Category: Christian Perspective

CATE CEVA DESPRE LITERATURA CRESTINA

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Literatura crestina pare a fi in stagnare. O anumita atitudine a oamenilor care slujesc in culte autorizate sau in Biserica, gripeaza fenomenul lansarii unor opere bazate pe valorile crestine si a unor scriitori care au ca tema a preocuparilor lor valorile crestine.
Este o teama ca dogma sa nu fie afectata. In aparenta teologii au dreptate, pana unde poate un simplu scriitor sa interpreteze Scriptura si sa scrie in lumina Duhului Sfant ?
Teologii si-au rezervat o anumita libertate de a interpreta faptele, oamenii, masajul divin. Considera ca au autoritatea sa o faca.
Problema nu este noua in peisajul literaturii in general. Se stie ca literatura crestina este un mijloc de evanghelizare a lumii, o metoda de a face misiune.
Analizand fenomenul, putem sa apreciem cateva situatii:
–    Exista autori care de la bun inceput scriu dupa moda teologica punand accentul pe mesajul educativ, scriu intr-un fel la comanda, pe teme date, frust, fara talent, inventand povestiri aparent simple, pentru a ajunge la cititorul obisnuit, dornic de semne … Acesti autori pot fi subventionati de biserici, asociatii crestine, au vanzarea asigurata, editurilor de genul acesta le merge bine, cartile se vand in biserici, la adunari, etc. Metoda este aplicabila si la propaganda oficiala si pana la un punct este utila, dar exista un punct unde kich-ul este prezent, diletantismul e la moda, superficialitatea primeaza.
–    Exista si scriitori care sunt sinceri, Scriptura e un loc spiritual important, le marcheaza viata, iar temele pe care le abordeaza in operele lor sunt bazate pe valori crestine, pe idei corecte, pe principii morale adanci. Luandu-si libertatea de a crea o opera literara bazata de valori crestine in mod original nu intra neaparat in sfera de interes a bisericii, munca lor este privita ca o toana, ca o pasiune secundara, idei singulare si departate de viata bisericii. Apoi mai este o problema, preotii ori pastorii, dupa cum este organizata biserica respectiva, nu au capacitatea de a administra spiritual oameni cu astfel de daruri, ii obosesc artistii, mai mult, ii contrariaza, apoi apar ca dusmani ai adunarilor pentru ca darurile lor aduc ceva nou, ceva care suna ciudat.
–    Exista mari scriitori care au scris carti curajoase, pe teme controversate sau teme solide, plecand de la textul Biblic. Au scris la o varsta matura, cand numele lor era deja cunoscut, stabilizat si reprezentau o voce. Au considerat ca e de datoria lor sa-si dea zeciuiala in modul acesta, ofranda pentru Dumnezeu, sincer, direct, cutremurator.
Totusi Scriptura ofera teme interesante pentru scriitor, pentru artist in general.
In cartea Osea este scrisa o interesanta povestire, actuala si dureros de reala. Un om a lui Dumnezeu, avand o credinta sincera, va trebui sa traiasca si sa convietuiasca alaturi de Gomera, o curva si sa o iubeasca pana la sfarsit, cu toate consecintele. Sfintenia si curvia alaturate. Care biserica va accepta o opera literara in care un preot sau pastor ar fi personajul principal al unui roman avand sotie o femeie curva si trebuind sa o iubeasca pana la capat, fara sa o poata parasi. Si totusi Dumnezeu i-a cerut lui Osea sa aiba de sotie pe Gomera, pentru a transmite un mesaj poporului pacatos despre dragostea nemarginita si neinteleasa a lui Dumnezeu pentru om.
In Cartea Ezechiel autorul aseamana pe Israel cu o fata abandonata crescuta cu drag, ajunsa femeie frumoasa si ajungand sa curveasca si, inca pe bani, cu alti straini, cu barbati din lume, uitand pe Dumnezeu. Metafora este relevanta, dar imaginea e dura, dar reala. Totusi care preot sau pastor ar accepta un roman actual scris in modul acesta, cu trimiteri clare avand ca fundal Biserica .
Exemplele ar putea continua. Scriptura e plina de viata, iar un scriitor va gasit mereu teme actuale, luand ca reper naratiunile cartilor sfinte.
Majoritatea teologilor scriu in studiile lor ca biserica are nevoie de revigorare, ca oamenii au nevoie de un mesaj pertinent care sa le consolideze viata. De inviorare. Oamenii care accepta sa se transforme, lucrati de Cuvantul divin pot aduce ceva interesant, nou.
Dumnezeu insa a aratat omului solutia: „ Psa. 36:9 Caci la Tine este izvorul vietii; prin lumina Ta vedem lumina. – Psalmul 36 din Scriptura.

Constantin Stancu,
Tara Hategului

„DEMOCRATIA LIBERALA” – CA INSTAURARE A BANDITISMULUI, TRIVIALITATII SI HAOSULUI „MULTILATERAL DEZVOLTAT” SI PROGRAMAT -continuare-

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

In primul rand, ideea conform careia VALORILE CULTURALE NU SE POT SUSTINE, IN MOD REAL SI STABIL, FARA VALORILE MORAL-RELIGIOASE (in cazul Romaniei – VALORILE CRESTIN-ORTODOXIEI).

Degeaba se creeaza arta si cultura, in tarile Terrei ultimului veac, cand lipsa unei coloane vertebrale moral-spirituale a umanitatii terestre impiedica formarea, armonioasa, a unui sistem axiologic valabil si sanatos. Mai rau si mai grav: fortele malefice, de care vorbeam  mai sus, vor sa inverseze polii axiologici terestri, vor sa impuna, cu sila, non-valoarea drept valoare!

Evident ca pe noi nu ne mai deruteaza afirmatiile de pitecantropi, ale celor care vor sa ne convinga de nocivitatea absoluta a comunismului, demonizandu-l, in favoarea „valorilor Democratiei Liberale”. Perioada 1964-1989 nu a insemnat deloc acelasi lucru cu perioada 1945-1964. Din niciun punct de vedere. Comunismul nationalist al Epocii Ceausescu a fost, daca nu opus, cel putin ferm diferit de stalinismul de ocupatie, al anilor 1945-1958, dar si de comunismul mult prea servil imitat dupa Moscova, al anilor 1958-1964 (a se vedea ca nici macar in temnitele politice ale Romaniei, prizonierii de constiinta n-au avut beneficii reale si majore, nici dupa moartea lui Stalin, din 1953, si nici macar dupa 1958, anul cand Armata Rosie paraseste teritoriul Romaniei…Gheorghiu-Dej o fi promis Moscovei, drept multumire ca „ne-au slabit” cu Armata Rosie – lucru care NU s-a intamplat cu celelalte tari ale Tratatului de  la Varsovia, pana in 1989…atunci si nici atunci! – …ca „nu se va schimba nimic, in peisaj”…!).

Si inca un lucru, care se integreaza sistemului nostru de a vedea lucrurile: comunismul, fie si in formele lui agravate, precum a fost cea stalinisto-bolsevica, nu eluda morala! Cu toata ipocrizia lui, cu tot esafodajul de politruci parazitari – sistemul comunist propunea principii morale  biblice, eliminand „dreptul de autor” al… Bibliei!
Si numai in acest fel (prin pastrarea valorilor morale-religioase, chiar mascate, chiar relativ distorsionate) se poate explica de ce comunismul, atunci cand si-a ameliorat si „nationalizat” formele de exprimare, a creat valabilitatea scarii de valori culturale (pictorul Theodor Pallady, spre exemplu, a fost decretat Maestru Emerit al Artei, chiar in 1956, cu patru luni inainte de a se stinge din viata! – nu mai vorbim de Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Vraca sau Maria Tanase – decretati Artisti ai Poporului!). Romania lui Ceausescu a creat, recunoscut, chiar impus valori culturale autentice si nationale reale, cum au fost (si raman!) cele ale unor Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Stefan Augustin Doinas, Emil Botta, Geo Dumitrecu, Ana Blandiana, Marin Preda, Fanus Neagu, Stefan Banulescu, Alexandru Ivasiuc… – sau Camil Ressu, Dumitru Ghiata, Corneliu Baba, Sabin Balasa… – sau  Mihail Jora, Martian Negrea, Dumitru Capoianu…sau Toma Caragiu, Dina Cocea, Dem Radulescu, Ion Marinescu, Amza Pelea, Emanoil Petrut, Ion Caramitru etc. (ba chiar i-a „recuperat” pe Mircea Eliade si Cioran! – …ba chiar, trunchiat, pe legionarul Gyr si pe ortodoxistul Crainic!)…Romania lui Ceausescu a initiat seriile ( de lux!) de traduceri din Shakespeare, Platon, Byron, Balzac, Flaubert, Cehov…(…iar „Democratia Liberala”, de dupa 1989, nici nu s-a obosit macar sa le definitiveze…ca nu „le renta”: Triumful Pitecantropului, prin Triumful Mamonei!!!).

Chiar Cantarea Romaniei nu poate fi judecata dupa „masurile” si dupa afirmatiile politrucilor „liberalizati”, de azi: numai noi, profesorii de Romana, putem da marturie cat de mult era protejata limba valaha, prin exercitiile de dictie, efectuate in sutele de ore de repetitie, pentru teatru, montaje, recitari…(nimeni n-a fost obligat, „cu pusca”, sa „presteze” versuri despre Ceausescu, ci…fiecare, dupa obrazul si interesul sau…!) – cat de multe aflau invataceii despre bunul-gust poetic si despre sensibilitatea si trairea poetica, autentice! (…fireste, orice lectie de estetica era insotita, de catre bunii dascali, de zeci de pamflete LIBERE, cu subiect moral-atitudinal si chiar politic!…) – …numai profesorii de Muzica pot da marturie cat de mult a insemnat acea vreme, pentru educatia bunului-gust muzical, opus imbecilizarii si anestezierii bunului-simt elementar, prin debandada anarhica, asurzitoare si dementiala, a tot felul de „zgomotosenii”, „zgaltaiosenii” si epilepsii africano-samanice, tehnici de depersonalizare „in grup/in masa”, de azi! Nu s-au strecurat nicio „Eba” sau Roberta si niciun Vanghelie, Gigica Becali  sau Bercea Mondialu, in limba valahilor de atunci…cum si demnitatea politica a Romaniei a fost, atunci, in exterior (cel putin), una de exceptie…

Ca elev, student si, apoi, profesor, stiu ca vacantele de Craciun si de Paste se dadeau…EXACT IN  PERIOADA SFANTA: 22 decembrie-10 ianuarie!!!  – cat despre Inviere, niciodata n-am lipsit „de la apel”!
Cand venira „liber-cugetatorii” astia de democrato-socialisto-liberali, L-au „executat”, fara mila, pe Hristos: vacanta de iarna tine pana pe 5 ianuarie, lipsindu-l pe bunul crestin de Sarbatoarea Botezului Domnului Hristos!!!

