Author: nelurs

O privire in bisericile din Romania- AZI: Biserica Baptista din PANTICEU

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare, Inviere, MantuireLeave a comment

Celebrarea a 100 de ani de HAR (1909 – 2009)

PanticeuDuminica 15 Noiembrie 2009, in comuna Panticeu (judetul Cluj), Biserica Baptista a sarbatorit implinirea a mai bine de 100 de ani de la primele propovaduiri ale fratilor crestini baptisti in localitatea lor.
Comuna Panticeu este situat in partea nord-vestica a judetului Cluj, la 40 km distanta de Cluj Napoca, la 40 km de Dej, respectiv la 35 km de Gherla. Din Cluj-Napoca, pe DJ 161, Apahida – Rascruci – Luna de Jos – Dabaca – Darja-Panticeu. Daca doresti sa ajungi la Dej, o iei spre, Recea Cristur, Caprioara, Bobalna, Maia, Viile Dejului, Dej.

In Panticeu, localnicii beneficiaza de mai multe biserici: Ortodoxa, Penticostala, Baptista, Reformata. De asemenea, de o scoala generala clasele I-VIII, gradinite de copii etc. Localitatea este conturata de mai multe cladiri vechi, cu arhitecturi ale timpului cand au fost ridicate. In buna intelegere convietuiesc romani si maghiari (maghiari, cca 6, 5%), localitatea fiind atestata inca din anul 1.314. Populatia a crescut pana la 5.487, in 1941, ca apoi, sa scada treptat la 1.750 persoane, in 2009.
ADUNAREA FESTIVA s-a tinut in cladirea bisericii baptiste ridicate in 1934.

Pastorul titular, FERI MATEI, a dat citire documentului-Declaratie consemnat de martorul acelor timpuri glorioase, Pop Ioan.

In 7 ianuarie 1909, pocainta baptista s-a declansat in comuna Panticeu, cand crestinii baptisti Bocean Ioan si Chis Nicolae au venit din comuna Berind (judetul Cluj), in Panticeu. Atunci a avut loc cea dintai adunare in casa unei taranci cu inima aleasa, Roja Nastasia, in prezenta unui grup de barbati si femei care au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu.
Unele femei au ascultat cu luare aminte la cele citite din Biblie, barbatilor insa nu le-a sunat prea bine glasul despre pocainta si au inceput sa vocifereze “au sosit profetii cei mincinosi si ratacitii la noi, afara cu ei ca ne spurca satul’. Si i-au luat si i-au scos afara din sat aruncand cu pietre dupa ei. Dar Slava lui Dumnezeu caci cuvantul semanat a gasit si pamant bun, in inima unei femei care s-a hotarat de s-a pocait, Roja Nastasie care a primit botezul in anul acela.

In anul 1912 cand a venit al doilea rand de misionari baptisti, simpli tarani, care au tinut un botez in Somes, in comuna Rusi-Somes, au primit botezul patru persoane care s-au intors acasa si au trait o viata noua printre locuitorii Panticeului avand casa de rugaciune infiintata de lucratorul batran Bocian Ioan, comuna Berind care a lucrat impreuna cu Pop Niculaie din comuna Garbau si Birtaru Grigore din comuna Giula.

La inchieierea Razboiului cel Mare (numit ulterior, Primul razboi mondial, incheiat oficial la 11.11.1918), soseste acasa Ioan Pop din comuna Panticeu. Acesta s-a pocait in Rusia sovietica unde fusese luat prizonier, in casa unui baptist, mare bogatas, unde au fost repartizati cam 40 de combatanti, ca sa lucreze. „Bogatasul a fost bogat si in cele duhovnicesti. Baptistul sovietic in fiecare dimineata la ora 9 impreuna cu familia lui si servitorii credinciosi tineau ora de rugaciune, iar prizonierii erau liberi sa ia parte la ora de rugaciune unde am ramas si eu si m-am pocait si am trait cu ei cinci ani ca pocait in familia baptistului sovietic”- scrie in Declaratia sa Ioan Pop.

In 1921, Ioan Pop a inceput in comuna Panticeu lucrarea in ogorul evangheliei ca baptist printre locuitorii din Panticeu. El, initial, a fost primit ca un ratacit fiind huiduit de toti. Totusi Dumnezeu lucra la inima celor ce ascultau cuvantul si in 1922 s-au mai botezat cinci persoane. Atunci a luat cu adevarat fiinta Biserica baptista din Panticeu, o Casa de rugaciune in casa mare a crestinului baptist Mosutan Maftei care impreuna cu fratele Pop Ioan au lucrat in raspandirea evanheliei in satele din jur.

„In 1927, am plecat in misiune un grup de credinciosi baptisti intr-un sat din judetul Somes. Am marturisit cuvantul sfant pe strada, pana la ora cand au sosit credinciosii catolici de la biserica impreuna cu preotul catolic si s-au oprit in strada unde erau adunati baptistii si catolicii, si preotul a intrebat pe Mosutan Maftei ca unde-i legitimatia de a misiona in comuna aceea. Baptistul i-a aratat Noul Testament. Preotul catolic l-a luat de gat trantindu-l la pamant si dand cu picioarele in el. …. Apoi preotul plin de furie a trimis dupa jandarmi si au venit si i-au luat intre arme pe cei patru baptisti si i-au dus la postul de jandarmi unde i-au chinuit ca pe niste criminali timp de trei zile si le-au incheiat proces verbal si l-au inaintat judecatoarei Garbaului unde i-au condamnat la trei luni de inchisoare si 20.000 lei amenda. Apeland la Judecatoria Dej au redus amenda la 15.000 lei, iar apoi am apelat la Curtea de Apel la Cluj si ne-au iertat de toate alea”- scrie in Declaratia sa Ioan Pop.

In anul 1932 a doua zi de pasti un grup de doisprezece barbati si femei in frunte cu Cernucan Gavris si Rus Ioan au plecat in misiune in comuna Recea–Cristur unde am fost primiti in casa unui prieten. Am tinut ora de rugaciune si un servici divin, iar la cantarea de incheiere am auzit clopotele de la Biserica Catolica ca le trageau intr-o ureche ca la foc. Am vazut venind pe strada un grup de barbati si femei in frunte cu preotul imbracat in haina de servici cu patrafirul in gat si doua icoane purtate de doi tineri unul la dreapa si altul la stanga si patru prapori. Veneau cantand si s-au oprit la usa casei unde eram adunati. Dar stapanul casei a sarit repede si a incuiat usa si s-au pus cu spatele la usa, iar preotul a inceput a bate la usa si a zice: „ Deschideti usa ca sa intre imparatul maririi”. Proprietarul i-a somat sa plece si sa-l lase in pace. Atunci preotul a dat ordin la doi tineri sa se tranteasca in usa si sa o rupa, si s-au trantit in usa si au rupt usa, si au intrat in casa si au inceput a da cu crucea in cap la surorile Brancia Nastasie si Catita pana a sarit idolul de pleu (tabla) de pe el, apoi s-au indreptat spre masa si au inceput a da cu pumnii in cap la Cernucan Gavris si Rus Ioan tarandu-i afara in curte pe jos unde i-au lasat aproape morti, iar restul au fugit si s-au ascuns prin paduri, gradini si paraie, iar lumea dupa ei ca dupa lupi in frunte cu preotul criminal care a dat in doi tineri lasandu-i aproape morti la pamant, si, ascultand cu urechea daca mai traiesc, dar n-au murit. Ajungand pe un pod de beton inalt de zece meri au prins pe sora baptista Brancia Nastasie de 51 de ani cu fiica ei de 15 ani si le-au aruncat de pe pod in vale cazand cu capul in jos in apa pe pietre, si si-au spart capurile, fiind salvate de cativa barbati mai milosi. Restul au scapat cand a sosit o grupa de calatori panticeoani care au fugit sa-i salveze, erau din rudele celor pocaiti. Se zice ca preotul a mers cu crucea de lemn, de un metru, cu care a batut pe baptisti de a sarit idolul de arama din el, la fierar. L-a rugat sa-l bata cu cuie pe Isusu lui care a sarit batand pocaiti, si fierarul i-a raspuns “ eu sunt crestin si ma tem sa bat cuie in mainile Domnului Isus, bate-le dar tu”. Preotul care s-a aratat rusinat a plecat acasa, ca un adevarat fatarnic, criminal”.- scrie in Declaratia sa Ioan Pop.

Pastorul Feri Matei a spus:

In anul 1934, credinciosii baptisti au cumparat un teren pe care au construit cladirea bisericii actuale prin munca voluntara a celor 46 de membri. Pe data de 28 octombrie 1936, cind era ziua inaugurarii locasului de inchinare, jandarmii au fost trimisi sa blocheze toate intrarile in comuna pentu ca cei din satele de prin prejur sa nu poata veni la aceasta sarbatoare. Chiar membrii bisericii nu au fost lasati sa intre in noul locas de inchinare pana la ora doua, biserica fiind inconjurata de jandarmi. In ciuda tuturor impotrivirilor, biserica a progresat si a crescut continu.
1949 a fost anul in care biserica a trecut printr-o criza datorita puternicei miscari a fratilor penticostali care si-au inceput lucrarea in aceasta comuna. Datorita entuziasmului lor de la inceput, a prospetimi si a marturiei pline de inflacarare o parte din membrii bisericii baptiste au plecat inspre biserica fratilor nostri penticostali si astfel a fost fondata inca o biserica de pocaiti in comuna Panticeu.
Primii crestini baptisti au fost Roja Nastasia, Pop Ioan, Mosutan Maftei a Oanei, Mosutan Maftei a lui Verigut si sotia Frasina, Brancia Nastasia si Catita, Cernucan Gavris, familia Rusu Ioan a Sucului, familia Rusu Teodor si Irina a Bodiului, fratele Sirucu, familia Caucean a lui Damnian, Tatar Florica, sora a Mocanasului, sora a Diboloaiei, familia Zbengului.
O contributie deosebita pentru cresterea bisericii a avut-o fratele Prodan Ioan care a slujit ca pastor al bisericii, dar mai ales ca evanghelist itinerant in satele din jurul comunei. A misionat pana la Barai, la Cluj, pe toata valea Somesului pana la Dej. Un lucrator neobosit in slujba Evangheliei. A slujit ca pastor in Panticeu din 1936-1982.

In periaoada 1982-1987 biserica a fost slujita cu multa daruire de pastorul Dobandi Francisc.
Stafeta slujirii a fost preluata de un tanar pastor, Cioflica Liviu care a pastorit intre anii 1987-1993. Odata cu noul pastor, Domnul a adus o revigorare spirituala, pastorul Lviu a ramas in inima fratilor din Panticeu pentru caldura si bucuria slujirii fata de Domnul, si fata de ei.
Din 1993, chiar daca biserica nu a avut pastor titular, Domnul a purtat de grija turmei sale, iar din anul 1996 pana in anul 2000 biserica a fost slujita de tanarut pastor Kolar Mihai pe care Domnul l-a trimis pe ogorul din Panticeu tocmai din orasul Resita.
Din anul 2001 si pana in prezent anul 2009, Domnul l-a invrednicit pe pastorul Feri Matei sa slujeasca cu multa daruire, miscat de un foc launtric aprins de insusi Domnul Secerisului.
Azi stam la raspantia istoriei si spunem ca am avut parte de 100 de ani de HAR. Multumim inaintasilor nostrii; strabunici, bunici, parinti, frati si surori din Panticeu care au purtat steagul credintei cu demnitate si curaj. Ne stau inainte ca modele de sacrificiu si lupta neinfricata. Daca suntem azi aici aceasta se datoreaza jertfei Domnului Isus Cristos, a iubirii Tatalui din Cer, a puterii Duhului Sfant care a inflacarat biserica, a Cuvantului Scripturilor, care sunt impreuna garantia ca portile locuintei mortilor nu vor birui Biserica Sa.
Multumim Domnului pentru inaintasi,  dar toata slava si gloria sa fie adusa lui Dumnezeu. Amin!

“ Voi insa sunteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfant, un popor, pe care Dumnezeu Si l-a castigat ca sa fie al Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa minunata; pe voi, care odinioara nu erati un popor, dar acum sunteti poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu capataserati indurare, dar acum ati capatat indurare”. 1 Petru 2:9-10

Din luarile de cuvant am retinut:

Gabi Pruneanu, acum in Biserica „Limanuri bune”- din Cluj, spune ca dumnealui e a 3-a generatie de crestini baptisti. La inceput, cand a auzit Cuvantul, nu a crezut ca se va pocai, dar Domnul s-a aplecat si asupra sa cu dragoste si mila. Si vede ca e foarte bine cu Domnul. Acum e la credinta si a 4-a generatie si urmeaza a 5-a. L-a ajutat si sotia, Florica, care se intorsese inaintea lui de pe drumul pierzarii.

Prezent si fratele baptist Ary din Olanda (care din 2001 e prezent anual la Panticeu si Cluj, in familia Pruneanu, dand o mana de ajutor material sau duhovnicesc), subliniaza ca Biserica baptista din Olanda a sarbatorit 400 de ani de cand crestinii englezi au misionat in tara lor (1609-2009).
Crestinii prezenti si-au adus aminte ca biserica primara din Panticeu avea cateva jaloane de urmat:
1) Crestinii trebuie sa ajute pe vecinii lor la plug, la secerat si l alte munci ale campului, ca o dovada a iubirii Domnului lor si al lor.
2) Crestinii nu aveau voie sa vorbeasca pe nimeni de rau.
3) Crestinii trebuie sa aiba rugaciuni fierbinti, cu lacrimi, inaintea Domnului.
4) Crestinii nu aveau voi la jocuri, parastase de comemorare ortodoxa etc

Crestinii acelor vremi aveau omare pasiune pentru Domnul Isus; aveau o credinta care se lua si de catre altii, precum gripa!
Un glas a spus, ca, asa cum Iosif (care fusese vandut de fratii sai rob egiptenilor si suferise mult pe nedrept in puscarie, departe de familia sa) pusese celor doi copii ai sai numele de Manase (Uitare) si Efraim (Rodire) si noi trebuie sa calcam pe urmele inaintasilor nostri, uitand suferinta si valurile potrivnice, si sa aducem rodirea pe care o asteapta Domnul de la fiecare.

Atmosfera de sarbatoare a fost intregita de prezenta a peste 100 de persoane in straie de sarbatoare. Muzica crestina a rasunat prin glasul priceput al grupului „Raze de lumina” din Cluj Napoca.

Timpul de partasie, de inchinare si de aleasa bucurie, in prezenta Domnului, a continuat cu o agapa. La masa de dragoste au luat parte plini de bucurie, mic si mare, slavind din toata inima pe Dumnezeu pentru bunatatea si credinciosia Sa!

GLORIE DOMNULUI! AMIN!

Grupul „Raze de lumina”, interpreteaza: O zi cu tine

Dana Moldovan, -“Pocaieste-te omule”

„Apostolii Domnului Isus” de Petru Lascau – O carte despre chemarea si nasterea din nou a ucenicilor lui Isus din Nazaret

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, InspirationalLeave a comment

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Apostolii Domnului IsusMoto: „Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.”

Sunt multe lucrurile care te impresioneaza, atunci cand ai ocazia sa calatoresti prin Tara Sfanta: locuri pitoresti, incarcate de atmosfera unei istorii pline de semnificatie, clima specifica Palestinei, bisericile ridicate in amintirea diferitelor evenimente relatate in Evanghelii. Dar cu siguranta ca pentru un crestin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru il reprezinta constientizarea faptului ca tot ce s-a scris despre Domnul Isus Hristos reprezinta o realitate palpabila.

