jurul unei intelectualitati asa-zis elitiste, si una maghiara, orientata în special pe afinitati religioase. Numita LOJA <>, ACEASTA SE PARE Ca ESTE CONDUSa DE EPISCOPUL ROMANO-CATOLIC TEMPFLI JOZSEF – si numara personalitati ale minoritatii maghiare, cum ar fi primarul de Salonta, Torok Laszlo, si consilierul judetean Szabo Odon, mâna dreapta a presedintelui CJ Bihor, Alexandru Kiss. Amândoi neaga apartenenta la masonerie. <>, zice primarul Torok. Mai elegant, Szabo remarca doar ca masonii sunt <> folosit cu succes ca tap ispasitor: <>. CELE DOUa LOJE BIHORENE <> INDEPENDENT. ÎN PREZENT, DOAR SE TATONEAZa, SPERÂND ÎNTR-O COLABORARE VIITOARE” – cf. http://old.bihoreanul.ro/articol/ziar/oradea/frccia-umbrelor/12104/

…Deci, cu ce avem de-a face, în seara de 20 iunie 2012? Cu un erou “ne-mason”, care a vrut sa se sinucida, în semn de protest fata de ingerintele masonilor-masoni?! Cu un erou “ne-mason”, care a fost victima unei încercari de “asasinat ritualic”, din partea masonilor din “DISTRICTUL TRANSILVANIA”, pentru ca s-a împotrivit…la ce, oare, s-o fi împotrivit – când UDMR-ul (deci, oameni dintre care, multi, faceau parte, prin aripa lor politico-masonica, din…”Districtul Transilvania”!) a fost co-guvernant cu PSD-ul, între 2000-2004?!

Chiar asa de curat-helge îl cunoastem noi, pe fostul (AZI!) premier Adrian Nastase, când…era premier???!!!

Ia sa vedem. Deci, se pare ca dl Adrian Nastase face parte, prin “cavaleria” domniei sale, NU din Marea Loja Nationala DIN România – ci din “rivala” sa: Marea Loja Nationala A României. Atunci, se pare ca toate cele de mai jos îl privesc, direct, sI pe domnia sa:

“ (…)În 1997, are loc, efectiv, unificarea celor doua Consilii Supreme si, oficial, si Marea Loja Unita a României va avea un nou conducator, în persoana lui Costel Iancu. Acelasi Costel Iancu <> – iata, deci, ca, la 7 ani de la primele demersuri, Adrian Nastase reuseste, în sfârsit sa înghita loja masonica concurenta, iar Dan Amedeo Lazarescu primeste un titlu onorific, de Suveran Mare Comandor <>, adica pe viata. Dan Amedeo Lazarescu era un fel de Iliescu, în PSD.(…)
În 2002, Nicu Filip invoca marea coruptie din cadrul Marii Loje Nationale a României si îl acuza pe Comanescu, în cadrul unui miting la Brasov . 15 loje, care au participat la acest miting, au hotarât demiterea conducerii Marii Loje Nationale DIN Româna si numirea unui nou conducator, în persoana lui Viorel Danacu , un apropiat al lui Nicu Filip.

1.La începutul anului 2003, Marea Loja Nationala a României este condusa de Ovidiu Chirovici.
2.În timp ce Marea Loja Nationala din România este condusa de Viorel Danacu.

În plus fata de aceste doua loje regulate, în România mai exista alte doua loje iregulare:
3.Marea Loja Unita din România, condusa de Petru Stetiu , un profesor de fizica de la Cluj.
4.Marea Loja a României, condusa de Marele Maestru CORNELIU VIsOIANU (n.n.: din aceasta loja face parte si dl Adrian Nastase…!). Acesta a încercat si el sa obtina la Calgary recunoastere internationala, dar s-a ajuns la concluzia ca nu îndeplineste toate conditiile.

În octombrie 2003 cele doua loje iregulare (3 si 4) se unesc într-o confederatie numita:
Confederatia Marilor Loji din România de Rit Scotian Antic si Acceptat.

Cine este Corneliu Visoianu?
Corneliu Visoianu este descendent al lui Constantin Visoianu, fost ministru de externe al României si colaborator al lui Nicolae Titulescu.

Cornel Visoianu, Mare Maestru al acestei loje masonice, are un foarte bun prieten pe nume Bogdan Buzaianu, acesta din urma fiind el însusi mason, apartinând de Loja Alpina din Elvetia. Asa cum, probabil, ati ghicit deja, Buzaianu este patronul de la <> , <>, din afacerile cu energie, protejatul lui Tariceanu.

Colaborarea lui Tariceanu si Patriciu, cu Marea Loja a României, condusa de Visoianu, a început în anul 2000.
în acel an, bogdan buzaianu, împreuna cu visoianu, aveau o firma de consulting, numita b&c consulting ( numele vine de la bogdan si corneliu)

Tariceanu, vice-presedinte al PNL, în acea vreme, a introdus firma B&C CONSULTING, în sânul liberalilor, pentru a se ocupa de campania electorala.
Tariceanu îi cunostea pe cei doi, înca de pe vremea afacerii de la Portile de Fier, iar acum, împreuna cu Patriciu, încercau sa impuna aceasta firma, la nivel national.
În fapt, aceasta a fost prima actiune clara, prin care cei doi încercau sa creeze conditiile pentru a prelua puterea în PNL. Unealta de forta pe care urmau sa o foloseasca era firma de consultanta a doi masoni: Visoianu si Buzaianu.

Valeriu Stoica a sesizat miscarea lui Patriciu si nu a fost de acord cu propunerea facuta. În final, firma B&C Consulting s-a ocupat cu campania electorala în judetul Prahova , fieful lui Patriciu – în Neamt si alte câteva judete.

Tot în anul 2000, Theodor Stolojan vine la PNL, condus de Stoica. Chiar în acelasi an el este contactat de Visoianu, care îi propune sa intre în loja lui masonica – MAREA LOJA A ROMÂNIEI.
Stolojan l-a refuzat categotic – ulterior, când a aflat de legaturile lui Patriciu si Tariceanu cu loja masonica a lui Visoianu, a înteles ca, de fapt, Buzaianu , Visoianu , Patriciu si Tariceanu încearca sa faca din PNL o subdiviziune a lojei masonice.

În acest moment, nu exista niciun dubiu ca Tariceanu a fost introdus de Visoianu lojei masonice si, în acelasi timp, Visoianu i-a facut legatura cu Buzaianu. Astfel a început colaborarea lor în afacerile cu energie electrica . ENERGY HOLDING a ajuns sa detina monopol la energia electric. În timp ce organizatia masonica a urmarit destabilizarea PNL, scopul, bineînteles, era de a asigura politic activitatea companiilor în care cei patru erau implicate.
În plus, în anul 1997, Tariceanu, ca ministru al industriei, l-a numit pe Visoianu, prin negocierea contractului privind PETROM.

Pâna acum, rezulta urmatoarele:
Exista o asociatie formata din: <>, condusa de Marele Maestru Corneliu Visoianu, împreuna cu Bogdan Buzaianu, mason al Lojei Alpine din Elvetia, Dinu Patriciu si Calin Popescu Tariceanu.

În perioada 1996-2000, aceasta asociatie a capusat statul român, prin tot felul de afaceri dubioase, de consultanta. din care au rezultat sume imense de bani, în contul unor firme straine, conduse de Bogdan Buzaianu.
Aceste firme sunt: ENERGY HOLDING si ENERGY CONSULT ROMÂNIA , al carui director general a fost numit, în 2006, tocmai Corneliu Visoianu.

Alte legaturi masonice:
Marea Loja Nationala a României are sediul pe strada Edgar Quinet nr. 7, în casa unde avea sediul, înainte, firma lui Buzaianu, ENERGY HOLDING – la aceeasi adresa se afla si sediul fundatiei culturale DELTA , condusa de Corneliu Visoianu.

Conform declaratiilor lui Valeriu Stoica, Calin Popescu Tariceanu este membru al Marii Loje a României. Stoica a afirmat ca Visoianu a încercat sa racoleze pe toti liderii Partidului Liberal, înca din anul 2000.

În Marea Loja a României, condusa de Visoianu, mai este membru Radu Boroianu, nasul de cununie al lui Calin Popescu Tariceanu.
Nu întâmplator Boroianu si Buzaianu au fost parteneri de afaceri la firma de consultanta B&C CONSULTING.

Fostul sef de la RENEL , Aurelian Leca a declarat ca Boroianu a facut lobby pe lânga Tariceanu, ca firma lui Buzaianu VA TECH (transformata, mai târziu, în ENERGY HOLDING – sa primeasca contractul de la Portile de Fier.

Avocatul lui Bogdan Buzaianu, domnul Doru Bostina este si el membru al aceleiasi loje masonice si, prin urmare, în interiorul lojii, Visoianu este Marele sef al tuturor.

Radu Boroianu a fost ambasadorul României în Elvetia si se banuieste ca era confrate cu Buzaianu, în cadrul Lojei Alpine din Elvetia.

În incheiere, câteva concluzii:

Toate aceste informatii sunt de domeniu public. Presa din România a atins toate aceste subiecte, în decursul anilor, dar sitematic si discret, s-a descurajat absolut orice investigare mai profunda.

Este evident ca, în acest moment, PNL si Guvernul României se afla sub directa conducere a unor oameni de afaceri membri ai Marii Loje a României.