…Ca profesor, inainte de 1989, aveam bucuria, la inceput de an scolar, sa vad si aud cum toti elevii (sateni si oraseni, deopotriva!) stiau nu doar hristica rugaciune catre Tatal nostru , ci si expresia ortodoxa a marturisirii Crezului… Acum, la 21 de ani dupa 1989, in …”libertatea cugetului”, naucii de copii nu mai sunt invatati de catre naucii lor de parinti nici macar…Tatal nostru!
Iar naucitii lor de „profesori de Religie” degeaba isi mai bat capul sa-i invete si educe, in Duhul Civilizatiei Europene (…zis crestine!): „Banul, doamna, se face si fara rugaciuni…tre’ sa fii smecher, domnu’…ca se rezolva marfa, dai cu pumnu’ si-i tragi in piept pe fraieri, bai taticu’!”

…Cui si cum se roaga copiii astia, la nevoie si la necaz…cum isi vor trai viata, cand va da, peste ei, greul?! Cred ca nu vor sti a zice nici macar cat un mos senil, de pe la mine, din Bucovina: „Una mie, Doamne, una tie, Doamne…”!!!

…Libertatea de a fi…Neanderthalian!!! „Democratia Liberala” de azi, daca  a vazut si vazut ca Dumnezeu n-a ascultat de Nietzsche, care tot proclama ca „Dumnezeu a murit!” – „si-a luat soarta in maini”, si l-a asasinat …insasi ”Libertatea Sa”… de Satana!

…Da, au existat lingai „farisei”, lingai intelectuali (…”carturari”…dar chiar si unii dintre preoti!), dar nu-i obliga nimeni la „lins” si la „turnat”, decat lipsa lor de coloana vertebrala! Ce sa mai zicem de slugarnicia si tradarea si atitudinile violent anti-romanesti si anti-nationale ale  „intelectualilor” de azi…?! Macar scriitorii Epocii Ceausescu nu inundau si nu derutau, tot si toate, cu impostura lor axiologica…pe cand azi, tocmai cei ce-ar trebui sa fie „bunii pastori”, devin „macelarii turmei”: N. Manolescu (presedintele USR!), Alex Stefanescu & Comp. vor sa-l asasineze moral-spiritual (pentru a cata oara, oare, se incearca asta, din 1883 si pana azi?!) si sa „purgheze” literatura romana de genialitatea protectoare eminesciana, pentru a-si impune icioglanii scatologici, de soiul si teapa unor Mihail Galatanu, Vakulovski, Ioana Bradea ori Cartarescu…tot asa cum patapievici, liiceni, avramesti, ungureni si cotoi vor sa impuna ganduri si simtiri si atitudini „filosofice”…anti-romanesti/anti-nationale!
…Si, in fine: noi consideram ca Epoca Ceausescu nu a insemnat neglijare si distrugere a patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti…ci tocmai Epoca „Democratiei Liberale” inseamna instrainarea si distrugerea patrimoniului culturii si civilizatiei romanesti: nu Ceausescu a lasat manastirile Bucovinei sa se ruineze, ci, TOT SI MEREU,  „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat tezaure si a lasat in parasire locuri sfinte, precum casele memoriale ale titanilor Duhului Romanesc, ci tot „Democratia Liberala”!…nu Ceausescu a instrainat, pe comisioane uriase, comisioane ucigase de Romanie, zestrea uluitoare, istorica, metalifera si de sanatate moral-spirituala si fizica de la Rosia Montana – ci, mereu, aceeasi „Democratie Liberala”!…si nici n-a distrus Ceausescu agricultura romaneasca, pulverizand sistemul de irigatii si lasand in parloaga sute de milioane de hectare, terfelind semnificatia sacra a TRUDEI PENTRU PAINE si inaltand osanale EGOISMULUI TEMBEL, TRADARII DE GLIE SI FURTULUI…!!! (…iar de au aparut, pe vremea lui Ceausescu, cartelele, nu a fost decat tot din pricina imprumuturilor fortate la Satana F.M.I.-ului…dar macar Ceausescu, chiar cu pretul vietii sale, a stiut sa ne scape de inrobirea la zarafii planetei, si sa lase, pentru „Democratia Liberala” paricida, 5 miliarde de dolari, in vistieria Romaniei…! – …bani buni pentru campania iliesciana, adica a unuia dintre paricizi!).
Chiar daca, pe timpul comunismului (paradoxal) nationalist ceausist nu exista ora de Religie – societatea nu contrazicea TOTAL preceptele hristice! Azi, nu doar ca, pervers, au fost inlocuiti preotii-profesori cu functionarii numiti „profesori de Religie”, ci, cu mult mai grav, intreaga societate „Democrat-Liberala” contrazice, violent, orice afirmatie a Hristosului! – contrazice elementarul bun-simt, contrazice toate preceptele Duhului si instituie Dictatura Materiei Grosiere/BANULUI, Dictatura Trivialitatii celei mai injositoare, Dictatura Haosului Moral…deci, afirma, cu surle si trambite, Imperativul Trufiei Prostiei si al Nerusinarii Satanice, Imperativul  Pierzaniei de Duh!

…”Dar poti acum sa spui ce vrei, sa scrii ce scrii…acum!” – se revolta, mai ieri, cu falsa exasperare, un „amic” diasporean – cand eu incercam sa-i demonstrez ca, in Romania de azi, „Democrato-Liberala”, se dezvolta, iarasi, ba chiar mai pervers si mai „in forta”, decat inainte de 1989 – Germenii Tiraniei…!
Da, sigur ca avem „libertatea de exprimare”, care inseamna Libertatea Haosului!
…Astazi se joaca piesa: „CIRCUL VAMILOR/VAMESILOR (…nu si aia mircesco-traiano-baseasca, din Constanta!) SI SUTILOR-BULIBASI PREZIDENTIALI, CONTRA… <<LIBERTATII PRESEI>>…!” Libertatea de a Urla in Pustiu! Pentru ca, bien sûr, au avut grija „Democratii Liberali” sa impuna amoralismul, prin tot felul de anestezice televizate, de la spectacolele imbecile si pana la impunerea unor „autoritati false”, in domeniul…”amoralismului public”… (si, deci, oricare se intreaba NU ce este folositor lumii si omenirii sa scrie, ci se intreaba DACA va fi si DE CINE va fi citit… – da, si noi ne intrebam asta, dar, si daca n-am fi cititi de nimeni, ne-am teme, de Mania si Judecata Lui Dumnezeu,  sa scriem indemnuri spre rau si nerusinare, catre omenire – numai si numai ca sa avem…”succes de casa”!) – …plus o autocenzura exasperanta, similara celei comuniste…si nici celei comuniste, nici celei „Democrate si Liberale” nu indraznesc sa i se opuna „carturarii”, pentru ca…viata-i scurta, nu-i asa? – si, deci, trebuie traita (fie cum o fi, dar sa simtim ca…”existam”, chiar si la modul parazitar si criminal!) –  fie si cu pretul de a muri cu nasul in propriile excremente…!!! Dar, cat ai trait, ai…trait: cum si daca ai avut vreun rost pe care merita osteneala sa-l retina cineva, in posteritate…ASTA CONTEAZA CEVA MAI PUTIN,     ”… – N ‘ EST CE PAS?!  – BA, SPA!”

…Pentru ca, cine n-a avut parte de o educatie religioasa autentica si credibila si trainica, din adancul Duhului, cade usor in mrejele disperarii si ale trufiei, ale orgoliului si dragostei de mariri, vedetism si celebritate…si apasa, astfel, pe accelerator, cat ce poate…chit ca se duce, cu masinarie cu tot, drept in miez de prapastie… – dar macar, pana acolo, „la fund”,  a fost „senzational”, nu?!

…Si iata cum s-a impus, in „Democratia Liberala” de azi, victoria EGOISMULUI PLUTOCRATIC SI MERCANTIL, a EPICUREANISMULUI si a PLEZIRISMULUI…pagan si trivial materialiste, tustrei! – mai ceva chiar decat materialismul dialectic al celor doi evrei-apostoli ai comunismului, Marx si Engels!!! – …IN DAUNA CRESTINISMULUI (…cel putin, in partile evidente ale societatii umane, nu si in manastiri, acolo unde smeritii „nevazuti” produc exercitiile de vizualizare a Nevazutului, a Duhului Umano-Divin si a Sinei Duhului Dumnezeiesc!)!!!

Adrian Botez

De la temnita, spre sinaxare – cateva consideratii si reflectii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

FRUMOASA NOASTRA PLANETA ALBASTRA

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

„Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele, caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, mandri, defaimatori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, vorbitori de rau, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, tradatori, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4).

