Jeffrey Satinover, Doctor în Medicină
Este un lucru dificil de explicat felul în care interacţionează între ele genele, mediul şi alte influenţe, sau măsura în care un anumit factor poate “influenţa” o finalitate, însă fără să o cauzeze, şi felul în care intervine şi credinţa omului. Scenariul de mai jos este prescurtat şi ipotetic, dar se bazează pe viaţa unor persoane reale, ilustrând felul în care diverşi factori influenţează comportamentul.
De menţionat că scenariul de mai jos este doar unul dintre modurile de dezvoltare care pot conduce la homosexualitate, fiind însă un scenariu comun. În realitate, “drumul” fiecărui om către exprimarea sexuală este individual, având în comun cu alţii anumite porţiuni ale acestui drum.
(1) Scenariul nostru începe la naştere. Băiatul (de exemplu) care poate ajunge într-o zi să se lupte cu homosexualitatea se naşte cu anumite caracteristici care sunt oarecum mai comune la homosexuali decât la ansamblul populaţiei. Unele dintre aceste trăsături pot fi moştenite (genetice), în timp ce altele pot fi cauzate de “mediul intrauterin” (hormoni). Aceasta înseamnă că un tânăr fără aceste trăsături va avea mai puţine şanse să devină homosexual, comparativ cu cineva care le are.
Care sunt aceste trăsături? Dacă am putea să le identificăm cu precizie, multe dintre ele ar apărea ca “daruri” şi nu ca “probleme”. De pildă, o fire sensibilă, o înclinaţie foarte creativă, un anumit simţ estetic. Unele dintre ele, cum este o sensibilitate sporită, poate fi legată – sau poate fi chiar – o caracteristică fiziologică generatoare de probleme, aşa cum ar fi o reacţie de angoasă peste medie la un anumit stimul.
Nimeni nu ştie cu precizie care sunt aceste caracteristici moştenibile; în prezent avem numai supoziţii. Dacă am putea studia homosexualitatea într-o manieră corespunzătoare (neinfluenţaţi de agendele politice) am putea clarifica aceşti factori – aşa cum facem în domenii mai puţin “sensibile”. În orice caz, în mod clar nu există nici o dovadă că homosexualitatea comportamentală este moştenită.
(2) De la o vârstă timpurie, anumite caracteristici posibil moştenite îl fac pe băiat să fie “diferit”. El este timid şi nu se simte în largul lui alături ce tovarăşii lui “duri”. Poate este mai interesat de artă sau literatură – asta pur şi simplu pentru că este isteţ. Însă când mai târziu se va gândi la copilăria lui, i se va părea dificil să separe care anume dintre aceste diferenţe comportamentale provin dintr-un temperament moştenit şi care provin din următorul factor, şi anume:
(3) Din varii motive, el înregistrează o “nepotrivire” nefericită între ce avea nevoie şi îşi dorea şi ceea ce i-a oferit tatăl lui. Poate majoritatea vor fi de acord că tatăl său era o fire rece şi distantă: poate că nevoile sale erau atât de unice, încât tatăl său, o fire obişnuită, nu a ştiut să găsească drumul către inima fiului său. Sau poate că tatălui său chiar nu i-a plăcut sensibilitatea fiului. În orice caz, absenta unei legături apropiate, calde şi pozitive cu tatăl său îl va face pe băiat să se retragă într-o anumită dezamăgire, o “detaşare defensivă” în scopul de a se proteja pe sine.
Din păcate, această distanţare de tatăl său şi de modelul “masculin” de care avea nevoie îl face şi mai puţin capabil să se relaţioneze cu colegii săi. Putem asemăna această situaţie cu băiatul căruia îi moare tatăl cel iubitor, dar care este mai puţin vulnerabil la o viitoare homosexualitate. Explicaţia diferenţei constă în faptul că la băiatul pre-homosexual de vină este nu absenta tatălui – literal sau psihologic – ci o apărare psihologică faţă de un tată în mod contant dezamăgitor. De fapt, un tânăr care nu-şi construieşte această apărare (datorită unei terapii timpurii, pentru că există o altă figură masculină în viaţa sa, sau datorită temperamentului) e mult mai puţin probabil să devină homosexual.
O dinamică complementară legată de mama băiatului are şi ea şanse să joace un anumit rol. Întrucât oamenii au tendinţa să se căsătorească cu parteneri cu “nevroze omoloage”, e posibil ca băiatul să se vadă implicat într-o relaţie problematică cu ambii părinţi.
Indiferent de motiv, când la maturitate băiatul ajuns homosexual acum îşi aminteşte de copilărie, va afirma: “De la început eram diferit. Niciodată nu m-am simţit bine împreună cu băieţii de vârsta mea, fiind în largul meu în preajma fetelor.” Asemenea amintiri îl vor face mai târziu să-şi considere homosexualitatea atât de convingătoare, ca şi cum aceasta era “preprogramată” de la început.
Cititi continuarea: http://www.homosexualitate.ro/sinteza.html
Revista ARMONIA - Saltmin Media 