111 POEZII
de
EUGEN DORCESCU
.
Ed. Calameo, 2013
…
Antologie de autor
– cu o “Notă asupra ediţiei”
…
“Pe rampa de azur şi de argint,
Învăţ să plec, să uit, să mă desprind”
Aşa începe, sfîrşind şi renăscînd în şi din neantul vieţii, care pe unii îi scufundă în alcoolul veşniciei, iar pe alţii îi sublimează în tainele cele de nepătruns ale metaforei poeziei! Eugen DORCESCU este un poet cu o structură sensibilă aparte, care mi-a tulburat existenţa cu aripile graţioase ale gîndirii sale poetice! Pentru că, ce sesn are existenţa noastră? Şi Eugen DORCESCU revigorează gîndirea şi, mai încolo, o să vedeţi cum se ancorează în golful primitor, plin de candoare, al poeziei!
Mă tăvăleşte-n brazde, ca pe-o grapă,
un demon, cu pulpanele de apă
Şi de aici începe discursul poetic, de la un izvor etern ca visul îngerilor:
Copacii înfloriţi pînă la poale
Sub revărsări de soare şi azur,
Cu păsări şi albine împrejur,
Sunt chipul pur al amintirii Tale.
Delicatul poet Eugeb DORCESCU nu pleacă în discursul său poetic de la simpatie, care este o simplă întîmplare afectivă, pentru că el simte cum:
Dar iată, ca o molimă, pătrunde
Coşmarul şi pe insula din vis.
Nu vă inundă gîndul ăsta benefic sufletele ce navighează debusolate ? Asta face poetul, cu sensibilitate şi talent, descifrează taina tainelor, sîmburele cunosşterii este pur material, metafora pătrunde dincolo de gîndirea adeasea oblică peste ea însăşi.
Care sînt punctele de sprijin ale Universului său poetic ? Ştiinţa pleacă de la fenomene observabile, concretizînd cunoaşterea imediată ! Şi, brusc, interivine pe scena cunoaşterii hazadrdul, cu profunzimile sale inimitabile ! Cine e capabil să prevadă rezultatul studierii în profunzime a legilor naturii ? Nimeni, desigur, pentru că, de aici încolo, întervine o altă lege care emoţionează sufletele primare: haosul ! Dar poetul, scriitorul Eugen DORCESCU, îşi croieşte propria sa dimensiune conigtivă:
Secretul libertăţii mele e
Un suflet chinuit hieroglific.
Dar, dincolo de rigoarea ipotezelor, el are şi percepte morale fidele credinţei că eternitatea este transcedentală:
Mă zguduie dezgustul. Trec pe stradă
Şi tremur ca o coardă, ca un ram.
Calc pe obrazul bietei Miriam
Acoperit de lepră şi zăpadă.
Şi viaţa, aparenţa ei, concretul, visul, privirea… ce imagini suav-concrete izvorăsc din gîndirea poetică a lui Eugen DORCESCU !
Un fals, o aparenţă, o părere…
De-aici, numai iluzii şi durere,
Antipatii, amoruri inutile,
Stupide fragmentări în nopţi şi zile
Dar eternitatea spiritului are pentru poet alte potenţiale resurse:
Te circumscrie : infinit de mic,
Atol de duh pe-o mare genuină.
Ce frumos se arcuieşte gîndirea poetică a lui Eugen DORCESCU în miezul poetic al metaforei sublime:
Iată stejarii şi plopii se prăbuşesc şi
se frîng, aidoma unor lujere, aidoma
plăpîndelor flori răsădite în glastre.
Cîtă graţie, ziceam, curge ca mierea într-o avalanşă de imagini graţioase:
Beţivii aspiră alcoolul luminii,
se-mbată,
cu ochii-n văzduh, gîlgîind
Dar concretul, aparenţa, nu pot explica singure realul delicat:
Şi vei avea, drept sprijin, sub picioare,
Pămîntul de aramă arzătoare…
Iată cum simte la modul absolut frumuseţea interioară a simţirii poetice:
Noaptea,
pe cerul vînăt şi-nalt,
stele mari, stele mici, ca
nişte candele, ard
Invadat de senzaţii, dezvăluind secretul sufletului său delicat de poet:
Stînd pe banca de
lemn, în aroma de mere şi fîn,
m-am simţit, dintr-o
dată, bătrîn.
Aici începe scufundarea într-un ocean de vise:
Vine somnul, vine coşmarul, dar şi
dramul acela divin
de odihnă.
Voi cădea, lin, adînc, în
ghimpatele visuri,
voi pluti, cum se-ntîmplă,
mereu,
Dar, pe lîngă noi curge un rîu care ne topeşte în dulceaţa meditaţiei:
Plouă peste biserica veche, de
lemn, plouă peste ierburi şi
cruci, peste scheletele celor vii, plouă
după o misterioasă măsură.
Şi:
Lumina,
ca o maree,
inundă casa,
răvăşeşte grădina,
urcă, împreună cu
soarele,
pe rîu, pînă-n munte
Pentru că:
Peste suflet
se lasă, uşor,
vulturul nopţii,
cu sufocantul său
zbor.
Dar:
Toate aceste-ntrupări iluzorii
Îidau primăverii un aer
dement şi-un zadarnic avînt.
Însă poetul rămîne în sfera poeziei absolute, nu se simte decît atins vag de aripa melancoliei iluzorii :
În lumea iluzorie, şi eu
Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu
Şi iată cîntecul de lebădă al delicatului poet Eugen DORCESCU:
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat prin înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Şi am rămas cu tine în cetate,
Şi cred că tot acolo am murit…
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale…
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,
Cînd mi-ai zîmbit, ca şi atunci, pe dale.
f i n