Spre sfarsitul secolului XX, multi propovaduiau, vorbeau, se temeau si asteptau „Sfarsitul Lumii”, fenomen ce urma sa aiba loc in anul 2000. Am trecut acest prag si se fac tot felul de scenarii  dramatice, catastrofale, altele datatoare de speranta, referitoare la anul 2012.
Sunt si unele argumente stiintifice, precum Rezonanta Schumann, numita sugestiv „Pulsul Terrei”, verificata  in mod experimental si demonstrata matematic in anul 1952, de fizicianul german Winfried Otto Shumann (1888 – 1974), profesor la Facultatea de Stiinte din München. El a prezis existenta campului bioenergetic al pamantului si a calculat frecventa sa de vibratie, inainte chiar de a putea fi efectiv masurata. Acest camp are o rezonanta, masurata in pulsatii (vibratii) pe secunda. Unii o considera responsabila de echilibrul biosferei, mediu natural de care depind toate formele de viata. S-a ajuns la concluzia ca toate vertebratele si creierul nostru au aceeasi frecventa (aproximativa) de 7,83 hertzi. „Noi si planeta formam o entitate unica. Adica noi, fiintele umane suntem pamant care simte, gandeste, iubeste si venereaza. De ce suntem asa? Pentru ca avem aceeasi natura bioelectrica si suntem inconjurati de aceleasi unde rezonante Schumann.” Datorita faptului ca sangele nostru contine fier, spun unii cercetatori, suntem facuti sa vibram in ritm cu Pamantul; vibratia noastra este o suma de impulsuri electrice care controleaza activitatea muschilor, sistemului nervos, organelor de simt, creierul fiind organul centralizator si coordonator al acestor vibratii, numite unde cerebrale. Ele pot fi masurate.
Vorbind din punct de vedere fizic despre Rezonanta, putem spune ca este vorba despre frecventele descarcari electrice ce apar in timpul unor furtuni puternice si care creeaza unde electromagnetice intre Pamant si ionosfera (patura superioara a atmosferei, cuprinsa aproximativ intre 100 si 1000 km, in care gazele componente sunt rarefiate si incarcate cu ioni, producand acea rezonanta electromagnetica. Deci, suprafata terestra si ionosfera sunt bune conducatoare de electricitate si atmosfera cuprinsa intre ele se comporta ca un dielectric, ca o imensa cavitate rezonanta pentru undele electromagnetice. Valorile lor au fost puse in evidenta: 7,83 Hz, 14,3 Hz, 20,8 Hz, 27,3 Hz si 33,8 Hz (o frecventa de un Hertz corespunde unei perioade de repetare de o secunda). Cand s-a calculat cu aproximatie cea mai joasa frecventa de rezonanta a „cavitatii rezonante terestre” s-a impartit viteza luminii la circumferinta terestra si s-a obtinut valoarea de 7,8 Hz. Nu este o valoare fixa, ci una variabila, deoarece altitudinea ionosferei are variatii de la o zi la alta si de la un anotimp la altul. Analizata stiintific, Rezonanta Schumann poate oferi date importante referitoare la modificarile climatice, dar si informatii despre activitatea solara, furtunile terestre.
De aici incep comentariile stiintifice a caror veridicitate, cu greu o putem proba. Gasim semnalat ca „Timp de mii de ani, Rezonanta Schumann sau Pulsul Terrei, a fost de 7,83 cicli pe secunda. Insa, din 1980, rezonanta a inceput sa creasca incet, acum fiind de 12 cicli pe secunda”. Aceasta crestere a frecventei de rezonanta Schumann, a fost observata si identificata mai intai de un clarvazator brazilian. Se preconizeaza ca la 13 Hz inima pamantului se va opri. Dar, determinarile experimentale infirma modificari ale frecventelor de rezonanta Schumann in sensul unei cresteri continue, ne spune Alexandru Mironov, jurnalist roman, specialist, scriitor SF: „Este evident ca pentru a se produce asemenea modificari este nevoie sa se modifice parametri fizici ai cavitatii formate din suprafata terestra, straturile inferioare ale atmosferei si ionosfera”. Iar aceste modificari, ne spune dumnealui ca nu s-au produs, nu s-a intamplat nimic cu cavitatea Schumann. „Cresterea frecventei de rezonanta Schumann se traduce prin scaderea progresiva a densitatii planetei” si cum masa planetei este constanta, inseamna ca ii creste volumul, iar o asemenea crestere de volum nu a fost inregistrata de nici unul dintre satelitii care efectueaza masuratori de precizie asupra planetei (densitatea fiind raportul dintre masa si volum). „Mai degraba putem banui ca intensitatea campului magnetic fluctueaza, scazand si apoi revenind, fara a se modifica polaritatea campului magnetic terestru. Astfel de fluctuatii au mai avut loc in trecut. Inversiune sau fluctuatie, nucleul terestru pare a fi agitat insa de furtuni intense.” De adaugat ca ultimele studii ale cercetatorilor de la Institutul de Geodezie din cadrul Universitatii Bonn din Germania au demonstrat ca marimile planetei s-au micsorat in ultimii cinci ani, cu 5 milimetri. Nu ar fi aceasta cauza valorilor modificate ale Rezonantei Schumann? Si admitand modificarea rezonantei Schumann, putem crede ca ea poate conduce la modificari genetice lente si progresive in sensul reducerii timpului necesar dezvoltarii si maturizarii fiintelor de pe Terra? Iar ingineria genetica ar putea interveni intr-un mod util, pentru a face corectiile necesare sau pentru a anula efectele acestui fenomen daca procesul s-ar derula in defavoarea omului?
Se vehiculeaza ideea ca datorita acestui fenomen ziua nu mai are 24 de ore, ci doar 16 ore si ca acest aspect ar fi sesizat de multi dintre noi. Logic nu putem afirma ca ziua nu mai are 24 ore, ci doar 16, pentru ca, daca ar fi asa, ceasul ar trebui sa treaca de la orele 16, direct la 24 si am avea ceasuri cu doar 16 ore. Alexandru Mironov ne linisteste si ne vorbeste (in 2007) despre acest timp: „Avem ceasuri? Avem! Ce ne spun ele noua? Ne indica vreo accelerare a timpului? Haideti sa credem ca sunt influentate ceasurile terestre, asa ca nu mai putem detecta o accelerare a curgerii timpului. Dar ceasurile din spatiu? Ele cum de sunt influentate? Nu uitati ca orice vehicul spatial are la bord ceasuri de mare precizie, ele fiind folosite ca baza de timp pentru desfasurarea activitatilor programate. Ei bine, aceste ceasuri nu au „sesizat” nici o anomalie in curgerea timpului…” Care este adevarul? Poate ceasul nostru interior va trebui potrivit in alt mod? Ni se pare ca timpul se scurge din ce in ce mai repede si nu mai putem face tot ce ne propunem. Nu cumva cantitatea de informatie pe care creierul nostru trebuie sa o proceseze creste neincetat, iar posibilitatile de comunicare sunt din ce in ce mai multe si de la mai mari distante, deci procesarea acestor  informatii si conexiuni necesita din ce in ce mai mult timp si ziua ni se pare mai scurta, numarul zilelor mai putine, viata mai scurta? Poate fi doar o schimbare de perceptie a curgerii timpului pe care o resimte orice om, o criza acuta de timp cu care ne confruntam la ora actuala vis – a-vis de informatiile care ne asalteaza. Ne mai punem intrebarea: Este o iluzie sau are o baza reala? N-ar trebui sa ne straduim sa ne adaptam si sa incercam sa facem fata vitezei cu care vin informatiile si cantitatii lor? Caci ce este adaptarea decat un conflict de forte care ajung la un echilibru, la o neutralitate? Echilibrarea unor dezechilibre, spunea un coleg de-al meu! De cate ori nu au oscilat gandurile noastre pana am luat o hotarare? Acea hotarare a fost punctul de echilibru al oscilatiilor noastre. Poate este necesar sa gandim si sa actionam mai rapid pentru a ne incadra intr-un timp mai scurt ? Poate unii dintre noi nu dispun de aceasta posibilitate a adaptarii? Poate creierele noastre se vor adapta la o capacitate mai mare de procesare, intocmai computerelor care se schimba, devin mai rapide si cu capacitate mai mare de procesare? Neuro-fizicianul britanic W. Grey Walter spunea ca cel putin zece miliarde de celule electronice ar fi necesare pentru a face o copie a creierului omenesc. Aceste celule ar ocupa cam 500 de mii de metri cubi si alte cateva milioane de metri cubi ar mai fi necesare pentru „nervi” sau cabluri, iar puterea necesara pentru operare ar fi de un miliard de wati. Iata cu ce am fost inzestrati de Divinitate!
In cartea „Misterele marii cruci de la Hendaye” (cruce aflata in sudul Frantei, monument ce reprezinta Sfarsitul Timpului continand intr-o forma codificata informatii despre marele An Cosmic si ciclurile de purificare si „triere” care vin odata cu acesta), ni se spune ca astazi suntem la marginea Timpului si ca intreaga realitate se va intoarce „pe dos”. Autorii se bazeaza nu pe profetie, ci pe cercetari stiintifice in legatura cu alinierea planetelor si a galaxiilor care au determinat perioadele de purificare din trecut. Acelasi lucru s-ar fi intamplat in Atlantida cu mii de ani in urma, cand, ca si acum, domneau lacomia, materialismul, setea de putere si tehnologia, in detrimentul spiritualitatii. Mai multe texte stravechi descriu transformari radicale in trecutul indepartat al omenirii. „Odata cu trecerea timpului si apropierea de anul 2012, vor avea loc mai multe schimbari la nivelul planetei, care vor provoca modificari radicale si bruste de clima, timpul va ajunge la zero, clima se va schimba dramatic, iar ADN-ul uman va fi reprogramat”, citeaza oamenii de stiinta, considerand ADN-ul nostru un Internet biologic. Consecintele acestui fenomen se pare ca sfideaza puterea imaginatiei: „Intreaga planeta si toti locuitorii ei vor trece intr-o alta dimensiune!” Deci, curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe masura ce ne apropiem de „Punctul Zero”; daca 24 de ore ale zilei reprezinta inca, la ora actuala, 16 ore efective, diferenta dintre acestea se va mari exponential, astfel incat la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii il situeaza la sfarsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista!?
Astronomii spun astazi ca planul Sistemului nostru solar se va alinia peste planul Galaxiei, Calea Lactee, lucru care se intampla o data la 26.000 ani, cand se incheie un Mare Ciclu Cosmic. Aceasta afirmatie corespunde previziunilor mayasilor, cei care in urma cu 3500 de ani au pus bazele astronomiei si au calculat date astronomice pentru perioade de milioane de ani, cat si ciclurile prin care planeta trece ireversibil: Oscilatia axei terestre, schimbarea pozitiei aparenta a stelelor, iar la nivel planetar, inversiunea polilor magnetici, fenomen care s-ar petrece o data la 13.000 de ani, deci de doua ori intr-un mare ciclu cosmic de 26.000 de ani. In prezent, se spune ca ne apropiem de aceste doua mari schimbari, aflandu-ne la sfarsitul acestui mare ciclu, dar si la inceputul unuia nou. Mayasii au prezis chiar si data exacta a disparitiei propriei civilizatii. Calendarul mayas se opreste in 22 decembrie 2012 si de aici concluzia ca schimbarile care se asteapta in 2012 vor modifica total viata pe Terra si omenirea insasi. Persoanele clarvazatoare au confirmat ca in jurul anului 2013 este o bariera de care ele nu pot trece, aceasta nu ar inseamna ca nu este nimic dincolo de acel an, ci doar ca este ascuns perceptiilor noastre. S-ar parea ca avem de a face cu o elevare a constiintei pe masura ce ne apropiem de translatia in cea de-a patra dimensiune, adica de trecerea la o frecventa de vibratie superioara. „A patra dimensiune este mult mai plina de viata. Este o dimensiune in care predomina compasiunea, intelegerea si iubirea.” Se vorbeste despre 9 dimensiuni ale constiintei, din ce in ce mai inalte. Pana in prezent, se pare ca am pierdut in mare parte legatura cu dimensiunile mai inalte – dimensiuni spirituale, iar acest lucru ne-a facut sa involuam intr-o „specie daunatoare, ce ar putea distruge intregul Univers”. Un destin neinteles ne-a conditionat pana acum existenta?
