Cartea Georgetei Resteman, „Ratacite anotimpuri”, aparuta recent (august, 2012), la editura „Armonii culturale” din Adjud are filele strânse într-o coperta sugestiva si o prefatata într-un scrisa în mod deosebit de Mihai Batog-Bujenita, care-i atribuie poetei rangul de „printesa în regatul poeziei”! Este un volum de versuri nou aparut, dupa „descatusarile” si „farâmele de azima” ce ni le daruise la începutul acestui an (volumul „Descatusari – Farâme de azima”, ianuarie 2012).

Autoarea scrie în dulcele stil clasic, versuri cu rima si ritm, cu acea simplitate care trece dincolo de frumusete, oprindu-se la limita dintre vizibil si invizibil, în ideea de a netezi usor stralucirea. Metafora e simpla ca o strângere sincera de mâna sau ca un cald sarut prietenesc. Versul sau de iubire lumineaza sufletul. Poeta se remarca deci, ca o neobosita cautatoare de comori spirituale.

Volumul scris cu pasiune si daruire, se edifica pe patru paliere: „Printre cuvinte înmugurite”, „Prin arsita, cu dor de bine”, „Ruginiu în toamna muta” si „Fiori de gheata”, paliere aferente trairilor ei interioare în fiecare anotimp. Iubirea este tema fundamentala a cartii, iubire exprimata în diverse forme ale poeziei, ca de exemplu iubirea anotimpului, în poezia „E primavara-n muguri si-n cuvânt”: „E primavara-n muguri si-n cuvânt/ Curg slove lin si înfloresc pe ram/ Seve tâsnind din bulgari de pamânt/ Cu pumni de ghiocei arunca-n geam//.” Sau în poezia „Renaste iar padurea”: „Renaste iar padurea când primavara lina/ Matasea îsi revarsa în falduri verzi, pe ram,/ Ne-nvaluie sublimul în marea de lumina/ Din biciul care arde si raze plâng în geam.//”

Poeta îsi imagineaza un paradis terestru propriu, în care aduna cele mai de pret simtiri – dorul de tara, dorul celor mai dragi fiinte si al celor mai de pret lucruri pe care le-a dobândit în decursul existentei. Dorul de mama este frumos zugravit în poezia „Ne-asteapta iarasi mama de Înviere-acasa”: „Ne-asteapta iarasi mama de Înviere-acasa…/ Când numara tacuta, în gând curat, dorinte/ În ea se da o lupta: «nu-i timp de suferinte!»/ Caci pregateste pasca si miel si drob pe masa…”

Poeta face tot ce-i sta în putinta spre a asimila integral iubirea, ajungând sa o conceapa ca pe unica sa ratiune de a fi. Exemplific cu poezia „Iubeste-ma!”: „Iubeste-ma! Si-apoi dispari în neguri/ Saruta-mi fraga buzelor flamânde/ Simte-ma-n gesturi tandre, tremurânde,/ În care se ascund atâtea doruri.// Iubeste-ma, si lasa-mi sânii plini/ De tine-nmiresmati si de iubire,/ Sa te mângâie este-a lor menire/ De dincolo de lume, din straini!// Iubeste-ma! Si de-i uita vreodata/ De existenta gândului si-a mea/ Sau dorul meu de te va tulbura/ Tu, sa nu-mi uiti cuvântul, niciodata!”

