„Am fost doi învingatori… fiecare în felul lui” – a rostit George Cusa pe 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconveneasca din Constanta, cu ocazia lansarii volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viata despre Eugen Stefanescu, prietenul sau din tinerete.

Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iata ce se poate spune în cuvinte putine despre cariera lui Genu Stefanescu, cum îi spuneau prietenii.
„Îti dau în primire toata averea mea strânsa de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va ramâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învatat ca oamenii simpli sunt mai aproape de cele ceresti, mai buni si fara ascunzisuri” – i-a spus Stefanescu lui George Cusa în anul 2002, la resedinta sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazata pe toate materialele si notitele ce i le încredinta atunci.
Astazi, când stau fata-n fata cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulam împreuna filmul vietii unui om, care dupa cum bine spunea cineva, a traversat Dunarea ca pe o granita între puscarie si libertate, spre a-si împlini destinul departe de tara.
Nea Mitica Sinu îmi prezinta frânturi din istoria vietii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iata, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreuna cu mine, încercam în locuinta Sinu din Phoenix, Arizona, sa adunam piesele unui puzzle numit viata în exil si sa le asezam în pagini de carte…
Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia si Franta si s-a îndreptat cu amicii sai spre Paris, detinea o schita primita de la Vasile Târa – bistriteanul îndragostit de carte – si Eugen Stefanescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am întâlnit peste câtiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitica la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.
Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagarele iugoslave. Apoi, s-au revazut la Paris si ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia sa petreaca mult timp în compania unui om cu o istorie interesanta, inteligent, cult, cu o ambitie de invidiat si cu un caracter puternic ancorat de realitatea traita mereu cu demnitate, si care în ciuda scolilor înalte absolvite, iubea compania si sinceritatea omului simplu, mai putin sofisticat.
De la Constanta… la Ogradina
La scurt timp dupa nasterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învatatorilor Ion si Virginia Stefanescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânara pereche sa se mute, de la Bârlad, în localitatea Nicolae Balcescu din judetul Constanta – era o criza acuta în învatamântul dobrogean, pentru ca în 1896, Scoala Normala din Constanta fusese desfiintata si erau comasati aici institutori din toata tara.
Termina cursurile scolii primare din localitate si apoi continua studiile la sectia umana a Liceului „Mircea cel Batrân” din Constanta. Aici se împrieteneste cu George Cusa, cel care asaza în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vietile lor paralele si timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutatile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se vad.
În anul 1948, Eugen porneste pe drumul pribegiei, parasind România, pe când prietenul sau gusta amarul detentiei în temnitele comuniste. Genu devine student al Facultatii de Silvicultura în anul 1944, iar George urmeaza cursurile Facultatii de Filosofie, ambele apartinând Universitatii bucurestene. Îndata ce Cusa este arestat de catre comunisti, el însusi membru activ al Partidului National Taranesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Stefanescu împreuna cu doi dintre colegii sai, Tiberiu Ionescu si Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitica Sinu – parasesc tara, trecând Dunarea înot, în apropierea localitatii sârbe Ogradina si ajung în lagarele de munca si închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948…
Sapte luni în Iugoslavia
Asa începe pentru Genu Stefanescu drumul pribegiei, plin de piedici si încercari, dar în fata carora nu s-a dat batut. Un traseu plin de umilinte, de temeri si incertitudini va marca puternic existenta lui si-a prietenilor sai pe timpul celor sapte luni petrecute la sârbi.
De la Tekia, unde sunt adusi de granicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaste pe avocatul bucurestean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiatii sunt transferati la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagarele de munca, si, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care facea parte din grupul lor de studenti silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de catre oamenii rezistentei anticomuniste.
Dupa doua saptamâni de asteptare si nesiguranta, o noua repartizare îi conduce spre minele de carbuni de la Banovici. O perioada grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de munca, si nu numai atât. Aici sunt supusi în permanenta unor tehnici de tortura psihica, ce le va face viata un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagaristilor rostindu-se o fraza devenita obisnuinta: „Viata este scurta, numai suferinta pare sa o faca mai lunga”…
Fiecare zi care trecea aducea cu sine înasprirea conditiilor si cresterea nemultumirilor. Majoritatea refugiatilor îsi faceau planuri de evadare. Unii, mai curajosi, au reusit sa scape, în schimb cei care au fost prinsi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executati în fata celorlalti, spre a servi drept pilda de neurmat…
Spre sfârsitul lui ianuarie, sunt transferati la Zrenianin, unde sederea va dura pâna la 20 aprilie si va decurge cam în aceleasi conditii, ca la Banovici, cu aceleasi furibunde amenintari din partea sârbilor, dar si cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau executia celor mai îndrazneti.
Apropierea de libertate avea sa se produca curând prin transferarea grupului din care faceau parte Genu Stefanescu, Mitica Sinu, Tiberiu Cunia si Tiberica Ionescu, la fabrica de caramizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrator din fabrica, reusesc sa evadeze si sa ajunga la Trieste, în Italia. Se sfârsise cumplita viata de lagarist în tara straina si de-abia de-aici încolo începea exilul!
Italia si visul francez
La Trieste viata lui Eugen Stefanescu si a ortacilor sai cunoaste o alta fata a strainatatii, erau liberi si tratamentul de care se bucurau din partea autoritatilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagare sârbesti. Sederea la Trieste n-a fost de lunga durata, a constituit o perioada de relaxare si refacere psihica, absolut necesara pentru ceea ce avea sa urmeze în viata lor. Se aratasera zorii libertatii si cei trei studenti silvicultori – Genu Stefanescu, Tiberiu Cunia si Tiberiu Ionescu – începusera sa-si faca unele planuri. Sandu Ionescu ramasese la sârbi, repartizat în alta grupa de munca, dar se vor revedea la Paris.
La Trieste, în mintea lor se contureaza ideea de a ajunge în Franta, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, dupa parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoastem din relatarile lui nea Mitica si Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lânga Roma, si-apoi la Torino, tinerii trec granita italo-franceza.
Parisul îi întâmpina cu caminele Armatei Salvarii unde sunt gazduiti pentru început si beneficiaza de ajutorul organizatiei pariziene pentru refugiati, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplica apoi pentru Scoala Forestiera de la Nancy, recunoscuta ca fiind una dintre cele mai bine cotate unitati de învatamânt superior de profil din Franta, si devin în acelasi an, studenti la silvicultura, cei doi ani de studiu efectuati anterior în România fiindu-le echivalati.
Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiana
Doi ani de „transpiratie” intelectuala au urmat pentru Genu si prietenii sai „forestieri”, pentru ca, dupa ce sunt acceptati la Nancy, trebuie sa aprofundeze limba franceza, ca sa poata deslusi tainele padurilor. Inteligenta si ambitia, seriozitatea si rigurozitatea îl ajuta pe Genu si, dupa o munca titanica de doi ani, reuseste sa acumuleze un bagaj substantial de cunostinte care-i vor folosi în cariera stralucita ce-l astepta. Diploma de absolvent al scolii forestiere franceze va fi în viitor „pasaportul pentru lumea de mâine” – asa o numeste Genu, într-o scrisoare adresata parintilor sai.
Decanul facultatii, domnul Oudin, care le acordase credit înca din primul an de studii, multumit ca nu îi înselasera asteptarile, se ofera sa-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, si-i îndruma spre fostele colonii franceze. Dar curajosii români visau de multa vreme la padurile canadiene si fiindca limba franceza nu mai constituia o problema, se îndreapta spre zona franceza a Canadei, Quebec.
Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a ramas în Franta, de unde a plecat mai târziu în Elvetia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodata. Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada…
Parasea Franta care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral si material, unde se formase profesional, detinând în buzunar o diploma de absolvire a unei scoli renumite, cu care se mândreste Franta, profesorii si mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.
La scurt timp dupa ce s-au împlinit trei ani de când parasise România, la 31 octombrie 1951, Genu Stefanescu soseste în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traverseaza oceanul.
Buna dimineata, Canada!
De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viata si-apoi mai departe, numai Dumnezeu stie pe unde… Peronul garii din Montreal i s-a parut neîncapator pentru ceata de tineri veseli care venisera sa-l întâmpine împreuna cu Emil Onaca, prietenul sau. Au petrecut pâna seara târziu, sarbatorind sosirea lui în Canada. Peste putin timp, va lua contact cu o alta lume si-i va spune fericit: „Buna dimineata, lume noua, a Canadei!” Va încerca sa stearga din jurnalul sufletului sau paginile purtând în ele calvarul zilelor si noptilor de pribeag, ce pareau atunci a se sfârsi…
Timp de doua luni, locuieste la prietenul sau Caraghiaur si la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, pâna în 12 august 1953, lucreaza în padurile canadiene în divizia Clova apartinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca si prietenul si colegul Cunia, care lucra în aceeasi divizie dar la vreo suta de mile distanta, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adica de masurator al stivelor de lemne taiate în padurile apartinând diviziei respective. Traia departe de lume, alaturi de taietorii de lemne, în baraci… Limba franceza vorbita de catre colegi nu-l avantaja, pentru ca visa sa ajunga pe coasta vestica, pe malul Pacificului, asa ca începe sa învete de unul singur engleza.
Profita de concediile platite sau neplatite vizitându-si prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din tara uriasa în care îl trasesera funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate româneasca, care se straduia sa ramâna unita si sa pastreze comorile de suflet ce mai ramasesera intacte în viata din exil.
Urca o treapta profesionala, devenind masurator cu licenta, iar dupa un timp, în echipa cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al padurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârsitelor paduri canadiene. Aceasta perioada de observatori ai padurii este pentru cei doi real prilej de relaxare si de pregatire temeinica pentru ceea ce va urma în vietile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau sa prinda contur.
La 10 septembrie 1953 se îndreapta spre Vancouver, pe coasta vestica a Canadei, scaldata de apele Pacificului.
British Columbia – un alt început?
Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 si locuieste pâna pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile si petrecerile cu prieteni vechi ca Mitica Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii sai amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au ramas dragi amintiri.
Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, gratie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia si lui Amund Gronner de la Kamloops.
Ultimii ani petrecuti în exil, marcati de duritatea lunilor traite în lagarele titoiste si de toate framântarile si neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descopera decât în Kamloops. Fortat de împrejurari, se interneaza o perioada în spital si se trateaza. Pierduse 52% din sânge fara sa-si dea seama, datorita ranii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de exceptie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologica indescriptibila a restului de sânge. Se externeaza spre sfârsitul lunii august 1954 si îsi reia activitatea.
Se întoarce la munca si, datorita diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci usoare, care sa-i protejeze sanatatea înca subreda. Se bucura de prezenta si grija prietenilor si încearca sa-si pastreze optimismul, continuând sa creada în realizarea viselor sale. Are alaturi prieteni dragi, se sprijina si se încurajeaza reciproc facând greutatile sa fie mai usor de depasit si viata mai frumoasa. Unul dintre cei care-i sunt alaturi si cu care leaga o prietenie frumoasa este Mitica Sinu.
  Întâlniri de suflet
Eugen Stefanescu era deja în Canada atunci când nea Mitica parasea Franta pentru a-si continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revazut în Tara frunzei de artar, la Vancouver.
Atunci când se întâlnea cu Eugen Stefanescu, Dumitru Sinu se simtea în largul lui, pentru ca putea vorbi în tihna despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul sau, Genu cauta adesea compania lui Mitica, de care se legase de când îl cunoscuse.
Se vedeau mereu la o cafea povestita ore în sir un grup de prieteni din care erau nelipsiti monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elvetia, profesorul Ene, Victor Voinea si Titi Filip. Domnul Rosetti adora sa converseze în franceza cu Genu si cu nea Mitica, deoarece amândoi vorbeau cu usurinta limba lui Voltaire.
„Eugen era un tip calculat, educat si foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Frantei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultura generala solida, de nu te mai saturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenta scolilor absolvite în Europa Occidentala, Franta în speta, se simtea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât si din punct de vedere al cunostintelor profesionale ale absolventilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o data, si Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.
Lui nea Mitica îi placeau mult dezbaterile pe marginea cartilor citite, care se desfasurau de multe ori la el acasa. „Îl invitasem pe Genu la o ciorba. A venit fara ezitare si, cum a intrat în casa, m-a întrebat: E gata ciorba, mai? – E acolo în oala, e gata imediat – i-am raspuns si profitând de timpul ce-l aveam la dispozitie, am si deschis subiectul despre scriitorii rusi, pentru ca el îi citise aproape pe toti”.
Uneori se contraziceau pentru ca Mitica Sinu, având o memorie vizuala fantastica si reusind sa scaneze pagina de pagina, culegea principalele informatii si în circa patru-cinci ore avea imaginea clara a tot ce cuprindea cartea respectiva. Eugen Stefanescu îi spunea contariat, ca o carte de genul acela nu se poate citi în mai putin de doua zile. Mitica venea cu argumentul si-i povestea cu usurinta cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore… Si tare-i mai placea lui Stefanescu!
