UN SFÂNT DE MÂNA A DOUA

după colţul casei mele îşi are sălaşul un
sfânt – rebegit şi chircit: aureola-i e tare
subţiratică şi de tot veştedă – şi-i stă
strâmb pe-o ureche – încât îi dă un aer – cum să
vă zic eu – cam de
milog – cam de
sfânt mai de mâna a doua

stă mereu în picioare – într-o cămăşuică de
lumină spălată şi răsspălată – puţin cocârjat şi
cu mâinile bălăngănind pe lângă
coastele-i ieşind prin piele – ca nişte doage
sănătoase ale unui sfrijit poloboc – cu vin
rămas nebăut de pe
vremea lui Pazvante Chiorul

nu-i un sfânt coborât din calendar – însă
îmi dau eu cu presupusul – nici nu a ieşit cu
totul din socoteala Lui Dumnezeu – pentru că
uneori – în miez de zi ori de
noapte – fulgeră aşa – din
senin – pe cer – şi
bolboroseşte abraş întru foc – aproape că-şi
pronunţă numele său cel
ascuns – cu care l-ar fi pecetluit Cel de Sus – la
plecarea lui din rai – cu
slujba de a-mi zugrăvi mie – aici jos – casa – pe
dinăuntru şi pe dinafară – cu
uimiri scrise cu jumătate de gură şi cu multe
ciudăţenii de pus pe gânduri şi de
ţinut mintea acasă

de câte ori mă vede – sfântul meu de
mâna a doua se bucură
tare mult şi – de-acolo de unde
e – îmi şi cere câte ceva: nu mare lucru – dar
nu s-ar simţi sănătos şi sfânt şi
cu slujba împlinită – dacă nu mi-ar cere ceva: fie
să-i frec cu dero un pic
picioarele – slabe şi
ogârjite – ca de vrăbiuţă fosforescentă – fie să-i
dau două palme – ca să se simtă mai
clar – martir şi vioi – fie să-i
împrumut un gând de dimineaţă ori un vis de
noapte – că lui i s-a cam epuizat
stocul – mă rog
ceva tot scorneşte el ca să-mi ceară

şi – culmea – de fiecare dată reuşeşte să mă surprindă cu
milogelile lui – extrem de
diferite şi fără de
nicio asemănare între ele – de parcă deodată s-ar fi
măturat norii de pe un cer mohorât – şi aş descoperi
în văzduhul acum limpezit cristal – o
nouă – proaspătă – dublă
constelaţie – aflată în luna de miere

şi niciodată nu mă împotrivesc ciudăţeniilor
lui – ci m-am obişnuit cu el şi chiar
mi-e drag – precum rândunica de sub streaşină: ştiu că
acolo – după tainic colţul casei mele – precis
mă întâmpină – la orice oră din zi şi din noapte – o
fărâmă de cer – pricinaş nărăvaş – o adorabilă
caricatură de minune – sau chiar
o jumătate bună de năzdrăvănie – de parcă
m-aş vedea pe mine însumi – dând cu sâcul din alte
galaxii – din alte dimensiuni cosmice – cum ar
fi – să zicem – dintr-o gospodărie mai săracă de-a Lui
Dumnezeu – nu chiar bine întemeiată – ba chiar
zdravăn zdruncinată: dar tot e-un
semn – suficient de clar şi
credibil – că pot exista – ehei! – chiar
acolo după colţul casei – zdrenţe curate de
rai – dovedind – modest dar
cu certitudine – că lumea nu se
termină aici – cu pocitaniile astea
păduchioase – plicticoase şi
atât de umilitor
terestre
***

Adrian Botez