Si volumul se încheie cu poezia „Mi-e dor de o tara…”, rostita ca un strigat: „Mi-e dor de o tara, ce mama îmi este,/ Mai mult decât ieri, mai putin decât mâine,/ Mi-e dor de pamânt legendar, de poveste,/ De macii din holde, de-o coaja de pâine// Coapta pe vatra, în spuza fierbinte/ Pe-o frunza de varza sfârâind pe taciuni./ Mi-e dor de batrânii-ntelepti, dinainte,/ De taranii onesti, de românii mai buni,// Mi-e dor de-un meleag mângâiat de visare,/ De Iancu Avram si de Stefan, Mihai,/ De muntii Carpati, Baragan si de mare…/ De toate mi-e dor, de-adevar si dreptate,// De frati prigoniti peste tot de destin,/ De-oleaca de bine, de frunti luminate,/ Mi-e dor de Cosbuc si mi-e dor de Emin.// Azi, plânsul ma doare, toti ducem povara/ Când muti, împietriti, asistam la declin/ Doamne, mi-e dor de o altfel de tara/ Si în dar îi aduc azi un ram de maslin!”
————————————–

Georgeta Minodora Resteman este nascuta pe 24 august 1960 „în sublime miresme de fân cosit si-n murmur de codrii plini de legenda” cum îi place sa spuna, în satucul plin de lumina de la poalele Carpatilor de Apus, Sacuieu, judetul Cluj. Inginer chimist de profesie, a îmbratisat taina scrisului, refugiu al lacrimii sale ascunse, nu cu mult timp înainte de a pleca acolo unde se afla acum, la Limassol, Cipru.

Octavian D. CURPAS
Phoenix, Arizona, SUA
august 2012

Visuri si amintiri, spuse cu nostalgie, si asternute cu dibacie, într-un testament de suflet-recenzie la „EXILUL ROMÂNESC LA SFÂRSIT DE SECOL XX – Pasoptistii români în Franta Canada si Statele Unite”, autor Octavian Curpas. Editura Anthem, Arizona, 2011

Dibacia unui scriitor se „simte” din primele pagini ale unei carti. Nu-i vezi „sudoarea fruntii”, dar îi simti daruirea. Patrunzi în adâncul ei, asemenea unui ocean de cuvinte si citesti cu nesat frumoasele buchii asternute acolo. Lumea lor se afla în fata ta, a scriitorului si a personajelor. Traiesti odata cu ele evenimentele din perioada parcursa, „vizitezi” locurile batute de pasii lui Dumitru Sinu, în cazul nostru, si respiri aerul american. Da, ai patruns pe „Pamântul fagaduintei”, asa cum a facut odinioara personajul. Dar, înainte de a-l cunoaste pe veritabilul personaj Dumitru Sinu, trebuie sa-ti îndrepti atentia asupra scriitorului.

Distinsul domn Octavian D. Curpas este autorul acestui „testament de amintiri”. Asa cum spuneam la început, numai daruirea, pasiunea, dorul de locul natal, si binenteles oportunitatea cunoasterii lui Dumitru Sinu, l-a facut sa scrie aceasta minunata carte. Profesionalismul si-a spus cuvântul si astfel într-un timp relativ scurt, cartea a vazut lumina tiparului. Munca sa de jurnalist înfocat al diasporei românesti din America, a contribuit la frumusetea cartii. Atunci când ai în fata ta, o astfel de „comoara”, nu-ti ramâne altceva de facut decât sa o citesti cu nesat. As putea spune ca cei doi domni, Octavian Curpas, autorul si personajul Dumitru Sinu, se aseamana, deoarece mâna destinului i-a facut sa se cunoasca departe de tara, însa amândoi provin din acelasi „leagan” stramosesc, minunatul Ardeal.

Nu pot trece mai departe fara a spune ca scriitorul, i-a ascultat povestile spuse cu atâta farmec, notându-le ca într-un fel de jurnal si apoi mai târziu sa prinda contur intr-o carte. Nu degeaba am numit-o eu „testament de suflet”, acolo nu ai voie sa intri în graba, ci mai degraba cu sfiala, pentru a respecta tot ce a daruit autorul „din prea plinul sau”, iar personajul din „oceanul de amintiri”. Asadar, tu, cititorule deschide-ti sufletul si savureaza din dulceata cartii, vei constata ca am avut dreptate, ca te-am ghidat catre un munte de visuri traite, visate, uitate apoi reînnodate si dictate pentru a fi cunoscute de mine, de tine, de toti cei care viseaza la o clipa înaltatore.