      Dor de Europa
La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificari în Okanagana Valley, traieste un moment inedit: în acea zona, considerata a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneste un tânar ciobanas, cu turma de mioare, care se tragea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o ferma acolo, în localitatea numita Kelowna, din apropierea orasului si continuau traditiile si îndeletnicirile deprinse într-o Bucovina dupa care tânjeau… Genu avea o structura sufleteasca aparte, era un sensibil fara asemanare; parasise România într-un moment în care nu avea de ce sa regrete, însa dorul de parinti, de casa, de tara îl macina si-i stapânea adesea gândurile.
Îi era dor de Europa, unde reusise sa obtina o diploma de la o înalta scoala franceza si-acum, în celalalt colt de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, si nici de diplome frantuzesti de la scoli prestigioase… Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru ca toate demersurile facute de el si de Tiberiu Cunia ramasesera fara finalitate. Asa ca, la sfârsit de martie 1955, lasa primavara canadiana sa-si plesneasca mugurii în voie si pleaca la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alaturi de Emil Onaca, doua zile care, în compania acestuia, faceau cât cel putin doua saptamâni de vacanta. În acel moment însa New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversarii Atlanticului spre „dragostea lui ranita”, cum îi spunea batrânei Europe…
Dupa zece zile de calatorie pe mare debarca la Barcelona în 16 aprilie 1955, traind alaturi de circa 100 de spanioli care parasisera patria lor cu 20 de ani în urma, în timpul Razboiului Civil, momente pline de emotie generata de revederea familiilor lor. Asista la tulburatorul spectacol din timpul debarcarii si da o raita prin Barcelona, iar apoi se îndreapta spre Franta, pe care o va revedea dupa patru ani…
Brat la brat cu amintirile – Paris si Nancy
Urmatoarele doua luni le-a petrecut la Paris. Genu Stefanescu ajunsese în „orasul luminilor” în ajunul Învierii. Dupa ce se instaleaza într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxa de pe strada Jean de Beauvais, unde putini îl mai recunosc, dar traieste emotia revederii cu prieteni si cunostinte vechi, cu care va petrece urmatoarele saptamâni la Paris.
Se revede cu Stoian Brailoiu, cunoscut în cercurile românesti din Paris cu numele de nea Braila, care, urmând sa plece în vacanta, îi ofera pentru o luna camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârsta decât Genu si nea Mitica si nu scapa niciun prilej de a face bine celor din jur.
Au petrecut de Sfintele Pasti, dar si de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosfera pur româneasca: ce petreceri cu bataie lunga si amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreuna cu câtiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.
Îsi propusese sa faca o vizita la Nancy, acolo unde deslusise pret de doi ani tainele padurilor si ale limbii franceze în acelasi timp, iar apoi urma sa ajunga în Elvetia, la Sandu Ionescu si la Tiberica Ionescu, în Maroc. Un program încarcat, dar si stresant datorita formalitatilor ce trebuiau facute pentru vizitele în Elvetia si Maroc, unde avea nevoie de viza.
Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regula. Pregatit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy si face un popas pentru câteva ore în orasul studentiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri si parcurge pe jos traseele de altadata, pe unde cu sase ani în urma facuse primii pasi spre o scoala de prestigiu… Ravasit de aducerile-aminte, refacând trasee preferate în cei doi ani de sedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor si imaginilor unui trecut nu prea îndepartat, apoi se îndreapta spre gara, pentru ca drumul sau continua spre Elvetia, unde-l asteapta Sandu Ionescu.
În „Tara cantoanelor” cu Sandu Ionescu
De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul si, de-acolo, cu rapidul pâna la Zurich. De-aici, ia un tren local pâna la Will, statia-n care trebuia sa-l astepte Sandu. Trece rapid de emotiille cautarilor în necunoscut, pentru ca prietenul sau nu-l asteptase, dar doamna Irma, sotia lui, era prezenta si l-a identificat automat.
Un catun cu câteva case, printre care si cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te facea sa te simti curat si liber, sa uiti de toate neplacerile vietii si sa te bucuri de frumusetea si linstea locului.
Întâlnirea din seara aceea cu prietenul sau i-a adus bucurie, desi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se nascuse Dan, unul dintre copii, un baietel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu si familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.
Dupa trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la parintii Irmei si cu multe ore de vorbit româneste – asa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îsi ia ramas bun de la familia Ionescu si se pleaca spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul si Tiberica Ionescu îl asteptau!
Maroc – o luna de singuratati unite
Întâmpinat de acelasi Tiberiu Ionescu de care se despartise cu patru ani în urma, în plus doar cu câtiva ghiocei rasariti timid la tâmple, Genu Stefanescu petrece 30 de zile în Marocul devenit tara de adoptie pentru târgovisteanul ramas acelasi de când s-a nascut, consemneaza Genu în jurnalul sau.
Razvratit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îsi uimeste vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocana. Îl sfatuieste prieteneste sa pastreze echidistanta fata de zona politicului, care s-ar putea sa aiba influente nefaste asupra carierei.
Luna petrecuta împreuna într-un periplu prin orasele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scaldate de apele mediterano-atlantice, prin muntii Atlas, sau printre ruinele vechilor si misterioaselor asezari a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevarata. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenta unui popor primitor. Era stapânit de o stare de liniste ce n-o mai simtise de foarte multa vreme, iar amintirea lor îl va îndemna sa revina în mijlocul unei lumi necunoscute pâna atunci, dar care l-a fermecat.
La data de 20 iulie a aceluiasi an 1955, Eugen Stefanescu paraseste Marocul mergând spre Tanger. Peste doua zile paraseste continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.
În Spania vocile istoriei razbat prin sufletele românilor
Intentia lui Genu Stefanescu era sa ramâna doar câteva zile în Spania si-apoi sa revina în America. Pleaca din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plina de farmec si pitoresc, trecând prin Toledo, orasul a carui istorie zbuciumata razbatea prin toti porii lui spre sufletul vizitatorului, lasa în urma apoi Alcazarul, ca ,dupa 19 ore de drum, sa ajunga în gara madrilena. Madridul îi rezerva surprize placute, pentru ca aici cunoaste o comunitate româneasca de elita, atipica, de care se va simti atasat toata viata.
Citea ori de câte ori îi cadea în mâna, gazeta Carpatii, al carei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia sa-l întâlneasca acum la Madrid si programeaza o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului si apropierii sufletesti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea româneasca din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despartit ca si cum s-ar fi cunoscut de-o viata.
