AZI – OMENIREA

sunt disperaţi – nu
deştepţi: încearcă să-şi aducă
aminte ceva
esenţial – îşi sparg frunţile – tot mai
înguste (ca nişte streşini adânc
aplecate – ori ca
nişte ambrazuri de
cazemate – prin care-ţi strecori
mitraliera – contra
zărilor abia
zărite) – şi tot
degeaba:

cele spuse rămân tot rănite…

omenire cufundată în
teroarea propriei crâncene
amnezii – omenire fără
duh – fără
terezìi

au uitat oamenii până şi că sunt
oameni: atât de disperaţi de această
accelerare a Alzheimer-ului – încât
ucid ucid
ucid tot ce trece între ei şi
lumina soarelui

(…a trecut demult ceasul în care
orbii-şi înfigeau toiagul doarelui…)

cu cât ucid – cu atât
lumina se-ntunecă mai deplin – în pocale nu mai
creşte vin: cei
ucişi se solidifică stâncos – devin conştiinţa
răzbunătoare – izvorul de beznă al
lumii pe dos
***

E CEAS TĂCERII NOPŢII DE OSÂNDĂ

e ceas tăcerii nopţii de osândă
spre a nu fi stau toatele la pândă
şi-mi este viaţa viciu săpător
tu cer – întrebi mereu de ce nu mor

mi-am prins în ghilotina uşii gâtul
de partea ceea nu-i decât urâtul
aş vrea aici tot ce cobolzii vor
spre taine să fiu tot mai silitor

de mine mărginit – ca de-o panteră
desprind din vis arteră cu arteră
şi mă trezesc în toiul de arhivă

mai umilit decât o sugativă
…voi – duhuri bădărane-n nemurire
împrumutaţi-mi din a voastră ştire…
***

STRIGOI DE CRĂCIUN

în noaptea sfântă de Crăciun
fac gălăgie toţi strigoii:
vreau să-ntâlnesc degrabă un
drumeţ dinspre lumea rigorii

tristeţi laşităţi şi canalii
opresc luminarea-n Hristos
pe locul de rugi – saturnalii
hotaru-l aduc la ponos

strigoi – aventuri prin vecie
veniţi – e fereastra deschisă:
aduceţi cu voi o frăţie
cântaţi boleroul şi-o missă…

singuratic şi plin de mânie
vă conjùr şi înjùr – deopotrivă:
zâmbiţi când mi-e viaţa o vrie
şi faceţi din mine-o arhivă

‘nălţaţi candelabre-n tărie
vibraţi din corăbii şi raze
agenţi din azur – nostalgie
vestiţi când să cad în extaze…

livadă a Domnului firii
primeşte-aceşti oaspeţi de-o clipă:
venim şi plecăm din asirii
cât Moşul fumează o pipă!
***

CEALATĂ FAŢĂ A LUNII…

regina mea cu ochi căprui
şi cu albeaţă-n dreptul
nu eşti a mea – a nimănui
şi nu ţii lumii sceptrul

frumoasa mea cu ochi fierbinţi
şi vorbele de zoaie
te-au exmatriculat cei sfinţi:
…acum eşti pe butoaie!

iubita mea cu zâmbet şui
saharele se-ndeasă:
prefer deşertul nimănui
minciunii tale – grasă!

eşti o năpastă pentru toţi
idee în derivă
vei regăsi la hotentoţi
vorbirea ta cursivă…

…a-ţi bate joc de-o stea din cer
păcat e contra firii
când e să-ţi scriu – nu mai am fler…
uscaţi sunt trandafirii!

când te-am chemat la nuntă-n munţi
strâmbai din nas cu rost
şi-ai fi albit şi alte frunţi
dar n-ai aflat alt prost…

eu treapta-n cer voi fi urcat
crâncen tăcând din liră
ochii de mult mi s-au zvântat
nici îngeri nu mă miră…

atâta vrei – atâta ştii
frumoasă creponată
nu-i bai – nu-s zilele târzii:
eşti – toată – o erată!

credinţa ta de zorzoneà
costă exact doi sfanţi…
„cadrilul inimii de nea” –
furaj pentru-elefanţi!

…din toată voga ta de zână
a mai rămas doar broşa:
statornicia ta rămână
păpuşă Matrioşa!
***

Adrian Botez