Viata ne surprinde uneori, cu „lectiile” ei. Indiferent cât ne este de greu, apelam la ajutorul divinitatii asa cum domnul Dumitru Sinu, a apelat de multe ori, în copilarie, când a ramas orfan, la 3 ani. Mama cea mai minunata fiinta de pe pamânt, a trecut în lumea cea vesnica, la cei 27 de ani. Copilaria, nu i-a fost darnica, însa cei doi bunici Ioan Stanila si nenea Niculita cum era numit se sateni, bunicul din partea mamei, i-au facut sa accepte mai usor vitregiile vietii. O amintire impregnata în adâncul sufletului este aceea a „bocetului” cântat la moartea fiicei fostului primar Ioan Vulc. Apoi mai târziu când a trebuit sa parcurga atâta drum, prin atâtea tari, sa se împrieteneasca cu oameni straini, sa suporte dorul de tara visând la o viata mai buna. Nu i-a fost usor nici când ajuns în Iugoslavia ajutat de legionari, în vremea lui Iosip Broz Tito. Numai protectia divina l-a ajutat sa îndure totul, sa mearga mai departe, sa înfrunte cu tot curajul. În fata unui astfel de om, îti scoti palaria, si te întrebi daca este real sau nu? Certitudinea autorului te asigura ca personajul este real si nu fictiune! Drumul a fost continuat mai departe, parca nu era destul, cu Triest-Cinecitta-Torino-Paris. Ajunsese la destinatie? Aflati ca nu! Înca mai avea sa strabata alte drumuri, alte greutati, marcându-l pentru totdeauna.

Stimate cititorule, daca în coltul ochiului tau va apare o lacrima, sa nu-mi porti pica deoarece eu am sa-ti împartasesc în câteva cuvinte, frumoasa poveste de dragoste a lui Dumitru Sinu, ajuns acum pe pamânt canadian. Restul, te voi lasa pe tine, sa descoperi! Da, ajuns în Canada, soarta i-a scos în cale o frumoasa domnisoara frantuzoaica, Nicole, care îi va deveni sotie. Chiar daca au existat „voci” împotriva lor, ei au spus „da” vietii împreuna, facând sa rodeasca din exemplarul lor mariaj doi copii minunati. Acum când se privesc în ochi, simt acelasi fior al tineretii, stiut doar de ei, chiar daca diferenta de vârsta a fost destul de mare, când s-au întâlnit. El 37, ea 19. Surprinzator, nu? Indiferent ce vor spune unii despre monotonia vietii in doi, viata pentru ei a fost oaza de fericire din care au gustat, fericiti, iar astazi sunt doi bunici minunati. „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si a acum la fel de puternic, precum în ziua când s-au cunoscut.”

Nu pot sa trec nepasatoare peste înca un aspect, pe care l-am remarcat, dragostea doamnei Nicole pentru muzica româneasca si de asemenea râvna dumneaei de a sti limba româna, pe care si-a însusit-o în sase luni, învatând simple propozitii si apoi trecând la fraze mai complicate. Ceva care l-a amuzat pe domnul Sinu o perioada mare de timp, a fost confuzia pe care o facea tânara lui sotie între: „Drum bun!” si „Noapte buna!”, aceste doua urari fiind folosite invers.