Cert este ca exista in profunzimea fiintei umane o samanta care asteapta sa incolteasca, este acel neastampar pe care-l simtim, cu scopul regasirii adevaratei noastre naturi, de a iesi din visul materiei si de a ne intoarce la spiritualitate, la divinitatea care vegheaza si ne indruma  CALEA. Vocea Sinelui trebuie sa fie mai puternica ca cea a Egoului. Caci numai Sinele ne poate face sa cunoastem ADEVARUL si numai astfel vom ajunge la adevarata VIATA. A urma drumul spiritual inseamna a urma drumul aratat noua de Divinitate si mai inseamna a ne autocunoaste si a ne elibera de teama intunericului. Pe frontispiciul templului din Delphi este scris: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, cu energiile si fortele sale ascunse” iar un aforism al intelepciunii ne invata: „Ceea ce este aici (in microcosmosul fiintei mele) este pretutindeni (in macrocosmos),ceea ce nu este aici nu este nicaieri”.
Se mai vorbeste despre Centura Fotonica care incercuieste constelatia Pleiadelor. Oamenii timpului nostru avand un comportament egoist si, deci, cu vibratii scazute in aura energetica, nu vor supravietui radiatiei de inalta frecventa ale acestei nebuloase, nor electromagnetic care emana din centrul galaxiei. Astronomii ne explica cum sistemul nostru solar, trece prin Centura Fotonica de 2 ori la fiecare 25.920 ani, iar trecerea Centurii dureaza 2000 de ani. Unii cred ca soarele a si intrat in Centura din 1998, preia energia si o distribuie in intregul sistem solar; urmeaza ca Terra sa intre in 2012, cand sunt de asteptat efecte temporare spectaculoase. Terra inconjoara Soarele pe orbita sa, deci este sau in fata sau in spatele Soarelui, daca ne imaginam intrarea lineara in Centura. In consecinta, ori Soarele, ori Terra va intra prima data. Este imposibil de prezis exact care va intra, deoarece Centura se dilata si se contracta mereu. Daca Soarele va intalni primul Centura, ne comunica unii, vor urma 3-5 zile de intuneric total si vor cadea toate sursele de curent electric; daca Terra va intra prima, nu va fi intuneric. Ni se mai comunica faptul ca o data cu intrarea planetei in Centura, vom experimenta un soc electric, cam o zecime de secunda, dar care nu va fi periculos. Alte surse spun ca in jurul Terrei va exista o intensa activitate fotonica, apoi o comprimare si o expansiune brusca a atmosferei; multa vreme, cerul va deveni plin de lumina intensa, care ii poate duce la orbire pe cei neprotejati. Aceasta lumina este asteptata sa apara in ultimele 3 zile. O alta caracteristica spectaculoasa va fi efectul activitatii intense a fotonilor asupra materiei. Va exista o inalta excitatie a atomilor, cauzand fluorescenta tuturor corpurilor. Ca rezultat major, nu va mai exista noapte timp de 2.000 de ani. Despre acest Nor fotonic se spune ca are o mare densitate de electroni si pozitroni  (antielectroni). In fizica, atunci cand o particula si antiparticula sa intra in coliziune, sunt amandoua anihilate, cu o imensa degajare de energie radianta-fotoni. Prezenta acestor pozitroni liberi va interfera cu electricitatea terestra formata din electroni, ceea ce va duce la acel soc electric. Oricum, energia fotonica, ca rezultanta a coliziunii dintre electroni si pozitroni, va deveni o majora sursa de energie libera si nepoluanta. „Intalnirea cu Centura Fotonica va fi o mare experienta pozitiva, dar numai Omul cu suficienta disciplina pusa in slujba ameliorarii si elevarii propriei constiinte, isi va da seama ca anticipata “Epoca de Aur”, se manifesta deja. Nu se poate pune la indoiala faptul ca pentru Omenire, intalnirea cu Centura Fotonica, va fi in esenta o experienta spirituala. Dar acest lucru depinde totusi de fiecare. Daca la acea vreme vom fi destul de evoluati, mari pasi inainte vom face prin ridicarea nivelului constiintei prin absorbirea razelor de lumina de inalta frecventa. Daca comportamentul nostru ramane negativ, avem multe vibratii scazute ca rezultat al actiunilor egoiste, nu ne putem astepta sa supravietuim radiatiei de inalta frecventa. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selectie naturala pe baza spirituala.” Nu par toate de domeniul stiintifico-fantastic? Este posibil? Sau nu este posibil? Sa ne speriem? Sau sa ne bucuram?
Diferite organizatii sunt alertate de faptul ca oamenii tulbura procesele naturale, prin modul in care traim – emisia de gaze fiind responsabila pentru efectul de sera (dioxidul de carbon si metanul), iar ca rezultat planeta este din ce in ce mai fierbinte. Se preconizeaza ca va creste nivelul marilor prin extinderea oceanelor si topirea ghetarilor, vom avea parte de furtuni, tornade si seceta. Pamantul se indreapta spre o crestere a temperaturii medii de aproximativ 4 grade Celsius pana la sfarsitul secolului, potrivit unei analize de monitorizare a emisiilor toxice efectuata pe 60 de tari. Aceasta va duce la disparitia unor specii de vietuitoare, la reducerea culturilor si deci a hranei (unii sunt de parere contrarie si anume ca va duce la o majorare a productiei de hrana), precum si colapsul calotei glaciare a Groenlandei. Kevin Trenberth, directorul pentru analiza climei al Centrului National al SUA pentru Cercetari Atmosferice (CNCA) adauga o observatie: „Este vorba de un lucru care nu poate fi oprit. Va trebui sa pur si simplu sa traim cu aceasta. Noi cream o alta planeta, diferita. Daca ar fi sa ne intoarcem aici pentru o suta de ani, am gasi o cu totul alta clima.” Richard Lindzen, fizician specializat in probleme de clima, profesor de meteorologie, absolvent si doctor in matematici aplicate la Harvard, considera incalzirea Pamantului absolut reala, dar afirma ca aceasta este rezultatul variatiilor naturale ale climei Terrei. Concluzia lui, dupa 40 de ani de studiu al meteorologiei: Este vorba de un „alarmism fara baza”. Mai mult, el sustine ca multi alti cercetatori sunt de aceeasi parere, ca in momentul de fata finantarea multor programe de cercetare este conditionata de preocuparea manifestata pentru incalzirea globala. Si-atunci ce sa mai credem? Care este adevarul?
De curand, profesorul Leonid Sokolov de la Universitatea din St. Petersburg, vorbeste despre un asteroid pe nume Apophis care se apropie de Terra si cel mai probabil va lovi Pamantul  pe data de 13 aprilie 2036. Cercetatorul crede ca asteroidul se va dezintegra in particule mici, iar fragmente din el vor continua sa cada pe Terra timp de multi ani. Asteroidul a fost descoperit in 2004 si este considerat cea mai mare amenintare la adresa planetei. Cercetatorii NASA spun ca ideea unei ciocniri in 2036 ar fi un pic hazardata. Care este adevarul?
Profesorul de Geologie de la University din Arizona, Jonathan Overpeck, intrebat, daca trebuie sa facem ceva in tot acest timp, a raspuns: „Ceea ce va pot spune este ca daca decideti sa nu faceti ceva, impactul va fi mult mai mare decat daca decideti sa faceti”.
Catherine Pearce, membru al asociatiei „Prietenii Pamantului”: „Clopotele au inceput sa sune alarma. Lumea trebuie sa se trezeasca in fata amenintarii.”
In ultimii ani, informatii de natura metafizica si spirituala, au intrat in campul constiintei planetare facandu-i pe multi oameni sa se intoarca din nou catre spiritualitate. Constiintele s-au polarizat si se crede ca aceasta ar face parte din procesul de purificare al acestei frumoase planete albastre. Universul este Spirit in manifestare, nimic nu este intamplator in Univers, in viata noastra zilnica, totul este perfect facut si coordonat de Divinitatea plina de iubire, in scopul evolutiei noastre, apropierii de Fiinta Sa. Noi, oamenii suntem cei care stricam frumusetea si echilibrul acestei planete! Si tot atat de adevarat este ca fiecare efect sau fenomen are la baza o cauza, adica un inteles adevarat, a carui insemnatate nu trebuie sa ne scape.
Unde se afla Adevarul? In inima omului credincios, si numai el va confirma veridicitatea cuvintelor unui profet, ale unui om de stiinta si va discerne neadevarul de adevar.
Biblia ne spune insa, ca nimeni nu stie: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.” (Matei 24:36)
Nu vedem oare ce loc frumos pentru viata ne-a oferit Divinitatea? O realitate care nu ar exista fara ca noi sa o putem percepe! Ne-a inzestrat cu simturi pentru a ne putea bucura de frumusetile din jurul nostru; ne-a inzestrat cu minte pentru a  intelege ca facerea lumii a fost un act al Iubirii absolute, un destin etern si fericit al omului. Este cauza care trebuie sa ne determine a adauga frumuseti acestei naturi facuta din iubire pentru noi oamenii. Conditia istorica a fiintei umane ne obliga sa recunoastem si existenta raului din jurul nostru. Faptul de a exista pentru totdeauna, de a ne schimba sau a nu mai exista, salasluieste in final in puterea Celui ce exista cu adevarat, a Dumnezeului nostru. Reprezentantii Bisericii ne spun ca deosebirea dintre sensul primordial si starea actuala a fiintei impune credinta ca mantuirea pe care a inceput-o Fiul lui Dumnezeu prin Intrupare „va fi incununata cu restaurarea fiintei in conditia ei finala, implinita si desavarsita”. Sfantul Ioan Damaschin spunea: „Numai prin iubirea lui Dumnezeu se poate afirma si conserva sau permanentiza fiinta. A ramane in nadejde inseamna a ramane in fiinta, adica in Dumnezeu”
Biblia ne invata ca trebuie totusi sa veghem; trebuie sa fim pregatiti in orice clipa pentru a ne intalni cu Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie sa credem din toata inima in Domnul Iisus Hristos, sa traim o viata sfanta si curata.
Sa ne cunoastem capacitatile si defectele, pentru a putea adopta un comportament adecvat ori unde ne-am afla. Reusind sa ne autocunoastem, ne putem  autocontrola, reusim sa facem distinctia dintre adevar si minciuna, dintre bine si rau, dintre aparent si real, dintre posibil si imposibil. Si aceasta deoarece in prezent comportamentul oamenilor s-a schimbat, hotarul dintre rau si bine a cam disparut, disperarea, agresivitatea au crescut la cote alarmante, de asemeni intoleranta. Lumea este complet derutata. Sa fie de vina aceste presupuse si unele chiar demonstrate schimbari ? Sau de vina este indepartarea noastra de credinta, de Legile divine?