Împreuna cu Traian Popescu si Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Stefanescu ajunge într-un loc cu o puternica rezonanta istorica, Majadahonda, la o distanta de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alaturi de Franco împotriva brigazilor comuniste au fost împuscati. Ion Mota si Vasile Marin faceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care venisera în Spania framântarilor de-atunci sa lupte pentru dreptate si libertate. Cei doi comandanti venisera sa sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigazile comuniste. Presa timpului a descris oribilele executii ale preotilor catolici si darâmarea bisericilor de catre luptatorii comunisti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntasi legionari decisi sa lupte în Spania pentru o Europa unita sub crestinism. Restul de sase membri supravietuitori ai echipei au fost rechemati în tara dupa moartea lui Mota si Marin. Comandantul Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-si mai permitea sa riste pierderea conducatorilor legiunii pe frontul spaniol.
As dori sa fac aici o paranteza si sa precizez ca peste câtiva ani, mai exact în 1970, în prezenta comandantului Miscarii Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu aceasta ocazie s-a descoperit placa comemorativa de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Mota si Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinantat de catre Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflati în exil.
Tot la Majadahonda, Genu Stefanescu viziteaza „Capella Codreano”, un loc de-nchinaciune, care poarta numele cunoscutului capitan al legionarilor, unde oamenii locului spun ca îsi faceau rugaciunile tinerii români. Tot în acea zona, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui asezamânt cultural care poarta numele de „Caminul Mota-Marin”, unde vor fi gazduiti tinerii români ce urmeaza a studia în Spania.
Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Stefanescu duminica surprizelor, pentru ca în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucuresti, Beneyto-Marty, casatorit cu o bucuresteanca da o receptie la el acasa. Cunoaste aici alti români de marca ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe sotia lui Pamfil Seicaru, marele jurnalist si director al ziarului „Curentul”, un oponent înversunat al comunismului, care a plecat din tara înainte de 23 august 1944, cu acordul maresalului Antonescu. A doua zi îl viziteaza pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Seicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de masina…
Cu doua zile înainte de a parasi Madridul, are ocazia sa vada o ferma-minune apartinând unui inginer agronom român, ferma Soriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pamânt arid, condus de noii sai prieteni de la Madrid.
Pe 8 august 1955, paraseste Madridul mai bogat sufleteste si cu câtiva prieteni minunati în plus, si revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.
Poveste din Vancouver – intersectia cu moartea
Dupa patru luni de sedere în Europa, Genu Stefanescu revine pe continentul nord-american. La New York îl astepta acelasi prieten, Emil Onaca. Sta câteva zile în marea metropola americana si încearca diverse variante pentru a obtine o bursa la una din universitatile americane. Dezamagit, obosit, fara bani si fara a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde sta câteva zile la prietenul si colegul sau Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este asteptat si gazduit de acelasi bun prieten, Dumitru Sinu.
Un eveniment nefericit se petrece în viata tânarului framântat de probleme. Pe fondul unei afectiuni mai vechi si a nemultumirilor provocate de nereusitele sale, lipsa unui loc de munca, imposibilitatea continuarii studiilor si altele stiute sau nestiute, face o criza puternica de ulcer si ajunge de urgenta în spital. Singura solutie fiind operatia, cel care este alaturi de el si care semneaza pentru acceptarea operatiei este tot nea Mitica Sinu. Devenise îngerul pazitor al vechiului sau prieten si îi este alaturi în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranta de a supravietui. O echipa de medici bravi, sufletisti, reusesc sa-i salveze viata si sa-i redea tânarului inginer român speranta.
Dupa o internare de aproape o luna de zile, Genu Stefanescu revine „acasa”, pentru o perioada de convalescenta si refacere. Ramasese cu o treime din stomac si fara o portiune din intestin. Studiaza si scrie în acest interval. Primeste o multime de scrisori si încurajari din partea prietenilor sai de peste tot. Spre sfârsitul lui octombrie 1955, îsi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipa de la Sechelt si viata sa pare sa revina la normalitate. Craciunul acelui an îl petrece alaturi de familia Martin. Va continua sa munceasca aici pâna în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.
Visul de la Berkley finalizat în Africa
Între 1959-1961, face masteratul în stiinte forestiere, studiind si muncind în acelasi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetatori în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, si preda cursuri de specialitate la Scoala forestiera.
Viata lui Eugen Stefanescu se îndreapta încet, încet spre împlinire: se casatorise, în 1958 aparuse primul copil, o fetita pe care o chema Mariana. În plan profesional, straduinta si munca sa intelectuala da roade si dobândeste titlurile universitare multrâvnite.
Munceste, persevereaza, crede în fortele sale, îsi ia si doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizatia Natiunilor Unite si expert FAO, în cadrul aceleiasi organizatii, însumând în final 38 de ani de activitate profesionala pe diferite meridiane ale lumii.
În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupa functia de Director international pentru proiecte de dezvoltare. Functionar superior si Consilier tehnic principal. Odata cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanenta ascensiune. Urma sa petreaca 26 de ani în Africa…
26 de ani în Africa
Spectacolul continentului negru va fi fascinant pentru Eugen Stefanescu. Aici are parte de o viata pusa în slujba binelui pentru cei din jur, o viata în care reuseste sa dezlege tainele sufletului omului simplu, în care-i întelege zbaterile si lupta pentru evolutia si prosperitatea lui. Experiente de neuitat va avea într-o lume diferita de cea în care traise si unde-si gaseste acel crâmpei de liniste dupa care sufletul sau tânjea de mult…
Zece ani petrece în Maroc, lucrând în cadrul Institutului National de Cercetari Agronomice din Rabat, ca specialist în domeniul fitoecologiei, în care îsi luase doctoratul. Preda la diferite facultati de profil din Maroc si are o bogata activitate de cercetare stiintifica.
Ca expert FAO în cadrul Natiunilor Unite, va lucra înca timp îndelungat în Africa. Cu toate inconvenientele si greutatile întâmpinate, adora munca sa pe continentul african si râmâne aici timp de 26 de ani, cu mici pauze pentru concedii si deplasari la Roma, la sediul FAO, unde se încheiau contractele, sau în misiuni scurte, unde este trimis de institutia pentru care lucra.