Asa cum a spus si Basescu , deschiderea dosarelor penale privind Portile de Fier si activitatea companiei ENERGY HOLDING a determinat precipitarea evenimentelor politice, care au culminat cu suspendarea presedintelui.

Nu exista niciun dubiu ca loja masonica a lui Visoianu a facut lobby pentru Patriciu pe lânga Loja Masonica Rusa. Numai asa se explica faptul ca Patriciu si firmele sale se bucura de avantaje clare, din partea rusilor”- cf. http://www.roportal.ro.

…Deci, dl Adrian Nastase, prin “cavaleria” lui, amestecata, pâna la identificare, cu Marea Loja Nationala A României, a lui Visoianu, devine, din “erou national”… – UN RECHIN, alaturi de Tariceanu, Buzaianu, Patriciu…deci, sI un oarecare tradator al intereselor economice ale României: înghite loji, înghite “holdinguri”, tradeaza petrolul românesc, din nou, spre…EST!

Deci, nu meciul “Nastase contra Buzaianu-Boroianu” – ci un cu totul alt meci: Nastase si Visoianu, îi iau “din prag” pe Buzaianu-Boroianu, Tariceanu si Patriciu, si navalesc, toti deodata, TOATa GAsCA IUDEO-MASONICa! – peste pirpiriul, peste adversarul fara nicio aparare (si fara nicio pregatire, împotriva golanilor si a cutitarilor si a blasfemiatorilor rânjitori!), numit…”ROMÂNIA”!

Care va sa zica, nu se dovedeste, pe nicio cale, “OPOZItIA SA EFICIENTa, în perioada în care a fost premier, împotriva <> (de exemplu, BOGDAN BUZaIANU – ENERGY HOLDING) reprezentanti ai masoneriei” – ci, dimpotriva, “se arunca” peste PRADa! Cum se arunca asupra bietelor animale libere, de la Dumnezeu, ca un …“bampir”! – dar mult mai lacom decât stefan Tipatescu!!!

…Basescu, prieten „la toarta” cu Laszlo Tökes-„stranepot attilian” (SIGUR, membru al „DISTRICTULUI TRANSILVANIA”!) – si, totodata, „stapân aladinic” al clujeanului Emil Boc, „foamea si urgia si plânsul necurmat al pamântului” (probabil, membru influent, si el, al lojei „DISTRICTUL TRANSILVANIA”, nu?!) – …mai mult ca sigur ca fac parte, amândoi, ungurul barbar si românul „zombie”, dintre „DIN-isti”. Asa s-ar cuveni, dupa logica de balamuc, românesc si terestru.

…si, iata ca se poate explica, astfel, si de ce nu a permis Basescu sa se treaca, în dosarul „cavalerului nastasian” – ADEVaRUL! Adevaratele jafuri, nu: NU! – pentru ca vrea sa se înfrupte el din PRADA REALa! – … EL, „el jefe”, fara sa fie stingherit de nimeni!

Niste sacali oribili!

…Dementa, dementa cea mai curat-aiuristica si aiuritoare: TOtI POT FI ORICE/ORICINE – sI POT FACE ORICE/ORICÂND!!! – …dar, fireste, pot sa întruchipeze numai PERSONAJE INFERNALE, DE COsMAR!!!

De ce, o, Doamne, Mântuitorule, Hristoase Iisuse, ne-ai lasat în seama si-n stapânirea acestor dementi, acestor jalnici si furiosi dementi…si nu întrerupi cosmarul, cu Lumina Ta Mângâietoare si Alinatoare – si nu „dai foc la puscarie si la casa de nebuni” ?!

De ce…Pentru pacatele noastre, „cele multe, cele grele”.

…E în primejdie România, se va zice. O ameninta primejdii mortale, din partea ungurilor „attilieni” si a „fratilor nostri de ginta latina, ÎNSa”! – ai Lojei Marelui Orient de la Paris…!

Pai, cum altfel?! De când este, ea, România – ROMÂNIE, mereu se gasesc, pentru ea, PRIMEJDII DE MOARTE (de jur-împrejur, dar, parca, mai mare-i durerea când vin, ele, primejduirile si hainìile, drept de lânga INIMa, de la cel cu care manânci dintr-un blid si dormi cu el, sub acelasi acoperis!) – …de se si mira pâna si masonul Dimitrie Cantemir, pe la 1716, cum de mai rezista, oare, pe harta Europei, tarile române?! „Nu putem face nimic alta, decât sa punem pe seama osebitei si nemarginitei pronii…”, precum ca ne apara si rezistam, peste istorie si peste orice logica umana… – …se crucea domnul acela, un valah „illuminati”!

Da, fireste ca „fratii”, carora s-a „scremut” dl Nastase sa le „<>”, pe la “începuturile anilor 1990 “ – l-au “tras în piept”, cumva. Dar de ce, cât a fost premier, n-a facut ABSOLUT nimic sa-i demaste, sau, macar, sa permita politiei, serviciilor secrete, JUSTItIEI, sa-i aresteze si, apoi, sa-i judece, PE ACEI TERORIsTII IUDEO-MASONI, cei cu…”DIN”???!!!

O, da: tocmai acum, când nu mai e decât un simplu pesedist (si nici macar atât!), de n-o avea el, Adrian al lui Nastase, mai multa putere, asupra “DIN-istilor”, cei hainìti de tot, contra României, care le-a dat pita pe masa lor de tradatori nemernici (sau, macar, asupra “A-istilor” lui…”ca helgea”!) – si sa faca praf (singur sau cu “fratii re-aprinsi” de el!), pe nemernicul acela de ”DISTRICT TRANSILVANIA”!!!

Pe naiba, “OPOZItIA SA EFICIENTa, în perioada în care a fost premier, împotriva <>! El, dl Adrian Nastase, s-a crezut, atunci, ca premier, cel mai “destept baiat”, din Estul Europei…si chiar mai încolo/dincolo!!!

Nu, oameni buni: daca-l durea pe dl Nastase de România (“macar cât negru sub unghie”, cum zice românul, “sireacul” patit!), desfiinta, demult, Iudeo-Masoneria, din România – …de pe când era MARE premier (cât un Mare Vizir!), cu puteri discretionare (asa si le facuse, în mandatul sau, daca or mai fi fiind oameni cu memoria nestearsa, prin România asta, într-una haituita!), vazând si îngrozindu-se (daca ne-am lua dupa portretul idilizat, al dnei Roxana Iordache…facut “eroului patriot”, “cavalerului fara prihana”, care nici nu stie ce-i aia Francmasonerie, nici n-o fi auzit…si de aia l-or fi pedepsit, nu-i asa, draga dna Roxana Iordache?! – “Cum îti permiti, ma, tâca, sa nu auzi de noi? – … auzi, TOCMAI de noi?! – …ca acuma te taiem la jugulara!”)!

…L-au “circumcis”, olecuta, la…gât, doar pentru ca el o fi vrut mai mult, din partea lui de jaf, asupra bietei Românii…! Cu un “HOLDING” mai mult…!!! “Nu-nu, vei fi fiind tu <>, dar ar trebui sa stii ca, la noi, la mafioti, când îmbatrânesti, iesi din jocuri – GATA! Fiuuut!!!”

…Ce ultima concluzie ar urma sa tragem? Doar ca dna Roxana Iordache s-a grabit nefiresc de mult sa-l “mitizeze”, “martirizeze”, “mioritizeze” si “muceniceasca” pe un…INFRACTOR DE DREPT COMUN (e drept, cu valente, reliefat, INTERNAtIONALE!). Un brigand, numai bun de spânzurat (dar cu toti “fratii” lui de balamuc, “în par”!), daca ar fi trait într-un Ev Mediu, care a fost ceva mai serios justitiar si mai “aspru legist” (decât lumea masonizata si scarmanata de Iudeo-Masonerie, din contemporaneitatea “imediata”). Ceea ce ne mâhneste mult – este ca, la Rahova, dl Adrian Nastase va ramâne singur, dupa gratii, înca multa vreme. Probabil. Mai mult ca sigur, de fapt…

…De fapt, dl Adrian Nastase trebuie sa-si asume conditia de puscarias: aceasta conditie, evident, NU ESTE DECÂT REZULTATUL UNEI RaFUIELI ÎNTRE DOUa LOJI MASONICE “BALAMUCEsTI” (una cu “A” si una cu “DIN”…!). Dar nu pe motive de APaRARE DE TRaDARE A ROMÂNIEI – ci…o penibila încaierare pe bietul ciolan, atâta cât a mai ramas din el. “

“Ciolan” (scos în “batatura” de iudeo-masonii globalisti!) – …“ciolan” numit…ROMÂNIA.

…Deci, repetam ce-am spus, la începutul demersului nostru de cercetare a realitatilor românesti contemporane: n-avem absolut niciun motiv sa-l (de)plângem pe dl Adrian Nastase – …ci, mereu (din pacate!), suntem “pusi pe plâns” un NEAM – pe cel românesc! – si o PATRIE, numita ROMÂNIA…!!!

prof. dr. Adrian Botez

VREMEA ORGOLIILOR

Orgoliul se afla în noi ca o forta a raului.