Din acest punct de vedere, putem spune ca marturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscriptionate in vestigiile care ne-au mai ramas din acea epoca, in geografia pamantului ce a fost martorul vietii Mantuitorului si in multimea de oameni care intr-o forma sau alta, conserva spiritul celor care au locuit dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodata, dupa ce a calatorit in Tara Sfanta, ca nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.

„Oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”

O astfel de experienta a trait si Petru Lascau, care ne ofera ocazia de a medita mai profund asupra puterii Evangheliei rascumparatoare, realizand portretele celor 12 apostoli, ale acelor „oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”, prin care Mantuitorul a facut sa rasune mesajul mantuirii pana la marginile lumii. Imbinand meditatia biblica, pe baza textelor din Evanghelii, sub forma unor studii biografice, cu impresiile deosebit de vii ramase in urma calatoriei in Israel, Petru Lascau ne spune cine au fost de fapt, „Apostolii Domnului Isus”.

„Apostolii Domnului Isus” se recomanda pe sine chiar din primele randuri, ce ne descriu momentul in care autorul a vizitat Biserica Bunei Vestiri, din Nazaret. Astfel, el consemneaza: „Daca aici a fost intr-adevar, locul acestei revelatii speciale (Buna Vestire), nu poate sti nimeni. Si parca mai are importanta locul? Ceea ce s-a petrecut insa, in Nazaret, are cea mai mare importanta. Aici a trait Isus cea mai mare parte a vietii Sale pamantesti. Undeva aici, in acest oras, a fost atelierul lui Iosif, in care tanarul Isus a lucrat.”

Mai departe, el ne spune: „12 oameni obisnuiti au devenit intr-o perioada relativ scurta, oameni neobisnuiti. Chemati de Mantuitorul pentru a-i fi ucenici, cei 12 au suferit o astfel de transformare ca au putut fi folositi de Dumnezeu pentru a schimba lumea.” Pornind de la acest moment, Petru Lascau ne conduce in atmosfera acelor timpuri extraordinare, cand Domnul Isus a reusit sa prefaca niste oameni de rand in mari conducatori si lideri spirituali. Scopul acestui demers? Nimic altceva decat invatarea procesului de maturizare pe care acestia l-au trait in prezenta Mantuitorului.

Sfidand orice logica omeneasca

Luand ca punct de plecare Nazaretul, autorul se indreapta catre cei ce au avut ocazia de a fi vecinii si cunoscutii Domnului Isus Hristos. Din pacate, desi s-au bucurat de sansa de a-I fi atat de aproape, ei nu au vrut sa Il primeasca, ba chiar au incercat sa Il omoare, fortandu-L astfel, sa-i paraseasca si sa-si aleaga drept apostoli, oameni din cu totul alte locuri. Aici incepe povestea celor 12 apostoli, o istorie plina de amanunte ce redau momente de glorie sau de umilinta, de bucurie ori de durere, care se incheie apoteotic, demonstrand faptul ca Dumnezeu este capabil sa transforme pe oricine I se preda.

„Majoritatea dintre ucenicii alesi de Domnul erau galileeni. Nu erau din elita societatii. Erau oameni de jos, de la tara, needucati. Oameni obisnuiti, nesemnificativi. Nu fusesera alesi de Domnul Isus Hristos pentru ca aveau vreun talent. Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.” Aceasta constatare ar putea sa-i surprinda pe cei care gandesc ca vreo calitate nebanuita a determinat in mod deosebit, alegerea facuta de Isus. Pana la urma, ceea ce ii distingea pe acesti oameni de eruditii vremurilor, era tocmai faptul ca aveau dispozitia de a invata.

„Cei 12 erau asa de obisnuiti, ca alegerea lor de catre Domnul Isus Hristos sfideaza orice logica omeneasca. Nici unul dintre ei nu era dascal, nici unul nu era preot, nici rabin, nici carturar, nici fariseu, nici saducheu, nici macar un lider al sinagogii. Nici unul nu era din inalta societate. Jumatate erau pescari, restul muncitori obisnuiti.” Din aceasta descriere, ne dam seama ca nu atat ucenicii au contat in procesul instruirii, cat capacitatea Invatatorului de a-i preschimba.

18 luni

Cat timp sa fi durat pregatirea ucenicilor? Un calcul sumar ne arata ca este vorba de 18 luni. Un timp in care ei trebuia sa deprinda invataturile de baza ale Mantuitorului si mai ales, sa fie transformati, convertiti. De-a lungul a 12 capitole, Petru Lascau ni-l prezinta pe fiecare apostol, descriindu-i intr-o maniera tipologica, personalitatea. Vom face cunostinta cu tipul ucenicului impetuos, exemplificat prin apostolul Petru si cu cel pasionat, reliefat prin apostolul Ioan. Vom vedea mai departe, ce inseamna sa fii numit fiu al tunetului, asa cum s-a intamplat in cazul lui Iacov si cum arata „un om gata sa ajute”, adica apostolul Andrei. Vom intelege ce inseamna sa fii un om practic, la fel ca Filip, sau un om bun, cum era Natanael. Il vom surprinde „pe omul schimbarilor rapide” – Matei, vom intelege cate ceva din ratiunile „pesimistului” – Toma si vom descoperi calitatile „unui om obisnuit” – Iacov, fiul lui Alfeu. Nu ii vom uita pe „luptatorul pentru libertate” Simon Zelotul sau pe „realistul” Iuda, fiul lui Iacov. In final, il vom urmari pe „tradatorul materialist” – Iuda Iscarioteanul.

S-ar putea intampla ca in cursul lecturii, sa ne surprindem propriile noastre trairi si atitudini ca apartinand deopotriva, unuia sau altuia dintre acesti apostoli. Putem spune ca nici un apostol n-a semanat cu celalalt. Diferentele dintre ei erau atat de dramatice, incat in mod normal, n-ar fi existat sanse de a ramane impreuna. Poate tocmai in aceasta consta forta Evangheliei si a prezentei lui Isus, in faptul ca oameni diferiti din punct de vedere al temperamentului, pregatirii sau originii sociale, pot fi uniti in lucrarea de prezentare a Evangheliei pe intreg pamantul. Realitatea ca acesti oameni au ramas impreuna si dupa moartea lui Isus, cu exceptia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabila din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevarata, daca privim marturia istoriei acelor vremuri.

Simon Petru

Sa ne gandim ce inseamna sa fii un crestin impetuos, asemenea lui Petru. De fapt, il chema Simon, un nume obisnuit in Israel. Insa „la prima intalnire cu Domnul Isus Hristos, Mantuitorul il numeste Chifa, adica Petru. Este foarte interesant ca numele acestea sunt folosite interschimbabil in relatarea Evangheliilor. Pana si Domnul, care i-a schimbat numele, odata il numeste Simon, altadata ii spune Petru. Doar apostolul Ioan, ori de cate ori vorbeste despre Petru, ii spune Simon Petru.” Tipologia lui Petru este interesanta, fiindca „prin natura sa, Petru era un om aspru si oscilant. Nu te puteai bizui pe el, nu stiai care va fi reactia lui urmatoare. Era dominat de primul impuls. Era primul pentru, dar si primul contra. Era un om impulsiv.”

Din aceasta piatra neslefuita, din aceasta persoana ce ar fi descurajat si pe cel mai iscusit invatator, Domnul Isus Hristos a reusit sa ridice un apostol. Pentru ca „atata timp cat suntem in mana unui asemenea Hristos, El poate sa faca din noi oameni extraordinari. Domnul poate sa faca din Simon un Petru. Poate sa ne faca stanci puternice la temelia bisericii Sale. Mesajul acestei vieti pentru noi este ca Domnul schimba oamenii si modeleaza caracterele.”

„Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”

Detaliile acestei transformari sunt frumos redate de catre Petru Lascau, reliefand in mod deosebit, un aspect pe care Mantuitorul l-a vazut in Simon Petru: „O calitate naturala cu care s-a nascut Petru statea in faptul ca era om de initiativa. Omul nascut sa fie lider va avea intotdeauna ambitie, dorinta de a face ceva, va avea energia schimbarilor, energia unor lucruri noi. Este omul care face sa se intample lucrurile in jurul lui. Petru nu numai ca pune intrebari, dar si raspunde la ele, atunci cand il intreaba altii. Este primul care raspunde pana si la intrebarile Domnului. „Cine zic oamenii ca sunt EU?” Iar Petru face imediat declaratia aceea extraordinara: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” El este un om de initiativa.”

De fapt, talentul deosebit al Mantuitorului a fost de a pune in valoare capacitati nebanuite, care existau in inima lui Petru, dand la o parte toata zgura trasaturilor de caracter defavorabile. Acest lucru se poate intampla cu oricare dintre noi, atunci cand ajungem sa invatam lectiile pe care Domnul Hristos ni le ofera.

Apostolul iubirii

Un alt caracter de exceptie este cel al lui Ioan, numit si „apostolul iubirii”. Ceea ce il distinge pe acest apostol este pasiunea deosebita pe care a avut-o fata de Isus Hristos si invatatura Sa. Problema lui era ca nu stia sa mentina echilibrul intre diferitele sale trasaturi de caracter si astfel, ajungea ca ravna sa il conduca la intoleranta. „Ioan este omul care nu are exceptii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple si foarte clare: ori umblam in lumina, ori in intuneric. El vorbeste in alb si negru. Dupa ce citesti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeste si despre alte culori decat alb si negru.”

In continuare, Petru Lascau ne spune: „Oamenii ca Ioan au tendinta sa duca lucrurile la extreme. Zelul pentru adevar trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, altfel ajungem la judecata, ajungem sa fim aspri si lipsiti de compasiune. Ucenicia la picioarele Domnului Isus Hristos a fost suficienta sa transforme acest caracter puternic intr-o persoana echilibrata.”

La piciorul crucii

In acelasi timp, Ioan trebuia sa invete cum sa mentina echilibrul intre ambitie si umilinta. Astfel, exemplul de umilinta si de lepadare de sine al Domnului Isus Hristos l-a condus treapta cu treapta pe apostolul Ioan, sa invete ca adevarata maretie se dovedeste prin lucrurile cele mai umile. El a fost atat de impresionat de gestul spalarii picioarelor realizat de Mantuitorul, incat este singurul dintre evanghelisti care il reda cu multe detalii.

„Deodata, Domnul si Invatatorul rastoarna spectaculos piramida ierarhiilor lumii. Vazandu-L incins cu stergar si aplecandu-Se la picioarele colegilor Lui, sa le spele, asemenea unui sclav, inima lui Ioan n-a mai ramas aceeasi. Astfel, Ioan a invatat sa mentina in echilibru ambitia si umilinta.” Ioan a invatat sa pastreze un echilibru intre suferinta si glorie: „La inceput, Ioan a fost setos de glorie si gata de suferinta, ca oricare dintre noi. Dorea sa aiba un tron la dreapta Mantuitorului, dar nu vroia sa sufere pentru aceasta.”

Privind insa mai departe, autorul ne spune: „Apoi, la piciorul crucii, a vazut suferinta extraordinara a Mantuitorului, I-a auzit ultimele cuvinte, a vazut cumplita moarte prin crucificare, a vazut pretul gloriei lui Isus si costul preaslavirii viitoare.” Din acel moment, el a inteles ca „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimba.” Concluzia este ca „daca un fiu al tunetului se poate transforma intr-un ucenic al iubirii, aceeasi iubire ne poate transforma si pe noi.”

Iacob, fratele lui Ioan

Un alt caracter deosebit este cel al lui Iacob, fratele lui Ioan, care de asemenea, „dorea cununa de slava, insa Domnul i-a dat cununa suferintei. Dorea putere, in timp ce Domnul dorea sa ii dea slujirea. Voia un loc de cinste si Domnul i-a dat un mormant de martir.” In mod paradoxal, ambitiile lui Iacob, fratele lui Ioan, nu s-au realizat in cursul vietii, dar cu siguranta, temperamentul sau furtunos a ajuns sa fie schimbat prin legatura cu Mantuitorul. „Iacov ramane prototipul omului pasionat, zelos, deschizator de drumuri, puternic, dinamic si ambitios. Pasiunea lui insa, a fost temperata de sensibilitatea si de harul Domnului nostru Isus Hristos. A invatat sa-si controleze mania, sa-si infraneze limba, sa-si redirectioneze zelul, pentru Imparatia lui Dumnezeu.”

Deci, „Iacob este o incurajare pentru fiecare dintre noi, viata sa spunandu-ne ca Dumnezeu poate converti in lucruri pozitive si bune pana si ravna noastra lipsita de pricepere, pana si avantul si ambitiile noastre iesite din comun. Intalnirea cu Domnul Isus Hristos conduce intotdeauna, la transformare.”

„O piatra umila”

Nu am putea sa nu il remarcam si pe Andrei, acel om „gata sa ajute”, o persoana cu un caracter deosebit, pentru ca desi ramane in umbra, lucrarea sa aduce rezultate remarcabile. Andrei are acea calitate de a-i conduce pe oameni la Isus Hristos unul cate unul. Astfel, el l-a adus pe Petru la Mantuitorul si „trebuie spus ca daca crestinismul contemporan il preaslaveste pe Petru ca fiind temelia bisericii este pentru ca fratele lui, un om aproape necunoscut, l-a luat de mana intr-o zi si l-a dus la Mesia. Petru L-a cunoscut pe Isus Hristos datorita fratelui sau, Andrei.”

Mai departe, autorul consemneaza: „Andrei nu era un stalp ca Petru, Iacob sau Ioan, dar era o piatra umila, de o utilitate extraordinara in Imparatia lui Dumnezeu. N-a scris nici o epistola, n-a predicat multimilor. In Biblie, in galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu, el este mai degraba o silueta decat un portret. Dar tot ce stie sa faca, el face bine, face temeinic. El a condus oameni la Isus Hristos si oamenii acestia raman. Impactul muncii sale este extraordinar.” Prin urmare, „probabil ca Andrei n-a stiut sa explice principii teologice foarte profunde. Probabil ca n-a stiut sa tina studii biblice sau predici, dar daca te-a vazut ca ai nevoie de Isus, te-a luat de mana si te-a dus la El.”

Cand un om practic devine un om al credintei

Ar mai fi de amintit si apostolul Filip, acel „om practic, acel om al socotelilor, care spune mult mai usor ca nu se poate, atunci cand trebuie sa se ia o decizie majora”, o persoana care „cunostea prea multa aritmetica pentru a fi un aventurier.” Astfel, autorul ne spune ca „este foarte greu pentru un asemenea om practic ca Filip, sa se intoarca la Dumnezeu, pentru ca el face socoteli tot timpul. El isi smulge cu greu radacinile din pamant, ca sa se uite spre cer si sa inteleaga credinta care nu poate fi calculata si nu poate fi masurata.” Insa la picioarele Mantuitorului, acest om a fost transformat pentru a deveni un adevarat apostol.

„Filip si-a biruit tendintele naturale ale temperamentului sau. A devenit un alt om, un om al credintei, un om care a murit pentru cer, un om care a renuntat la lumea de acum pentru cea viitoare. Filip, un om care a trait prin calcule, dar care a ajuns la credinta, un caracter schimbat de Domnul si Mantuitorul nostru, Isus Hristos.”

„Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El”

S-ar mai putea spune multe si despre ceilalti apostoli, dar concluzia finala este una singura: nu poti ramane acelasi, dupa ce L-ai intalnit pe Domnul Isus Hristos. In atingere cu „Cuvantul vietii, oamenii simpli devin apostoli, iar trasaturile necizelate ajung sa fie transformate, rafinate, curatite, astfel incat aurul unui caracter autentic sa fie scos la iveala.” In contact cu ucenicii Sai, Domnul Isus Hristos nu S-a lasat descurajat de ceea ce parea a fi o imposibilitate, fiindca mai presus decat puterea convingerii omenesti, prin El lucra Duhul Sfant, capabil sa realizeze acel lucru tainic, si totusi fara de seama, numit „nasterea din nou.”

Acestia au fost „Apostolii Domnului Isus”, iar Petru Lascau ne invita sa meditam la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin ei, pentru ca in felul acesta, „sa fim incurajati a ne lasa la randul nostru, ca instrumente in mana Celui care schimba sufletele oamenilor si astfel, lumea sa vada din nou, ce poate face Dumnezeu prin viata celor care se incred pe deplin in puterea Sa. Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El.”

Interviu cu scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – Consul la Ambasada Romaniei din Canberra, Australia

On By nelursIn Interview, literatureLeave a comment

Lucretia BERZINTU – Israel
http://www.phoenixmission.org

ileana-andrei-cudalbIleana Cudalb s-a nascut la 21 iunie 1951, in localitatea Cudalbi, judetul Galati; este absolventa a Facultatii Engleza – Rusa. In anul 1983 debuteaza literar in revista Saptamana Culturala din Bucuresti. Debutul editorial are loc in 1993 cu romanul Sarbatoarea promisa, Ed. Porto Franco, Galati.
Ileana Cudalb, scrie literatura, distingandu-se prin stilul natural, direct – , astfel facand parte din cei mai talentati prozatori de azi.

– Ne-am cunoscut in anul 1995 la Iasi, cu ocazia a doua evenimente culturale: Salonul International de Carte, deschis in incinta Teatrului ”Luceafarul” si lansarea unui volum de poezii scris de poetul israelian de limba romana, Shaul Carmel, dupa care ne-am reintalnit in Israel, in anul 2003, cand ati participat la Targul International de Carte de la Ierusalim, ca reprezentant al Ministerului Informatiilor Publice (Departamentul pentru romanii de pretutindeni) si ati fost onorata cu ”Premiul International Felix Aderca” din partea A.S.I.L.R..

Mi-ati acordat atunci primul interviu, si, printre altele, ati spus ca va ocupati si de proiectele dedicate scriitorilor de limba romana din toata lumea, din toate comunitatile romanesti. Doriti sa ne relatati cate ceva despre realizarea acelor proiecte?

Perioada cat am lucrat la Departamentul pentru romanii de pretutindeni a fost cea mai rodnica din punctul de vedere al rezultatelor palpabile dar si cea mai buna pentru evolutia mea profesionala.

Daca e sa-l citez pe Maxim Gorki, activitatea facuta atunci a fost pentru mine o a doua „universitate”. Intotdeauna am dorit sa invat, sa depasesc limitele si sa ma imbogatesc sufleteste. La departament am invatat enorm din experienta de viata a romanilor care au luat calea exilului din diferite motive, din tragediile lor, din intelepciunea lor.

Numesc aici romani pe toti cei care considera limba romana, limba lor materna, pentru ca la inceput eu am venit in contact cu ei prin intermediul limbii romane.

Fiind pasionata de scris, normal ca mi-am indreptat atentia, in primul rand, asupra proiectelor care veneau din partea scriitorilor stabiliti in afara granitelor Romaniei, dar care cu sufletul ramaneau la locul nasterii lor, legati sau influentati ireversibil de cultura romana in care s-au format.

Era atunci, in anii 1995-1997, o realitate surprinzatoare care se deschidea in fata mea si pe care o percepeam mai mult instinctiv.

Am simtit ca scriitorii de limba romana traiau in noua lor patrie un nou exil, de data asta spiritual – scriau intr-o limba secreta pe care concetatenii lor, chiar si copiii lor, nu o puteau intelege, nu le puteau impartasi emotiile, mesajele si, in consecinta, nu ii puteau pretui la justa lor valoare.

Atat cat reuseam sa inteleg, erau scriitori valorosi, cu un discurs literar bine articulat, care stapaneau arta de a folosi cuvintele cu aceeasi maiestrie cu care o faceau si scriitorii cu o buna reputatie, din Romania.

In plus ei veneau cu un limbaj nou, cu o experienta proprie intr-un peisaj inedit. Ca cititoare am fost intotdeauna receptiva la nou, puteam deci presupune ca asta e calitatea oricarui cititor.

Asa a venit ideea de a iesi in intampinarea atat a scriitorilor romani din afara granitelor, care aveau nevoie de cititori, cat si a publicului cititor din Romania, doritor sa cunoasca universul acestor creatori.

Evident, fiind mai receptivi la initiativa, cele mai multe proiecte au venit de la scriitorii israelieni de limba romana si a fost un privilegiu sa colaborez cu personalitati afirmate deja in Israel care au devenit nume de prestigiu si in Romania. Shaul Carmel, Eugen Campus, Solo Juster, Sonia Palty, Tuvia Juster, Nicu Horodniceanu, Solo Har, sunt doar cateva nume de autori care au publicat in Romania, in cadrul programului de finantare a Guvernului Romaniei pentru promovarea scriitorilor de limba romana din afara granitelor.

Ma leaga de atunci o prietenie constanta cu acesti creatori, si acum cand sunt atat de departe de Israel, ca si de Romania, ma bucur de succesele lor si sunt mandra ca, putin, mi se datoreaza si mie deschiderea drumului lor catre acasa, cealalta casa, spirituala.

Experienta de succes cu scriitorii israelieni de origine romana a dat curaj si incredere si altor scriitori de a se adresa departamentului guvernamental pentru sustinerea si promovarea creatiei lor, in Romania.

Am sustinut proiectul domnului Jean Taranu, din Canada, antologii ale scriitorilor din Germania, Spania, Australia, reviste literare care au publicat in paginile lor scriitorii romani din diaspora.

– Aveti o bogata experienta privind viata si cultura israeliana iar originarii din Romania va pretuiesc pentru ceea ce ati realizat. La un moment dat aparuse un zvon precum ca urmeaza sa ocupati functia de director la Institutul Cultural Roman din Tel Aviv. Prietenii si colaboratorii va asteptau cu bratele deschise. N-a fost sa fie.

Nu a fost doar zvon, a fost o realitate. Am avut Ordinul ministrului de externe de numire in functia de director al Institutului Cultural din Tel Aviv, numai ca inainte de a urca in avion si a porni spre noul loc de munca s-a schimbat conducerea de la Bucuresti si in buna traditie romaneasca – cine nu e cu noi e impotriva noastra -, a fost numita o persoana care facea parte din anturaj.

– A urmat o perioada de tacere. Apoi, surpriza – a venit pe calea internetului -, de a va regasi in functia de atasat cultural la Ambasada Romaniei din Coreea de Sud. Ce ne puteti impartasi din aceasta experienta si din cultura acestei tari?

Pana la urma s-a facut dreptate, nu-i asa? La vremea aceea as fi putut sa aleg functia de atasat cultural in cadrul ambasadei de la Tel Aviv dar cred ca am ales Seulul din orgoliu si, de ce sa nu recunosc, din spirit de aventura.

Era un loc unde cu greu puteam ajunge ca turist sau in delegatie guvernamentala si apoi intotdeauna am fost interesata de Extremul Orient. Alegerea s-a dovedit foarte inspirata si pot spune ca am petrecut aici cei mai frumosi ani din cariera mea de functionar guvernamental.

Dupa experienta israeliana, credeam ca nu exista alt popor care sa fie mai receptiv la cultura altor popoare si care sa doreasca mai mult sa isi promoveze propriile valori. Ei bine, in Coreea, globalizarea nu este doar o vorba lipsita de continut.

De altfel miracolul coreean ca si miracolul israelian are in comun tocmai aceasta imbinare perfecta intre traditie si modernitate.

Pot spune ca in cei aproape patru ani cat am fost atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Seul, am cunoscut viata culturala a Coreei sub toate aspectele ei, de la manifestari de masa, gen festivaluri populare dedicate evenimentelor din calendarul sarbatorilor laice si religioase, pana la festivaluri nationale si internationale de arta teatrala, cinematografica, muzica, dans, expozitii de arta sau spectacole sustinute de invitati straini, intotdeauna dublati de interpreti de valoare coreeni.

Mai putin am venit in contact cu literatura coreeana din cauza ca nu cunosc limba. Putinele traduceri facute de profesorii coreeni de la Catedra de limba romana din cadrul Universitatii de Studii Straine, Hankuk, mi-au prilejuit insa revelatia unui univers poetic inedit, de o sensibilitate aparte, in care trairile umane sunt estompate pana la surdina, venind ca un ecou din timpuri ancestrale si contopindu-se cu relieful invaluit de ceturile opalescente ce invaluie perpetuu peisajul coreean, conferindu-i o aura de mister.

Aici frumosul nu este ostentativ, este indus prin armonia fortelor care dau viata. Ying si Yang. As fi vrut sa am timp sa invat limba coreeana ca sa ma bucur deplin de bogatia literaturii acestui popor, dar poate cei care deja vorbesc cele doua limbi, si sunt din ce in ce mai multi, pe masura ce se inmultesc absolventii de limba romana, ne vor darui cu mai multe traduceri.

Si cred ca va fi asa pentru ca in Coreea interesul pentru Romania este foarte mare, nu doar in invatamantul universitar si in economie, ci si la cetatenii simpli, de pe strada.

Nicaieri nu am intalnit oameni care sa reactioneze atat de prompt si atat de admirativ la numele de Romania pe care ei il asociaza automat cu numele Nadia Comaneci.

E firesc sa fie completat acest interes si de cunoasterea reciproca a valorilor care fac bogatia popoarelor noastre. Si din nou revin la comparatia cu Israelul. M-am considerat, si ma consider inca, un ambasador al Israelului prin admiratia pe care o impartasesc, ori de cate ori am ocazia, pentru aceasta tara.

Ei bine, acum ma pot considera si un ambasador al Coreei de sud. Tot ce spun despre aceasta tara nu este este de complezenta, o simpla incursiune pe internet o poate demonstra.

– Comunitatea de romani din Coreea de Sud e mare? Ce ne puteti spune despre romanii de acolo?

Nu. Practic nu avem o comunitate romaneasca in Coreea. Distanta, bariera de limba, specificul asiatic, sunt tot atatea bariere care ii impiedica pe romani sa se stabileasca in Coreea. In plus aici nu se admite dubla cetatenie fapt care implica lipsa unor drepturi civile.

Asta nu inseamna ca nu sunt romani totusi. Cateva femei casatorite cu coreeni, care au si copii, cativa specialisti din industria navala cu contracte de munca pe termen limitat, studenti, profesori romani care predau la universitatile coreene.
Toti acesti oameni traiesc insa izolati unii de altii, mai putin cele doua, trei femei casatorite in Seul care socializeaza impreuna si care sunt si foarte apropiate de ambasada.

Restul, din cauza distantelor si din cauza programului de lucru – acolo disciplina muncii nu este o vorba in vant – se deplaseaza mai greu si nu au timp sa participe la diferite actiuni care i-ar putea apropia. Sunt insa recompensati de castigul material si de faptul ca despartirea de tara este pe termen scurt.

– A lucra in diplomatie inseamna si anumite sacrificii privind asa-zisele obligatii familiare?

Din fericire obligatiile mele familiare nu sunt asa de mari. Nu mai am copii de crescut, nepotii inca nu s-au anuntat, nici macar in perspectiva, iar sotul meu s-a pensionat si ma urmeaza. Cred ca si pentru el diplomatia este o experienta interesanta.

Ca insotitor de diplomat are ocazia sa participe alaturi de mine la evenimentele la care sunt invitata, intalneste o multime de oameni, vizitam impreuna locuri pe care nu s-ar fi gandit vreodata ca le poate vizita.

Sunt multe lucruri bune in viata lui de pensionar dar si sacrificii, daca tot vorbim despre asta. Faptul ca viata lui ordonata de finantist s-a schimbat brusc si el a trebuit sa se adapteze la lucruri care ii erau straine, la oameni cu care nu se poate intelege pentru ca nu are un limbaj comun cu ei, la conditii de clima diferite – aici si eu am suferit din plin -, la alimentatie diferita, toate acestea au insemnat un sacrificiu. Dar l-a facut cu gratie si asta ne-a ajutat pe amandoi.

– Iar acum va aflati in Australia. Cu ce prilej?

Sunt consul la Ambasada Romaniei din Canberra. Un alt gen de activitate, pe cat de dificil pe atat de interesant. O noua provocare.

– Cu aproximatie, cati romani sunt in Australia?

Statisticile spun ca sunt in jur de douazeci de mii de romani in Australia si Noua Zeelanda, tara pe care o gestionez, de asemenea, in calitate de consul la Canberra. Eu cred insa, ca sunt mai multi: unii, din motive personale, care tin de istorie, nu doresc sa se mai declare romani, iar altii, din ce in ce mai multi, au venit in ultimii ani si nu au fost inclusi in aceste statistici.
Putem vorbi de o diaspora romaneasca, organizata in comunitati, in marile orase ale Australiei si Noii Zeelande. Sunt romani de foarte buna calitate, multi dintre cei cu studii universitare sunt plasati in cele mai bune posturi din economie, sunt si oameni care conduc afaceri de succes.

Nu-i regasim insa in politica. La fel ca si in celelalte tari unde traiesc mari comunitati de romani, acestia fie nu sunt interesati de politica, fie nu au destul curaj de a se avanta pe acest teren.

– Ce proiecte de viitor aveti?

Sa termin romanul „Insula Serpei”, sa calatoresc, sa vizitez cat pot locurile de interes turistic din zona Asia Pacific, sa continui cu traducerea in limba engleza a romanelor aparute deja si, pe cat posibil, sa le lansez in lumea literara de la antipozi.

– Daca am in vedere cartile pe care le-ati scris despre personalitati din Israel si viata de aici, sigur ca se vede atasamentul pe care-l aveti fata de Tara Sfanta si Poporul Cartii.

Sa scrieti o carte despre Shimon Peres, titular al Premiului Nobel pentru Pace (1994), fost ministru al apararii, fost ministru de externe, fost prim – ministru, ministru pentru dezvoltare regionala in Guvernul Barak, Doctor Honoris Causa (titlu acordat in Aula Magna a Universitatii din Bucuresti la 4 decembrie 2001), in prezent Presedintele statului Israel, e un curaj si o munca enorma! Se poate spune ca este o carte document. Ce v-a determinat sa scrieti aceasta carte?

Cartea am scris-o din admiratie profunda pentru un creator. Vedeti dumneavoastra, si scriitorii si politicienii folosesc in munca lor cuvintele pentru a construi o opera care sa dureze.

Dar in timp ce scriitorul se gandeste mai degraba sa isi satisfaca un orgoliu reusind cel mult sa creeze un curent literar, politicianul, cu aceleasi cuvinte, daca are o viziune corecta, remodeleaza o lume. Si aici el se deosebeste net de ceilalti creatori: prin altruismul cu care isi dedica munca semenilor sai, contemporani si urmasii lor.