Dupa zece ani petrecuti în Maroc, între anii 1961 si 1971, Genu Stefanescu va fi trimis pentru urmatorii doi ani în Tanzania, unde conduce importante proiecte de dezvoltare în domeniul agriculturii si domeniilor conexe. Nu va uita niciodata perioada tanzaniana, pentru ca aici are o experienta unica: ascensiunea pe Kilimanjaro. O neglijenta care-l putea costa pierderea vederii, din fericire nu are urmari: nu stie sa-si protejeze ochii cu ochelari speciali si, ajungând în vârf, din cauza luminii foarte puternice, la intrarea în adapost nu mai vede nimic si are dureri îngrozitoare timp de cinci zile. Norocul îi surâde însa si, treptat, îsi recapata vederea. Se pare ca Eugen Stefanescu a fost românul care a escaladat pentru prima data masivul Kilimanjaro.
Anul 1973 îl duce spre Nigeria, unde ramâne doar un an, ca expert în amenajari de drumuri si dezvoltarea de resurse pastorale si ape minerale.
Îl fascineaza locurile si oamenii, cu specificitatea lor, absolut în toate regiunile africane în care a lucrat. În însemnarile sale despre Africa, el spune ca aici a gasit ceva din linistea sufletului, între oamenii acestia obiditi, dar înca rabdatori, cu grumazul în juguri grele, împacati oarecum cu soarta…
Revine în Maroc în perioada 1974-1976, unde parca viata nu era aceeasi pe care o lasase în urma cu trei ani, iar apoi continua periplul african si merge în Libia generalului Gaddafi, pentru urmatorii doi ani. Aici are ocazia sa-l cunoasca pe presedintele Gaddafi si, în misiunea sa de expert ecologist de pasuni, ca dezvoltator al regiunilor neagricole, timp de doua saptamâni, are ocazia sa stea în compania presedintelui Gaddafi si sa locuiasca în acelasi cort. Într-o seara, generalul l-a surprins cu o întrebare: Stefanescule, am înteles din discutiile avute si din atitudinea ta ca esti din România. Da? Vad ca sustii România, dar nu esti reprezentantul ei aici, la noi. De ce? Nu cumva esti în relatii proaste cu prietenul meu, Ceausescu? Genu i-a explicat pe ocolite situatia, fara sa-si decline orientarea anticomunista, dar punctând aspecte care generalului nu i-au scapat: Stefanescule, vad ca esti în tema cu politica. Oare sa ma însel în legatura cu prietenul meu, Ceausescu? Vom vedea pe parcurs! Acum te rog sa te ocupi de pasuni, de arbusti, de ce stii tu, dar sa-mi faci o gradina din acest desert!
În Mozambic, lucreaza în perioada 1979-1982, ca sef de grup si expert FAO, ecologist, dupa care, timp de cinci ani, este Director international de proiecte, Conslier tehnic principal si Expert agro-silvo-pastoral în Guineea. Recunoasterea activitatii sale deosebite în aceasta tara a venit sub forma unui Document de satisfactie si multumiri din partea guvernului acestei tari si prin decret prezidential semnat de generalul Lussana Conte; o mare regiune reîmpadurita prin proiectul condus de el primeste denumirea Domeniul EUGENE STEFANESCU.
Asa s-a încheiat activitatea inginerului român, ca expert FAO, pentru ca dupa misiunea mozambicana se va pensiona.
În perioada în care sta departe de Canada si lucreaza în Africa, Genu cumpara o vila în Spania, care-i va fi loc de refugiu si oaza de liniste, în Andaluzia, la Marbella, pe malul Mediteranei. Aici îsi aduna, unul câte unul, gândurile, îsi orânduieste si îsi pastreaza cu sfintenie amintirile, privind adeseori cu nostalgie îndepartata zare, în care se ascund tainele unei vieti petrecute pe un continent numit Africa…
Labirintul familiei
Majoritatea prietenilor români necasatoriti ai lui Dumitru Sinu îsi luasera neveste canadience, doar Titi Filip se orientase spre frumoasa lui grecoaica.
Eugen Stefanescu se casatorise cu o sârboaica, originara din Banatul Sârbesc, inteligenta, ce studiase la o universitate din România si care vorbea perfect franceza, engleza, germana, sârba si româna. „Avea o voce frumoasa si cânta în corul unei biserici din Montreal” – îsi aminteste nea Mitica.
Cu o atractie deosebita spre stralucirea banului, Zâna – pentru ca asa se numeste doamna Stefanescu –, dorea ca Eugen sa faca multi bani, se agita, se consuma si-l impulsiona mereu pentru a câstiga cât mai mult. Probabil ca asa a ajuns sa stea o perioada destul de însemnata, 26 de ani, în Africa. „Eugen era mult mai molcom, mai calm, mai relaxat” – îmi spune zâmbind nea Mitica.
Doi copii au avut Zâna si Eugen: o fata, pe nume Mariana si pe Paul, un copil deosebit si foarte atasat de tatal sau. Cu el mergea Genu la vila pe care o avea familia la Marbella, în Spania. Mariana si mama ei nu erau încântate de resedinta spaniola, fapt pentru care, dupa moartea sotului sau, Zâna o vinde.
Mariana, fiica lui Eugen, acum în vârsta de 53 de ani, a fost îndrumata de mama sa sa faca medicina. A ascultat-o, urmând cursurile facultatii de profil în România, la Facultatea de Medicina si Faramacie din Cluj, dar la întoarcere i-a spus mamei sale ca, desi este licentiata…, nu va profesa niciodata meseria de medic.
Dar, cum de cele mai multe ori, necazurile nu se sfiesc sa apara, ca un blestem al sortii, un eveniment cutremurator afecteaza pentru totdeauna linistea si multumirea familiei Stefanescu…
Tragedia familiei Stefanescu – Când esti nevoit sa-ti îngropi propriul copil…
Din nefericire, în a doua zi de Craciun a anului 1988, armonia si linistea familiei Stefanescu se zguduie din temelii: un accident stupid produs pe pârtia de schi din Saint Sauveur des Monts îl smulge pe Paul, de numai 23 de ani, de lânga cei dragi… Doar cu câteva ore înainte, Paul se despartise de ai sai în casa familiei Bumbaru, unde petreceau alaturi de prieteni Sfintele Sarbatori ale Craciunului, într-un mod putin mai ciudat decât de alte dati, presimtind parca faptul ca nu-i va mai vedea niciodata pe cei dragi…
Vestea nenorocirii a venit ca o lovitura de trasnet asupra familiei Stefanescu. „Radu Bumbaru l-a dus pe Genu de la Montreal la locul accidentului – ma lamureste nea Mitica – a fost cel mai cumplit drum pe care l-a parcurs vreodata, pentru ca Genu era atât de marcat de disparitia prematura a lui Paul, încât plângea si-i vorbea copilului sau pe tot parcursul drumului spre pârtia ucigasa…”
Orice încercare de salvare a tânarului Stefanescu a fost zadarnica: în timpul accidentului, creierul lui Paul fusese zdrobit complet. Doar aparatele l-au mai tinut în viata pâna la sosirea parintelui sau la spitalul din Saint Sauveur. A fost transportat de urgenta la spitalul din Montreal, conectat la aparatele care-l tineau înca artificial în viata. Cu toate eforturile medicilor de-aici, inima lui Paul Stefanescu a încetat sa mai bata, plecând spre locurile linistii vesnice si lasând în urma o mare de întristare si durere…
Cea mai trista înmormântare din comunitatea româneasca a acelor vremuri a fost cea a lui Paul Stefanescu. Parintele Popescu a oficiat o slujba care a ramas mult timp dupa aceea în memoria celor prezenti, alaturi de imaginea îndragitului tânar. Toata suflarea româneasca din Montreal era în doliu, pe fetele lor se citea durerea si compasiunea pentru o familie iubita si respectata de toti.