Victor Hugo

De multe ori se identifica orgoliul cu mândria si este bine de separat acesti doi termeni. Orgoliul este definit conform Dictionarului: „Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine însusi, despre valoarea si importanta sa sociala; îngâmfare, vanitate, suficienta, trufie.”Între orgoliu si mândrie este uneori greu de stabilit granita si totusi ele difera, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate

Orgolios este cel ce se încapatâneaza sa aiba dreptate, doreste sa obtina puterea, se crede om performant, se lauda sau cerseste laude, este egocentric, egoist si fara credinta în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaste cel mai putin pe sine si îi place compania oamenilor care îl flateaza.Nu suporta sa fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativa de a-l lamuri într-o problema, va fi sortita esecului. Cunoaste sau nu cunoaste, el crede ca stie totul, raspunsul lui va fi întotdeauna: „Stiu!”.

Omul orgolios nu poate si nici nu merita a fi iubit. Între el si ceilalti se creeaza o distanta, el vrând sa ramâna credincios imaginii false pe care si-a creat-o singur despre sine. O energie a raului din sufletul sau îi dirijeaza pasii.

Orgoliul este o abatere a planului mental, a intelectului. Ia naste din egoism si teama de inferioritate. Individul ajunge sa urasca sau sa invidieze. Orgoliul atrage dupa sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere si alte stari malefice. Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine!”. Aceste gânduri se nasc în cel stapânit de orgoliu.În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna teama de a nu fi acceptat, iubit, de a fi respins, judecat, criticat, teama de a nu fi la înaltimea pe care o asteapta altii de la el, în fine, teama de a pierde.

Orgoliosul nu stie cine este cu adevarat, el este doar ceea ce se crede ca este, de aceea cu greu va accepta sa se schimbe vreodata. El nu stie sa fie recunoscator si nici sa ceara iertare daca a gresit. Orgoliul este numit „mândrie desarta” în Biblie, întrucât orgoliosii devin, în final, cei mai nefericiti oameni. Gândul îmi fuge la talentatul pictor Salvador Dali, orgolios si imprevizibil, cum ajunsese sa se plimbe pe strazile New York-lui cu un clopotel, pe care îl folosea pentru a atrage atentia asupra sa; gândul ca ar putea trece neobservat era pentru el la fel de insuportabil ca saracia si smerenia. Se mai spune ca atunci când acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea „divinul Dalí” sau pur si simplu „divinul”.

Orgoliosul se recunoaste dupa felul în care vrea, în orice împrejurare, sa aiba dreptate si sa le arate celor din jur ca ei, de fapt, gresesc. Vrea sa dea impresia ca numai el poate fi singurul detinator al adevarului, singurul câstigator.

Se spune ca orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanitatii. El a stat si sta la originea marilor tulburari din viata sociala, a rivalitatii, urii si ranchiunei manifestate fata de altii; a dus la conflicte sociale, razboaie, datorita placerii, ambitiei pentru putere.

Orgoliul a însotit omenirea. Marile civilizatii, marile imperii nu au fost scutite de nasterea unor oameni orgoliosi care le-au condus destinele.

Ce se întâmpla când se întâlnesc doi oameni orgoliosi? Îsi ascut sabiile si se pregatesc de lupta, fiindca orgoliul presupune putere. Puterea nu corupe, dar ticalosii daca ajungîntr-un post de conducere, corup puterea”, spunea Seneca la vremea sa. Petre Tutea constatase ca „Politicul este legat de setea de putere”. Si ce este mai grav, oamenii orgoliosi sunt si încapatânati si odata porniti spre lupta, greu, aproape imposibil sa renunte. Lupta poate începe si un proverb românesc spune: „Când doi se bat, al treilea câstiga!”

Orgoliul nu poate fi confundat cu mândria care este un sentiment de multumire, de satisfactie, de placere, de bucurie, chiar de demnitate, de încredere în calitatile proprii. Omul mândru îsi cunoaste limitele, tine seama de bunul simt si se fereste a degenera în trufie sau orgoliu.Mândria, da, este o calitate! Sa constientizezi justa ta valoare, sa o porti cu modestie moderata: nici prea mândru, dar nici umil! Mândria te poate proteja de a nu fi calcat în picioare de oamenii obraznici. Si, Doamne, cât de multi sunt!

Oamenii au cu ce se mândri: Patria, limba, casa, copiii si munca pe care o fac. Progresul unei societati se realizeaza iubind toate acestea. Omul mândru este posesorul unei energii pe care o constientizeaza si pe care o poate folosi în scop lucrativ, benefic. Multe exemple de mândrie putem da! Petre Tutea si-a declarat dragostea pentru poporul sau cu urmatoarele cuvinte: „În grandoarea istorica a Poporului Român eu sânt o rotita invizibila. Dar sunt!”„Limba româna este patria mea” a afirmat cu mândrie poetul Nichita Stanescu; „Pentru mine, România nu e doar o tara. E un destin” – Octavian Paler; „Prefer sa mor în mocirla într-o Românie Mare decât sa mor în paradisul unei Românii mici” – Maresalul Ion Antonescu.

Exemplu de mândrie de patrie si de modestie ne-a redat Eminescu în „Scrisoarea a III-a”: voievodul român Mircea cel Batrân – personajul real al acestei creatii – este mândru nu pentru ca este voievod, ci pentru ca este domnitorul Tarii Românesti. El da dovada de modestie, dupa cum descrie poetul: „un batrân atât de simplu, dupa vorba, dupa port”. Desi stia ca Baiazid a venit cu intentia de a-i cotropi tara, domnitorul i se adreseaza cuviincios, dupa datina strabuna, dovedind ospitalitate si modestie, acestea fiind însusirile de seama ale poporului român: „Orice gând ai împarate, si oricum vei fi sosit,/ Cât suntem înca pe pace eu îti zic: bine-ai venit!” Când este vorba însa de închinarea tarii, el respinge cu demnitate pretentiile sultanului (demnitate însemnând a fi consecvent în ceea ce crezi) replicându-i: „Despre partea închinarii, însa, Doamne, sa ne ierti…” Jignirilor aduse de Baiazid le raspunde tot cu demnitate si cu mândrie: „De-un mosneag, da, împarate, caci mosneagul ce-l privesti/ Nu e om de rând, el este domnul Tarii Românesti.” Sentimentele de mândrie si de dragoste fata de patrie, mai exprima în versurile: „Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul/ Mi-e prieten numai mie/ iara tie dusman este/ Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste./N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Pe fruntea oamenilor care nu-si cunosclimitele –orgoliosii -, nu poate fi scris cuvântul „modestie”. Numai omul modest si întelept cugeta mult si înfaptuieste lucruri bune.

 Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord

.

 

Jugement Dernier, du Mythe à la Réalité !

Dorénavant vous regarderez d’une autre manière

Le Dernier Jugement

Interview réalisée par Mircea Alb – 1997
avec: Lia Rusu

Editeur, graphique et texte originel en roumain :
Mircea Alb – 2010 – E-mail : a.mircea@yahoo.com
Traduit en français par : Annelise Bright – 2010
E-mail : annelisebright@live.com
(N.R. – Depuis 2006 LIA RUSU habite aux Etats-Unis,à Surprise, en Arizona )

Je m’appelle Lia Rusu, je suis née en 1947 à Oradea, en Roumanie, et je suis peintre professionnel, ancien enseignant à l’Université des Arts Visuels à Oradea. Dans les chapitres à suivre je veux partager avec vous une expérience moins commune que j’ai eue pendant l’été de 1993, concernant Le Jugement dernier que la Bible mentionne.

Le début de l’expérience

Vers l’âge de 24 ans je suis devenue chrétienne; pendant les premières années qui suivirent, en lisant la Bible, j’ai été surtout marquée par les passages qui mentionnaient le fait que chaque être humain, après sa mort, se présenterait devant Dieu pour être jugé pour ses actes, pour la façon dont il avait vécu sur la Terre. À ce temps-là je me demandais comment Dieu pourrait connaître, dans les moindres détails, les actions de notre vie terrestre et comment Il pourrait tout en enregistrer.
Bien qu’à ce temps-là je fusse très curieuse à connaître plusieurs choses pareilles, il a été très difficile pour moi à les comprendre, mais j’étais en même temps curieuse à savoir comment le Jugement dernier aurait lieu.

La visite de l’ange dans la chambre

Comme je ne comprenais pas bien ce genre de choses à cette époque-là, j’ai renoncé à m’en préoccuper. Le temps a passé et après des années, pendant l’été de 1993, au moment où je n’y pensais plus, entre 4 et 5 heures du matin, je me suis réveillée brusquement du sommeil parce que j’ai senti que dans ma chambre une personne était entrée. En la regardant plus attentivement j’ai compris tout de suite que cette personne était un ange. Sa présence ne m’a pas rendue ni inquiète, ni effrayée. L’ange s’est approché de mon lit et m’a adressé la parole d’une manière paisible mais décidée :
« – Lia, tu as voulu savoir comment le Jugement dernier aurait lieu et j’ai été envoyé t’emmener pour que tu puisses le voir de tes propres yeux, mais pour cela tu dois mourir . »
Quand l’ange m’a dit que je devrais mourir pour pouvoir connaître comment ce Dernier jugement aurait lieu, je lui ai répondu d’une manière un peut inquiète, que je ne voulais pas mourir pour cela, étant donné que j’avais de petits enfants que je devais élever. Alors il m’a répondu:
« – Crois seulement, car à Dieu tout est possible. »
Le Reporter : – Avez-vous donc vu quelqu’un entrer dans votre chambre?
Lia : – Oui, j’ai vu un ange.
Le Reporter: – Comment était donc cet ange? Pouvez-vous en faire une description plus détaillée ?
Lia : – Certainement. C’était une personne de plus haute taille que nous, les mortels. L’ange était très lumineux, car tout son corps était habillé de lumière. Dans sa présence je me sentais tout à fait rassurée, complètement à l’aise. C’est pourquoi je n’ai éprouvé guère une sensation de peur au moment où je l’ai remarqué.
Le Reporter : – Quel âge avait cet ange?
Lia : Il avait l’allure d’un jeune homme entre 25 et 30 ans.