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

CE E IUBIREA ?

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Ce va vine in minte daca v-ar intreaba cineva ce e iubirea?
Inefabilul iubirii ne face sa dam fiecare raspunsuri diferite, caci iubirea nu poate fi explicata pe de-a-ntregul. Poate sa spuna cineva ca a patruns in esenta ce este iubirea? E un mister pe care il purtam in noi, e o minune, nu stii de unde vine si nu stii unde o sa te duca. Iubirea se naste in tine, o simti ca pe ceva unic, e ca o flacara, un fel de combustie interna. Cand iubesti, perceptia din jurul tau se schimba, iar starea aceasta curge prin tine. Dispare totul, nu mai exista decat dorinta ca celalalt sa te iubeasca la fel de mult si il vrei numai pentru tine. Nevoia de iubire este atat de mare, incat, si atunci cand crezi ca esti mintit, iti vine sa strigi: “Minte-ma, dar minte-ma frumos!”
Se spune ca iubirea nu este de esenta umana si ca poarta in ea ceva din puritatea dumnezeiasca. Nici un om nu se poate lauda ca a inventat iubirea, nici nu se poate transmite din generatie in generatie, nici nu se poate Invata de la cineva, ori prin maturizare sau vointa si nici nu depinde de caracterul omului sau de varsta, chiar daca la varsta a treia e mai domoala, dar este compensata de lumina experientei. Oamenii au nevoie de dovezi de iubire pana in ultima clipa de viata. Acolo unde dispare, sufletul e parjolit.
Toate religiile lumii propovaduiestc iubirea ca fiind cel mai inalt mesaj, cea mai desavarsita conditie umana. Cele mai mari sacrificii omenesti s-au facut din iubire, asa cum s-a sacrificat Iisus din iubire pentru oameni. Literatura abunda de creatii pe aceasta tema.
Sensul cuvantului A-MOR (fara moarte) este iubirea. El arata ca iubirea poate sa treaca dincolo de moarte. Se spune chiar ca dragostea poate sa mute muntii din loc, caci la urma urmelor, tot ce conteaza in viata in mod deplin, este iubirea.
Iubirea este o sarbatoare a firii, este ceva armonios, bland, fascinant, cald. Caldura sufleteasca data de iubire da viata infinitelor entitati ce alcatuiesc universul, creaza forme, invie, lumineaza. Iluminarea, intelepciunea, vin pe calea iubirii, tine de bucuria de a trai iluzia.
Se intampla ca uneori iubirea sa-ti aduca si suferinta, sa mai incurce itele sau sa dea nastere unor situatii mai deosebite. Mai zilele trecute, un tanar imi spunea: “iubesc doua fete in acelasi timp si nu ma pot hotari pe care sa o aleg pentru casatorie. As putea impartasi fericirea cu oricare dintre ele.” Si cand i-am zis: “Tu ce-ai raspunde la intrebarea: Dar necazurile, cu care le-ai putea imparti mai bine?” a cazut pe ganduri.
Nu exista o reteta pentru iubire, exista doar acea chimie care se intampla intre oameni, singura valabila. E foarte diferita la fiecare cuplu de indragostiti, un unicat indescifrabil.
O amintire din perioada adolescentei care imi flutura si acum prin minte, mi-o explic doar prin aceasta misterioasa chimie.
Cam pe la 15-16 ani, Iuliei, prietena si colega mea de banca, ii sfaraiau calcaiele dupa Dragos cu care se intalnea adeseori in Cismigiu, caci pe acolo le era drumul spre casa. La inceput, conversatia lor era foarte sumara. Se intalneau, se salutau scurt: El: “Buna!”, ea: “Buna!”. Dupa un timp: ”Ce mai faci?” “Bine, dar tu?” “Si eu bine.” Dragos o lua de mana si se plimbau tacand, lasand doar inimile sa vorbeasca in graiul lor. La plecare ii inmana o scrisoare de dragoste. Iulia raspundea intotdeauna prompt cu scrisori frumoase pe care eu i le ticluiam cum ma pricepeam mai bine. Mi-amintesc cum ii spuneam cu deplina convingere ca numele Dragos s-a nascut din cuvantul dragoste. Dupa un timp, Dragos i-a facut urmatoarea declaratie de dragoste: “Stii ce-mi place la tine cel mai mult? Cat de frumoase scrisori imi scrii. Noaptea nu pot dormi pana nu citesc scrisorile tale, incat le stiu pe dinafara. N-as putea sa traiesc fara ele.” Cu vremea, Dragos a aflat cine scria acele “minunate” scrisori de dragoste. Credeti ca intre ei s-a schimbat ceva? Nici vorba. Dupa terminarea scolii s-au casatorit si eu le-am botezat copilul. Ce dovada mai mare trebuie pentru felul cum lucreaza chimia? Nu este nimic mai frumos si mai tulburator ca privirile ochilor de indragostit care spun povesti de iubire pe care cuvintele nu le pot ingana sau asterne pe hartie.
Si pentru ca iubirea ocupa un loc atat de importat in viata oamenilor, i s-a inchinat o zi din cele mai vechi timpuri, chiar inainte de crestinism, asa cum este sarbatoarea Dragobetele. E celebrata in ziua de 24 februarie, in anotimpul rece, dar tine inimile calde, caci “Dragobetele saruta fetele”, cum este vechea zicala romaneasca. Se spune ca Dragobetele, feciorul chipes si puternic al Babei Dochii, aduce iubirea in casa si in suflete. Acest tanar neastamparat si navalnic este fratele mai viril al mai firavului Sf. Valentin, Cupidonul american, care isi arata amorul cu inimioare rosii strapunse de sageti si ravase parfumate. Virilitatea Dragobetelui este o creatie in spiritul locului, tipic unei culturi dionisiace. Balcanicii sunt mai infocati, mai intaratati, mai puternici, mai voluptosi decat fratii lor de peste ocean. Zona Carpato-Dunareana duduie de forta si barbatie.
Pentru omul arhaic, ziua de Dragobete era semnul sosirii primaverii. Era prima zi cand se vorbea despre pasari si plante, semne ale innoirii naturii, cand pasarile presarau bucurie, iar plantele si florile incantau simturile pe plaiurile mioritice. In aceasta zi se “logodesc” pasarile. Datorita vechimii, aceasta zi a dat nastere la multe si frumoase obiceiuri care s-au pastrat la sate si care nu merita epitetul de “rasuflate”.
In ultimii ani, la oras, tinerii dornici de innoire, incurajati si de comert, ii fac tot mai mult loc zilei de 14 februarie, Valentine`s Day, zi inchinata iubirii in amintirea Sf. Valentin. Romanii stiu destul de putin despre acest Sfant care a fost executat in anul 269 la 14 februarie pentru ca a favorizat casatoriile interzise de imparatul roman Claudius. Acesta nu isi putea aduna ostasi pentru prea multele razboaie purtate. Socotind ca barbatii nu doreau sa isi paraseasca sotiile, a interis casatoriile. Preotul Valentin, a cununat in secret perechi de indragostiti, si-a atras moartea si a devenit martir.
Va puteti inchipui cum ar arata omenirea daca ar fi lipsita de acest sentiment de rotunjire a propriei fiinte, care sta la baza vietii, refugiul celor asupriti, acoperamantul celor dezgoliti, speranta celor deznadajduiti, hrana celor infometati, apa celor insetati ?
Dar cum ar fi daca, macar numai pentru o zi, iubirea ar fi stapana pe toate inimile, iar oamenii s-ar imbratisa si ar canta “Toti pe lume frati noi suntem”?

Elena Buica- Toronto

PASCU BALACI DESPRE „MISTERUL LUI IISUS”

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Cei mai importanti poeti si scriitori ai Oradiei s-au reunit la Libraria Gutenberg din municipiu, pentru a participa la lansarea volumului “Das Mysterium Jesu” (“Misterul lui Iisus”), semnat de scriitorul si dramaturgul Pascu Balaci. Cartea a fost prezentata de poetul Ioan Moldovan, directorul revistei „Familia”, iar invitatul de onoare al evenimentului a fost PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea. Un grup de elevi de la Liceul Teoretic German “Friedrich Schiller” din Oradea a citit din volum in limba germana, de asemenea, si dr. Lucian Munteanu.

„Ma bucur foarte mult ca suntem impreuna in aceasta zi, ca s-a nascut acest volum pentru care si eu sunt «vinovat». In toamna, cand trebuia sa merg la Roma, Pascu Balaci mi-a adus aceste sonete traduse in germana sa le duc Papei. I-am spus atunci ca ar fi bine sa le publicam pentru ca una e sa dai sonetele pe niste foi A4 si alta sa mergi cu un volum. Si asa s-a nascut aceasta carte”, le-a marturisit PS Sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, celor prezenti ieri la lansare. Ierarhul a mai mentionat ca acest volum cuprinde sonete deosebite, referitoare la credinta, la ceea ce are omul mai profund si ca, lecturand aceasta carte, cititorul va gasi, dincolo de omul Pascu Balaci, o parte din sufletul sau care ni se ofera.

Pentru a intra in atmosfera sonetista a poeziei germane, cativa elevi din clasa a IX-a A de la Liceul Teoretic German „Friedrich Schiller” din Oradea au citit din volum in limba germana. Este vorba de: Anca Romocea, Ioana Florea, Vasile Timis, Larisa Gug si Marcel Barbut. De asemenea, si dr. Lucian Munteanu, a fost invitat de autor pentru a citi din volum in limba lui Goethe.

„Volumul lui Pascu Balaci trebuie considerat ca o tentativa a poetului de a-si transmite mesajele si intr-o alta limba, de data aceasta in germana, prin intermediul poetului si traducatorului Josef Johan Soltesz. Traducerea a fost realizata inainte ca realizatorul ei, traitor la Satu Mare, sa fi trecut la cele vesnice”, ne-a spus poetul Ioan Moldovan, directorul revistei Familia, mentionand ca Pascu Balaci este un sonetist cu o bogata infaptuire lirica in acest gen pretentios si oarecum cazut intr-un con de umbra astazi.

„Se poate spune ca personalitatea scriitorului se defineste prin cultivarea a doua genuri: teatrul si poezia (aceasta mai ales in forma fixa a sonetului). In amandoua directiile, Pascu Balaci s-a ilustrat prin numeroase aparitii editoriale. Nu mai putin de 10 volume de sonete a publicat pana acum.