Nu-i nici o urma de narcisism la un om de talia lui Shimon Peres. Premiul Nobel pentru Pace nu este o tinta pentru care lupta el – nu-i decat recunoasterea meritelor sale -, satisfactia pe care o cauta este bucuria de a-si vedea proiectele puse in pagina si care dau rezultatele dorite spre binele tuturor celor pe care ii reprezinta.
– V-ati gandit catusi de putin la faptul ca peste ani, Shimon Peres va ajunge Presedintele Israelului? Cred ca a fost si o premonitie, cand ati scris undeva, ”Unul dintre conducatorii acestui popor, Shimon Peres…”

Cred ca m-am gandit, asa cum au gandit toti cei care l-au iubit si pretuit de-a lungul timpului si care m-au influentat si pe mine. Invoc aici doi prieteni dragi care nu mai sunt si care mi-au ghidat pasii pe timpul scrierii acestei carti, Yitzhak Artzi si Sandu David. Fie memoria lor binecuvantata!

Chiar si fara premonitia mea, Shimon Peres avea sa ajunga Presedintele Israelului, avea sa-si incheie cariera politica indeplinind functia suprema in statul pe care l-a slujit cu credinta, intreaga lui viata.

– Ce inseamna Israelul pentru dumneavoastra?

Un Templu. Un loc de referinta unde stiu ca pot veni sa ma simt aproape de Dumnezeu, unde pot vedea miracolul reinvierii nu doar din punct de vedere religios ci si laic. Un loc unde poti rosti cu incredere: si totusi, se poate!

– Atunci cand ati scris: ”Facerea unei case necesita vointa si pricepere, cu atat mai mult facerea unei lumi…”, la care lume v-ati referit?

La lumea in care traim. E singura pe care o avem, nu? Viata ne da dreptul de a exista in aceasta lume dar avem si obligatia de a o face mai buna, de a o lasa urmasilor mai bogata, privind spre viitor, fara sa uitam trecutul. Dar si fara sa exageram.

– Ce ar trebui facut pentru a fi o lume mai buna?

Un singur lucru, sa fim noi mai buni. Sa ne repozitionam in raport cu ceilalti din jurul nostru, cu oamenii, cu lucrurile. Sa ne reamintim in permanenta o invatatura simpla: nimeni nu ia nimic cu el. Nechibzuinta duce la dezechilibru si asta nu ii afecteaza doar pe cei apropiati ci si intreaga comunitate, intreaga omenire, in final.

– Dar pentru o Diaspora romaneasca mai buna si mai unita?

Diaspora romaneasca se afla acum la o rascruce, isi cauta drumul spre „acasa”, asta insemnand nu revenirea in granita statului roman ci revenirea in universul interior, in propria constiinta pentru a-si recupera identitatea. Ei cauta sa se repozitioneze in raport cu cei ramasi in tara, asa cum si societatea romaneasca, in ansamblu, cauta sa reevalueze relatia cu cei plecati. Este impresionant sa ii vezi pe romanii care traiesc de zeci de ani in SUA, Canada sau Australia, ca sunt la fel de afectati de instabilitatea politica de la Bucuresti, ca doresc sa voteze nu pentru ca ar avea vreun folos direct de pe urma votului lor, ci pentru ca vor ca lucrurile sa se schimbe in Romania, ca sufera alaturi de categoriile de defavorizati, ca fac actiuni de intr-ajutorare.

Din pacate romanii din diaspora nu sunt dispusi sa isi acorde credit unii altora, sa recunoasca atuurile semenilor, care sa ii reprezinte atat in fata statului roman cat si in fata statului de resedinta, consolidand in felul acesta organizatiile lor.

Am spus-o si o repet fara nici o teama de a gresi: romanii nu au exercitiul comunitatii. Nici nu au cum. In cei cincizeci, saizeci de ani de cand s-au inregistrat deplasari masive de populatie din granitele statului, romanii nu puteau crea o traditie care sa opereze de acum cu putere de lege.

Ne uitam cu admiratie si invidie la comunitatile de armeni, ucraineni, greci, evrei, italieni, rusi, din SUA, Canada, Australia dar uitam ca ei au alta mentalitate si de ce nu, alta orientare.

In plus, in cazul romanilor se adauga actiunea distructiva a statului comunist care a dorit sa atomizeze comunitatea romaneasca si nu s-o incurajeze sa se organizeze, sa fie unita. Suspiciunea creata atunci, in randul oamenilor, inca are o influenta negativa si inca intretine dihonia in randul vechilor imigranti romani, fapt care ii tine la distanta pe noii veniti.

– Daca ar fi sa faceti o comparatie intre lumea fiecarui continent pe care ati cunoscut-o, ce asemanari ar fi?

-Va referiti la lumea romaneasca?

-Da!

– Daca as face o comparatie, as face-o tinand cont de etapele istoriei care au determinat exodul romanilor.

Cei care au emigrat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, in special in SUA, aproape au pierdut legaturile cu tara, au fost asimilati, ei si urmasii lor.

Cei care au emigrat dupa cel de-al doilea razboi mondial, indiferent de orientarea lor politica, liberali, monarhisti, taranisti, legionari, si indiferent de tara unde si-au gasit refugiu, in SUA, Europa, Australia, au fost trecuti automat pe lista neagra a dusmanilor poporului si supusi unui atac concentrat de anihilare, sub toate aspectele.

Atunci cand conducerea comunista gasea, totusi, ca se pot trage foloase de pe urma acestor „proscrisi” se incerca atragerea lor spre colaborare in numele unui deziderat luminos, dragostea de patrie. Se stie ca reticentii, cand nu aveau norocul sa intre sub protectia statului de resedinta, erau aspru pedepsiti.

Mai vrea cineva ca acesti oameni sa priveasca binevoitori spre liderii de la Bucuresti, si sa nu faca o legatura intre generatii, chiar daca au avut loc schimbari profunde atat in structura cat si in mentalitatea politicienilor de astazi?

Eu as zice ca mai degraba sa nu conteze nimeni pe uitare. Si cine doreste sincer sa construiasca un pod solid de comunicare cu diaspora sa tina cont de sensibilitatile oamenilor si aiba un program bazat pe realitate, nu doar pe bune intentii.

Cat priveste noul val de emigranti, de dupa 1989, acestia au parasit tara din motive economice si constituie categoria cea mai bine pregatita profesional, cu un inalt nivel de educatie, care si-a facut repede loc, peste tot, in economia societatilor care i-au primit.

Desigur, mai sunt si exceptii. In tarile neolatine din Europa, Italia, Spania, Portugalia, Franta au navalit o serie de romani sau tigani din Romania, de o calitate indoielnica si care prin faptele lor antisociale aduc prejudicii intregii comunitati.

Nici Australia, la capatul celalalt de lume, nu a scapat de invazia acestor bande de raufacatori, in special cei orientati catre fraudele bancare sau traficul de droguri, si care atunci cand sunt prinsi – si nu dureaza mult, pentru ca globalizarea are si acest aspect pozitiv, ajuta la urmarirea deplasarii infractorilor – fac titlul articolelor de presa, in majoritatea cotidienelor din marile orase. Spre luarea aminte a celor interesati!

– Din lumea copilariei dumneavoastra, a existat un moment mai deosebit, care v-a marcat ulterior?

Da. Imi aduc aminte, ca si cum as avea o pelicula de film in fata ochilor, cum perceptorii, asa se numeau agentii fiscali prin anii cincizeci, au venit cu camionul si au incarcat din ograda tot porumbul cules de parintii mei, tineri sub treizeci de ani, cu doi copii de hranit. Mai tarziu am inteles ca tata avea de dat cote la stat si sarac fiind nu putea raspunde cerintelor, asa ca au venit cu „maturoiul” si au luat tot ce au gasit.

Plansul de atunci al mamei m-a urmarit toata viata. Am descris acel moment in romanul „Fiica mea America”

– Va rog sa ne spuneti ceva despre familia dumneavoastra; parinti, frati, surori, copii.

Parintii mei au fost oameni cinstiti care nu au stiut altceva sa ne invete, pe mine si pe fratele si sora mea, decat munca si respectul fata de oameni. Au fost extrem de saraci, pentru ca bunicii nostri, desi nu aveau averi mari, erau considerati chiaburi.

Si pentru ca erau batrani trebuiau pedepsitii fii lor, asa ca tata a facut armata la un batalion de munca, la sapat in piatra tunelul de cale ferata de la Ghimes-Palanca iar mama a ramas sa munceasca singura, timp de cativa ani, pamantul pe care inca nu-l luase statul la colhoz, cu un copil pe care il alapta, adica eu, si care o urma la munca campului sub soarele de foc sau in ploaie, dupa cum era vremea.

Au fost vremuri grele pe care ei le-au infruntat curajos si nu i-am auzit vreodata invinuind pe cineva pentru soarta lor. Probabil ca din cauza asta nici eu nu am o fire revansarda. Am invatat sa fac fata incercarilor fara sa vreau sa ma razbun.

– Cand v-ati descoperit talentul de scriitoare?

Prin clasa a cincea. Eram sub influenta lui Alecsandri si am facut o compunere la limba romana despre iarna …cu multe sclipiciuri si horbotele. Profesorul meu de atunci – era tanar si frumos, eram si rude, si eu eram foarte sensibila la laude -, cu care am ramas intr-o prietenie plina de recunostinta pe tot restul vietii, a fost primul care m-a descoperit, ca sa spun asa, mi-a spus ca am talent si m-a incurajat sa scriu.

– V-a influentat cineva in ale scrisului? Dar parintii, au avut vreun rol in acest sens?

Cineva anume, nu. Lectura, pasiunea mea de toata viata – pentru care mama nu avea deloc intelegere, stiind ca viata nu e chiar o poezie -, poate ca da, m-a influentat. Si scoala. Alta influenta nu am avut.

Nu m-am format in cadrul unui cenaclu, nu am avut maestri, nu am avut critici care sa ma aduca pe drumul cel bun. Am crescut libera de norme si m-am insotit numai cu talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu, pentru ca intotdeauna am fost convinsa ca am talent. Asta m-a facut sa nu renunt niciodata la scris, iar acum este refugiul meu din lumea reala atunci cand simt nevoia sa raman cu mine insami.

– Care va fi viitorul literaturii romane?

Viitorul literaturii romane va fi conditionat in primul rand de existenta cititorului de limba romana. Cata vreme vor mai trai romanii pe acest pamant va exista si literatura lor. Sigur, succesul acestei literaturi, propasirea ei, depinde de relatia cerere si oferta.

Cata vreme scriitorul isi va adapta stilul si modul de prezentare la conditiile cititorului, relatia va fi una profitabila pentru ambele parti. In caz ca nu, sa nu ne asteptam la concesii din partea unui public grabit, asaltat de nou, din ce in ce mai chivernisit cu resursele.

Personal nu cred in literatura care aduce profituri uriase autorului, dupa cum nu cred nici in literatura subventionata. E ceva nefiresc in aceasta relatie.

– Dupa terminarea studiilor, unde ati lucrat?

In domeniul sanatatii unde am facut o experienta de viata formidabila; in Radiodifuziunea Romana, la Programul III, emisiunile pentru tineret si copii; la Guvernul Romaniei, in Departamentul

Informatiilor Publice si apoi la Departamentul pentru romanii de pretutindeni; la Ministerul Afacerilor Externe, secretar I, atasat cultural, in cadrul Ambasadei Romaniei la Seul si acum, consul la Ambasada Romaniei la Canberra.

– Ce pasiuni aveti?

In ordinea de precadere: lectura, scrisul si calatoriile.

– Daca ati lua viata de la capat, ati schimba ceva fata de ceea ce a fost pana acum?

Nu. Ar insemna sa ma neg pe mine insami.

– Daca ar fi sa va stabiliti undeva in lume, ce tara ati alege?

O tara cu iesire la mare si cu patru anotimpuri. In Asia am inteles ce mult inseamna sa nu te departezi prea mult de meridianul nasterii tale.

– Aveti un mesaj pentru cititorii romani de pretutindeni?

Sa ramana romani si sa-si pretuiasca identitatea.

Va multumesc si va doresc mult succes in noua functie si realizari pe toate planurile!

SPRE DEZASTRU, INAINTE, BAIETI!

On By nelursIn History, literatureLeave a comment

Angela Monica Jucan
http://www.phoenixmission.org

Moto: „Dupa ce s-a terminat razboiul, am plecat din Cehoslovacia spre tara, bineinteles ca pe jos.“

Patca
Ea credula si gentila, partenerul abil, versat si egocentric, Romania a facut, in istoria ei, aliante mai mult pagubitoare. In plus, greul nu l-au dus niciodata cei cu decizia. „Normal”.

Spre cunoastere (nu spre neiertatoarea neuitare), s-a publicat, anul trecut (2008), un impresionant raport despre pretul vredniciei, scris la multi ani de la evenimente, apoi pastrat in manuscris peste doua decenii. Este jurnalul de front – de front front si de front de viata – al fostului soldat (mort deja, de zece ani – 29 iulie 1998 – la aparitia cartii) participant la a doua bataie mondiala, Ioan Patca, editat, acum, de cel caruia i-a fost daruit – fiul autorului, colonelul Iulian Patca. De fapt, nu doar editat, ci si co-redactat. In cartea „?i eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945” (coordonare, ingrijire, cuvant inainte si note de Iulian Patca; coperta de Emil Moritz), aparuta la Cluj-Napoca, Editura Mega, linia narativa (autor: Ioan Patca, militar prin concursul conjuncturii) alterneaza cu linia gloselor (de Iulian Patca, militar de cariera).

