by  Emilia Amariei

Dacă sunt tristă
și poate mor când se scutură liliacul
se dezbracă pământul de haine
îmi îmbrățișează inima cu răcoarea ogorului
proaspăt arat
mă simt apoi țărână zbătându-mă în pieptul durerii
cu aortele pline de muguri prin care
culoarea îmbracă din nou câmpurile

Dacă sunt tristă
și îmi scrie destinul cu pietre ascuțite pe suflet
hingherii înjunghie în măduva viselor
mă așez cuminte pe masa de operație a cerului
invocând ploaia care vindecă
mărul cunoașterii ascuns în mine
îmi scutură vântul abisului încheieturile
și scot din toate minele demult închise
aur

Dacă sunt tristă
și vălul cel negru își flutură praporii prin odăi
preoții peșterilor cântă bucuriei prohodul
mă eliberez din coșciugul de ceară al minciunii
uimesc încă o dată cortegiul funerar
o iau la fugă prietenii întunericului
crucile sorții trosnesc și se rup sub vocile groazei
cetatea Ierihonului cade

______________________________