Cartea lansata este o editie bilingva, cumuland volumele anterioare Sonetele catre Iisus” si Viata lui Iisus in treizeci si trei de tablouri, din 2002, respectiv 2004″, a mai adaugat Ioan Moldovan. De altfel, critica a semnalat la timp faptul ca pentru Pascu Balaci a scrie sonet este o provocare a dorintei de implinire prozodica prin abordarea faptului biografic, dar mai ales pe teme fundamentale ale culturii omenirii.

Loredana IONAS
27 ianuarie 2011
Oradea

Sacrificiul iertarii

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.” 1 Petru 2 : 24
Pacatele omenirii apasau ca o povara pe umerii Lui. In trupul Sau fara vina, negreala pacatelor lasa urme adanci de necuratie, de nelegiuire, de blestem. Si ce imagine crea! Picioarele acelea prafuite de drumurile colindate erau strapunse de cuie si sangele curs din ele se prelingea in josul crucii. Mainile Sale care altadata vindecau felurite boli, mangaiau obraji brazdati de lacrimi, alinau dureri, erau si ele strapunse de cuie. Intinse pe lemnul crucii, ele pareau sa cuprinda toata omenirea intr-o imbratisare calda de mama iubitoare ce stie a ierta. Fata Lui, pana nu demult senina si zambitoare, inca mai pastra din blandetea-I aparte. Buzele Sale se inchisera intr-o dureroasa tacere, urechile Ii auzeau cuvintele injurioase rostite la adresa Sa, precum si plansul sfasietor al inimilor care au crezut in El. Dar ochii, ochii erau aceiasi! Privirea la fel de patrunzatoare si de adanca de puteai sa te afunzi cu totul in caldura-I binefacatoare.   
Omul din El suferea cumplit chinurile groaznice, urmele batailor nemiloase, cuiele din maini si din picioare, coroana de spini de pe frunte. Insa mai grea decat durerea fizica era cea interioara: lupta mintii. Dar El stia ca pentru aceasta venise: sa rascumpere omenirea prin moartea Sa pe cruce. Nu conta voia Sa, ci voia Tatalui ceresc si acum El implinea planul de salvare de sub robia pacatului. Si mai stia ca nici chiar moartea nu-I va putea sta in cale caci dupa trei zile o va birui, inviind dintre cei morti si apoi se va ridica inapoi la cer langa Tatal Sau. De aceea, acum, cu un efort sfasietor isi striga Tatal si isi incredinta Duhul in mainile Sale. Cuvintele zburara in ecouri naucitoare pana la ceruri asteptand parca un raspuns de acolo. Dar in cer e tacere…

Cristina Magdalena Francu

SARBATOAREA REGILOR MAGI LA MADRID

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

MOTTO:
„Oriunde m-as afla,
niciodata nu voi uita
ca sunt romanca! (MMT)

Traditia spune ca trei Regii Magi (cunoscuti si ca „Regii Magi ai Orientului”), au pornit ghidandu-se dupa o Stea, numita „Steaua Bet-Lehem-ului” tocmai pentru ca aceasta i-a condus pana la Bet-Lehem (orasul painii, in traducere), unde au cautat pe Pruncul Isus Hristos, recent nascut, pentru a I se inchina, a-L preamari si a-I oferi daruri: aur (un dar special ce se oferea numai Regilor, reprezentand bogatia), tamaie (dar deasemenea special ce se oferea numai Sfintilor, reprezentand natura divinitatii Sale) si smirna (compozitie folosita la imbalsamarea mortilor, reprezentand suferinta si moartea prin care urma sa treaca Mantuitorul). Preluat din sursa biblica, acest obicei a ajuns si in Spania sa imbrace forma unei traditii, in care copilasii scriu Regilor Magi scrisori de cerere a unor cadouri mult dorite de ei, iar acesti „Regi” buni se si grabesc sa le-o indeplineasca, daca parintii copiilor respectivi confirma ca iubitele lor odrasle au fost intr-adevar cuminti si silitori la invatatura.

„Bet-Lehem”, in ebraica si „Betleem” in romaneste). Spaniolii numesc „Belén” (dupa numele orasului), lucrarea aceasta artistica ampla care reprezinta anumite scene miniaturizate, din Evanghelie, legate de tema Nasterii Mantuitorului, cuprinzand calatoria  dupa stea a Magilor spre Bet-Lehem, staulul cu Pruncul si parintii Sai, si pastorii  cu oile lor anuntati de inger. Oamenii monteaza langa Pomul de Craciun si acest „Belén”, cu participarea expresa a copiilor si nepotilor lor.

Ziua de 6 Ianuarie reprezinta in Spania o foarte mare sarbatoare, care depaseste cu mult trecerea de la un an la altul din Noaptea de Revelion, spre exemplu. De ce? Pentru ca este sarbatoarea mult aseptata de copiii lor! Si cum sa nu fie, cand de sapte ani consecutiv si eu am vazut cum, biblicii Regi Magi ai Orientului, dupa ce au trecut prin Finlanda sa-si ia in primire saniile cu renii gata inhamati si cu sacii plini doldora de jucariile mult asteptate si cerute de copiii intregii lumi? In Spania ajung cu exactitatea ceasornicelor elvetiene pe 5 Ianuarie. Fac ei cum fac acesti Regi buni si, in noaptea de 5 spre 6 Ianuarie, cand toti copiii dorm, intra tiptil in casele oamenilor pentru a lasa darurile cerute langa Pomul de Craciun (el Arbol de Navidad) si Belén-ul lor frumos.

Imi trece prin minte ironia tatalui meu, care ne spunea, cand am mai crescut si noi mai mari ca, in Romania, tot niste „regi” condusi de un ”gerila” calare nu pe o sanie, ci pe un tanc, au adus copiilor romani, fara ca ei sa le fi cerut astora asa ceva, un comunism rosu in sacii lor, in loc de jucarii. Asa ca de atunci, din 1945, cumparam noi, parintii, jucarii copiilor… Iar dupa 1989, constatam cu totii cum tot acestia, ii impiedica pe Mos Craciun adevarat si pe Regii lui Magi, facandu-i sa vina din ce in ce mai mai rar si tot mai sarac incarcati pentru copiii plebeilor, si din ce in ce mai des si mai bine incarcati cu daruri doar pentru odraslele politrucilor, pentru ca este mosul lor…

Zi de sarbatoare in Madrid, dar cu ploaie si frig. Mijloacele de transport circula, ca intotdeauna in astfel de zile, la intervale mai mari de timp, pentru ca majoritatea madrilenilor sunt in toiul sarbatorilor. Am urcat in autobuzul gol, in care doar doua persoane mai priveau ganditoare, ca si mine, la picaturile ce se scurgeau pe geamuri. Traseul pe care de obicei il parcurgeam in 30-40 de minute, acum l-am facut in mai putin de un sfert de ora, caci si soselele erau goale. Apoi am luat Metroul: la fel de gol si acesta! Iar pe peroanele statiilor, nimenea nu-l mai astepta…

Am ajuns la servici. Lucrez ca bucatareasa la o doamna in varsta care a adus pe lume doisprezece copii, asa ca, atunci cand se strang cu totii (cu ocazia unor astfel de evenimente), eu numar de la patruzeci de persoane in sus. Intru in bloc si sun la usa. Prin usa capitonata razbat glasurile vesele ale copiilor. In sfarsit mi s-a deschis usa. In fata ochilor mei mi-a aparut o imagine de povesti, un Univers al jucariilor prin care inota o multime de copii de toate varstele intr-o veselie imposibil de descris in cuvinte, despachetand inca la darurile primite din partea Regilor Magi, care au avut grija sa scrie pe fiecare pachet chiar si numele copilasului destinatar (amanunt ce a trezit si-n mintea mea imaginea vremurilor copilariei mele). Imensul salon, numai eu mai stiam ca este salon, caci copiii l-au transformat, intr-un timp foarte scurt, intr-un fel de supermarket foarte dezordonat: pe fotoli, pe canapele, pe mese si pe polite chiar, numai jucarii. Nici nu am apucat sa-mi trag bine sufletul, caci marea de copii m-a si incercuit:
– Mariana, uite ce mi-au adus mie Regii!
– Uite ce mi-au adus mie, Mariana: un catelus adevarat, …viu! – imi zice alt copilas.
Puisorul de catelus pufos si negru ca taciunele, ma privea speriat, cu frumosii sai ochisori. L-am mangaiat si eu, transmitandu-i pace si liniste caci, daca el nu putea realiza, eu eram sigura ca nu va ajunge niciodata in strada, fara stapan, rabdand foamea, precum multi catelusi patesc ceea ce patesc deopotriva si copii si batranii – dupa 30-40 de ani de munca – si azi inca prin Romania mea, cea de dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial…
– Si cum se numeste catelusul tau?
– Haco!
Acest nume vine din filmele de desene animate, de unde am dedus ca va creste foarte mare!
– Tu i-ai pus acest nume frumos sau Magii?
– Asa le-am scris: sa-mi aduca un catelus pe care sa-l cheme Haco, si asa mi-au adus!
– Inseamna ca ai fost cuminte!
– Desigur!
Am privit cateva secunde peste tot, dand roata cu privirea, cutiile, hartiile, cadourile si multimea de balonase care au inundat intreg salonul de la un colt la altul: un adevarat magazin de jucarii cum era pe vremea parintilor mei ”Romarta copiilor”. Apoi am inaintat incet-incet spre bucatarie. Dar tot n-am scapat:
– Mariana! Mariana!
– Da, Jaime! Ce s-a intamplat?
– Uite ce mi-au adus mie Regii!
– Un trening alb frumos!
– Bravo…! Am incercat eu sa-l aprob, dar am fost intrerupta…
– E de „Real Madrid”! Nu vezi? – zise el aratandu-mi emblema. E original! Si mi-au adus si o minge cu toate semnaturile „galacticilor” (asa-s numiti jucatorii acestui Club).
Am privit curioasa acea frumoasa emblema a clubului, pentru ca si sotul meu tot cu ei tine, gandindu-ma ca un astfel de echipament, chiar daca este pentru un copil mic de numai cinci anisori, nu este de loc ieftin.
– Inseamna ca vrei sa ajungi si tu unul ca ei?
– Claro!
Am reusit insfarsit sa strabat acea „mare” involburata de jucarii si copii, si sa intru in bucatarie, adica intr-o alta „mare”… de farfurii si de tot felul de vase. Dar un cor puternic de oameni mari si copii ma strigara iar:
– Mariana! Mariana! Lasa, treaba mai tarziu… Vino sa iei si tu o felie de „roscon”. Acesta este un cozonac traditional de forma unui colac, care se face, ca marime, in functie de cat este familia de numeroasa. Asa ca va puteti inchipui cat de mare era roscon-ul lor! Acesta se taie in jumatate pe toata circumferinta sa, se presara cu surprize, cu  pachetele, cu jucarii micute si bani, de la 1 euro si pana la 50, 100… dupa cat il tine punga pe fiecare! Se tapeaza cu un strat gros de frisca peste care se aseaza cealalta jumatate a roscon-ului. Apoi se taie felii in functie de numarul de persoane. Exista sansa ca unul sa ia o felie fara nimica, iar altul sa ia o felie cu doua sau trei pachetele, insa fiecare viseaza desigur sa o ia pe aceea cu bancnota cea mai valoroasa. Am luat si eu o feliuta, multumind pentru amabilitatea lor si inscriindu-ma, cu bucurie bineinteles, in fastul acesta traditional spaniol. Am avut parte si de un pachetel, nu cu „lozul” cel mai mare, dar nici cu jucarie, ci cu cinci euro! Traditia zice ca, indiferent de suma, daca iei felia ce contine un ban, vei avea parte de bani in anul respectiv! Apoi m-am retras la treaba mea, traversand inca odata salonul plin de copiii fericiti de jucariile primite…