Le voyage dans l’espace

Après avoir affirmé qu’à Dieu tout était possible, l’ange a continué :
« – Quand à toi, suis-moi, mais marche strictement sur mes trace, sans t’y détourner. »
Au moment où l’ange me demanda à le suivre, je ne pus pas m’y opposer et les choses se passèrent plus tard exactement de la même manière, tout au long de cette expérience.
Ainsi, quand l’ange m’a demandé de marcher sur ses traces, je me suis rendue compte que je me levais, et quittais mon lit, en sachant qu’il fallait que je le suivisse. Nous avons parcouru en vitesse une partie du chemin en chevauchant des chevaux blancs et à un moment donné nous nous sommes arrêtés devant une rivière très large, que nous devions passer, mais il n’y avait aucun pont. Nous sommes descendus donc des chevaux et l’ange m’a dit de nouveau :
« – Marche sur mes traces. »
Il est parti en avant et il marchait sur l’eau si facilement comme sur la terre ferme et moi, derrière lui, je le suivais de tout près, marchand exactement sur ses traces.
Je fus très surprise de constater que là où je posais mon pied, l’eau devenait dure comme la pierre et donc nous marchions sur l’eau comme sur des pierres. C’est ainsi que nous avons traversé bien facilement cette large rivière, sans que mes pieds fussent mouillés. Quand nous avons atteint l’autre berge, mon corps a subi une transformation: je me suis rendue compte tout de suite qu’il n’était plus en chair et il n’avait plus de poids.
Je détenais en ce moment un corps particulièrement léger qui avait la propriété de pouvoir passer par n’importe où, à travers les murs, le plafond ou toute autre matière. En plus, je bénéficiais d’un sens que je n’avais pas possédé auparavant : je comprenais tout ce qui se passait non seulement en ce qui me concernait, mais aussi tout autour de moi. Et je pouvais communiquer avec l’ange sans me servir de ma voix, seulement par l’intermédiaire de la pensée.

La visite dans le Séjour des Morts

Ensuite nous commençâmes à descendre sous la terre. Je savais que l’ange m’emmènerait tout d’abord au Séjour des morts, parce qu’il m’avait dit :
« – Maintenant nous allons parcourir la distance qui nous sépare du Séjour des morts. »
Nous avons traversé cette terre sans aucune difficulté. Soudain, devant nos yeux apparut la fondation de la Terre. En la regardant, je fus très impressionnée par sa grandeur et sa splendeur et je m’arrêtai pour l’admirer quelques instants. La fondation de la Terre était si magnifique! J’ai compris alors, en la regardant, que Dieu avait placé la Terre sur une fondation.
Le Reporter : – Sous quelle forme avez-vous vu ou perçu cette fondation ?
Lia : – En dépit du fait qu’à l’école on ne nous a pas appris que la Terre serait placée sur une fondation, quand je me suis trouvée devant elle, j’ai pu la contempler. Cette fondation se montrait sous forme de piliers gigantesques très solides, qui paraissaient faits en une sorte de marbre blanc. C’est très difficile pour moi d’expliquer par l’intermédiaire des mots sa beauté, comme d’ailleurs tout ce que j’ai vu là-bas. Elle avait l’allure d’une construction énorme, très forte, et bien ancrée dans l’univers. Parce que je m’étais absorbée dans l’admiration de cette merveilleuse architecture divine, l’ange m’attentionna que nous devions continuer le voyage en nous dirigeant vers Le Séjour des morts, qui se trouvait au-delà de cette fondation.
Après l’avoir surpassée, j’ai aperçu soudainement, au loin, des portes géantes et j’ai compris alors que ces portes étaient en réalité celles du Séjour des morts. Au fur et à mesure que nous approchâmes de cet endroit, je commençai à sentir une grande souffrance et une pression dans mon âme. Plus nous allions vers ces portes géantes, plus cette souffrance devenait plus forte et plus pesante pour moi. Je commençai à me lamenter et je gémissais exactement comme un être humain exprime sa peine quand il souffre énormément. Alors j’ai demandé à l’ange pourquoi je sentais cette douleur au moment où nous côtoyions les portes du Séjour des morts. Et l’ange m’a répondu :
« – Tu perçois exactement ce qu’une âme qui arrive ici de la Terre, après la mort de son corps terrestre, ressent, en entrant dans le Séjour des morts. Donc, toi aussi, tu éprouves la même chose. »
Quand nous fûmes bien près des portes de cet endroit, la pesanteur et la souffrance de mon âme devenaient de plus en plus insupportables. Je ne sais pas si dans votre vie vous avez subi une grande détresse, si vous avez traversé des moments de grand désespoir, quand il n’y avait plus de réconfort, et quand aucun encouragement ne venait de nulle part. C’est de cette manière que je me suis sentie en ces moments-là. Je savais qu’une fois y entrée, on perdait tout espoir de jamais s’en sauver.
Une fois entrée dans la Séjour des morts, je ne ressentis plus le désir ardent que j’avais eu autrefois d’y revoir quelques uns de ma famille, de savoir comment et où ils étaient et ce qui leur était arrivé.
Au moment où j’y pénétrai, je constatai que les âmes qui se trouvaient dans ce lieu, possédaient un corps exactement comme le mien, ayant les mêmes propriétés. Là-bas chacun était parfaitement conscient et comprenait tout ce qui se passait autour de lui. Chacun savait où et pourquoi il se trouvait là. Tous ceux que je rencontrais savaient qui j’étais, et moi, je savais qui ils étaient, je connaissais tout sur eux.
Le Reporter : – Ce corps spirituel dont vous parlez, est-ce qu’il avait une certaine forme?
Lia : – Oui, il avait la forme du corps humain, à la différence qu’il n’était plus en chair.
Le Reporter : – Est-ce qu’il possédait aussi une figure ou une physionomie quelconque ?
Lia : – Oui, bien sûr. Là-bas le corps spirituel avait la même physionomie que l’être humain avait eue pendant qu’il avait vécu sur le Terre, mais beaucoup plus rajeunie. Je savais par exemple que celui qui était devant moi en ce moment était mon ancien voisin, qui avait habité devant ma maison, et qui était déjà mort. Je savais que c’était lui et je percevais même sa souffrance qu’il ressentait à cause du fait qu’il se trouvait en ce lieu. À son tour, il me connaissait et il savait qui j’étais. Là-bas on sait absolument tout.
Le Reporter : – Si par exemple l’homme était mort à 60 ans, sa figure était-elle la même que pendant sa jeunesse ?
Lia : – Oui, il avait la même figure du temps qu’il vivait sur la Terre, mais rajeunie. Dans le Séjour des morts, même si je n’avais pas connu une personne avant, je savais tout sur elle instantanément, quand je me trouvais devant elle. Je connaissais des choses et des faits, comme par exemple auquel peuple elle appartenait, quand et pourquoi elle était morte, même si elle était morte il y a 2000 ans. Je recevais cette connaissance sur place. Et en plus, je savais que toutes ces âmes qui se trouvaient là-bas attendaient leur jugement dernier.
On m’a été donné alors à comprendre et à sentir, mois aussi, la souffrance, la pesanteur et le désespoir des âmes qui s’y trouvaient. Je savais également que si on y entrait, on ne pourrait jamais s’en sauver.
Pour ceux qui se trouvaient dans le Séjour des morts, ce lieu représentait la plus significative séparation d’avec Dieu et tous étaient conscients du fait que, une fois là, tout contact avec Lui était exclu. Ils savaient qu’ils devaient paraître devant Dieu pour le jugement de leurs actes, pour la façon dont ils ont vécu sur la Terre. Et ils savaient aussi qu’ils ne pouvaient rien corriger concernant leur passé. Au moment de leur mort, en entrant dans le Séjour des morts, toute intervention et tout secours de la part de Dieu étaient supprimés.
C’est pourquoi ils vivaient dans un état d’agonie extrême et d’incertitude terrible, parce qu’ils ne savaient pas le verdict final de leur jugement : est-ce qu’on leur pardonnerait les péchés commis dans leur vie terrestre et donc ils seraient sauvés, en quittant ce lieu, ou ils seraient condamnés et envoyés pour toujours en Enfer. Chacun se rappelait sa vie et ses actes, chacun était conscient, plus que jamais, de l’importance et de la gravité du péché. Ils avaient eu la possibilité de se corriger pendant leur vie sur la Terre mais ils l’ont ignorée.
Torturées par ces pensées, chacun cherchait désespérément, dans les images du film de leur vie passée, quelque chose qui puisse leur être favorable, des circonstances atténuantes pour le moment de leur Jugement dernier. C’est pourquoi chaque être, en ce lieu, était préoccupé seulement de sa propre personne et de sa propre situation, en ne prêtant guère attention à aucun d’autre de son entourage.
Apaisée par l’atmosphère effrayante de ce lieu terrible, je n’ai pas voulu avancer pour connaître d’autres choses qui se passaient là-bas, comme je l’avais tant désiré au début. Je ne sentais en ces moments, dans mon cœur, que la pesanteur et la terrible souffrance de la séparation immuable d’avec Dieu.
Cette rupture définitive que l’être humain expérimente en pénétrant dans le Séjour des morts, est un sentiment qu’on ne peut comparer à aucune souffrance. Je ne désire à personne sur la Terre de jamais atteindre le Séjour des morts. On ne peut pas exprimer dans de simples mots ce qu’on ressent au moment où on accède à ce lieu.

