by Boris Marian

Unii aveți chipuri trufașe, alții  indiferente, puțini   te  privesc precum  stelele iubitoare în nopțile  adânci  ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare  suflete îndrăgostite,  pășind cu eleganță peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării,  malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete…

………………………………………..

 Cu fiecare cuvânt murim câte puțin, ce-i pasă unei lumi întregi? Ești laureat?  Ești pesimist?  Ești cerșetor sau prinț? Tu scrie, mori încet, ca focul  lăsat în mijlocul unui atol sau pe un vârf de munte. Nenumărate ziduri ale fricii, am încercat să fiu liber mereu. Acolo erau oameni, nu mai sunt. Uimiți, ei au murit. Tristețea  nu vine când nu mai ești iubit, ci când  în tine a murit iubirea.  Gingași erau acei oameni, dar nimeni nu-i cruța. Doar câinii, ca și umbele umblau în urma lor tăcuți. Mai mulți călăi decât ostateci. Aici, acolo moartea este, cu fiece cuvânt, câte puțin…

……………………………………………

În rugăciuni înalți  spre cer doar brațele, dar nu și inima, , tăcere aparentă, doar singuraticii aud, pleoapele lor închid doar lacrimi. Se mișcă aerul? Sunt duhuri blânde, iubito, chiar dacă nu ești, tu totuși ești, dar dacă nu vrei să exiști, tu ești. Aceasta e credința-n dragoste. Mă legănă doar  respirația și până când?  Eu într-o zi voi fi mai palid, mai sever, mai liniștit. Izvoarele nu-și vor opri  eterna curgere spre  mare, iar nopțile vor mult mai albastre ca de obicei. Vom ocoli sferele nalte,  vom trăi în alte mari iubiri, înalte…

……………………………………………..

Cel mai puțin iubesc severitatea, viața este, frații mei,o glumă, o spunem azi, o spunem mâine, doar să nu plângeți, să nu izgoniți pe Puk , tovarășul de joacă. Cu morții-n viață nu am multe de-nvățat. Nu leșinăm în fața falnicelor flori, doar ne-nchinăm. Suntem și clauni, dacă putem, nu râdem, doar zâmbim pe-ascuns, așa sper eu să mor, zâmbind. Cunosc și suferința, dar nu strig. Micul dejun la Tiffany îmi face bine.  Să facem, dar, plimbarea zilnică prin Rai, precum copiii  plini de-nțelepciune. De sunt încă nebun, e-n ordine, mi-am spus. De ce ne-nvață zânele pe noi ce trebuie să facem,iar noi nu le-nvățăm nimic?