Am intrat iar in bucatarie. Din salon se auzeau rasete si voie buna, iar de afara ploaia plesnind geamul cu picarurile ei mari si reci. Mohorata vreme! Dar ce conteaza daca in „tara” este cat de cat bine, in casa este cald, si o femeie octogenara este inconjurata de nepoti si stranepoti, frati si surori, fii si fiice, nurori si gineri? Si chiar daca nu ai avea o asa splendida familie, daca le ai pe primele doua, adica… Tara ta, in care sa fie bine, si casa ta, in care sa fie cald, tot gasesti si tu o familie prietena sau cativa vecini mai apropiati, sa petreci si sa te bucuri din plin de o asa sarbatoare… Sa nu fii singur, asta cred eu ca cel mai mult conteaza!

Gandul meu a inceput a colinda spre meleagurile din care imi trag seva. Fericirea si chiotele copiilor transmiteau pe unda nevazuta a gandului, multumiri in sufletul parintilor lor retrasi, discutand de-ale lor, din care nu va lipsi niciodata aceasta „criza”, desigur. Valtoarea acestei veselii contagioase – ca si latina in mijlocul latinilor -, face aproape imposibil sa poti distinge care este cel ce are totusi un serviciu de indeplinit, prin toata aceasta harmalaie. Absolut toti isi aduceau vasele folosite la bucatarie, iar fetele mai tinere au datoria, dupa legea casei, de a ma ajuta, cand sunt „incoltita” de prea multa treaba. Familie mare, bine educata si ordonata de cel care ar fi fost azi si el alaturi de batranica mea, daca nu ar fi plecat la cele vesnice. Ea stie o „lectie” de la raposatul ei sot si nu vrea, nici in ruptul capului, sa se abata de la ea. Am auzit-o odata „ordonand” putin mai taios unui fiu ai ei, cam insistent in ce priveste chestiunea de „bursa si actiuni”: „Mie imi pui procentele actiunilor in Banca Englezeasca, si gata! Ai inteles?” Batranii stiu ce stiu, si stiu bine! Am inteles si eu, nu doar ea, ca in Spania sunt la conducere „socialistii”, ca si… in Romania – doar ca la noi toti sunt dintr-acelasi drac – care peste tot in lume, unde au pus mana pe putere, nu se pricep sa faca altceva decat somaj mare, intrigi sociale si crize economice interne. Iar acum iata-i declansand o noua Criza Mondiala…

Doamne, cati copii romani nu au in aceasta iarna cizmulite sau ghetute in picioare sau o hainuta mai grosuta sa le tina de cald? De jucarii, aproape ca nici nu imi vine sa Te mai intreb! Prin satele izolate ale Tarii, cati inoata prin nametii de zapada zilnic, spre scoala si apoi spre casa, pentru a primi lumina cartilor? Ma gandesc, ca orice mama ce nu traieste de pe urma politicii, la copiii saraci ai Romaniei, pe la care Mos Craciun nu poate inca sa vina si nici macar pe Regii Magi nu poate sa ii trimita… Ce-or avea ei pe masa de aceste sarbatori? Caci, despre parintii si bunicii lor stiu sigur ca au impozite mari pe salarii si pensiile si ajutoarele de somaj sau sociale taiate! Anul trecut mi-am vizitat fina botezata de mine, care este mare acuma, dar are fratiori mai mici, care mi-au cerut „crenvursti”, cand i-am intrebat ce vor sa le cumpar, nicidecum o jucarie, desi eu le adusesem banane si portocale!

Prin ziare se face apel de solidarizare cu cele doar 20 (douazeci) de familii ce abia mai rezista inca expropierilor din Rosia Montana! Politicienii lui Iliescu au vandut toata industria si agricultura, „la fier vechi” zicand ei, ca sa nu le inteleaga toata tara jaful practicat. Astia, ai lui Basescu, vor sa vanda muntii… Oare dupa ce vor vinde tot, vor pleca de pe capul nostru? Ma tem ca nu!

Torentul de bucurie in care am lucrat pe 6 ianuarie mi-a amintit de traditionalele obiceiuri si datini pe care le are poporul roman, in timpul frumoaselor noastre ierni. Mama din mine, isi vede iarasi copiii colindand si isi aminteste cum, intr-o iarna, mi-au venit acasa cu un catelus tot asa ca Haco de micut:
– Mama, uite ce frumos e! E ciobanesc! I-au pus numele „Ursu”. Si pana a murit, Ursu i-a condus pe copiii mei zilnic pana la scoala si apoi venea singur acasa. Mergea cu noi la cumparaturi si ne astepta linistit afara, in fata magazinelor, fara sa fi absolvit nici o scoala inalta de dresaj. Niciodata nu a sarit nerabdator cu labele pe masa, cand noi mancam, caci stia ca la sfarsit toate oasele erau ale lui. In curtea noastra nu a putut intra niciodata cineva strain, daca noi nu eram acasa. Punea doua labe pe gard si, fara sa latre, il privea atata de serios pe cel ce incerca sa intre in curte, incat acesta trebuia sa inteleaga ca „nu este nimeni acasa” si deci, nu are la ce intra.

Azi copiii mei sunt mari si voinici. Ar putea fi de folos tarii, dar „Tara lui Basescu” si a pdl-ului sau, nu are nevoie nici de ei si nici de alti tineri, indiferent de cata pregatire ar avea, fie ei chiar si medici. Dar are o foarte mare nevoie de politicieni, de cati mai multi politicieni. Pentru acestia Romania a devenit „tara politicienilor”, azi ai lui Basescu iar maine a altui neom poate… Are bani asa de multi incat isi permite pana si luxul de a-si tine slugile pe bani de la buget prin toate tarile pe unde muncesc romanii, pentru a le face propaganda politica, campanii electorale, intr-un cuvant: pentru a-si „spala” astfel hotiile si jafurile lor economice. Am avut ocazia sa aud doua astfel de persoane discutand – activiste ale lui Branza Gabriel, deputat in parlamentul tarii si presedinte al pdl-diaspora, cel care l-a scapat de o motiune pe Basescu, cu ajutorul bisericii sale adventiste din Castellon, condusa de varul lui Daniel Ionita – una fiind chiar presedinta pdl-Madrid, doamna Dorina Sisu, care se mira pe ce-o fi venit factura Vodafone a telefonului sau mobil… de 800 de euro, la plata?

As alunga imaginile crunte ale copiilor, malnutriti si exploatati in toate felurile criminal posibile, din Africa, dar nu pot! Imaginea acelor copii doar piele si os, intr-un secol in care si un „discapacitat” a putut calatori in Cosmos, …pentru ce?, pentru a ne da el o „certitudine”: ca nu exista Dumnezeu, din cauza ca nu l-a putut vedea el. Le-o fi fixat, acest sarman om de stiinta, poate si vreo ora de audienta, iar Ei, Dumnezeu si Domnul Isus Hristos, nu au binevoit sa se prezinte la el… Noi Romanii putem comunica lumii intregi, deci si acestui „discapacitat” marunt la suflet, certitudinea noastra: exista oameni fara Dumnezeu si fara suflet, iar noi nu mai scapam de ei de 66 de ani!

Singura mea „salvare” imi este aceasta harmalaie de copii fericiti, care ma obliga sa-mi tin lacrimile in frau si… munca ce trebuie sa o fac! Si desigur, felul familiar cu care sunt tratata, pana nu stiu cand, caci este criza si aici…

Mi-as dori intr-o zi sa aud pe posturile de radio si televiziune romanesti, ca guvernantii de ieri si de azi isi vor cere la unison iertare de la natiunea romana, care a fost atata de indulgenta si de rabdatoare cu ei, si indemnul de a o lua impreuna de la capat, cu cinste si onestitate. Abia atunci voi crede si voi avea si eu certitudinea ca Mos Craciun va fi lasat sa intre cu jucarii si felurite daruri in toate casele copiilor din Romania. Iar acolo unde va sti ca nu mai poate ajunge, isi va trimite cu siguranta Regii Magi sa ii salveze onoarea, caci eu il cunosc, stiu ca este un „Mos de cuvant”, si mai stiu ca azi nu poate ajunge cu cadouri la fiecare din copiii nostri, din cauza politicienilor iresponsabili pe care ii avem! Tuturor acestor „regi” rai si neomenosi… sa le fie rusine!

Fie ca speranta sa nu ne paraseasca, ba din contra, chiar aceste imporante si semnificative neajunsuri, ce vrand-nevrand le traim, sa ne uneasca mai mult, pentru ca la momentul potrivit, sa-i inlaturam definitiv pe toti acesti „regi” hoti si mincinosi ce ne guverneaza azi, si sa alegem in locul lor pe Regele Nostru, cel care a fost gonit tot de ei si nicidecum de Natiunea Romana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Maricuta MANCIUC-TOMA
Madrid, Spania
Ianuarie 2011

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Marturii si  marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995.  Provenind dintr-o familie  traumatizata, la un moment dat a  plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara.  I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice  refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda  un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin  trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria  este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori  voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea  de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea  din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare  sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare  si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o  criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica  –  feed back –  (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul  sarac de pe dealul Hunedoarei,  este evocata indraznet si cu har narativ,  prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura  cripto-comunista  din 1989 si imediat  – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina.  Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul  Ligiei  Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in  romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita  proprie si  experimentul  misionaristic  al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor,  pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar),  Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc.  si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat  cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ:  ii cunosc efortul de a  fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip


Taina lui EMANUEL

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, TheologyLeave a comment

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu  a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14  vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii”  (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.