Le voyage sur la Montagne de Dieu

Inquiète de ne pas rester enfermée pour toujours dans le Séjour des morts, de peur que l’ange ne m’oublie pas dans ce lieu où, une fois entré, on ne peut plus s’évader, j’ai commencé à pleurer et à gémir comme un enfant. En remarquant l’état où j’étais, l’ange m’a fait sortir du Séjour des morts en me disant :
« – Maintenant nous allons nous diriger vers la Montagne de Dieu. »
En quittant ces lieux si terrifiants, la souffrance et la pesanteur de mon âme commencèrent à s’éteindre peu à peu. Nous avions maintenant sous nos yeux une autre perspective. Les dimensions de l’Univers sont énormes, illimitées, mais il est possible de les surpasser à grande vitesse.
Dans un instant nous nous trouvâmes sur la montagne de Dieu. Tout d’un coup je fus devant une montagne très haute et bien imposante. Je compris alors que c’était la Montagne de Dieu. Nous devions escalader cette montagne exactement comme tout homme la monte. Tout était d’une splendeur inimaginable et une sainteté se dégageait de partout, chose difficile à décrire.

Qui monte et qui descend le Sentier blanc

Pendant que je contemplais la montagne, j’ai remarqué qu’à sa base il y avait un Sentier blanc, bien étroit, qui allait jusqu’en haut, atteignant la cime. Je n’avais jamais vu sur la Terre une telle blancheur ; et tout pas, s’il était sale, laissait une trace sur ce sentier. Tout dépendait de la façon dont l’homme avait mené sa vie, ce qui rendait sa trace pure ou sale.
L’ange m’a attentionné sur le fait de ne pas marcher en biais, parce que la montagne était sainte et si je mettais mon pied à côté, je serais jetée en bas. Pourquoi fut-il ainsi? Pour qu’on me montrât sans doute et que je pusse comprendre certains aspects des situations que je rencontrerais plus tard.
Tous ceux qui montaient ce sentier portaient des vêtements blancs. Pendant que je montais, j’ai observé soudainement que quelques personnes avançaient légèrement, tandis que d’autres grimpaient avec plus de difficulté. Certaines montaient en usant même leurs coudes et leurs genoux ; c’est pourquoi ils avaient plusieurs plaies. C’est à ce moment-là que l’ange m’expliqua que les personnes qui montaient avec plus d’effort étaient ceux qui soufraient et étaient éprouvés sur la Terre à cause de leur foi en Jésus Christ; certains d’entre eux montaient au prix même de leur vie.
J’ai remarqué un vieil homme qui montait le sentier à grande difficulté et ses coudes étaient blessés. Quand je l’ai vu, j’ai su avec précision de quel pays il était, à quelle église il appartenait : j’ai su absolument tout sur lui. En étant très curieuse de connaître l’explication de l’ange, je lui ai demandé :
« – Pourquoi ce vieillard monte-t-il avec une si grande difficulté ? »
L’ange m’a expliqué :
« – Il est martyrisé chaque jour à cause de sa foi en Jésus Christ, mais il n’y renonce pas. »
J’ai pu constater l’effort que ce vieillard faisait pour avancer. Il grimpait à tout prix, en dépit de sa souffrance, étant prêt à donner sa vie même pour Christ.
Pendant mon ascension, j’ai observé que certains marchaient à côté du sentier. Ils ne pouvaient le regagner parce que, celui-ci étant très étroit, il n’y avait plus de place que pour les gens qui gravissaient. C’est pourquoi ceux-là déclinaient, en s’égarant du sentier; certains d’entre eux ne marchaient plus normalement, mais ils glissaient vers la base de la montagne. J’ai demandé à l’ange :
« – Qui sont ceux qui dévalent ? Arrête-les, s’il te plaît, ne les lasse pas s’en aller. »
Mais l’ange m’a répondu :
« – Je ne peux pas les arrêter, je n’ai pas cette permission. Je ne fais que ce que l’on me demande. Si on me dit de faire quelque chose, je le fais, mais si on ne me dit pas de le faire, alors je ne le fais pas. Je n’ai pas le droit et la permission d’arrêter qui que ce soit. Chacun est libre de faire ce qui lui plaît de son vivant. Tout être est libre de parcourir le sentier de la vie en montant jusqu’à Dieu, ou bien il est libre de l’abandonner, si cela lui plaît. »
J’ai demandé alors à l’ange :
« – Que se passe-t-il donc avec les âmes qui descendent ? »
L’ange m’a répondu :
« – Elles se dirigent maintenant vers le lieu que nous venons de quitter, c’est-à-dire le Séjour des morts. »
Soucieuse du sort de ces âmes, en sachant ce qui les attend là-bas, j’ai insisté auprès de l’ange :
« – Ah, mais arrête les, s’il te plaît, ne les laisse pas se diriger vers le Séjour des morts. »
Mais l’ange m’a répondu de nouveau :
« – Je ne peux pas le faire. Je ne fais que ce qui m’est permis. Ces âmes descendent vers cet endroit parce qu’elles n’apprécient plus le sentier qui monte vers Dieu, mais elles en rendront compte finalement. »
Le Reporter : – Qui sont, d’après vous, les âmes qui descendaient le sentier ? En revenant à notre vie quotidienne, sur la Terre, que représentent ces âmes, parce qu’elles expriment sans doute un équivalent dans notre monde matériel, n’est-ce pas ?
Lia : – Oui, justement. Elles désignent les gens qui ont décidé, à un moment donné, d’accepter Jésus Christ dans leur vie comme Seigneur et Sauveur, en se conformant à Sa volonté ; ils L’ont adoré pendant un certain temps, mais plus tard ils n’ont plus aimé la vie pure, sainte qu’ils devaient mener, en obéissant à ce que Jésus demande. C’est ainsi que certains se sont dit : « Ce sentier est trop difficile pour moi, il est trop étroit, et je ne peux plus faire ce qui me plaît ; je ne peux plus, par exemple, garder mon amant/e, je ne peux plus m’enrichir par des moyens malhonnêtes, je ne peux pas faire ceci ou cela. » Ils n’ont plus pris plaisir à accomplir ce que Dieu demande, parce que Jésus Christ représente le Sentier blanc et la Montagne de Dieu. On ne pouvait pas marcher dans ce sentier n’importe comment, mais en faisant beaucoup d’attention, parce que la moindre trace était visible et était évaluée sans cesse ; on examinait la trace pour estimer si elle était pure ou non.
Ces âmes revenaient en arrière au point où elles s’étaient trouvées avant d’accepter Jésus dans leur vie, c’est-à-dire elles retournaient à l’état de péché. Et elles le faisaient consciemment, sans être influencées par quelqu’un ou déterminées par quelque chose. Elles n’ont plus aimé demeurer dans l’état de sainteté. Des gens très croyants et pieux qu’ils étaient auparavant, qui avaient reçu la rédemption et qui en avaient goûté une fois, ils se sont retournés au monde du péché, en menant une vie qui répondait seulement à leur plaisirs d’auparavant.
Ils ont changé la rédemption contre le monde corrompu de ce siècle qui les a tentés en leur offrant des plaisirs et des passions païens. Vous constatez peut-être que certaines personnes mènent grand train, mais vous ne savez pas comment elles y sont arrivées, ou bien quelques uns ont un/e amant/e en dehors du mariage. « Et pourquoi pas, se disent elles, ce n’est pas un grand péché. Personne ne le saura. »
Ce sont en effet des choses qui pourraient leur être profitables à un moment donné, mais plus tard ils en rendront compte. Leur jugement sera plus sévère parce qu’ils ont connu la Vérité, mais après, ils L’ont rejetée.
J’étais donc sur la Montagne de Dieu et tout d’un coup j’ai remarqué un feu immense au sommet. Ce feu était si majestueux, si imposant qu’il attirait l’attention sans qu’on pût plus en détourner les yeux. Le feu était perpétuel, trois flammes géantes se dégageaient de sa base. Quand je l’ai contemplé je me suis dit que c’était Dieu sans doute: le Père, le Fils et le Saint Esprit. C’était la Divinité elle-même sur la montagne, concentrée dans ce feu.