Autorul memoriilor pune in lumina planul apropiat al razboiului – monstruos, ca toate razboaiele, diform si inform chiar si pentru profesionisti. In depozitia lui, care ne da, pe fiecare pagina, prilejuri de meditatie, se vad de-aproape toate defectele ororii numite razboi, pe care autorul le-a cunoscut altadata foarte senzorial si le-a interpretat, tot atunci, fata catre fata, in mijlocul si in cursul barbarelor evenimente, apoi le-a stocat, pentru cateva decenii, in memorie (o memorie foarte buna). In textul lui nu exista „schita” razboiului. Pe aceasta o detine colonelul Iulian Patca; Domnia Sa are la indemana si programul, si modalitatea de realizare, si rezultatul acelui intins conflict armat. Este un joc de registre, in carte, rezultat din succesiunea dintre amintire si documente. „Nu mai mergeam spre Caucaz, unde credeam ca-i cald si bine, ci spre nord-est, in directia Cotului Donului si Stalingrad. Acolo se gaseau germanii, aliatii nostri, pe care trebuia sa-i ajutam la trecerea marelui rau Volga. Tot ceea ce stiam din auzite despre destinatia marsului nostru era ca vom ajunge intr-o zona de stepa semipolara, cu ierni timpurii, cu multa zapada si foarte geroase. Acolo, undeva, trebuia ca se afla si inamicul, pentru ca din Brasov pana la Rostov am venit timp de o luna fara lupta“. Ceva mai obiectiv decat subiectivitatea aceasta, nu exista. Pentru ca se regaseste in hartiile oficiale ramase de-atunci: „Ordinul primit la 31 august 1942 pentru Armata a 3-a Romana era acela de a prelua de la trupele germane si italiene apararea pe Donul mijlociu, intre Kletskaia si Suhoi Donetk. Armata a 3-a Romana urma sa inlocuiasca cinci divizii italiene si doua divizii germane. Pentru aceasta misiune avea sa dispuna de noua divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie, constituite in patru corpuri de armata, totalizand 164.000 de militari. La acea data, Comandamentul Armatei a 3-a Romane se gasea in Caucaz, unde conducea operatiile trupelor romane din zona.” Cele traite de-aproape coincid cu cele vazute din distanta timpului. Ioan Patca: „Pe masura ce se racea vremea, ne plangeam la sefi pentru doua lucruri: imbracamintea si mancarea“. Iulian Patca (extras din jurnalul generalului Constantin Sanatescu): „Vremea s-a stricat, vantul rece bate de 24 de ore, vai de bietii oameni din linia intai care au numai mantaua si foaia de cort. Strig in toate partile sa-mi trimita ceva din efectele de iarna. Pentru moment asi avea nevoie de flanele si paturi, dar nu primesc nici o satisfactie, nici de la Armata, nici de la Marele Cartier General. […] Ministerul de razboi a gasit cu cale sa adopte pentru trupa chiloti in locul izmenelor lungi de panza care acopereau gleznele. Ministerul a facut aceasta substituire ca sa faca economie, fara sa se gandeasca ca soldatii vor tremura de frig. Am gasit soldati care si-au taiat manecile de la camasi pentru a-si innadi chilotii, ca sa-si acopere gleznele“. Cei cu decizia (luata la caldura)! Ceilalti – cu povara si cu rezistenta. La fata locului: „In dimineata urmatoare trebuia sa fim pregatiti cu tunul ori de inaintare, ori de retragere, iar servantii sa aiba tot echipamentul aranjat in ranite. Nu stiu nici acum daca ordinul venea de mai sus, de la regiment, divizie, corp sau armata, ori a fost doar o precautie a capitanului Lungu Viorel. […] Apoi, catre ziua, s-a zguduit deodata tot pamantul si peste noi a cazut tot cerul. Era dimineata la ora 6 cand au inceput rusii atacul cu toate fortele.” ?i in documentele de arhiva: „Marea ofensiva sovietica a inceput dupa o puternica pregatire de artilerie, la care au participat 3.500 guri de foc, executata pe intreg frontul Armatei a 3-a Romane, dar cu intensitate deosebita la corpurile 2 si 4 armata, care a durat o ora si jumatate in sectoarele de rupere si trei ore pe restul frontului.” Aliatii, cu spuza pe turta lor: „Dimineata am iesit din padure si am coborat pantele ca sa trecem Siretul langa Roman. Podul peste Siret era distrus de bombardamente si trecerea se facea pe un pod de vase. Era garda germana la pod, nu ne-au dat voie sa trecem pana nu trec mai intai toti nemtii. Cand ne-a venit si noua randul sa trecem, surpriza, nemtii ne-au spus sa trecem fara senileta, ca le stricam podul improvizat. Am tras masina pe marginea drumului si chiar in acel moment am fost atacati de avioane care ne-au secerat cu mitralierele. Siretul era plin de masini, tunuri, oameni si cai morti.” Indiferent care aliati: „Dimineata am ajuns pe Valea Tazlaului, langa Buhusi, dar am fost ajunsi din urma de o unitate sovietica cu foarte multi militari calare, au trecut in lungul coloanei si ne-au somat sa aruncam toate armele in sant. Colonelul Ciochina a incercat sa explice ca de acum luptam alaturi de ei impotriva nemtilor, dar i s-a vorbit foarte urat, rusii l-au luat cu ei la Roman, unde era punctul lor de comanda, de unde colonelul Ciochina a disparut pentru totdeauna. Cat despre noi, am ramas dezarmati si fara comandantii nostri. Rusii ne-au spus ca armistitiul e valabil pentru armata romana aflata in tara, toti militarii de pe front fiind considerati prizonieri. Asa ca si noi, militarii din Regimentul 41 Artilerie am fost trimisi sub escorta in lagare.” Dar, pentru astea, „mici”, nu prea mai sunt acte. Seamana, insa, bine cu impartelile post bellum cu care ne-au „obisnuit” vecinii. „Asa ne-au furat – spunea generalul de brigada Gheorghe Ionescu-Sinaia, in Ordinul de zi nr. 269 al Diviziei 13 Infanterie din 20 septembrie 1942 – Basarabia la 1812 si 1940. / Asa ne-au vandut Bucovina la 1775 si apoi ne-au furat-o in 1940, iar in ultimul timp voiau sa ne cotropeasca si restul ?arii.” Gentila Romanie s-a sacrificat pentru toti, nu numai teritorial. „In Ungaria insa era mare dezordine, crime, incendii, dezastre si devastari, era mare haos in toata tara. Noul guvern provizoriu a cerut ajutor de la armata romana pentru a mentine ordinea in Ungaria. S-a aprobat pentru aceasta doua divizii, fiind repartizati prin sate cate doua grupe si uite asa am stat in Ungaria pana in 10 august 1945.”

Impresiile autorului s-au format in spatiul agresiv ale carui puncte cardinale sunt evenimente cardinale. Cand, stiintific zis, doua divizii romanesti de infanterie se aflau la 40-50 km nord-est de Odesa, pentru cel aflat in toiul hazardului, n-are importanta daca atacul inamicului vine din est sau din nord sau din nord-est. Conteaza locul pe care-l atinge. „In noaptea zilei urmatoare, 22/23 septembrie, in spatele frontului nostru [s.n.] au fost lansate trupe rusesti de parasutisti care au facut mare prapad pana au fost nimicite, catre amiaza zilei urmatoare.” Zenitul este si el determinat de aceste incidente de proportii cand, de pilda, verticala locului se intersecteaza, inainte de bolta, cu sase bombardiere tip Hurricane. Ioan Patca nu se abate, in istorisirile lui, de la mersul cronologic al lucrurilor, dar si timpul are, uneori, alte motoare de precizie. „De abia peste o luna de la prima ninsoare [s.n.], cred ca era 16 noiembrie, am primit cate o haina groasa, ciorapi de lana si manusi.” Ioan Patca noteaza cu exactitate sau cu aproximatie datele calendaristice, insa le subordoneaza totdeauna (cum a fost!) datelor destinului. „Sa tot fi fost orele doua dupa miezul noptii (ne orientam dupa «gainusa» si alte stele) cand am intrat pe pozitie si am schimbat o unitate germana. Ni s-a spus ca nemtii vor merge in sudul Italiei, unde englezii si americanii s-ar putea sa debarce in Sicilia si in talpa cizmei italiene. Noi, romanii de pe front, aveam insa multe alte griji.” Chiar si in organizarea militara intervine elementul soarta. Anexele volumului contin, intre altele, si desfasurarea reprezentata grafic a operatiilor la flancul sudic al frontului sovieto-german in vara si toamna anului 1942. Sagetile acelea care, pe harta, par atat de ferme, nu codifica numai directii. Ele au si alte chei: „Au trecut zilele una dupa alta, si mai bine si mai rau, dar mai mult rau au trecut.” Inseamna si ca „Pe toata intinderea aia alba era numai haos si sange, morti si raniti […]. De doua ori am fost acoperit complet, adica ingropat sub pamant si zapada in urma exploziilor. Ne-am retras in dezordine, ranitii ramaneau in urma noastra impreuna cu mortii.” Obiectivul militar a fost cand Odesa, cand Rostov, cand Stalingrad, cand altul. Neschimbat a ramas numai obiectivul viata. „Daca treceai in fuga pe langa un ranit, acesta se agata cu mana de tine, rugandu-te cu disperarea inecatului: «fratilor, nu ma lasati, luati-ma cu voi». Trebuia sa-i dai cu baioneta peste mana pentru a te elibera, ca abia puteam sa mergem noi insine.”

S-a facut pace. Si iar a fost cand bine, cand rau. Sa fi fost, acum, mai mult bine? Cifrul este umorul de printre randuri. Mai mult amar.

„Asa a fost calvarul si trecutul meu in cel de-al Doilea Razboi Mondial, de la Prut la Cotul Donului, impotriva comunismului, si de la Brasov pana la Podisul Boemiei, impotriva fascismului, trecut foarte incurcat si foarte greu scris de un veteran de razboi in mari linii. Pentru a descrie zi de zi prin ce am trecut si mi s-a intamplat, ar trebui timp indelungat si gandire multa, dar si foarte mare liniste sufleteasca pe care nu am avut-o in toti acesti ani. In 20 aprilie 1966 mi-a murit sotia, la numai 40 de ani, ramanand singur sa-mi cresc cei patru copii: Iulian, Maxim, Lucica si Lenuta. Pentru ei si pentru nepotii si nepoatele mele am scris aceste randuri, pentru a sti cine am fost, prin ce am trecut si a ma intelege.”

De cinci ori pe frontul front, in linia intai! Dar si pe urma, in frontul vietii, tot in linia intai…

Sapte tineri – patru sub 18 ani – din Ardealul „cedat”, inrolati in Armata Romana numai pe baza inimii lor romane si a dorintei de a da ajutor la castigarea victoriei, se vor reintalni, la sfarsitul razboiului, in formatie de… doi: Ioan Patca si Ioan Cozma. Ioan Deac Ratanul, Ioan Deac Ciucu, Vasile Deac Cotroschi, Vasile Andreica Bandor, George Muresan, dintr-un motiv bine intemeiat, nu au putut fi prezenti… Sunt imprejurari in care vremea, in uragan, cere cap de om. Dar nu se linisteste, ca marea, cu unul. Vrea mari de capete.

S-A STINS DIN VIATA PICTORUL NICOLAE SPIRESCU

On By nelursIn Inspirational, InterviewLeave a comment

Galati, Romania, Galeriile „N. Mantu” 2003
Angela BACIU, poet,publicist,membru U.S.R.filiala Iasi

INTERVIU CU PICTORUL NICOLAE SPIRESCU – in memoriamcu pictorul N SPIRESCU-foto

MOTTO:
„Niciodata nu ma gandesc la timp.”
„Cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta.”
„Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi.”

S-a stabilit in orasul de la malul Dunarii in 1946, iar in 1952, alaturi de Nicolae Mantu, infiinta primul Cenaclu Artistic.
A fost initiator de scoala de pictura la Galati si a oganizat nenumarate expozitii in tara, dar si peste hotare, in Anglia, Austria, Canada, Grecia, Italia, Israel, Iugoslavia si SUA. De asemenea, are numeroase tablouri in colectii private.
Din 1939, incepe sa primeasca diferite premii si medalii la concursuri nationale si internationale,printre acestea, cele mai importante fiind: trei medalii de aur in Italia, iar in 1990 Distinctia internationala „Grandosso”, Brescia, tot in Italia.
In 2006 devine cetatean de onoare al Galatiului, dar…in Venetia i s-a acordat aceasta distinctie inca din anul 1977, pentru parteneriat cultural Italia-Romania
S-a numarat printre putinii artisti care au stiut sa faca donatii orasului, astfel un spatiu pentru suita „Eminesciana” a fost gasit la Biblioteca „V. A Urechia” din Galati, dar …galeria voievozilor sai a ramas in garajul / atelierul sau.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, doresc sa va felicit din toata inima pentru acest nou vernisaj!
Cum si cat timp lucrati pentru pregatirea unui asemenea vernisaj?

N.S.- Niciodata nu ma gandesc la timp,(zambeste) nu se poate incadra in timp lucrul la un tablou, am sute de compozitii, portrete, peisaje, nu pot spune in cat timp le termin.
?i doresc sa va dau un exemplu: un tablou lucrat in Venetia, cand mergeam acolo, il lucram in aproximativ 2-3 zile, lucram doar de la 7 la 8.30 dimineata, o ora si jumatate, pentru ca cerul si apele Venetiei se schimba de la o ora la alta, deci trebuia sa revin a doua zi, la aceeasi ora, sa prind culoarea, nuanta pe care o doream.
?i, totusi, timpul pe care il folosesc pentru crearea unei lucrari este indefinit.
Alta data, am terminat un tablou in 2 ani sa zicem, il intorc cu fata la perete, dupa un timp il privesc cu mare atentie, sa vad ce ii lipseste, sau dimpotriva, daca are ceva in plus.

A.B. – Intotdeauna reveniti asupra unei lucrari?

N.S. – Da, asa fac, revin la o lucrare, asa cum faceti si dumneavoastra probabil cand scrieti, este necesar.

A.B. – Ce cuprinde aceasta expozitie?

N.S.- Aceasta expozitie cuprinde lucrari facute mai demult, asa cum am spus multe lucrari le refac, desigur in aceeasi tinuta.
Va dau un exemplu, am un portret inceput acum… 16 ani, mi-a placut o anumita ipostaza, o anume privire, un zambet, pe care numai cel care priveste cu ochi artistic stie ce inseamna. Am rugat un anume model sa-mi pozeze numai fata, sau numai gura… privirea.

A.B. – Ati avut modele speciale, frumoase?

N.S.- Nu stiu cum s-a intamplat, dat toate modelele mele au fost frumoase, si ma gandesc acum cand o sa primesc un „angel radios”, ca sa va fac o bucurie, mi-ar placea foarte mult sa va pictez pe Dumneavoastra …frumoasa poeta Angela Baciu.

A.B. – Ar fi pentru mine o mare onoare si bucurie, va multumesc foarte mult.

N.S.- Va astept sa colaboram.

A.B. – Acest vernisaj a fost foarte bine primit de iubitorii de arta din Galati. Ce mai urmeaza?

N.S.- In septembrie a.c. voi pleca la Viena cu o expozitie, la baiatul meu. Sper ca si aceasta expozitie sa fie bine primita, desigur totul se va filma, fotografia si se va aduna intr-un material.
Mai concret, sper sa se alcatuiasca un album ce va aparea cat mai curand, cu aproximativ 80 de pagini si voi sintetiza pe etape, ani, decenii, pe jumatate de secol ceea ce am lucrat eu de-a lungul timpului.

A.B. – Pictorul Nicolae Spirescu este un om implinit? Dar fericit?

N.S.- Imi place, este o intrebare filosofica, as putea face filosofie pe marginea acestei teme, am muncit mult, implinirea vine cu timpul. Fericit?
Fericirea nu vine din afara, fericirea vine din noi…

A.B. – O ultima intrebare: v-ati dori sa va scrie cineva biografia?

N.S.- Nu, biografia mea …mi-am scris-o singur, prin munca si lucrarile mele.

A.B. – Domnule Nicolae Spirescu, va felicit pentru tot si va multumesc.

….10 ANI DE CAND CRITICUL RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR…

On By nelursIn Interview, literature, MediaLeave a comment

Interviu realizat de,

ANGELA BACIU

(publicat in vol.”Marturii la sfarsit de veac”, publicistica, Ed.Arionda si in  vol.”Marturii dintre milenii” publicistica, Ed.Limes, – volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

Interviu in memoriam cu RADU G.TEPOSU
***
cu Radu G Teposu si D S Boerescu, 1998 MLRRadu G. Teposu (n. 19 aprilie 1954, Sirnea, judetul Brasov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist si cronicar literar roman, reprezentant al generatiei optzeciste.
Pleaca din satul natal la Brasov, unde absolva Liceul „Andrei Saguna”. Intre 1974–1978 urmeaza cursurile Facultatii de Filologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, sectia romana-spaniola. Dupa absolvire ocupa functia de secretar general de redactie al reviste literare Echinox.
Cu repartitie de profesor de limba si literatura romana, a lucrat in satul Marsa, din judetul Giurgiu, in perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat intr-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacara, Viata studenteasca si Amfiteatru.
Dupa 1989, a devenit directorul revistei Cuvantul, conducand in aceeasi perioada si alte publicatii din Bucuresti si Baia Mare. Reprezentant de marca al gruparii clujene de la Echinox, figura proeminenta a generatiei literare a anilor ’80-’90, membru fondator al ASPRO, membru – de asemenea – al Uniunii Scriitorilor din Romania,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Teposu a murit intr-un accident de masina la varsta de doar 45 de ani, la 5 noiembrie 1999.
Dumnezeu sa-l odihneasca!

