APOCALIPSA – CA UN AUTOBUZ ÎNDELUNG AȘTEPTAT… [1]

Printr-un fericit joc al întâmplării, am regăsit, în mica bibliotecă injghebată la locuința mea de vară, o carte-miracol, trimisă mie de bunul Adrian Botez, prin anul 2019  – an în care e și apărută, la editura râmniceană RAFET– un volum de poezii mai aparte : ”Autobuzul întârziat”.

Spun ”mai aparte”, întrucât, față de stilul curat-academic al fostelor volume de poezie, citite de mine, ale acestui autor (pe nedrept văduvit de o critică nepărtinitoare și dreaptă !), în noul volum găsim un fel de declarație de intenții, destul de bizară, în poezia asumată, ca argument al volumului, ”Sunt mort de foame – de atâta sete”. Parcă batjocorind, CU INTENȚIE, ceea ce vrea să spună, autorul descrie, în acest poem introductiv, o lume dezbărată de orice normalitate, în care foamea se preface-n sete – dorința de a adormi, ”în perete” ! – ca o nepotrivită nucă : DIZARMONIA ABSOLUTĂ A LUMII CONTEMPORANE îl bântuie abitir, pe autor – iar clipele din ceas se prefac în picături enervante de ploaie. Numai cine nu-i știe autorului o latură surprinzător-ludică  –  nu pricepe ce va urma. Fiindcă în substanța cărții se așează, în cele din urmă, imaginea clară a intenției auctoriale : descrierea, cu lux de amănunte, A UNUI UNIVERS ÎN CARE ROSTUL FIRII A DISPĂRUT CU TOTUL, fapt care nu prefigurează ”alta”, decât o APOCALIPSĂ : așteptată, iminentă, previzibilă. Dacă, în această poezie introductivă, autorul parcă ia în derâdere rostul artei, al poeziei ca frumos artistic, de esență divină (identificându-și datoria de a scrie cu activitatea de a ”face totul praf – ici – în Cetatea”: ”…boala-mi poate s-o lua de Dumnezeu – în van: /El m-o chema și-ăst-an – cu Nume Mistic/s-o fac și-acum pe …<<factorul artistic>>…/…în timp ce dracului-i șoptesc – de zor – urgențe…/vezi? – asta-nseamnă să lucrezi cu-esențe..: ./…până acum – tot ce privirea-mi linge/horcăia slut – se năruia – …se stinge…/de ce să-mi întrerup activitatea / de-a face totul praf – ici – în Cetatea?”)  – în volum, totul capătă, dintr-odată, SENS, zugrăveala nu se mai ia pe pensulă, în bătaie de joc, imaginea devine limpede, NĂRUIREA, ca semn al sfârșitului definitiv, e privită ca la teatru, cu luciditate scârbit-sastisită, aproape dușmănoasă. Spun asta, deoarece, dacă apocalipsa (nu doar moartea punctual-individualist-egoistă a Poetului, cum ar putea înțelege unii) e un autobuz care întîrzie nepermis de mult ! La JUDECATA DE APOI, previzibilă și predictibilă, autorul, cu o îndrăzneală fantastică, îl cheamă pe însuși CREATORUL, ca să dea seamă de strâmbătatea și nedreptățile nenumărate, petrecute în istoria istovită, de până la ceasul final:

”…vei răspunde –  cu toată asprimea și

 gravitatea – de milioanele de 

catastrofe – de toate

strâmbătățile și

nedreptățile cosmice – înfiorătoare

monstruoase nedreptăți…”

Lumea e privită ca un partener, al cărui contract divin cu Hristos a fost desfăcut, lumea a rămas ”de căruță”, adică fără urma vreunei speranțe de bine, omenirea întreagă e ”o ceată – rătăcită – de strigoi”, drumurile care i se întind înainte nu mai pot fi alese. Concluzia – înfricoșător-prevestitoare ! – este că : ”…suntem un Joc: de mult am fost jucați…”. Ce să mai speri într-o asemenea lume destrămată, delabrată, aflată în deplină cale către extincție? Integrarea finală în absolut, un rai prefigurat de autor, așa de frumos și firesc, în SIMBOLURI NORDICE, vikinge, așadar curate, nepervertite, având virtutea vechimii, izbăvitoare de lepra ”noului”:

”…credințe și păduri veghează maluri

eu sunt doar Pasărea-Cometă dintre valuri

aștept ca unda să devin-oglindă

atunci mă simt – la Dumnezeu – în tindă…

…Marile Lacuri – vikinge altare

pe care ard războinice-amintiri amare…”

Celelalte poezii din volum, ale căror titluri ar putea – ele singure – să dea mărturie despre ce vrea, cu tristă încrâncenare scrâșnită, să spună autorul, sunt în același ton. Amar, deziluzionat, dezabuzat, de spectator la marea disoluție a rostului lumii, a substanței înseși a Creației: ”M-am răspândit și nu pot să m-adun”, ”Tot năpârlesc de rost și sărbătoare”, ”Vremuri tulburi”, ”Jigodii trag în dinți mormanul de cadavre” etc.  – …asta, ca să nu pomenesc decât câteva, care mi se par ilustrative.

Rar de tot, ca o speranță firavă de revenire la un fel de normalitate, din anumite poeme răzbat unele urme de joacă șugubeață, de luare în răspăr chiar a temelor celor mai  grave: ”Moartea-i o chestie de bucătărie” ar fi una dintre ele. Aici  apare, parcă, o speranță… – precum că totul a fost doar o sinistră glumă :

”…o lume tristă – vinovată și zurlie

flămândă – însetată – cafenie

dulăi astrali o mușcă de… fundiță

talciocul blestemat – cu mama – criță…”

Din când în când, acest gust al ”jocului gratuit”, de-a ”râsu-plânsu”, se preface, în mod ciudat, în imprecație misogin-jucăușă, cu aspect de luare în răspăr a datelor arhiștiute, ale Creației, din povestea biblică:

”…îmbătrânit-am – lefter – în Cetate

și am băgat de seamă-o posibilitate:

să ne-nmulțim prin sciziparitate

nu să robim la mofturi mii – fardate”…

Aluzia la o așa zisă ”neseriozitate” a genului feminin e întărită încă de la începutul poeziei ”nu-i iad – nu-i rai – Femeia nu-i din coastă/ci e un cerc-cătușă – pentru Adam…”.

În rest, dulci ecouri ale versului folcloric, înnobilat de curățenia și valorile poeziei culte, cu care ne-a obișnuit autorul, grea de sensuri și de semne, unele mistic-lămuritoare, vin să însenineze, parcă, amurgul acestui volum, lucid până la aciditatea imprecației, asumat-critic, vitriolant chiar: versuri ca acelea din ”Descântec pentru primirea morții”, ”S-a dus tinerețea mea”, ”Va veni la voi bătrâna” – sau ”Paște” ori ”Cuvântul păstorului-scriitor” fac să tresară, plăcut, inima și gândul cititorului.

Nu voi face, așa cum nu am făcut niciodată, o lucrare de diplomă, din această scurtă recenzie. Rostul ei este să incite la lectură pe cititorul avizat, ca și pe acela care descoperă, pentru prima dată, un poet matur, lucid, încărcat, la modul real, de toate durerile acestei lumi, de toată zgura existențială a unei vieți nedrepte cu el. Adrian Botez merită un loc ales în Panteonul Poeziei, dacă un asemenea Panteon mai există, sau își mai are rostul, într-un veac care pare să fie ultimul, pentru această lume deșelată, destrăbălată, nesinceră și lipsită de orice urmă de credință, de normalitate și de bun-simț. Rostul Poeziei pare să se fi pierdut, odată cu gustul și deprinderea lecturii, care odinioară erau drumuri sigure, către împlinirea unui om civilizat. Așa cum remarcă autorul, pieirea acestei lumi e aproape. 

Haideți să-i dăm acestui veac șansa literaturii de bună calitate, cumpărând și citind o carte deosebită, pe care chiar merită să o citiți, voi, iubiți împătimiți ai literaturii ! Și, desigur, nu doar dumneavoastră, dacă se înțelege clar ce vreau să exprim…

KOSTA VIANU 

(pseudonimul literar al lui OCTAVIAN CONSTANTINESCU)

Note: 1- – Autobuzul întârziat, de Adrian Botez – carte editată la Editura RAFET, Rm. Sărat, 2019.