Reflections on the Practice of Love

On By nelursIn Christian Perspective1 Comment

This was the first Christmas we celebrated without my father’s physical presence among us. His absence made the joy of celebrating Christ’s birth bittersweet. Though we all remarked on his physical absence, in spirit, we all felt that he was among us. We missed him most when the time came to say the prayer at the Christmas Eve dinner table. This had always been his task. Always eloquent in his prayers, he would enumerate our blessings and give thanks. Invariably, he would give praise for each family member and pray for togetherness. His prayers would always end with the same final words: “We pray this in the name of our Lord and Savior, Jesus Christ, Amen.” We decided to re-publish his 2007 Christmas article, “si Totusi Iubirea…” in part because we missed seeing his words printed in the newspaper, and in part because the article’s message uncovers new meanings in the present context. I have been having mental discussions with him lately, as we would often have when he was in life. You see, my father taught me the art of discourse, because he would always start with an interrogation of premises, followed by a Socratic method of questioning that would develop the exchange patiently.

Usually, we would come to a communicative understanding or an impasse, depending on how the argumentation process would unravel. Few people appreciate this kind of engagement, because it requires a collaborative process. Like a game of chess, each argumentative move matters, and one cannot move on to the next phase until the other discussant agrees to move that way.

You will note that in Cristian Ioanide’s article, “si Totusi Iubirea…,” he argues for Christianity’s uniqueness among the religions of the world using two principal arguments. The first, he says, is that Christ did not seek to prolong the time He lived among His disciples in order to perfect their understanding of His teachings. Rather, Christ came to spread His message and to suffer a premature death. (El a venit doar sa-si lanseze mesajul Sau si ca sa sufere o moarte prematura si napraznica.) This message is found most summarily in John 3:16 and was sublimated in Christ’s resurrection in order to prove the message’s veracity. The second argument has to do with the fact that Christianity, unlike other religions, does not give a strict code of laws to follow. The divine logic embedded in the message is therefore much more mystical and ephemeral, though certainly not relativist:

“Credinta crestina este singura religie care da frau liber discernamantului. Iar discernamantul este o pictura din maretia lui Dumnezeu.Iar Dumnezeu este nesfarsita Dragoste.Iar Dragostea este mai presus de reguli, si deci, de Lege.Apostolul Pavel, acel superb matematician al crestinismului, spune: Acum, deci, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea… iar dragostea nu va pieri niciodata.”

To recap the divine logic’s movement: the Christian faith encourages the exercise of free will and discernment; good discernment corresponds with an incarnation of the greatness of God; God is limitless Love; Love is higher than rules, and therefore above the Law. In the final calculation, as St. Paul states, there remain faith, hope and love, but the greatest of these is love.

Indeed, the absence of strict rules and regulations in the Christian faith has made the practice of love uniquely susceptible to interpretation. I am reminded of Fyodor Dostoevsky’s novel, The Brothers Karamazov, where Ivan undertakes a timeless philo-theological question: why would God, if He is a good God, allow the suffering of innocent children? This reality seemed particularly evil to Ivan because presumably children do not yet have the consciousness and intentionality of sinners. The most long-standing answer to this question has been as follows: for humans to truly possess free will entails that God cannot dictate or fully determine our actions. If this were the case, we would simply be automatons. Rather, we must choose to do good in the world and choose the practice of His commandments to love one another and to love God above all else. So, to answer Ivan in The Brothers Karamazov, it is not so much that God allows the suffering of innocent children but that humans choose evil over the practice of love.

In abstraction, discerning the practice of love over evil appears to be relatively simple and straightforward. Placed in specific contexts, however, a number of complications may be raised. Take for example the current economic crisis prevalent throughout the world and in the United States. Clearly there are those who know that their actions have caused widespread suffering for others. Homelessness, displacement, the inability to sustain one’s family due to joblessness, hunger—these are not small evils to structurally instantiate at a political-economic level because of the exorbitant greed of a few. (Those who think that the culprits are not so clearly demarcated should read about the political corruption cases, pyramid schemes, people walking away with millions while claiming innocence, and a government that continues to provide bailouts without strict regulations to the banks and industries that got us here in the first place.) What does love look like vis-à-vis these purveyors of suffering? Should we forgive them? Should we recognize our own culpability in these structures? Should we accept the inevitability of greed’s consequences in the world and claim that nothing is new under the sun? Or would the practice of love actually require collective action whose aim is to establish conditions that are conducive to the proliferation of love, faith and hope?

My point is that a desperate socio-economic context creates deep paradoxes in the practice and instantiation of love. Put differently, some contexts encourage the practice of love while others perpetuate divisiveness, radical stratification and denigration. What, then, is our duty in the present moment? Is it primarily to our own families, to their well-being? Or, would the practice of love that Christ commands direct us to focus on saving the entire community? What if saving the community entails that our own family fares worse in some respects? To take another difficult socio-economic context, how might one instantiate the practice of love in the context of the present Israel-Palestinian war? What does the practice of love look like when radically unequal power relations structure a socio-political setting?

Often, people delimit the practical application of their love to a finite community. That community is defined in multiple ways: it might be as small as one’s immediate family or it might extend globally and transnationally. This raises another question: how should we define community? Do we define it as the Christian community? Do we define it locally? Do we define it as a group of people bound by a particular ideology and shared values?

In fact, Christ placed no limitation on the notion of community, insofar as He demanded that the practice of love be extended even toward one’s enemies. The elevation of Love above the Law eradicated the strict boundaries of community in place at the time of His coming. And as Cristian Ioanide mentions in his article, the apostles modeled the practice of love in a community as follows: “They devoted themselves to the apostles’ teaching and to the fellowship, to the breaking of bread and to prayer. Everyone was filled with awe, and many wonders and miraculous signs were done by the apostles. All the believers were together and had everything in common. Selling their possessions and goods, they gave to anyone as he had need. Every day they continued to meet together in the temple courts. They broke bread in their homes and ate together with glad and sincere hearts, praising God and enjoying the favor of all the people.” (Acts 2:42-47)

It is in times of difficulty, strife, scarcity and radical divisiveness that Christ calls upon us to practice love toward one another the most. It is in every day and in every act that He asks us to surpass our human tendencies and to choose the instantiation of love.
Paula Ioanide PhD
Portland, Oregon
http://www.romaniantimes.com

Traditie si Sarbatoare

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Fiecare popor isi are traditiile lui, fiecare familie isi cunoaste obiceiurile ei, fiecare om rutina lui, fiecare credinta datinile ei si fiecare lucrare uzantele ei. Functionam mai usor pe baza de stereotipuri stabilite cu multa vreme in urma, cu care ne-am obisnuit atat de mult, incat le executam mecanic, fara a mai gandi, fara a dori sa le schimbam, fara chiar a fi constienti ca o facem. Odata intrati in relatie de simbioza cu obisnuinta, acest mecanism mental atotprezent in lume, ii cedam treptat controlul, acordandu-i putere asupra actiunilor noastre si rang de a doua natura.
Luam mare parte din decizii in virtutea obisnuintei, unele din ele fiind doar reflexe declansate de necesitatile vietii zilnice, de circumstante, sau de alti factori exteriori. Ne traim viata sub imperiul obisnuintei si ne supunem schimbarilor inevitabile cu tot mai multa dificultate. De schimbarile evitabile ne ferim.
Traditia este memoria colectiva a unui grup, care o respecta, avand incredere ca istoria a verificat-o si validat-o ca atare. Traditia este obisnuinta ridicata la rang de noblete.
Cu cat fagasele sunt mai adanc sapate, cu atat mai confortabil calatorim pe drumul vietii, impingand carul spre o destinatie definita candva in trecut. Prin constrangerile pe care le impune inaintarii, fagasul garanteaza si destinatia ei, dar ramane mai fidel trecutului decat viitorului. In cuvintele lui Elbert Hubbard, traditia este ca un ceas care ne arata ce ora a fost candva in trecut.
Fara indoiala, traditia poate juca un rol pozitiv in istorie si credinta, ca factor stabilizator. Dar un accent exagerat pus pe traditie, in dauna altor factori, care contribuie la echilibrul necesar, poate preface traditia in frana a istoriei si a credintei personale. Venerata fara discernamant, traditia devine reflectarea in prezent a unui context istoric disparut, un anacronism tinut in viata prin mijloace artificiale. ”Traditionalistii sunt pesimisti cu privire la viitor si optimisti cu privire la trecut”, ne spune Lewis Mumford pe sub mustata.
Cat priveste religia, traditia cauta sa perpetueze in prezent credinta celor disparuti de multa vreme. Scriptura isi pierde treptat autoritatea ca singurul izvor al adevarului (revelat), in timp ce parerile inaintasilor castiga tot mai multa putere. Acumularile succesive de erori, interpretari date Scripturii de reprezentanti proeminenti ai traditiei si un bagaj de scrieri apocrife adunat de-a lungul secolelor, inlocuiesc treptat credinta inspirata din Cuvant. Rezultatul inevitabil va fi o credinta moarta a celor vii.
William Poteet relata in The Pentecostal Minister cum, in 1903, tarul Rusiei a observat o santinela postata undeva intre zidurile Kremlinului, fara ca locul respectiv sa justifice in vreun fel nevoia unui ostas. Nu era nimic de pazit acolo. Punand sa se faca cercetari, afla ca in 1776 tarina Ecaterina cea Mare, plimbandu-se intr-o zi pe domeniul palatului regal, a zarit acolo prima floare a primaverii.
– ”Pune-ti aici o santinela; nu cumva sa calce careva pe ea”, a poruncit tarina.
Nimeni n-a indraznit ulterior sa revoce ordinul tarinei si astfel, vreme de peste o suta de ani, fara intrerupere, mii de soldati au facut de straja pe mormantul anonim al unei flori de primavara.
De obicei, traditiile nu se nasc intentionat, ci cresc din seminte aruncate ca din intamplare, de multe ori fara a se mai sti de catre cine, dar odata ajunse la rod, ne uimesc prin vitalitatea lor. Este nevoie de un spirit treaz, chiar eroic, pentru a avea curajul sa introduca o modificare in traditie si uneori de un set de circumstante favorabile pentru ca schimbarea sa fie implementata.
Gelu Arcadie Murariu,
Oregon City, Oregon