***
“CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE”

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor noastre ?

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !… »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii – preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani,   cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…

Conventia bisericilor romanesti din America de Nord are loc in Arizona!

On By nelursIn Christian Life, NewsLeave a comment

Pastor Doru Levi Ilioi
Phoenix, Arizona, USA
http://www.phoenixmission.org

-080307_McCain2008_026In zilele de 13, 14 si 15 noiembrie, 2009, biserica „Emanuel” din Phoenix, Arizona, organizeaza Conventia „Bisericilor lui Dumnezeu” din America si Canada, de limba romana. Conventia are loc la “Cathedral Christian Center” 16635 N. 51st Ave. Glendale, AZ 85306 (situata la intersectia Bell Rd cu 51st Ave), adresa la care functioneaza si biserica „Apele Vii”, deservita de pastorul Marinel Mesaros. „Apele Vii” este una din cele trei biserici romanesti afiliate la organizatia crestina “Church of God”, alaturi de biserica „Philadelphia”, unde slujeste John Borcea si de biserica „Emanuel”, pe care o pastoresc.

Conventia „Church of God” se deschide vineri seara, la ora 7:00 pm, cu un program ce se incheie la 9:30 pm. In continuare, de la 9:30 pm, organizatorii au pregatit un “After Glow Youth Program” (Worship, Testimony and Prayer), care va dura pana la miezul noptii. Sambata, 14 noiembrie, participantii sunt asteptati sa petreaca trei ore in compania lui Dumnezeu, de la ora 6:00 pm pana la ora 9:00 pm. Prima parte a programului zilei de duminica, 15 noiembrie, incepe dimineata, la ora 9:00 si se termina la ora 12:30 pm. In aceasta ultima zi, participantii sunt invitati sa fie prezenti din nou, la “Cathedral Christian Center”, de la ora 6:00 pm. Lucrarile Conventiei „Bisericilor lui Dumnezeu” din America si Canada, afiliate la organizatia „Church of God” se vor inchide duminica seara, la ora 9:00. Intrarea este libera.

Printre participantii la eveniment se numara pastori renumiti, precum Dr. Tim Hill (Cleveland, Tennessee),  Dr. Lazar Gog (Anaheim, California), pastorul Donald Price (Phoenix, Arizona), Florin Cimpian (Chicago, Illinois), pastorul Moise Gaode (Sacramento, California), Dr. Dennis McGuire (Cleveland, Tennessee), etc. Mai multe detalii privind desfasurarea conventiei pot fi obtinute de pe site-ul bisericii “Emanuel”, la adresa: http://www.eptl.org

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

On By nelursIn Interview, literature1 Comment

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

GeorgeFilipCetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea… Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi!…” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita… ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa…, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire : de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l : asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri…, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem… si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist !

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !

O privire in bisericile din Romania- AZI: Biserica Baptista din Cetan, judetul Cluj

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, IncurajareLeave a comment

CETAN este o asezare care se intinde pe mai multi kilometri, pe malul stang al raului Somes.
Satul Cetan se afla la 10 km de municipiul Dej. Are ca la 200 de case, cu o populatie de aproximativ 550 de locuitori. Din Dej o iei prin Viile Dejului, de unde, la un moment dat, lasi artera principala catre inainte, care se indrepta spre comuna Bobalna (celebra datorita anului 1437, cand a avut loc rascoala contra asupririi feudale) si o iei la dreapta, pe drumul asfaltat ce insotelte raul Somes, spre Cetan, soseaua continuand inspre comunele Vad si Rus.
Localitatea Cetan beneficiaza de locasuri de cult importante: Biserica ortodoxa, Biserica Penticostala si Biserica Baptista. Si, de asemeni, de o Scoala clasele I-IV si o mica Gradinita de copii.

Actuala BISERICA BAPTISTA a luat nastere prin dorinta familiei Lorincz din Ohio (Lidia Fivi si Samuel plecati din Bucuresti in Ohio in 1981). Fivi Lidia Lorincz e nascuta Muresan, in anul 1949, in Cetan. Tatal acesteia, Grigore Muresan, n. 1906, a fost unul din primii crestini baptisti ai Cetanului, in casa caruia se strangeau fratii la rugaciune si inchinare. Deci, Fivi Lidia, impreuna cu sotul Samuel, fiul pastorului Stefan LORINCZ (din comuna Ileanda, stabilit si dumnealui in Ohio de prin 1981, au donat suma de bani necesara (13.000 $) cumpararii casei de la nr.173 si al terenului aferent (cca 40.000 mp). Casa fusese pe rand, Magazin, Cofetarie, dar si Bufet. Acum, renovata a doua oara, este foarte utila strangerii crestinilor baptisti si al simpatizantilor, doritori a se inchina Creatorului lor.

Oamenii din Cetan sunt mai putin familiarizati cu internetul. Biserica de care vorbim, n-are fanfara sau un pastor titular permanent. Are o orga, mai veche, primita de la biserica sora din Dej. Mica bisericuta e insa foarte importanta in pastrarea si promovarea adevarului biblic. E o “cetate de scapare” pentru oamenii locului! Este un loc potrivit, in care manifestarile clasice ale crestinilor se pot si se desfasoara in voie.

In Cetan s-au nascut, au trait sau au lucrat crestini cu “nume” ai bisericii baptiste din zona Ileanda-Dej-Cluj: pastorii, Lorincz Stefan si Mecea Augustin, ca si altii, precum, Tatar Ioan si sotia Maria; Muresan Grigore si fiica Lidia Fivi Lorincz sau Dumitru Muresan.

Ziua de 11 Octombrie 2009 a fost una festiva, de mare bucurie.
Duhul Sfant a indrumat mai multi crestini sa fie impreuna pentru a celebra bunatatea de nezdruncinat a Dumnezeului nostru.

IMG_7201_resize
Mai intai, ne-a onorat prezenta glorioasa a Domnului Iisus, anuntata inca din Evanghelia dupa Matei, 18.20, “Caci acolo unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor.”
Pe rand, au sosit, pastoral pensionar Augustin MECEA, cu sotia Fivia, si sora acesteia, Nuti. Dar si musafirii acestora, Lidia Fivia LORINCZ cu unul dintre nepoti, sositi din Ohio-USA, intr-o vizita de 2…3 saptamani in Romania; varul acesteia, Dumitru Muresan din Dej; organistul, Pavel Iorga, cu fiul sau, Alin; Cornel Harangus, presbiter pensionar, cu sotia sa, Veronica; Dan Falcusan cu sotia Diuta si fiul lor Sergiu; Ioan Galea, localnic, n.1929- botezat in 2007; Magdalena Galea, localnica, n.1955- botezat in 2007; fotograful de ocazie, Paul Costea, cu sotia Roxana, casatoriti in 2009! Din Cetan, prezenti erau numai cei doi care au fost botezati in 2007. Consatenii acestora, familia Tatar Ioan si Maria se aflau in spital cu probleme cardiace- ambii pensionari. Toti ceilalti sunt din Dej.

Biserica este pastorita de pastorul Augustin MECEA care se ingrijeste si de alte biserici locale mici: Bobalna, Dumbraveni (judetul Bistrita-Nasaud) si Gostila (un sat in drumul spre Tg Lapus, judetul Maramures). Pastorul Augustin Mecea, acum in varsta de 74 de ani, a avut harul de a lucra cu harnicie pe ogorul evangheliei indeosebi in biserici de la tara: Rus, Gostila, Bobalna, Cetan, Casei, Dumbraveni, Giurgesti, Negrilesti s.a.

Pentru timpul de rugaciune s-a citit Psalmul 84:
“…Ferice de cei ce locuiesc in Casa Ta! Caci ei tot mai pot sa Te laude. Ferice de cei ce-si pun taria in Tine, in a caror inima locuieste increderea.
…Caci Domnul Dumnezeu este un soare si un scut, Domnul da indurare si slava, si nu lipseste de nici un bine pe cei ce duc o viata fara prihana. Doamne al ostirilor, ferice de omul care se increde in Tine!”

Cantarile intonate au fost cele din timpuri stravechi:

“Sunt strain si calator, n-am aici palate/ Dar in tara fara nor, ale mele-s toate…”
“Ia jugul lui Cristos pe umeri si trage langa El arand, / …Caci multi au stat cu El la mese, Dar prea putini au tras la jug…”
“Taria mea, taria mea, esti Tu, esti Tu, Parinte,/ Prin incercarea cea mai grea cu Tine merg –nainte…”
“In zbuciumul vietii, odihna cine-ti da? / In suflet cine-mi toarna din viata vesnica?/ Cristos numai El, Cristos numai El /…”
“In umblarea mea prin lume, prin ispitele haine,/ Peste tot, Isuse Doamne, numai harul Tau ma tine….” s.a.

PREDICA s-a bazat pe textul din Matei 21.18-22, Blestemarea smochinului fara rod.
“Dimineata, pe cand Se intorcea in cetate, I-a fost foame. A vazut un smochin langa drum, si S-a apropiat de el; dar n-a gasit decat frunze, si i-a zis: De acum incolo in veac sa nu mai dea rod din tine! Si pe data smochinul s-a uscat. Ucenicii, cand au vazut acest lucru, s-au mirat, si au zis: Cum de s-a uscat smochinul acesta intr-o clipa? Drept raspuns, Isus le-a zis: Adevarat va spun ca, daca veti avea credinta si nu va veti indoi, veti face nu numai ce s-a facut smochinului acestuia; ci chiar daca ati zice muntelui acestuia: Ridica-te de aici, si arunca-te in mare, se va face. Tot ce veti cere cu credinta, prin rugaciune, veti primi.”

Vorbitorul a spus ca si noi ne asemanam cu un pom in care Domnul Isus cauta rod.
1) Isus intinde mana Sa sa ne ajute, sa ne bucure cu ceva, dar si sa caute un rod. Roade vrednice de pocainta. Dar s-a mahnit, negasind. Pomul s-a uscat intr-o clipa, fiind fara rod, n-avea sens sa-l mai ingaduie Domnul!
A mentionat si faptul, ca, intr-o imprejurare, cand marea era infuriata si barca era gata-gata sa se scufunde, El a poruncit Marii “Taci, fara vorba!” iar marea infuriata… a tacut.
2) Ce spune Isus se implineste, El are un cuvat pentru fiecare, cum a avut si pentru robul sutasului care era bolnav, dar s-a vindecat la cuvantul spus de Isus!
3) Dar Isus asteapta de la om credinta, de la fiecare. A spus: “Tot ce veti cere cu crtedinta, prin rugaciune, veti primi” Trebuie sa avem credinta in ceea ce inca nu vedem. Sa nu ne indoim de ceea ce poate si ne va da Dumnezeu, daca cerem cu credinta si dupa voia Lui.

In final s-a intonat cantarea: “Nu te-ndoi ci crede, ca dincolo de nori E un soare si mai dulce si mai stralucitor”

Dupa incheierea timpului de lauda si inchinare, a avut loc o agapa, o masa a iubirii, plina de bucurie ca Dumnezeu ne-a infratit prin Isus Cristos Domnul!

Cine doreste poate asculta Cantarea “Ma-ncred in Dumnezeu”, cu Ovidiu Liteanu

Slavit sa fie Domnul Isus Cristos prin care avem intrare libera la Dumnezeu, Tatal nostru!


“Jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi” – Dialog cu Mariana Cristescu, sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”

On By nelursIn Christian Perspective4 Comments

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Mariana Cristescu s-a impartit in viata, intre jurnalismul radio si presa. In 1972, imediat dupa ce termina Facultatea de Compozitie si Muzicologie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucuresti, aceasta primeste repartitie guvernamentala la Radioteleviziunea Romana. Aici, activitatea sa principala este aceea de redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava. In paralel, Mariana Cristescu colaboreaza la emisiunile TV realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle, devine membra a Asociatiei Tinerilor Muzicologi si semneaza cronici muzicale in „Luceafarul”, in cadrul unei rubrici saptamanale. Dupa numai sase ani, in 1978, Mariana Cristescu paraseste Radioteleviziunea Romana si se transfera la Targu Mures, ca redactor muzical la Studioul de Radio teritorial. Ramane aici, pana la desfiintarea acestuia, in 1985, pentru ca apoi, sa lucreze timp de un an, ca bibliotecar la sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. MarianaCristescu

In 1986, Mariana Cristescu revine in mass media, insa in presa, ca redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Dupa 1990, aceasta devine sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului „Cuvantul liber”, precum si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania. Mariana Cristescu este cunoscuta de asemenea, si ca autoare a volumelor „Clovnii de ceara”, „Conversatie de seara”, “Parfum de roscove”, “Editori@le”, etc. Printre distinctiile obtinute de aceasta se numara titlul de „Cetatean de onoare al culturii” acordat de revista „Ambasador”, Premiul revistei „Tarnava” a Uniunii Scriitorilor, Marele Premiu al Festivalului „Prima iubire”, Diploma de Excelenta la Festivalul de poezie „Romulus Guga”, etc. Mariana Cristescu s-a nascut pe 20 iulie 1948, la Bucuresti si are doua fiice. In prezent, aceasta locuieste in orasul Targu-Mures.

“Ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului”

– Ati fost redactor muzical in sectia condusa de Theodora Albescu si Iosif Sava, colaborand, in paralel, la emisiunile TV, realizate de Silviu Gavrila si Adrian Dieterle. Cum este lucrezi cu oameni de o asemenea valoare, ce ati invatat de la ei?

– Desi vorbim despre doi disparuti, parca a fost ieri. Nu am reusit niciodata sa ma distantez cat ar fi trebuit – pentru a ma proteja emotional – de acea perioada. Domnul Sava era un monument de cultura si avea o energie debordanta, molipsitoare. Adora muzica, nu se multumea sa vorbeasca despre ea, isi cauta pretexte sa si cante pe scena, la orga, la clavecin, la pian… Era „nascut, iar nu facut” in „lumea muzicii”, nu cred ca ar fi putut sa traiasca fara sa asculte, fara sa respire muzica. Oriunde era muzica, era si domnul Sava. Cred ca toti tinerii de atunci – „boboacele” fiind majoritare – pe care ne pastorea, desi eram foarte bine pregatiti profesional si nu pe toti ii alesese in sectia lui – ii datoram imens si acum, peste ani, pentru toata viata.

– Ce rol aveau in acea perioada, astfel de emisiuni culturale?

-Emisiunile aveau, evident, un rol educativ, in primul rand. Dar ne straduiam sa ajungem la inima ascultatorului, pentru a acccede dezinvolt la marile repere culturale. Erau gustate si nu cred ca exista neaparat un public-tinta. In vremea aceea, indraznesc sa afirm, indiferent de pregatire sau categorie sociala, romanii erau mult mai cultivati, citeau enorm, ascultau muzica buna. Posturile de radio nu erau atat de… permisive ca acum, repertoriul era extrem de atent monitorizat, cultura de „gang” nu avea acces.

– Stiu ca, in paralel, ati semnat o serie de cronici muzicale in cadrul unei rubrici saptamanale in revista “Luceafarul”. Prin ce se distingeau articolele dvs.?

– Cred ca prin tineretea semnatarei. Eu eram aproape o pustoaica, inconstienta… Nu realizam ca ma citesc zeci de mii de oameni si ca rubrica mea se invecina cu cea a Sanzianei Pop, pe care o adoram.