Nimic n-a mai fost la fel în existenta lui Genu dupa tragica disparitie a fiului sau. În sufletul celor dragi a ramas un gol imens pe care nimic si nimeni nu l-a putut umple vreodata. Dintre ei plecase un înger, un tânar frumos si inteligent care peste putin timp, la 15 aprilie 1989, urma sa intre în posesia diplomei universitare…
M-a impresionat în mod deosebit o scrisoare pe care Dumitru Sinu o primeste de la Genu, la o luna dupa pierderea lui Paul… Oricât ai fi de tare, la citirea ei este imposibil sa nu-ti curga macar câteva lacrimi:
Montreal, 29 ianuarie 1989
Dragii nostri,
Cu o profunda durere în suflet va anuntam plecarea din sânul familiei noastre a celui care a fost PAUL STEFANESCU, 23 de ani, scumpul si unicul nostru fiu. El ne-a parasit pentru totdeauna, trecând pragul vesniciei într-o lume mai buna si mai dreapta, «acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viata fara de sfârsit»…
În seara zilei de 26 decembrie 1988 – a doua zi de Craciun –, la ora sapte, Paul si-a dat sufletul la Statiunea Turistica de schi,Saint Sauveur des Monts, la o distanta de 50 km de Montreal. În dupa-amiaza acelei zile ne aflam cu totii în casa familiei prietenului nostru, Radu Bumbaru, care are trei copii cu care Paul era demult legat ca prieten, traind zilnic în mijlocul lor. Era ora trei dupa-amiaza si copiii îsi pregateau schiurile sa plece pe munte. Era sarbatoarea Craciunului. Eu si cu Radu ne pregateam sa mergem la Titi Filip, bun si vechi prieten din Vancouver, care ne invitase sa bem un paharel de «vinelo» preparat din strugurii lui din curte. Se apropia momentul plecarii, 15.30 si Paul, ca de obicei, cu bun simt, a venit sa-si ia ramas bun si sa-mi ureze „petrecere frumoasa”. M-a strâns puternic în brate, parca mai mult ca altadata, pâna ce fluxul sentimentelor se încrucisara cu afectiune reciproca. Voiam sa ma desfac din bratele lui, dar Paul nu ma lasa. Strângându-ma parca mai tare, si-a pus obrazul lânga al meu si mi-a spus simplu: «Au revoir, Papa!» Emotionat, l-am întrebat: Paulica, spune, când te întorci acasa? Veniti în aceasta seara? S-a uitat oarecum încurcat, apoi catre colegii lui care îl asteptau, si mi-a spus: «Tata, nu stiu când. Nu depinde de mine!….» Bine, bine, daca nu veniti în noaptea asta înseamna ca veniti dimineata, nu? Mi-a raspuns însa Doru: «S-ar putea sa petrecem în aceasta noapte la Alain, ca si noaptea trecuta, el are o cabana la 15 minute de Saint Sauveur. E posibil sa venim chiar în aceasta seara!»
Paul din nou s-a uitat ciudat spre mine, m-a strâns în brate, avertizându-ma parca pentru nedumerirea mea, spunând: «Bye, bye, mon Papa!» I-am facut semn de adio cu mâna, privind în ochii lui ce ma urmareau. Atunci am simtit o tristete profunda uitându-ma la toti trei, la tineretea lor. Nu stiu de ce m-am gândit la tineretea lor!
Seara, pe la opt, m-am întors acasa, m-am dezbracat de hainele iernii si am intrat în bucatarie sa ciupesc ceva din bunatatile Craciunului, când am auzit telefonul zbârnâind ca niciodata. De la capatul firului am auzit: «Aici e Stanley de la Saint Jerome, Paul a avut un accident grav la Saint Sauver si acum este aici, în spital, inconstient!» Am fost… parca electrocutat si am tipat: Ce spui tu Stanley, Paul al meu, Paul al nostru e grav ranit ? dupa care am strigat spre Zâna care statea în pat: Mami, mami, Paul al nostru a avut accident grav si este în Spitalul Saint Jerome! Zâna tipa îngrozita: «Ce spui tu de Paul… grav, spital? Lasa, Dumnezeu e cu noi! Du-te îndata la Radu si plecati cu masina la spital!»
Am plecat valvârtej, ca un nebun, îmbracat sumar pe un ger si vânt siberian, cumplit, la Radu, cu care am pornit pe un traseu de 50 km, dificil din cauza zapezii si a vântului puternic. Ma oboseau luminile masinilor ce veneau din fata si ma apasau gândurile funeste… Am început sa-l chem plângând pe copilul meu: Paulica scump si drag, nu ne parasi! Vino acasa, nu ne lasa singuri! Oh, Dumnezeule, nu ne lovi, nu-l lua pe Paulica! Presimteam sfârsitul, iar Radu încerca sa ma calmeze: «Genule, nu te alarma, poate e ranit si orice ranit se poate reface, se vindeca. Paul este tânar, sanatos si puternic, rezistent.»
