de Lucia OLARU NENATI

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]

Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011