Despre „Istoria Romaniei in pagini muzicale”

– Intre 1985-1986 ati lucrat ca bibliotecar in sectia muzicala a Bibliotecii Judetene Mures. Aici ati realizat o impresionanta monografie – „Istoria Romaniei in pagini muzicale”, un veritabil instrument de lucru pentru realizatorii spectacolelor vremii, lucrare disparuta la ora actuala, cu desavarsire. Va rugam sa ne prezentati pe scurt, aceasta carte.

– Monografia aceea am alcatuit-o din disperare, pentru a-mi omori vremea in biblioteca aceea superba, a carei liniste nu se impaca deloc cu neastamparul meu si cu durerea de a-mi vedea sfaramate ultimele iluzii radiofonice. Studiourile de radio teritoriale fusesera desfiintate dintr-o toana a cuplului prezidential. O luasem de la inceputul inceputurilor, de la primele inscrisuri de pe metope, de la descoperirea pe teritoriul tarii a primului corn celtic, trecand apoi in revista, cronologic, toti compozitorii romani care scrisesera pagini muzicale – indiferent de gen -, consacrate unor evenimente istorice (prezentand si opera), pana in zilele noastre (de atunci). M-am cufundat in munca de cercetare pentru a nu mai vedea nimic altceva in jurul meu. Am si dactilografiat lucrarea in 10 exemplare si, dupa ce m-am intors in presa, ani buni, echipa ramasa la biblioteca s-a folosit de ea pentru a organiza diverse montaje literar-muzicale. Era un bun instrument de lucru.

– Mai sperati ca s-ar putea recupera „Istoria Romaniei in pagini muzicale”?

– Nu. Banuiesc cine a luat-o si unde este, dar„hotul neprins este om cinstit”. Nu au indraznit s-o foloseasca „la vedere”, fiindca eu mai am fise cu care imi pot dovedi… paternitatea. Desi am promis ca nici macar nu voi divulga numele celui care a luat-o, daca imi va fi inapoiata, acest lucru nu s-a intamplat nici dupa 20 de ani. Nu o inapoiaza din rautate, din invidie si micime sufleteasca.

De la „Steaua rosie” la„Cuvantul liber”

– Incepand cu 1986, ati fost redactor la cotidianul „Steaua rosie”. Ce legatura exista intre studiile dvs. muzicale si experienta jurnalistica dobandita pana atunci, si „Steaua rosie”?

– Niciuna, daca facem abstractie de faptul ca semnasem in acel ziar cateva cronici de concert. Dar doream sa raman in presa cu orice pret. Iar jurnalismul nu e o meserie pentru fricosi. Mi-au placut totdeauna provocarile. Cum Studioul de Radio avea sa-si reia activitatea abia dupa 1989, era singura posibilitate. Dar aveam ocazia de a ma confrunta cu un domeniu nou cu desavarsire. Si nu am regretat. Si nici nu m-am mai intors la Studioul de Radio, desi am fost rechemata. Am ramas la ziar, „imbolnavita” definitiv de sangele negru al cernelii tipografice.

– Dupa 1990 sunteti membru asociat la S.C. „Cuvantul liber” si sefa sectiei Cultura si Arta a cotidianului cu acelasi nume. Cum este sa conduci o sectie de cultura si arta, ce provocari si ce satisfactii v-a adus aceasta slujba?

-Desi, in aparenta, sunt doua lucruri diferite, a fi patron de ziar si a conduce sectia culturala, aici, sunt preocupari complementare. Nu fac numai cultura, scriu si editoriale, carti, fac tehnoredactare, ingrijesc editii ale altor scriitori…, „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e strain” – cum ar spune filosoful. Mi-am propus sa dovedesc forta creatoare a romanilor de aici, si i-am cautat pe cei de valoare, i-am mediatizat. Cand spun romani, ma refer la cetateni romani, nu la etnie. Pentru mine, valoarea nu are etnie, dupa cum nici jigodismul nu are. Asadar, am debutat si incurajat romani, maghiari, evrei, tigani, turci, cehi… Valoarea a fost singurul criteriu. Fara discriminari. Iisus S-a rastignit pentru noi toti.

“Presa si-a castigat dreptul la libera exprimare”

– Aveti o exprienta de 40 de ani in jurnalism. Daca ar fi sa va ganditi la o comparatie intre cum se facea presa la inceputul carierei dvs. si acum, ce vi se pare ca s-a schimbat?

– Cred ca, desi, dupa 1989, in Romania, presa si-a castigat dreptul la libera exprimare, la nivelul societatii s-a rasturnat tabela de valori. Ca atare, parte componenta a societatii fiind, unii jurnalisti dau dovada de o crasa lipsa de bun-simt, de cultura si mai ales, de lipsa celor sapte ani de acasa. Desigur, nu toti, dar destui. Exista insa si jurnalisti straluciti. Nu cred ca Romania face nota discordanta din acest punct de vedere. Am intalnit destui nesimtiti, mai ales in asa-zisa lume civilizata a batranului continent, care mint de ingheata apele, de dragul ratingului.

– Considerati ca atunci, se facea presa mai serioasa?

– Depinde ce intelegeti prin presa serioasa. Va asigur ca, pe atunci, nu putea intra in presa oricine, indiferent al cui copil era sau cat de bine arata. Presa, in sine, nu era mai „serioasa”, daca citim publicatiile timpului, care, evident, erau la cheremul conducerii de partid si de stat. Motiv pentru care „culturalele” erau devorate de public, fiindca mai puteai strecura si lucruri interesante, printre pozele „tovarasilor” si osanalele de rigoare care deschideau si impestritau orice carte sau revista. In fond, erai serios si… de frica, fiindca orice gresala, cat de mica, s-ar fi putut transforma intr-un „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Si, mai ales, exista ochiul vigilent al cenzurii, care veghea la mentinerea „puritatii” moralei comuniste si a exprimarii in dulcea „limba de lemn”. Acum, desigur, exista alte prioritati, desi, in substanta, mai ales in campaniile electorale, am impresia ca multe lucruri au ramas la fel. Ca doar decorul s-a schimbat si ca privim „aceeasi Marie, cu alta palarie”.

“Eu cred ca deja traim in viitor”

– Din alt punct de vedere, este normal ca presa sa evolueze. In prezent, dispunem de mijloace tehnice mult mai avansate si avem acces la informatii mult mai rapid. Avand in vedere acest aspect, cum ati comenta modul in care a evoluat presa?

-Pe mine ma fascineaza informatica, ador Internetul, acest „rau necesar”, pentru ca iubesc oamenii si imi place sa comunic, sa cunosc, sa schimb impresii cu semeni de pe intreg mapamondul. Cred ca presa a evoluat, sub acest aspect, in tandem cu cele mai noi domenii. Si ma bucur. Mai mult decat atat, incerc sa tin pasul – desi nu e chiar usor – cu tinerele generatii, incepand cu fetele mele – Ioana si Alexandra, tineri gazetari, la randu-le.

– Care credeti ca va fi trend-ul in presa, in viitor ?

– Eu cred ca deja traim in viitor, atata vreme cat, sub ochii nostri, se implinesc cele mai fanteziste proiectii ale autorilor SF. Cred ca timpul e scurt, cred ca trend-ul va fi tot al informatiei de ultima ora, nervul jurnalistic se pliaza pe modul de viata al societatii, pe conditiile de mediu, pe relatiile interumane. Sunt convinsa ca nicio societate nu poate functiona fara buni profesionisti. Presa, fiind a patra putere in stat, nu poate functiona nici ea altfel. Chiar daca viata ne ofera si… negativul, kitsch-ul, mediocritatea nu pot rezista la infinit. „Consumatorul” de presa e primul care te simte si te amendeaza, daca nu esti cinstit cu el si cu tine insuti.

« Cand iubesti, totul e posibil”

– Sunteti un jurnalist specializat pe sectiunea de cultura. In acelasi timp, sunteti si detinatoarea unor importante premii pentru poezie si publicistica. Va rugam sa ne explicati cum combinati jurnalismul cu muzica si cu literatura?

– Nu le combin, le iubesc. Ascult muzica in timp ce scriu. Desigur, Bach si Vivaldi, nu Jesus Christus Superstar. Cand iubesti, totul e posibil.

– Cu ce va ocupati in prezent?

– Comunic, prin Dvs., cu cititorii publicatiei „Clipa”, salutandu-i cu drag si trimitandu-le un manunchi de frunze roscate desprinse din trena padurii de aici, de sub dealul pe care gandul meu evadeaza in pauza de… mangaiat cateii.

– Ce planuri de viitor aveti?

– Sa-mi vad fetele casatorite si sa imi plimb nepotii in parc.

– Cum va petreceti timpul liber?

– Nu am timp liber. Nu as sti ce sa fac cu el. Nu am fost in concediu de 15 ani.

– Ce hobby-uri aveti?

– Viata. Natura. Muzica. Baletul clasic si modern pana la Bejart. Imi place sa inot si sa pictez. Ador animalele, in special cainii si caii. Imi place sa calatoresc prin lume, sa vizitez muzeele. Iubesc fantanile Romei si poezia partenerului meu de viata, scriitorul Lazar Ladariu.

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor revistei „Clipa”?

– Sa se iubeasca. E cel mai frumos dar lasat de Dumnezeu. Sa pretuiasca viata. Si cartea. Si sa nu uite de unde au plecat, oricat de fericiti si impliniti ar fi departe de pamantul natal. Sa nu uite si sa fie mandri ca sunt Romani.

Momentul in care am trecut pe langa moarte

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, MiraclesLeave a comment

by Daniel Ganea – Surprise, Arizona
http://www.phoenixmission.org

Dan_AnaIn vara anului 2002, inca mai eram proprietarul unei firme de transport interstate. Intr-o noapte, conduceam un tir mare, pe 18 roti, incarcat la maximum (in jur de 80.000 pounds), pe ruta California, cu destinatia Boston, Massachussets. In cabina, alaturi de mine, se afla sotia. O luasem cu mine, in plimbare, in acea cursa.  Aveam viteza  legala, de 75 mile pe ora din zona aceea . Inainte de Cheyenne Wyoming am fost implicat intr-un mare accident. Eram incarcat la maxim 80,000 pounds . Cum se intimpla foarte des in unele zone , in jurul orei doua noaptea instantaneu un cerb mare de padure mi-a taiat calea, ne avind prea multe sanse, s-a sfirsit cu rasturnarea truck-ului.
Chiar si acum, dupa atatia ani, sotia inca mai spune ca aude vuietul rotilor si parca vede tragedia accidentului si camionul, cazut intr-o parte. Atunci, a fost momentul cand am trecut pe langa moarte. Echipamentul pe care il transportam s-a facut praf. Pastrez si acum, pozele facute de politie, la locul accidentului, ca pe o marturie de la ce ne-a salvat Dumnezeu. Si eu si sotia eram grav raniti. Eu aveam mana dreapta sfartecata la cot, numai pielea atarna, iar sotia era plina de rani pe tot corpul. Insa rana cea mai periculoasa o avea la cap. Amandoi siroiam de sange, iar sotia nu se mai putea misca. Sa iesim afara, parea imposibil, trebuia sa fi sarit din cabina, insa la cat eram de raniti, ni se parea prea mare inaltimea de la care ar fi trebuit sa o pornim. In plus, cine sa ne fi scos de acolo, atata timp cat nimeni nu se apropia de camion, de frica unui incendiu sau a unei explozii? Cabina era deja plina de fum si de gaze. I-am strigat sotiei ca ar fi bine sa ne grabim sa iesim, pana cand nu ia foc camionul. “Du-te acasa, la copii”, mi-a soptit ea, “pentru ca eu nu mai pot sa ma misc. Aici voi muri.” In clipele acelea, mi-am dorit pentru  prima data in viata,  din toata inima, sa parasesc aceasta lume. “Adu-ti aminte”, i-am spus sotiei, “ca atunci cand ne-am casatorit, ti-am jurat dragoste si ti-am promis ca nu te voi parasi niciodata. De aceea, daca Dumnezeu vrea sa murim aici, vom muri amandoi. Parintii nostri ne vor creste copiii, iar Dumnezeu le va purta de grija.” Insa in acele clipe grele, mi-au revenit in minte,  cuvintele din scriptura pe care pastorului Nelu Veres, le repeta in nenumarate rinduri. “Ridica-te, incinge-ti coapsele si porneste inainte, caci Dumnezeu este cu tine. Nu te teme de nimic!”  Atunci, am prins curaj si am actionat. Am luat tot ce am gasit la indemana si folosindu-ma de mana sanatoasa, am inceput sa izbesc usa, care a cedat, in cele din urma. Imi amintesc ca am luat-o pe sotie pe umar, si am sarit din camionul avariat. Am asezat-o apoi, pe iarba, cat mai departe de masina. Au fost clipe extrem de tensionate, pentru ca ea nu mai era prezenta si nu ii mai simteam pulsul. Si atunci, am strigat cat am putut de tare – “Doamne Dumnezeule, nu imi pasa de nimic din tot ce mi-ai luat , dar Te rog, nu mi-o lua pe ea. Iti promit ca voi spune oricui, oriunde m-as afla, ca Tu existi.” In momentele acelea grele de necaz , sotia, ca printr-o minune, a deschis ochii. A mai durat o ora pana cand a sosit ambulanta, sa ne duca la spital. In tot acest timp, am tinut-o in permanenta, de vorba.  Ofiterul de politie locala, care a venit sa constate accidentul, m-a intrebat cine ne-a scos din cabina. Dupa parerea lui, meritau un premiu cei care reusisera sa ne salveze de la o moarte sigura. I-am raspuns ca nu s-a oferit nimeni sa ne dea o mana de ajutor, am iesit singuri din cabina, asa cum am putut. La inceput, i-a fost greu sa ma creada. Mi-a marturisit ca are ani buni de experienta in politia rutiera si nu a intalnit niciodata un caz in care victimele sa se elibereze singure. I-am spus ca ii dau dreptate, insa nu trebuie sa uitam ca exista Unul nevazut, care ne poate scapa din cele mai neasteptate si mai dificile situatii, si acesta este Dumnezeu. A fost de acord cu mine. Acelasi lucru l-am declarat in rapoartele intocmite de politie si la stirile locale. Printr-o minune a lui Dumnezeu, sotia mea si cu mine suntem si astazi, in viata si sanatosi si Ii multumim Lui pentru aceasta.

Puterea de nestavilit a amintirilor

On By nelursIn Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literatureLeave a comment

by Octavian Lupu
http://conexiuni.intercer.org

Windmill.jpgTrecutul … Ce este mai cunoscut si totusi atat de putin inteles? In memorie ne navalesc deodata impresii, senzatii, fragmente din evenimentele prin care am trecut, intr-un amestec ce ne uneori ne ameteste, alteori ne obsedeaza, pentru ca in cele din urma nostalgia timpului ce s-a scurs sa ne cuprinda cu totul. Ce a fost, s-a dus si mai mult ca sigur ca nu se va mai intoarce. Ocaziile pierdute sau oportunitatile folosite, esecurile sau realizarile, suferintele sau bucuriile, toate laolalta au fost ingropate in timpul ce s-a dus.

Dar chiar sa nu mai fi ramas nimic? Sa nu mai existe vreun reper sau vreo idee din ceea ce a fost? Ei bine, asemenea camerei de luat vederi, ce surprinde desfasurarea imaginilor catre care este ea indreptata, o multime de amintiri ne-au mai ramas vii in memorie, iar acestea revin deseori la suprafata prin simpla putere a evocarii, a gandului ce refuza inca sa moara, sa se topeasca in oceanul amintirilor. Iar atunci cand filmul trecutului se deruleaza inaintea ochilor mintii, avem din nou ocazia sa traim acele evenimente ce ne-au impresionat de-a lungul vietii intr-un fel sau altul.