Dans la Salle du Jugement

Ensuite nous nous sommes tournés à gauche sur la montagne et tout de suite le sentier a changé de direction. Soudainement, devant nous, une salle immense apparut. C’était la Salle du jugement. Ses dimensions étaient énormes, elles étaient cosmiques. Il fut très intéressant de constater que les dimensions célestes, plus elles étaient grandes, plus elles paraissaient proches.
Quand nous sommes arrivés au seuil de la porte, je vis au dessus le même feu géant, aux mêmes langues flamboyantes, que j’avais déjà remarquées au sommet de la Montagne de Dieu. J’ai aperçu aussi, en haut, un immense nuage très brillant et en ce moment on me donna à comprendre que c’était le nuage formé par tous les saints qui ont vécu sur la Terre et qui ont eu part de la première résurrection, événement qu’on ne m’avait pas été donné à contempler.
Ensuite, l’ange me plaça justement au seuil de la Salle du jugement. Devant moi, s’étendait cette pièce géante et, en profondeur, il y avait une très grande table longue. À chaque bout de la table il y avait un ange, pareil à l’ange qui m’accompagnait, en restant tout près de moi. Les deux anges servaient une troisième personne qui se trouvait au centre de la table; j’ai compris tout de suite que c’était Jésus Christ Lui-même.
Tout autour de la salle, à côté des murs s’étendait une immense bibliothèque, à un très grand nombre d’étagères, où il y avait beaucoup de livres. Ces livres n’étaient que les livres de la vie, appartenant à chaque homme qui avait jamais vécu sur la Terre, livres qui contenaient leurs vies complètes.
Brusquement, on entendit un très grand bruit, une effervescence de grandes masses de gens qui se mettaient en marche. Ce fut la résurrection des âmes du Séjour des morts.
Ils marchaient en se dirigeant vers la Salle du jugement. Ils se déplaçaient en colonnes géantes, en ressuscitant conformément à la succession des générations, en commençant par les premières générations qui avaient vécu sur la Terre, jusqu’à la dernière. Il y avait parmi eux des femmes et des hommes, jeunes ou vieux, de toutes les nations de la Terre. Ils montaient comme des vagues gigantesques de l’océan, vagues après vague. Un bruit épouvantable se faisait entendre, terrifiant en même temps, qui donnait l’impression que l’univers tout entier tremblait .Un ange se trouvait d’un côté de la foule et un autre ange de l’autre côté. Ils rangeaient l’affluence dans un ordre parfait, par deux rangs, pour que chacun puisse entrer dans la grande Salle du jugement. Tout était dirigé et coordonné parfaitement, dans une disposition extrême.
Après que la résurrection des morts prit fin, un silence absolu s’installa partout et toute l’audience fut dans un état d’intense attente. Le Jugement dernier était en train de commencer.

Le jugement d’un homme

J’ai assisté au jugement d’un homme. Un ange, parmi les anges de l’ordre, le plaça devant la salle, en face de Jésus. Puis, l’un des deux anges qui se trouvaient d’un côté et de l’autre de la table, fit sortir d’une étagère de la grande bibliothèque qui longeait les murs, le livre de la vie de cet homme, qu’il déposa devant Jésus.
Au moment suivant, devant nous tous, un écran à dimensions énormes apparut. Il était semblable à un écran de cinéma, mais sur la Terre on ne peut pas trouver un outil pareil dans sa complexité. Quand Jésus Christ a ouvert le livre de la vie appartenant à cet homme, dès la première page on a déroulé simultanément la vie complète de cet homme sur l’écran colossal, devant nous tous et devant l’univers tout entier. Le Seigneur Jésus ne se dépêchait pas, et pendant qu’il feuilletait très lentement ce livre, page avec page, on pouvait entendre et observer en même temps sur l’écran tout ce que cet homme avait accompli à travers toute sa vie sur la Terre.
On pouvait tout voir, dans les moindres détails, seconde après seconde, jour après jour, en commençant par sa naissance, en continuant par son enfance, son adolescence, sa jeunesse, sa maturité, jusqu’à sa mort. On a déroulé devant nous tous, comme dans un film, toutes les œuvres de cet être humain pendant sa vie terrestre, les bonnes et les mauvaises. Tout ce qu’il avait fait, tout ce qu’il avait pensé, toutes ses paroles, tout ce qu’il avait senti à travers toute sa vie, tout a été découvert. Absolument tout. Rien n’est resté caché. Tout a été dévoilé en se faisant entendre par nous tous et devant tous ceux qui attendaient leur tour au jugement dernier .Tout a été étalé: on pouvait observer et entendre même ses pensées et ses sentiments les plus intimes de sa vie, même les plus secrets, tout était révélé devant nous tous.
Pendant ce procès Jésus Christ était le seul juge. Personne n’intervenait, ni même le Père, qui veillait en haut de la Montagne. Le Seigneur Jésus était le seul qui décidait et qui donnait le verdict final, à la suite de l’analyse de la vie de celui qui était jugé. Il examinait et évaluait devant nous tous pour que nous puissions constater que son jugement était JUSTE.
J’ai appris alors que ce vieil homme a été prêtre pendant sa vie terrestre et qu’il a eu donc un certain contact avec le concept de Vérité. Après avoir regardé la vie de ce prêtre dans les moindres détails, je sentis une profonde honte m’envahir. J’ai baissé ma tête et en même temps j’ai eu l’impression que je devenais très petite devant Jésus Christ, aussi petite qu’un grain de sable. Je suis tombée à genoux, là où je me trouvais, au seuil de la Salle du jugement.
Après avoir perçu toutes ces choses, je suis devenue plus consciente, plus que jamais, du fait que tout ce que nous faisons sur la Terre est enregistré et que rien ne peut être caché de la face de Dieu. En ces moments j’ai pensé à ma vie et j’ai dit fermement mais avec peur à la fois: « mon Dieu, il n’y a que Ta charité et Ta miséricorde qui puissent nous délivrer pendant Ton si juste jugement. »
Après le déroulement de la vie de cet homme, Jésus Christ demanda à cet homme :
« – Est-ce que tu as quelque chose à dire pour te défendre ? »
Mais l’homme a baissé la tête devant Jésus et il est devenu muet. In n’a trouvé rien à dire pour se disculper parce qu’en ce moment-là il savait que rien n’avait été caché en ce qui concernait ses actes sur la Terre.
Ce que j’ai compris alors m’a fait intensément trembler : j’ai réalisé que, s’il était nécessaire, le Seigneur Jésus pouvait prendre à témoin quelques uns de ces saints qui se trouvaient dans le nuage scintillant au-dessus de l’immense salle de jugement, pour révéler chaque instant de la vie de l’homme. Certains d’entre eux ont vécu sur la Terre dans l’entourage même de cet homme et pouvaient donc confirmer toute chose ou tout aspect de sa vie. La religion à laquelle il appartenait ne comptait pas en ce moment-là. Il a été jugé conformément à son niveau de connaissance et selon la manière dont il a vécu par rapport à ces 10 Commandements que la Bible mentionne.
J’ai compris également qu’en plus, Jésus pourrait faire appel à des témoins inanimés, à des choses matérielles qui entouraient auparavant cet homme, qui étaient capable de s’animer en une seconde, comme par exemple: l’armoire de sa chambre, la poutre du grenier de sa maison, le chemin qu’il parcourait, l’arbre du bord de la route, ou bien toute autre chose. Ces choses matérielles inanimées pouvaient apparaître devant Lui, comme des animés qui pouvaient parler, prouver et attester des choses et des actes concernant cet homme. C’est aussi en cela qu’on peut remarquer la puissance et la magnificence de Dieu. Au moment où j’ai remarqué et j’ai compris tout ça, j’en ai été très bouleversée. Je n’avais jamais cru que de telles choses puissent arriver.

Le verdict et la sentence

Un silence total domina ensuite la Salle du jugement toute entière. Nous attendions tous, dans une terrible inquiétude, très angoissés, le verdict final concernant cet homme. Son sort éternel allait se décider en ces moments-là: serait-il sauvé, justifié et accepté au Paradis, ou condamné et envoyé en Enfer pour toujours? Son jugement a continué : Jésus Christ a ouvert un autre grand livre qui se trouvait sur la table et qui, d’après ce que j’avais compris, c’était Le Livre de la Vie, dans lequel Jésus chercha le nom de cet homme. Son nom était écrit dans ce livre et Jésus l’y trouva. Alors Jésus s’adressa à cet homme avec ces paroles :
« – À cause des mots que tu as prononcés en parlant de Moi dans la présence des autres et puisque tu les a fait connaître, en soulignant que Je suis la Vie et que la Vie Eternelle c’est Moi, en affirmant en présence des autres que si quelqu’un était attentif à Ma Parole en écoutant Mes mots, il arriverait à Me connaître et aussi, en leur expliquant que Me recevoir signifie obtenir la Vie Eternelle, Moi, aujourd’hui je t’appelle « l’heureux » parce que plusieurs personnes ont bénéficié de ces mots. »
Au même moment tous ceux qui y étaient présents, les anges aussi, les saints et tous les autres êtres célestes éclatèrent de joie en poussant un fort cri d’allégresse parce qu’une âme a été graciée.
Le Seigneur Jésus fit un signe au Soleil de s’approcher. Et le Soleil, dans toute sa splendeur et sa grandeur se présenta devant Jésus, comme s’il était un être vivant, en se prosternant profondément. Le Seigneur S’adressa alors au Soleil dans ces mots :
« – Déshabille-toi et recouvre cette âme de tes vêtements ! »
Et le Soleil, comme une personne réelle, se déshabilla et drapa de ses habits cet homme gracié qui a reçu l’éclat et la splendeur de l’astre. J’ai observé également qu’il y avait d’autres groupements, des accumulations lumineuses, dont les uns brillaient plus que les autres. Certains de ces groupes scintillaient si fort que leur lumière ressemblait à et fusionnait avec l’image du corps spirituel des gens respectifs.

