De ce cred în Dumnezeu?

   .

„Weekend Adevărul“,    în 21 Decembrie 2013, prezenta mărturiile intime rezultate în urma a nouă întâlniri unice. Scriitori, medici, deţinuţi politici, artişti, matematicieni şi istorici povestesc despre momentul în care au găsit împlinirea în vieţile lor.

“OMUL FĂRĂ ROST“

 Dan C. Mihăilescu, critic literar

Recunosc frontal: chiar dacă am o mie de motive pentru care să-mi fie nesuferit la modul istoric Ion Iliescu, tot am rămas cu un gust amar de la acea lovitură sub centură a lui Emil Constantinescu de când cu întrebarea televizată „credeţi în Dumnezeu?“. Politiceşte, electoral, a fost o reuşită. Dar omeneşte, ca fair-play, a întreba aşa ceva în public e totuna cu a-i cere cuiva să descrie pe ecran cum i-a fost dezvirginarea sau cum şi-a petrecut noaptea nunţii. Este o întrebare prea directă şi prea dură. Dar şi vremea secularizării noastre este la fel, aşa că reclamă răspunsuri pe măsură, asumate impetuos, bărbăteşte. Prea sunt dispreţuiţi, ironizaţi, culpabilizaţi, de nu chiar diabolizaţi credincioşii, prea li s-a re-inculcat conştiinţa de catacombari, de sectari vinovaţi, ca să nu iasă senini, la rându-le, să-şi apere credinţa. Am să încep prin a vă spune şi dumneavoastră ce le-am replicat unor părinţi care nu erau de acord cu prezenţa icoanelor pe pereţii sălilor de clasă : „Ce rău vă face icoana? Nu-i un îndemn la narcomanie, la prostituţie, ori la fărădelege în general. E ca-n pariul lui Pascal : în cel mai rău caz, te lasă indiferent. Dar e posibil să-ţi şi deschidă o lume“. Altminteri, orb să fii şi să nu accepţi că toată armonia firii, toată bucuria naturii, toată creaţia e-o dovadă (de slavă) a Creatorului. Cum se spune la Pateric: când vezi cum este tot ceea ce este, cum să crezi că aşa ceva poate să fie fără Stăpân ? În plus, în tradiţia dintru care ni s-a plămădit făptura, omul fără Dumnezeu este un om fără căpătâi. Fără identitate, fără substanţă, fără blazon, cu ADN-ul vid. Un om fără rost.

În plus, în tradiţia dintru care ni s-a plămădit făptura, omul fără Dumnezeu este un om fără căpătâi. Fără identitate, fără substanţă, fără blazon, cu ADN-ul vid. Un om fără rost. În fine, este aşa de mare ne-orânduiala, aşa de cumplit dezmăţul, aşa de copleşitoare dizarmonia, decerebrarea, animalizarea, încât a le adăuga decreştinarea şi deznădejdea, asta ar coincide pur şi simplu cu dezumanizarea. Şi de ce să optezi pentru animalitate, de vreme ce ţi s-au dăruit raţiunea, cuvîntul, plânsul, râsul, logosul bucuriei ? Înţeleg şi accept reticenţele multora faţă de Biserică, de cutare sau cutare obiceiuri stânjenitoare în planul instituţionalizării credinţei. Dar mi se pare o răutate gratuită, de nu chiar o prostie sinucigaşă să mergi prin păduri, pe vârfuri de munte, prin livezi, podgorii, fâneţe, ori în largul mării, să iubeşti, să simţi, pe scurt: să exişti – şi să nu simţi la tot pasul adierea dumnezeirii..

„AŞA ÎL PORT MEREU ÎN SUFLET“

Cristinel Dumitrescu, fost deţinut politic

Cristinel Dumitrescu, alături de soţia sa, Aurora Dumitrescu FOTO: ADEVĂRUL

Am crescut într-o familie cu credinţă în Bunul Dumnezeu, cu respect pentru sărbători, cu sufletul plin de bucurie de Sfântul Niculae, de Crăciun şi de Paşte. La şcoală, din clasa I primară, şi în liceu, până în 30 decembrie 1947, am avut ca materie Religia, cu ore de predare săptămânale. După abolirea monarhiei, totul s-a schimbat. Lumea mea, cu excepţia familiei, s-a schimbat etalând alte obiective, alte reguli care-mi erau străine. A urmat Liceul Militar, Academia Militară, o parte de viaţă în care îmi făceam destul de rar semnul crucii. Ei bine, Bunul Dumnezeu a avut milă de mine în momente grele ale existenţei mele. Eram în arestul Securităţii „Malmaison“, în anchetă, pentru „crimă de uneltire împotriva securităţii externe a statului“, încadrat la pedeapsa capitală. Mi-era foarte frică să nu mă prăbuşesc. Atunci, în colţul întunecat al celulei, a apărut, într-un cadru luminos, ICOANA de acasă a Maicii Domnului, făcută de bunica mea. Pot spune că Bunul Dumnezeu mi-a arătat că există şi că are milă de mine! Din acea clipă, nu am mai avut teamă de nimic, şi singura mea grijă a fost să nu fac rău şi să mulţumesc mereu Bunului Dumnezeu pentru mare mila Lui. Aşa Îl port mereu în suflet.

[…]

„DOMENIUL CEL MAI APROAPE DE INFINIT“

Radu Gologan, matematician

Nu am ajuns să cred, am crescut cu această convingere. La începutul copilăriei, evident, ca un tabiet de seară – rugăciunea sub îndemnul bunicilor –, iar puţin mai târziu prin datinile de sărbători sau mersul la biserică. La începutul adolescenţei, prin prisma întrebărilor non-conformiste şi a educaţiei oficiale potrivit căreia religia e un mod de a domina masele sau, în cel mai bun caz, libertatea de liber cugetător, am trăit anumite nedumeriri. Conştiinţa determinată a venit în anii liceului, prin mijlocirea profesorului de matematică, cel care mi-a şi determinat destinul de matematician. În deschiderea primei lecţii de analiză matematică din clasa a XI-a, cuvântul final a fost „domeniul cel mai aproape de infinit“. Apoi a spus: „Nu pot acum să continui“. Lecţia a fost finalizată, de acelaşi intelectual fin, 20 de ani mai târziu, la întâlnirea aniversară a absolvirii, cu cuvintele: „Nu puteam atunci să termin lecţia, dar o sfârşesc acum, cu acele cuvinte de care îmi era frică în epocă: infinitul e Dumnezeu!“. A continuat: „Am avut senzaţia atunci că Radu (adică eu, fostul elev) a înţeles ce voiam să spun“. Într-adevăr, aşa era. Lecţia mă marcase pentru matematică, dar mai presus pentru credinţă. O spun adesea studenţilor mei. Da, cred în Dumnezeu. Cred în prezenţa Lui în orice fapt, suflet sau obiect. Cred în puterea care l-a adus pe om ca, de la primele manifestări ale sale, să aibă alături divinitatea. Cred în felul în care toate credinţele se raportează, datorită Lui, la iubirea de tot ce ne înconjoară, cu viaţă sau suflet sau fără.

Citeste mai mult: adev.ro/

Sursa foto 1: http://www.desktopwallpapers.ro/