Oamenii întâlniti de acest domn, în drumurile lui sunt multi, n-am sa-i enumar eu, a facut-o scriitorul cu multa pricepere, povestind toate întâmplarile lor cu bune si rele, dar eu voi preciza ca oportunitatile vietii l-au facut sa se bucure mai mult de viata, sa o pretuiasca în adevarata ei valoare si sa priveasca cu nostalgie peste umar. Bagajul de cunostinte l-a transformat într-un om de afaceri, si prin acestea a învatat sa cunoasca oamenii si sufletele lor, poate si caractere. Sunt situatii în care ai parte de dezamagiri din partea celor apropiati, dar la fel sunt situatii când legi prietenii pe viata, si tu, te miri de împrejurari! Astfel s-a întâmplat si în cazul lui nea Mitica, a legat prietenii ce au tinut o viata. Viata lui care poate fi, dupa umila mea parere, un scenariu de film. As vrea sa mai adaug ca în sufletul acestui om exista o mare pasiune pentru carte. Marturie stau volumele din living-ul acestui domn, asa cum povesteste autorul. Ele sunt ordonate frumos si ai ocazia sa spui ca, pretioasa carte este hotarul dintre întuneric si lumina, este poate puntea care duce spre alte tarâmuri imaginare sau reale asa cum traiesti experienta de aici. Visezi, speri… si apoi închizi în tainicul tau suflet, un gând, o amintire, a lui Dumitru Sinu, asternute în paginile acestei carti de domnul scriitor Curpas.