Când am ajuns la spital, Paul era întins pe un pat mobil de operatie cu aparatele de întretinere artificiala. Lânga el, doctorii si Stanley, prietenul lui si martor la accident, care plângea, plângea necontenit, îmbratisându-ma. «Paul ne paraseste, Paul va….» M-am apropiat cu teama de corpul lui acoperit de un giulgiu alb pâna la piept. Dormea frumos si dulce… Respira… gratie aparatelor, iar inima batea la fel. I-am sarutat ochii închisi si fruntea lui tot asa de frumoasa, senina si calda si am început, printre hohote potolite sa îngân, asa disperat cum eram: Scumpul nostru Paulica, nu ne lasa, nu ne parasi, vino la tine acasa, te vom însanatosi! I-am luat mâna dreapta, înca fierbinte, degetele unul câte unul, sarutându-le stând în genunchi. M-am ridicat si am pus urechea în dreptul inimii, i-am sarutat parul cârliontat. Dar i-am remarcat capul lui frumos, frumos, usor tumefiat, si cicatricele din partea dreapta, lânga ochi si pe obraz, închise de doctori. Plângeam, pentru ca nu-mi venea sa cred ochilor. Ma simteam un spectator în fata unui ecran strain… Doamne, ce spectacol!!!
Au venit docorii si mi-au spus ca trebuie transportat de urgenta la Spitalul din Montreal, sectia neurologie, deoarce cazul este foarte grav si este nevoie de specialisti. A fost asezat într-o ambulanta în urma careia ne-am încolonat si noi. Din sala de asteptare a Spitalului General din orasul nostru i-am telefonat Zânei sa se roage pâna ni se va da sentinta medicala. Fusesem avertizati de medic ca sunt sanse minime de supravietuire, creierul fiind zdrobit, dar «sa mai asteptam si concluzia medicilor operatori, poate vor gasi o parte intacta, capabila sa mai raspunda», a încheiat interlocutorul nostru. Dupa câteva momente, doctorul m-a luat de brat de lânga Radu si am intrat într-o sala unde urma sa-mi comunice starea de fapt în care era Paul… Plângeam în hohote si îl chemam pe Paulica sa-mi raspunda. Nu puteam sa stau jos, cum ma ruga medicul… Ieseam afara, umblam ca un bezmetic prin saloanele pline de lumea care îsi astepta alte verdicte si reveneam la locul ce mi se parea sufocant…
Asteptarea a fost lunga si chinuitoare, pâna când, în jurul orei 11 din noapte, a venit medicul specialist, un tânar de 40-45 de ani, care s-a asezat pe sofa lânga mine si mi-a spus: «,Îmi pare nespus de rau sa va anunt ca nu mai este nicio speranta. Am încercat imposibilul, absolut tot ce se putea face, dar creierul nu mai raspunde. Paul este mort».
Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a taiat respiratia. Am crezut ca se prabuseste cerul peste mine si am ridicat instinctiv ochii spre nevazutul cer si am început: Doamne, cum este posibil? Paul nu poate muri si nu este mort! Nu pot sa cred ca Paul… N-am putut sa mai pronunt cuvântul… Apoi, disperat, mi-am aruncat privirea spre medic: Doctore, trebuie sa încercati sa-l salvati. Va rog, va implor sa faceti tot posibilul, sa chemati cei mai mari specialisti, caci am posibilitati! Va implor, încercati, doctore! Dar am primit un raspuns crud: «Nu se poate face nimic! Creierul este distrus complet. PAUL ESTE MORT!» Cu hohote, în disperare, am mai încercat: Doctore draga, stiinta de azi este de partea omului, mai încercati! Si din nou doctorul: «În asemenea cazuri stiinta nu este capabila si nu poate face nimic, este limitata în cazul de fata. Nu poate fi niciun miracol. Paul este definitiv mort în acest moment!» Iar eu am încremenit. N-am mai spus nimic. Mi-am pus caciula pe care o cumparasem din Constanta vara trecuta cu Strahi si am iesit clatinându-ma afara pe coridor, unde ma asteptau Radu si Stanley. Au înteles totul! Ne-am îmbratisat toti trei plângând în hohote si l-am rugat pe Radu sa-mi gaseasca un telefon prin salile spitalului s-o anunt pe Zâna. La capatul firului am auzit vocea înabusita a Zânei: «Papa! Deci PAUL ESTE MORT? Ce putem face! Asa a vrut Dumnezeu! Sarmanul Paulica cel scump… cum ne-a parasit ! Venim,venim!»
………………………………………………………………………………………
În seara zilei de 27 decembrie, corpul lui Paul a fost trimis de Spital la o casa funerara, pentru a fi pregatit de înhumare, operatie efectuata în ziua urmatoare. Iar dupa amiaza aceleasi zile sicriul deschis si împodobit cu flori a fost depus la „Chapelle ardante” a casei de pompe funebre, unde lumea putea sa treaca si sa-si lase floarea si lacrima la despartirea de cel ce le-a fost drag. Erau asezate atunci patru sicrie – Pietro Pellegrino, Paul Stefanescu, Michel Hanna si Albert Convey.
Zâna a stat permanent în genunchi la capul lui, citind din cartile de rugaciuni. La rugamintea ei si a unor prieteni, sicriul a fost închis, fiindca Paul nu mai semana cu el si trebuia pastrata imaginea celui ce a fost. Salonul mortuar se umpluse de tineri si tinere care se rugau si plângeau fara încetare. Flori si coroane nesfârsite. Au ramas multi peste noapte lânga sicriul celui ce era gata sa treaca frontiera dintre cele doua lumi a doua zi, Paul, cel caruia cei ce l-au iubit nespus de mult i-au trimis scrisori, flori sau au depus bani în numele lui la diferite institute sociale de cercetari medicale, la institute de sadire a arborilor care sa-i poarte numele lui în Tara Sfânta. Unii au compus poeme care au fost prinse de coroanele cu flori din diferite zone, alaturi de telegrame, de multele scrisori sosite din Europa, Africa, America, pe unde umblase el si îsi facuse numerosi prieteni, prietene…
Joi, 29 decembrie, dimineata, la ora 10.00, ne-am prezentat la Pompe Funebre, de unde am pornit cu dubita neagra urmata de zeci de masini spre Biserica româneasca „Buna Vestire”, pentru slujba. Lacasul era arhiplin de lume, care a ascultat plângând slujba superba a parintelui Popescu, ce abia putea sa cânte din cauza plânsului, iar predica dânsului a fost iarasi prilej de valuri de plânsete în lacasul inundat de lumini si lumânari aprinse în toate ungherele. Dupa ce parintele si-a încheiat cuvântul de despartire, colegii si prietenii lui Paul au ridicat în plânsete sicriul si l-au asezat în carul mortuar.