Le retour sur la Terre

C’était tout ce qu’on m’avait été permis à connaître concernant le Jugement dernier. Le procès a continué mais l’ange qui m’accompagnait m’a fait sortir de la Salle du jugement et m’a dit :
« – On va revenir sur la Terre. »
Le moment était donc venu pour quitter ce monde merveilleux qu’on m’avait permis de visiter seulement pour peu de temps. Mon état d’âme était complètement différent de celui du début. Si au départ, quand ce voyage a commencé, j’avais dit à l’ange que je ne voulais pas mourir pour apprendre comment serait le Dernier jugement, à présent, j’étais si accablée, si bouleversée à cause de tout ce que j’ai vu et entendu pendant ce voyage que je ne voulais plus revenir sur la Terre.
Le contraste entre notre monde terrestre et le monde d’au-delà, cette différence semblait si énorme qu’à un moment donné je me suis demandé avec étonnement : « Pourquoi nous tous, les êtres humains, aimons-nous la vie si imparfaite ici, sur la Terre, qui est parfois si misérable, pleine de souffrance et sans aucun éclat sans la présence de Dieu ? »
Il m’a été très difficile d’accepter le fait que je devais retourner chez moi, où je vivrais de nouveau dans mon corps matériel. Je sentais qu’il serait impossible de ne plus commettre des erreurs tant que nous possédons cette carcasse physique. C’est pourquoi je priai l’ange de ne plus me conduire sur la Terre, mais de me laisser là-haut où je me trouvais, dans l’atmosphère où je me sentais si bien, heureuse et à l’aise. Mais l’ange a tenu à me rappeler quelque chose de très important avant de revenir chez moi. Il m’a dit :
« – Les personnes que tu as vues descendre le sentier blanc de la montagne de Dieu ne sont autres
que ceux qui ont foulé aux pieds la grâce qu’on vous a donnée. Car on vous a fait part d’un très grand don: vous avez donc reçu la grâce! Vous avez reçu la rédemption gratuitement et vous êtes par conséquent justifiés par la grâce, parce que c’est pour vous que Jésus Christ est mort. Vous êtes devenus sans tache, purs, on vous a ôté le vêtement sale qui avait couvert votre âme au moment où vous avez accepté Jésus Christ comme votre Seigneur et son sang vous a rendus propres, purs, justifiés. Mais celui qui foule cette grâce aux pieds doit se présenter au Jugement dernier. »
En ce moment j’ai compris qu’il serait plus facile au jugement pour ceux qui ont connu, dans une certaine mesure, une partie de Vérité, mais qui n’ont peut-être pas eu la possibilité de connaître aussi cette grâce et de l’accepter dans leur vie. Il y a peut-être des peuples islamiques ou bouddhistes qui ont possédé une certaine morale de vie mais qui n’ont pas finalement connu la grâce. Leur jugement sera plus léger.
Mais pour celui qui a connu cette grâce et l’a méprisée ensuite, exactement comme on repousse un don très précieux que quelqu’un t’offre, cela signifie pour celui en cause la perte et la condamnation éternelles. Je ne les souhaite à personne. Je ne souhaite non plus que quelqu’un se présente devant Jésus pour le Jugement Dernier, en montant du Séjour des morts.

La suite de la visite au Paradis

En sachant que je devais retourner chez moi, j’ai été envahie par un sentiment profond de honte, et par conséquent, je n’ai plus eu le désir d’habiter sur la Terre. Je savais que j’avais une famille, mais en même temps je pensais que Jésus pourrait les aider à vivre sans moi. Mais finalement j’ai été obligée à accepter d’y retourner. Nous avons quitté la Montagne de Dieu et je suis revenue au même lieu d’où nous sommes partis. Je me suis réveillée donc de nouveau dans ma chambre, dans ma condition humaine, dans mon corps physique.
Pendant les semaines suivantes je me suis sentie terriblement malade. J’ai été si marquée par cette expérience que simplement je ne voulais plus vivre.
Le Reporter : – Est-ce que vous avez été malade physiquement ou spirituellement ?
Lia : – Je parle d’une maladie physique et spirituelle à la fois, parce que mon physique a réellement souffert ultérieurement dans le sens que tout ce qui m’entourait me semblait horrible, sale. Je me voyais laide, misérable, affreuse, ignoble, je ne pouvais plus me supporter et je ne pouvais plus supporter rien autour de moi, non plus. C’est parce que tout ce qui m’entouraient, les gens, la nature, et les objets, tout me semblaient hideux, dégoûtant en comparaison avec tout ce que j’ai vu là-haut, dans le monde merveilleux de Dieu. Je refusais à manger; mon corps physique rejetait toute nourriture et la vie aussi.
Le Reporter : – Pourquoi ?
Lia : – Il m’était difficile de continuer à vivre sur la Terre parce que je savais très bien qu’en étant enfermée dans ce corps terrestre, il serait impossible à ne pas fauter, à ne plus faire des erreurs, donc à ne plus pécher. À peine revenue sur la Terre, je réalisais en ces moments, comme jamais avant, ce que le péché signifiait et aussi quelles en étaient les conséquences. En même temps, je me sentais comblée de la magnificence du Seigneur Jésus que j’ai contemplée là-haut; Sa justice m’avait bouleversée et aussi la sainteté qui régnait là-bas. Si nous ne bénéficions pas de cette grâce, nous serons les plus malheureux êtres sur la Terre, devant Jésus Christ.
J’ai observé et j’ai senti la sainteté de Jésus et de la divinité de la Montagne que nous avions montée et où on ne pouvait plus marcher n’importe comment, parce que tous ceux qui commençaient à pécher devaient descendre la montagne. Mais ils ne pouvaient plus la remonter. Une sainteté absolue se dégageait de partout. Puis l’ange a ajouté :
« – Cette sainteté vous est donnée par la grâce, par le pardon. »
Puisque Jésus Christ a payé le prix pour nous, Son sang nous a lavé nos péchés. Nous avons reçu, par conséquent la grâce, qui consiste dans un grand offre: la rédemption qui vaut mieux que tous les milliards que l’homme le plus riche posséderait dans ce monde. Mais l’homme qui ne connaîtra pas Jésus Christ, celui qui ne sera pas sauvé, qui ne changera pas de vie selon la volonté de Dieu, sera le plus malheureux être terrestre.
Je ne voulais plus vivre sur la Terre parce que j’avais horreur de toute chose qui m’entourait, de l’argent, de la nourriture, de tout ce qui pourrait constituer un obstacle, de tout ce qui pût me séparer de Dieu et de Sa grâce. J’ai compris qu‘ il n’y avait que deux options décisives dans la vie: Vivre totalement pour Jésus Christ ou être un homme qui puisse en tout moment fouler aux pieds la grâce offerte, en la déconsidérant par son attitude, par ses pensées, par ses sentiments hostiles. Là-haut j’ai constaté que tout ce qu’on ressentait, était pesé, évalué, toute pensée aussi, absolument tout. Et pourtant, quand l’ange m’a adressé de nouveau la parole ce fut un grand soulagement pour moi d’entendre ses mots :
« – Vous bénéficiez d’un très grand don : La Grâce. Où que tu ailles sur la Terre, raconte ce que tu as vu et insiste sur le fait que la grâce dépasse absolument tout. Rester et vivre dans la grâce signifie l’essentiel. La Résurrection vaut tout. »
Si un jour vous avez été heureux, si vous avez jamais aimé quelqu’un de tout votre cœur et en ce moment-là vous avez affirmé que vous ne pourriez pas vivre sans cette personne bien aimée, cela représente un moment d’éternité. Ce sera d’autant plus, de vivre éternellement cet amour divin, complet.

Conclusions

Alors j’ai décidé que je dirais à n’importe quelle personne que je rencontrerais sur la Terre que Jésus Christ est notre Sauveur, à nous tous, sans exception.
Le Reporter: – Qu’est-ce que vous désirez transmettre finalement à ceux qui liront ce témoignage?
Lia : – Je souhaite que tout être humain soit croyant et surtout qu’il soit convaincu du fait qu’au-delà de la réalité de la vie quotidienne, au-delà de notre vie physique, il y a un autre monde aussi réel que cette vie terrestre, mais complètement différent.. Après la mort physique de notre cops, notre voyage ne s’arrête pas dans un cercueil, à l’enterrement ; il continue dans une autre dimension, quoiqu’on puisse le croire ou non. Notre destination finale sera le Paradis ou l’Enfer. Il n’y a pas une troisième place. Pendant notre vie terrestre nous avons la possibilité de choisir la destination finale : si nous choisissons le Paradis, nous devons accepter Jésus Christ comme Sauveur et Maître et nous devons vivre selon Sa volonté et observer Ses commandements.
Je souhaite aussi que tout homme sache et sois conscient du fait qu’un Jugement dernier aura lieu; tout être humain se présentera devant Dieu et rendra compte de la manière dont il a vécu sur la Terre, de ses péchés, quelle que soit sa religion.
Ce Jugement n’est pas un mythe, c’est une réalité. Mais le châtiment peut être évité. Pour des détails supplémentaires je suggère la lecture et l’étude sérieuse de la Bible, où Dieu promet à tous ceux qui Le cherchent avec sincérité de Se laisser trouver par eux : « Vous Me chercherez, et vous Me retrouverez, si vous Me cherchez de tout votre cœur. Je Me laisserez trouver par vous, dit l’Eternel. » (Jérémie 29 :13).