Unde doresc de fapt sa ajung? Ce anume urmaresc prin exercitiul explorarii amintirilor ce le purtam in suflet, uneori ca o comoara pretioasa, iar alteori ca o povara de care am dori sa fim eliberati cumva? De ce sa mai dam atentie la toate cate au fost? La ce bun si cu ce folos? De ce? Raspunsul este intuitiv de simplu, fiindca trecutul se afla in spatele prezentului, determinand viitorul, iar pentru fiecare dintre noi, experientele prin care am trecut reprezinta fundamentul a ceea ce suntem in clipa de fata si a ceea ce vom deveni de acum inainte.

Astfel, se poate intampla ca de multe ori sa ne fie teama sa inaintam pe cararea vietii, fiindca intr-o alta vreme, cineva ne-a descurajat in initiativele pe care le-am avut, sau alteori ne-a repetat la nesfarsit faptul ca nu suntem buni de nimic, distrugandu-ne imaginea de sine. In acest moment, ma opresc si nu pot decat sa constat cat de grea poate deveni povara sinelui, pe care il purtam fiecare dintre noi, atunci cand imaginea despre noi insine a fost deformata in mod grosolan fie de catre persoane neindemanatice in educatia celorlalti, in genul personalului didactic sau al parintilor, iar fie de catre persoane rau voitoare, ce au dorit sa ne compromita evolutia ulterioara.

Alteori avem tendinta de a ne ingrijora in mod excesiv, fiindca multi dintre noi am avut nesansa de a ne trai copilaria intr-o familie dezorganizata, in care absenta regulilor juste, conducea la inducerea unui simtamant de nesiguranta, in care oricand se putea intampla orice. Iar in alte ocazii, lasam sa treaca prin fata noastra ocaziile vietii, fiindca nimeni nu ne-a invatat sa incercam lucruri noi, sau eventual sa riscam intelept, pentru a putea sa ne dezvoltam deplinul potential pe care Dumnezeu l-a pus in fiecare dintre noi. Si ar mai fi multe de spus pe aceasta tema.

Intelegem astfel, ca amintirile nu pot fi aruncate intr-un cos de gunoi, sa scapam de ele, sau sa le facem uitate, fiindca ele fac parte din noi insine. De aceea, ele pot sa ne dinamiteze linistea interioara, sa ne copleseasca prin intensitatea rememorarii, sau dimpotriva pot sa ne ajute, sa ne motiveze pozitiv, sa ne determine sa ne intelegem mai bine, conducandu-ne sa ne dam seama cine suntem cu adevarat si ce dorim de fapt de la viata. Intr-o astfel de abordare, de fapt va trebui sa incorporam trecutul in experienta prezentului, lucru ce ne va oferi viziune pentru depasirea problemelor prin care trecem.

Din acest punct de vedere, amintirile pe care le purtam in suflet, pot deveni materia prima in zidirea vietii noastre viitoare, filtrand conotatiile negative, care altfel ne-ar impiedica sa ne inaltam la nivelul potentialului nostru deplin. In orice caz, nimeni nu va putea ignora forta trairilor generate de retrairea interioara a trecutului si energia primara, de nestavilit a amintirilor, ce trebuie intr-un fel sau altul sa fie canalizata spre zidire si nu distrugere.

Si iata-ne stand in picioare pe solul prezentului privind in fata spre orizontul viitorului si avand sub noi un zacamant bogat format din amintiri brute, necizelate, gata sa izbucneasca cu o putere mai mare decat a petrolului ce erupe la suprafata. De aceea, avem nevoie de o sonda pentru a fora in adancime si de un sistem de colectare, transport si prelucrare cu scopul de a obtine acele produse ce se vor constitui asemenea combustibilului pentru masina cugetului, cu ajutorul careia vom calatori pe drumul vietii.

Sa trecem acum la lucru si iata planul pe care il propun. Vom incerca sa sondam, cu titlu de exemplu, o experienta semnificativa din trecut, ce a avut puterea de a ne marca intr-un fel sau altul, incercand sa redam cu cat mai multe detalii relevante. Dupa aceea, vom analiza cu atentie respectiva experienta si vom incerca sa identificam mesajul pe care ni-l transmite, in acest sens observand anumite cuvinte si expresii cheie. In continuare, vom face apel la o alta „memorie”, „strabuna” de data aceasta, mai precis la Sfanta Scriptura, incercand sa determinam in Biblie fragmente ce se pot conecta ca inteles cu elementele cheie ale experientei relatate. Vom incerca, dupa aceea, sa combinam forta amintirilor redate cu cea a evenimentelor fundamentale reliefate de catre Sfintele Scripturi.

Mai departe, vom prelua cateva dintre fragmentele identificate si le vom slefui pentru a intelege mai bine mesajul lor. Ulterior, vom personaliza intelesul lor cu scopul de a le integra cu impresiile experientei noastre. Va fi astfel, un fel de studiu biblic aplicat, in urma caruia vor rezulta acele ingrediente necesare intelegerii corecte a experientelor pe care le-am avut de-a lungul timpului. In acest mod, vom ajunge sa eliberam energiile creative, pozitive si motivationale din amintirile pe care le purtam in adancul sufletului nostru, depasind complexele trecutului si realizand potentialul viitorului.

In continuare, vom realiza o adaptare a invataturilor pe care le-am dedus, prin exercitiul rugaciunii, care va fi redata printr-o forma scrisa, in care se vor imbina elementele spirituale cu experienta noastra. Iar astfel, vom ajunge sa rescriem sub o alta perspectiva impresiile ce au rezultat, adaugand o perspectiva spirituala deprinsa din Sfanta Scriptura. Este de asteptat ca vom obtine o descatusare a energiilor pozitive din adancul nostru si o eliminare progresiva a aspectelor negative, ce altfel ne-ar fi compromis evolutia ulterioara.

Nu in ultimul rand, vom ajunge sa definim un plan de actiuni concrete, pornind de la ceea ce am constatat prin aplicarea Cuvantului divin in intelegerea propriului nostru trecut. Vom jalona un viitor in care forta binelui va da contur celor mai nobile aspiratii si celor mai de seama ganduri pe care le avem in inima noastra.

Intr-un cuvant, vom prelua petrol brut din zacamantul amintirilor noastre, il vom analiza calitativ in ce priveste compozitia. Vom adauga, dupa aceea, elemente „catalizatoare”, obtinute din studiul Sfintelor Scripturi. Ulterior sa obtinem produse derivate, in genul benzinei si motorinei, ce le vom folosi cu rol de carburant pentru a alimenta motorul actiunilor pe care le vom intreprinde de acum inainte. Astfel, printr-un proces de „rafinare”, similar celui din industria petroliera, vom folosi pe post de catalizatori cuvintele Bibliei, cu scopul de a avea putere pentru ziua de azi.

Marele Canion din Arizona – Acolo unde natura a plasmuit sublimul

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Elena Buica – Toronto, Canada
http://www.phoenixmission.org

grand.canyonPrima senzatie pe care o ai ajungand la Marele Canion, “The Grand Canyon of the Colorado River”, cum e numit de americani, este aceea de incremenire si de uluire, ca si cand te-ai afla intr-o lume de pe alta planeta. Sunt trairi atat de rascolitoare, incat iti trebuie un timp oarecare pana sa se aseze simturile la locul lor, sa te poti regasi. Ce stiam din fotografii sau din filme, era o realitate abstracta care acum nu se potrivea cu ce vedeam la fata locului. Voiam sa imi notez impresiile “la cald” dar am ramas pentru multa vreme in nemiscare. Imi venea sa-mi frec ochii ca sa dau crezare ca exista cu adevarat ce vad acum, si nu este numai o inchipuire de-a mea care s-a desprins din lantul multora care imi populeaza adesea, creierul. Ne secase parca al graiului izvor. Bolboroseam cuvinte asezate cine mai stie de cand in capul nostu, si nu de putine ori interjectii care subliniau surpriza. “Mai, mai, mai! Stiam ca de obicei, ce vezi in fotografii nu se potriveste cu ce vezi pe viu, dar nici chiar asa!”, ”Neam de neamul nostru n-a calcat pe aici!”

Acest Mare Canion, cel mai mare din lume, marginit de doua culmi muntoase, denumite North Rim (malul de nord) si South Rim (malul de sud), este, de fapt, un defileu mai special, avand pe fundul lui raul Colorado, care a contribuit si el la sapaturi in adancime. Se afla intr-un urias parc frumos si bine ingrijit (Parcul National al Marelui Canion), cu hoteluri, restaurante, magazine cu suveniruri, un mic muzeu, cu pliante, machete, harti si multe informatii gratuite, printre care si un program cu ce poti vedea, in functie de numarul zilelor de sejur. A fost unul din primele parcuri nationale create in Statele Unite (in anul 1919). Am facut circuitul acestei zone cu autobuzele, puse si ele gratuit la dispozitia vizitatorilor. Soferii, avand si rolul de ghizi, de-a lungul traseului, vorbeau fara oprire si fara aerul de plictiseala dat de nenumaratele repetari. Opreau autobuzul in zonelele cele mai spectaculoase, amenajate pentru vizitatori.

Puteai cobori din autobuz la oricare din statiile de pe traseu (in fiecare autobuz gaseai harta cu traseul strabatut) si puteai sta cat iti poftea inima la admirat sau facut poze. Multi stateau doar 10 minute, pana la autobuzul urmator. Imaginea ce o ai in fata este cea a unei uriase caldari, de aproximativ 500 km, cu margini sinuoase. Aspectul unic al acestor locuri este dat de niste munti inversi, crescuti dedesubtul orizontului nostru, ridicandu-se parca din maruntaiele pamantului, oferindu-ne o perspectiva uluitoare.

Varfurile lor se afla la inaltimea la care se aflau picioarele noastre, pe platoul aflat la inaltimea de peste 2.000 de metri deasupra nivelului marii. Privesti infiorat de pe marginea prapastiei de 1.600 de metri, dar simturile noastre o percep ca fiind mult mai adanca. Cel mai bine vezi cu ajutorul telescoapelor asezate din loc in loc, pe marginile genunei. Prin ele prindeau contur mai clar vagauni, prapastii, culmi, munti, podisuri. Model creat in unul din muzeele stiintifice care explica eroziunea pamantului de-a lungul milioanelor de ani.

Straturile de roci taiate in trepte ca de un cutit bine ascutit, felurit colorate iti oferau o privire in istoria indepartata a pamantului. Ele sunt cele mai spectaculoase exemple de eroziune a milioanelor de ani masurarati in sapte varste geologice. La numai cativa pasi facuti pe margine, imaginea e diferita si te afli parca in fata unui caleidoscop care schimba prin nenumarate unghiuri mii si mii de fatete ce se succed in planuri ametitoare.

Un perete al muntelui taiat in linie dreapta acum iti lasa spatiu pentru a privi alt munte cu o alta taietura dreapta, ori in trepte, ori cu rotunjimi sau scari, cele mai multe cu infinite si complicate forme geometrice, caci fantezia naturii a intrecut orice inchipuire. Adancimea, serpuirea raului Colorado care-si aduna apele din mai multe raulete, miile de forme, planuri si axe in multe culori, fumurii, roz, alburii, galbui, maro, verde, caramiziu, mov, din care predomina rosu, toate nascute din neant, iti rascolesc intreaga fiinta, iti dau impresia de straniu, de nepamantesc, de ceva vecin cu nebunia. Parca iti vine sa incerci cu gandul cum ar fi sa te arunci in aceasta genune. Te infiori, te temi sa nu te cheme piaza-rea si iti muti privirea in alta parte. Acest tulburator si nefiresc peisaj zamislit de nemurire este in deplin contrast cu planul de la orizont in care ne aflam, o lume obisnuita, calma si nepasatoare la tot ce a fost odata cauza acestor vecinatati atat de dramatic zbuciumate.

Am facut intruna fotografii, asa cum fac toti vizitatorii, dar nu de putine ori, furati de ineditul peisajului, bagam de seama ca n-am mai facut poze cam demulta vreme, fiind total furati de peisaj. Multi corbi croncaneau sau pluteau in aer, netematori de oameni. Sunt cei mai vechi locuitori ai acestor locuri. Netematoare de oameni erau si celelalte vietuitoare. Respectul pentru maretia si frumusetea naturii, ca si regulile de comportament impuse si strict respectate, au facut ca aceste vietuitoare sa fie prietenoase cu vizitatorii.

Am hotarat pe loc sa petrecem noaptea acolo, desi nu eram pregatiti, dar parca nici nu eram pregtiti sa plecam. Mai aveam loc sa ne umplem sufletele cu ce ni se oferea. Am gasit o camera pe coltul hotelului, la parter, cu vedere spre canion. Ne-am sculat cu noaptea in cap ca sa vedem rasaritul de soare peste aceste minunatii ale lumii.

In zori, cand am tras perdeaua, sub fereastra noastra pastea un cerb. Niciodata nu am fost atat de aproape de o astfel de vietuitoare. Cand am iesit din camera, alti cerbi erau admirati de multa lume iesita afara pentru rasaritul soarelui. In mica statiune, (formata de cele cateva hoteluri de lux, precum si un camping) noaptea se lasa foarte repede, pe la ora 7:15. In Arizona nici nu se trece la orar de vara. La 7:30 este intuneric bezna ca sa creeze conditiile naturale pentru vietuitoarele zonei. Tibi, ginerele meu, a vrut sa se duca la masina sa ia ceva pe la 9 seara si, in timp ce mergea prin bezna, era sa cada peste un cerb care dormea pe iarba. Ziua, in amiaza mare, era sa calcam pe un liliac si pentru ca s-a speriat, s-a incurcat in hainele noastre.

Desi Marele Canion se afla in Arizona care este un imens desert, aici clima este total diferita. Este de fapt, un amestec de mai multe clime, de la cea a deserturilor, la cea a vegetatiei abundente, asa cum se vede pe fundul vagaunii. Acolo este un cuib de verdeata, udat de raul Colorado, numit “Gradinile indiene”, oaza naturala populata de indieni. Excursionistii mai curajosi fac drumul pana acolo pe jos, altii calare pe catari, pe cararea numita “Ingerul stralucitor”.

Dar muntele este destul de inselator si anual, haul acesta cere un tribut de 3-4 vieti omenesti, asa cum aflam din informatiile ce ni se ofera gratuit. Cand ii vedeam pe unii cat de aventurosi se duceau pe marginea prapastiei pentru o poza, ma gandeam ca numarul de 3-4 pe an nu e mare de loc. Dar Tibi, mucalit cum e el, ne-a amintit ca 3-4 pe an mor, dar ca 250 sunt salvati, deci sunt multi care isi risca inutil viata, ca acest tanar prins de noi in poza.

Am fi vrut sa mergem si pe partea cealalta la podul/pasarela in forma de potcoava, cu fundul de sticla asezat deasupra prapastiei. Dar pana acolo era drum lung si am fi avut nevoie de inca o zi. Dar nu am plecat fara sa aducem in gand cuvinte de multumire si de admiratie americanilor pentru felul cum isi primesc vizitatorii si cum stiu sa isi puna in lumina toate valorile lor. Ultimul cuvant a fost cel de ramas bun de la minunile naturii. Marele Canion a trecut undeva in topul celor mai frumoase vacante ale mele.

Dar daca lumea este o carte, cine nu calatoreste citeste doar o pagina din acea minunata carte, spunea Sfantul Augustin prin anii 370. Eu continui sa ‘citesc’ cu ravna aceasta carte.