Am pornit spre cimitir. Mergeam alaturi de Zâna si Andreea, de Anca si Louise, zdrobiti de durere. Scene teribile, cutremuratoare, pe un frig de –13 grade ce coborau vertiginos cu cât ne apropiam de locul de veci aproape de vârful muntelui. Sicriul, pe buza gropii cu pamânt negru înghetat, a fost coborât dupa ultima slujba a preotului în spatiul adânc si întunecos, asa cum a dorit Zâna, sa aiba si ea spatiu deasupra lui mâine-poimâine, asa cum îi este rânduit. Scenele de adio, de despartirea pamânteasca nu se pot descrie. Este imposibil de relatat momentele de dramatism colectiv. Si nu pot decât sa fac loc memoriei, sa pot retine imagini, ca apoi sa încerc sa povestesc dupa timp ce s-a întâmplat si cum a fost atunci. Pentru moment nu puteam sa înteleg ce se întâmpla, nu întelegeam de ce sa plece el acum si nu dupa plecarea mea….! S-au perindat toti prin fata gropii în timp ce parintele cu cadelnita ne îndemna sa fim tari, sa suportam calvarul… Dar cum sa fim tari!?
Astazi, 27 ianuarie 1989, la o luna dupa ce l-am asezat în noua lui casa pe Paulica la Cimitirul Mont Royal, în sectia Mountain View, cum a dorit Zâna, ca el sa priveasca de sus casa parinteasca, liceul Stanislas unde studiase, am fost cu Radu la cimitir sa depunem flori, sa aprindem lumânarile de veghe. Am gasit crucea de lemn scrisa de mine si sculptata de Radu smulsa din loc, luata de vânt. Am luat-o cu mine acasa pe un ger cumplit, sa dorm lânga el pâna se va face timp prielnic. Si Paul, dupa o luna petrecuta în pamântul înghetat, se întoarce acasa, la caldura! Doamne…..!
De la moartea lui, nu ne gasim linistea si nici locul în societate. Nu ne mai intereseaza nimic! Valorile omenesti, apreciate cândva, si-au pierdut esenta. În casa noastra mereu vesela si calda cândva, când exista el, troneaza peste tot tristetea si frigul adus de pe muntele lui, unde se odihneste. Iar la subsol, în micul si elegantul apartament unde îsi petrecea timpul cu studiile, o candela bleu-ciel lumineaza în deplina tacere florile aduse de prieteni si de mama sa. Nu am schimbat nimic si nimic nu se va schimba pâna când… Nici macar patul, asa cum l-a lasat, în dezordine, când a plecat nu l-am schimbat. Ma duc adesea la pupitrul lui de student, ma retrag pentru reculegere cu capul între mâini si plâng cum n-am plâns niciodata, încercând sa înteleg legile acestei vieti si semnificatia lor în timp si spatiu. Îl simt pe Paul lânga mine si orice zgomot, cât de usor, ma face sa tresar! „A venit!” Apoi reiau plânsul si adorm pe biroul lui peste care las sa-mi cada lacrimile pâna când vine cineva si ma cheama…
Azi am primit scrisori din Guineea… «Nous sommes les frérès de Paul, les enfants de Guinee, pleurons pour lui et prions Dieu de nous aider notre tour de revoir Paul et vivre avec lui toujours…»
Dragii nostri, coplesiti de durere fara limite, va încheiem aceste rânduri: Paul baiatul nostru, care astepta Diploma Universitara pe data de 15 aprilie 1989, ziua în care urma sa împlineasca cele 24 de primaveri, a plecat fara niciun mesaj, dintre noi. Cu el a plecat lumina stralucitoare, bucuria, nadejdea si linistea casei noastre. Sperantele noastre s-au prabusit, dar ne rugam pentru sufletul lui, pentru iertarea pacatelor de adolescent, cu sau fara voie, pe acest pamânt, în marea lui dragoste de oameni!…
LA REVEDERE, PAULICA CEL SCUMP SI DRAG! TE VOM IUBI PE MAI DEPARTE, PÂNA LA ÎNTÂLNIREA DE DINCOLO, MÂINE, POIMÂINE, CÂNDVA! ADIO, COPIL BUN SI DRAG! ADIO, ADIO!
Va rugam si pe voi, dragii nostri care veti citi aceste rânduri, sa va rugati pentru odihna sufletului celui ce a fost Paul Stefanescu, nascut la 15 aprilie 1965 la Rabat, în Maroc, si plecat fara aviz la 26 decembrie 1988, la Montreal. Fie-i tarâna usoara!
Mama, tata si surioara LUI
P.S.  Adaug în acest plic 10 fotografii facute la ceremonia plecarii definitive a lui Paul si una din Africa. De asemenea, prima pagina din ziarul local, cu aceeasi tema ce ma va urmari toata viata, care practic mi s-a terminat o data cu plecarea LUI..
Genu
Anii ce au urmat s-au scurs sub impactul acestui eveniment nefericit. Genu si Zâna Stefanescu nu si-au mai gasit niciodata linistea.
Eugen îsi împartea timpul între Canada si Marbella. În calitate de consultant tehnic, lucreaza si dupa pensionare, sporadic, tot în Africa: în 1994, sapte luni în Mozambic si apoi în 1994-1997 în Zair – Congo.
Tot în intervalul care a urmat, calatoreste mult, ajunge de câteva ori în România, la întâlnirile colegiale ce marcau terminarea liceului, îl viziteaza pe Sandu Ionescu, în Elvetia. În anul 2001, participa la festivitatea de la Nancy organizata cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la terminarea facultatii, unde îl însotesc Sandu Ionescu si George Cusa, fostul sau coleg de liceu. Tiberiu Cunia si Tibrerica Ionescu au fost absenti. George Cusa, în schimb, a vorbit despre colegul lor, Tiberiu Cunia.
Ultimul drum în tara îl face la celebrarea a 60 de ani de la terminarea liceului, în 2004, pentru ca în anul 2005 sa se îmbolnaveasca subit, secerat de un puternic accident vascular cerebral, care se produce la Marbella. Din Spania, va fi transportat de catre familie în 2006, în Canada, iar la 29 decembrie 2009 se stinge din viata plecând spre vesnicii sa-si întâlneasca fiul…
În discutia cu Dumitru Sinu am surprins doar frânturi din viata celui pe care l-a cunoscut si l-a apreciat atât de mult, dar câte altele nu s-au întâmplat pe parcursul a peste 62 de ani de pribegie pe trei continente… În singuratatile sale, numai Genu Stefanescu si hârtia de scris au stiut câte trairi, câte gânduri si câte sentimente au pus stapânire pe sufletul lui…

Octavian Curpas