Prof. Carmen MARIN

16 august 2012

Buzau

Pasea cu botuta ei, anevoie, de parca ar fi tras toate durerile lumii dupa ea. „Este bugat pâna la inima satului” îsi zicea, „doara, doara s-o-ndura oarecine de mine sa ma ia” , nadajduia batrânica. Gâfaia sub naframa neagra. Peste treizeci Celsius si racorirea mult asteptata, o ploaie or fie ce-o fi, nu mai venea. E prea anevoie asa. Tragea nadejde c-o mai apuca-o pe doctorita la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slabita. Picioarele si le ridica greu de la pamânt. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva de dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreste-l sa ma ia, Te rog, Doamne, opreste-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit si si-a ridicat mâna cu nadejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, ca mult m-au trudit toti anii aistea.” Loganul venea amenintator apoi a trecut de batrânica si botuta ei, învaluind-o intr-un nor gros de praf… „Sa nu te prinda, anii mei, domnule, sa nu-ti faca si tie altul la fel!”.
Printre prunii lui Sive Ioanii se întrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia sa ajunga. „Oh, ce slabii! De ce ma mai tii, Doamne? Ca bine mi-ar fi fost lânga Neculae al meu!” Pasii ei se înfiripau din ce în ce mai înceti, traganati ca o doina de demult, din fecioria ei. Aceeasi jale, atemporala, contopita mereu cu plaiul Salajului, contopita mereu cu pasii slabi ai cuiva, cu tinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-si aline cugetul ca si-au facut datoria. Sapte, sapte a crescut, si si-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zama înainte, dupa ce descarca carul cu lemne, or huluji, o’ ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sarmani. Îsi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodata destul de-a mânca pe saturatelea dar nici atât de putin sa nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potoli usor cele sapte guri cu câte o zama de selata or’ urzici, or’ zama de pasula verde. O ceapa si un pic de slana se mai putea gasi la început de vara, apoi, daca Domnu’ facea ca gainutele ei sa-i mai dea un out sau doua sau mai multe, se mai ducea pe la coperativa si putea lua cu ele ceva ulei de gatit sau petrol de lampa.
Da, iar se aude ca vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învaluid-o într-un alt nor gros de praf si parca auzise batrânica ceva odata cu zgomotul motorului si al rotilor pe prundis: „Babo, te cauta moartea p-acasa!” Acum asuda mult si mergea si mai greu. Doua lacrimi subtiri îsi sapau albia pe pielea ei batucita de vânt si praf. „Florita, Florita, nu-i sorga la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorga sa marga pân tari? Casa mea s-a lu’ Neculae nu li-i buna. Si vin cu blide de-acasa când vin. Li-i sâla la mine, cica pute a soareci.” Pasii ei s-au facut si mai înceti si lacrimile încremenisera cumva printre riduri.
Aplecata de ani, batrânica se lasa mai greu cu mâna tremurânda pe botuta ei, subtire ca o umbra, simtea drumul mai greu, mai dusmanos cu anii ei multi si crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie, ca-ntr-un ritual se îmbaia în praful gros de pe drum. Florita se ruga sa-i iasa cineva, un suflet viu înainte. Nu i-a iesit nimeni în cale si-i e sete acum, limba i se lipise parca de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei, dar cine-i va scoate vadra cu apa? Nisia, sora ei din casa cealalta îi aducea în fiecare dimineata un sfert de vadra din fantâna ei. De câtava vreme mâna ei dreapta era paralizata iar piciorul drept abia si-l tragea dupa ea. S-a rugat de Nisia aseara sa-i pieptene parul si sa-i spele spatele ca de-o muri astara, îsi zicea, nu voia sa fie de rusinea satului, de-o gasi-o asa cum era. Si-o îmbraca deseara poala ei ce-a noua pe care Nica, fie-sa cea mare, a cusut-o din ceva material capatat de mâna a doua. Si-o pune si broboada cea noua pe ladita, la vedere, pentru ca Nisia sa i-o puna pe cap dimineata. „Da ce ti-o venit asa de moarte, Florita draga? Ce pieptanat îti tat trebe? Dor nu ti-i marita? Florita, da’ cine m-o pieptana pe mine?” Nisia „s-a dat pe grija” la Crina, fata cea mica a Florichii, nu pe mult, un ciob de casa acolo si ceva pamânt. Crina traia la oras si o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea si pe la maicuta ei. Crina avea o inima buna, dar foarte împartita cu tot felul de treburi si griji si când era chemata, mergea undeva în nordul Italiei la cules, toamna, si la tuns viile, cândva pe la sfârsitul iernii.
A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului si si-a vazut de drum. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece! Musai sa-mi gasesca baiul la tate slabiile celea.” Acum putea vedea deja cladirea scolii si biserica imediat lânga. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece!” Purta în picioare tenesi Nike pe care fata ei de peste mari le-a adus. „Ce te-ai nealcosit ase’? Doara n-oi merge la nunta!” Nisia n-a fost maritata niciodata. Ea s-a maritat cu Domnul, spunea când era întrebata. Toata ziua era cu sapa în mâna, gârbova si înceata, parea a se fi facut una cu sapa si cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouale de vrabie si porumbul nu crescuse mai mult de un cot si s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Florita, ne bate de rai ce suntem! Tu ti-ai vazut de prunci tata viata si esti tat singura, ca si mine.” Nisia îi redeschidea rana singuratatii ori de câte ori Florita plângea.
Nu mai e mult. A ajuns aproape lânga scoala apoi va trece de biserica si imediat lânga biserica e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului, potaia lui parea ca-si iese din minti de latrat la apropierea batrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase batrâne. Latra-i pe ceie de mi-o furat gainutele!”
Când a ajuns la usa dispensrului lacatul era pe usa. „O plecat doctorita de vreo juma de ora!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativa. Batrâna s-a prabusit aproape pe pragul usii de la dispensar. Ar fi vrut sa plânga, ar fi vrut sa strige dar tot ce i-a iesit pe buze a fost „Oh, Doamne, de ce nu ma iei?” Dupa o vreme s-a ridicat si a trecut drumul, apoi a intrat pe usa coperativei. „ Am sa cumpar oarece dulce sa-i dau la Nisia. Doar, doar s-o îmbuna si-atunci am s-o rog sa ma spele pe spate si sa ma pieptene. Am sa iau poala cea noua si am sa-i arat Nisiei broboada pe ladita, sa mi-o puna pe cap dimineata. Sa nu ma râda satul!”
A plecat încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care si-l târa a lasat în praful drumului o urma subtire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lânga ea. „ Intra, lele Florita, te-oi duce la casa ta.” „Domnul sa te alduiasca, fatul meu, du-ma la nacazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului latra iesita din minti.
Slavomir Almajan
Kelowna, Canada