Istorii de viata autentice si pline de învataminte

În cartea “Exilul românesc la mijloc de secol XX” – scrisa de Octavian Curpas o sa gasiti, deopotriva, descrieri parca desprinse din clasicii nostri – si ma gândesc la Rebreanu, Slavici -, picaturi de istorie, politica, intriga politista si ceea ce m-a captivat pe mine, mai ales, o analiza fina a psihologiei umane. M-au impresionat în mod deosebit subcapitolele „Ce-i omul…” „O frumoasa floare vine”, în care sunt înfatisate, simplu si profund, evenimentele tragice ale unor familii.
Experientele prin care trece „Nea Mitica” (Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt pline de vitalitate (nu a avut timp sa se plictiseasca în viata), unele pline de umor, altele de tristete, altele de primejdie… asa cum este viata. Autorul prezinta cu multa claritate istorii de viata autentice si pline de învataminte.
Pot spune ca nu am citit pâna acum o astfel de carte, în care sa gasesc atâta experienta umana din care sa am ce sa învat si la ce sa reflectez, ca aceasta carte a lui Octavian Curpas. Personajul principal ne înfatiseaza destine diferite ale persoanelor pe care le-a întâlnit si pe care, cu îndrazneala le-a provocat. Sa înveti în acest fel din istoria altor popoare – iata un mare noroc pe care nea Mitica si l-a creat singur. Nu a asteptat ca viata sa îl traiasca, el a trait-o si si-a creat-o.
O carte bogata, plina de umanitate, în care plângi, râzi, traiesti alaturi de oameni reali. Este o carte pe care o recomand, mai ales celor care “au timp sa se plictiseasca în viata”.

Cristiana Alexandra Levitchi
psihoterapeut

 

CABOTINUL SI MÂRLANUL

Da-mi, Doamne, ce n-am gândit, sa ma mir ce m-a gasit! – proverb românesc

.

Mi-am amintit de titlul unei carti citite în copilarie – adolescenta, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisa pe la începutul secolului trecut, dovada a existentei cabotinajului pe atunci, raspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gasisem într-o librarie si întrebând librarul ce înseamna cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sa-mi raspunda si asa cum sunt barbatii, mi-a raspuns cu o gluma: „Copila, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsa acasa, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Saineanu pe care-l aveau parintii în biblioteca. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucatura de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneaza si astazi ca este actorul mediocru care urmareste succese usoare prin mijloace facile; persoana care încearca sa se remarce printr-o comportare teatrala; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeaza într-o persoana „speciala”. Când vorbeste, „spurca” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciuna. Când materializeaza gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sau de cabotin, adica ceva dezgustator, lipsit de valoare autentica.

Cabotinul pozeaza, „da cu gura”, vrând sa ademeneasca oamenii, dar pus în fata savârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – da înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfaptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sa însele simtul frumosului, adevarului.

Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gasim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scara industriala a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statueta, etc.) de proasta calitate. Raspândit azi si în lumea apuseana, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scazut, arta de prost gust. Se spune ca termenul de fapt este german si a aparut cu un secol în urma, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schema, ceva ce nu era finisat. „Astazi el desemneaza pseudo-arta, arta comerciala, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gasit termenul corespunzator, dar pentru oameni? Pentru oameni a ramas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfasurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!

Avem astazi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemica la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otravesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sa foloseasca naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseala, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este ca în loc sa capete locurile pe care le merita, undeva la periferia societatii, acestia sunt laudati, premiati, recompensati, trimisi în strainatate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrarile lor, tara noastra.

Iata aflam despre statuia de pe scarile Muzeului de Istorie: Împaratul Traian gol pusca, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinatorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreaba daca este modernism sau obscenitate. În loc sa fie amplasata undeva într-un bâlci, ea a fost amplasata în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admirata? Cred, mai curând, ca oamenii vor spune ca este arta de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? Cu câtva timp în urma am auzit de o alta opera a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inaugurata în prezenta presedintelui tarii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfatiseaza pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbracat într-o camasa de noapte, ca si cum ar fi scapat dintr-un spital de nebuni. Este posibil sa ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastra? Si nu o face un strain, ci un cetatean al tarii. Într-atât ne-am ratacit sufletele încât am uitat ca tara e mai venerabila, mai sfânta decât chiar ne sunt parintii? Socrate spunea: „mai presus de tatal tau si mama ta si strabunii tai e patria”. Distorsionata mi se pare aprecierea acestor opere de arta, din cauza celor care le inaugureaza si care, cred ca habar nu au de arta adevarata si apleaca urechea la spusele unor oameni cu adevarat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologica, dar prin deghizare, relativizare capata sansa de a fi acceptate si declamate.

Mârlanul, fiindca si despre el mi-am propus sa scriu, este „o persoana care vadeste lipsa de educatie, cu apucaturi grosolane; badaran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindca asemanari sunt destule. Daca putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rau intentionat, jigneste aratându-si superioritatea, are mârlania „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apara din bun simt, buna crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sabiile sunt diferite!

Scria cineva ca banii sunt benzina masinariei uriase care formeaza societatea umana de astazi. Este cu adevarat combustibilul dupa care alearga unii pentru a se asigura de „încalzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astazi prin pozitia privilegiata în societate, îi determina pe unii a-si perverti caracterul. Daca l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune ca este o forma degradata a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o pofta aproape vicioasa a negarii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pacali lumea, „exista în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure si murdare, la rautate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sa faca parte dintr-o viata normala, cu oameni normali.

Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria:„Se arata inteligent acela care cu prostii si nebunii nu sta de vorba. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Mariana Gurza – Recenzie "EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX"

Putem spune despre Octavian Curpas, autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, volum aparut la Editura Anthem, Arizona, 2011, ca face parte din suita intelectualilor români ce au reusit departe de tara.

Destinul celor plecati, de multe ori complicat de evenimente si motivatii necunoscute noua, lasa amprenta locului. Asa cum ar spune si M. Eliade „destinul este acea parte din Timp în care Istoria îsi imprima vointa ei asupra noastra.“

Fiecare dintre cei dezradacinati au odiseea lor, autorul însusi declarându-se un Ulise, ce reuseste prin inteligenta si perseverenta sa-si atinga scopurile. As putea spune ca inima lui Octavian Curpas bate ritmat pe sunet de doina romaneasca în Arizona, unde acesta s-a stabilit, alaturi de fiintele cele mai dragi…

Dar dorul de casa, locurile copilariei îl urmaresc inconstient, lasând prin paginile volumului nostalgia românului pribeag. Nu as spune „exilat”…

„Dumnezeu este un vecin fata de exilul eului nostru, care ne face sa ne cautam pe alte tarâmuri si sa nu fim niciodata în apropierea noastra, prin soarta inaccesibila noua”, afirma Emil Cioran.

O carte document as spune, prin aceasta incursiune istorica a diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Dorinta de libertate si de a-si împlini visurile i-a determinat pe cei plecati sa-si priveasca viitorul în credinta si adevar, asa cum spunea si Mircea Eliade ca “a fi liber înseamna înainte de toate, a fi responsabil fata de tine însuti.”

Fiecare erou al cartii este desenat pe o harta planetar-sufleteasca de catre autor cu profesionalism si o tandrete remarcabila. Demnitatea româneasca strabate fiecare pagina… Sa fie dorinta scriitorului de a ne mai reda din demnitatea stirbita de vremi?

,,De ce îi este omului de astazi foame? De iubire si de sens.” ( Nicolae Steinhardt)

Aceasta “foame” o regasim în volumul lui Octavian Curpas. O viata de cautari, dorinta de izbanda !

Personajele sale autentice au prins si mai multa viata prin subtilitatea autorului. Felul în care îl descrie autorul pe Dumitru Sinu este foarte bine ancorat în volum, vorbind de cei 63 de ani de exil. Acesti ani ”înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.“

Fiecare personaj are povestea sa captivanta, autorul facând adesea trecerea prin momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, urme adâncite în timp si spatiu.

Cuvintele noastre “reprezinta o introducere la dor”, considera Constantin Noica si adesea ilustrul gânditor se întreaba daca nu s-ar putea fundamenta “o filozofie a dorului drept una a românescului.”

Prin acest dar, facut noua, românilor de-acasa si nu numai, Octavian D. Curpas ne poarta într-o noua lume, unde “limba” si-a gasit locul dupa cum afirma Heidegger: “Limba este deopotriva loc de adapost al Fiintei si locas al esentei omului”. (“Scrisoare despre umanism”)

Folosind stilul sau remarcabil de jurnalist si fin psiholog, îmbinând în nuante vii destinele prietenilor sai, uneori contopindu-se prin afect, leganat de propriile sale amintiri, nu pot sa nu remarc românismul adâncit ca într-o fântâna cu “apa vie”.

“Limba este însasi floarea sufletului etnic al românimii…“Din mii si mii de vorbe consista-a noastra lume”… “Nu noi suntem stapânii limbii, ci limba e stapâna noastra… Limba si legile ei dezvolta cugetarea”. (M. Eminescu)

Octavian Curpas prin EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei, poate sa fie o carte de referinta pentru noi toti.

“Împrejurarile sunt mai întotdeauna grele. Si fiecare obtine ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevarat, nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se obtine prin neprecupetit sacrificiu, înfrângând lenea, nestaruind asupra scrupulelor. Împrejurarile nu pot fi scuza decât pentru ratati; si ratatii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat batuti, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump.“ Nicolae Steinhardt

Octavian Curpas a reusit! Si nu este singurul! Încetul cu încetul ne vom recâstiga mândria de român, (hulita azi de unii), prin cei de lânga noi, care ne dau lectii de românism, de demnitate nationala.

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o carte document ce merita citita…

Mariana Gurza
Timisoara