Pasea cu botuta ei, anevoie, de parca ar fi tras toate durerile lumii dupa ea. „Este bugat pâna la inima satului” îsi zicea, „doara, doara s-o-ndura oarecine de mine sa ma ia” , nadajduia batrânica. Gâfaia sub naframa neagra. Peste treizeci Celsius si racorirea mult asteptata, o ploaie or fie ce-o fi, nu mai venea. E prea anevoie asa. Tragea nadejde c-o mai apuca-o pe doctorita la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slabita. Picioarele si le ridica greu de la pamânt. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva de dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreste-l sa ma ia, Te rog, Doamne, opreste-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit si si-a ridicat mâna cu nadejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, ca mult m-au trudit toti anii aistea.” Loganul venea amenintator apoi a trecut de batrânica si botuta ei, învaluind-o intr-un nor gros de praf… „Sa nu te prinda, anii mei, domnule, sa nu-ti faca si tie altul la fel!”.
Printre prunii lui Sive Ioanii se întrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia sa ajunga. „Oh, ce slabii! De ce ma mai tii, Doamne? Ca bine mi-ar fi fost lânga Neculae al meu!” Pasii ei se înfiripau din ce în ce mai înceti, traganati ca o doina de demult, din fecioria ei. Aceeasi jale, atemporala, contopita mereu cu plaiul Salajului, contopita mereu cu pasii slabi ai cuiva, cu tinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-si aline cugetul ca si-au facut datoria. Sapte, sapte a crescut, si si-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zama înainte, dupa ce descarca carul cu lemne, or huluji, o’ ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sarmani. Îsi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodata destul de-a mânca pe saturatelea dar nici atât de putin sa nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potoli usor cele sapte guri cu câte o zama de selata or’ urzici, or’ zama de pasula verde. O ceapa si un pic de slana se mai putea gasi la început de vara, apoi, daca Domnu’ facea ca gainutele ei sa-i mai dea un out sau doua sau mai multe, se mai ducea pe la coperativa si putea lua cu ele ceva ulei de gatit sau petrol de lampa.
Da, iar se aude ca vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învaluid-o într-un alt nor gros de praf si parca auzise batrânica ceva odata cu zgomotul motorului si al rotilor pe prundis: „Babo, te cauta moartea p-acasa!” Acum asuda mult si mergea si mai greu. Doua lacrimi subtiri îsi sapau albia pe pielea ei batucita de vânt si praf. „Florita, Florita, nu-i sorga la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorga sa marga pân tari? Casa mea s-a lu’ Neculae nu li-i buna. Si vin cu blide de-acasa când vin. Li-i sâla la mine, cica pute a soareci.” Pasii ei s-au facut si mai înceti si lacrimile încremenisera cumva printre riduri.
Aplecata de ani, batrânica se lasa mai greu cu mâna tremurânda pe botuta ei, subtire ca o umbra, simtea drumul mai greu, mai dusmanos cu anii ei multi si crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie, ca-ntr-un ritual se îmbaia în praful gros de pe drum. Florita se ruga sa-i iasa cineva, un suflet viu înainte. Nu i-a iesit nimeni în cale si-i e sete acum, limba i se lipise parca de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei, dar cine-i va scoate vadra cu apa? Nisia, sora ei din casa cealalta îi aducea în fiecare dimineata un sfert de vadra din fantâna ei. De câtava vreme mâna ei dreapta era paralizata iar piciorul drept abia si-l tragea dupa ea. S-a rugat de Nisia aseara sa-i pieptene parul si sa-i spele spatele ca de-o muri astara, îsi zicea, nu voia sa fie de rusinea satului, de-o gasi-o asa cum era. Si-o îmbraca deseara poala ei ce-a noua pe care Nica, fie-sa cea mare, a cusut-o din ceva material capatat de mâna a doua. Si-o pune si broboada cea noua pe ladita, la vedere, pentru ca Nisia sa i-o puna pe cap dimineata. „Da ce ti-o venit asa de moarte, Florita draga? Ce pieptanat îti tat trebe? Dor nu ti-i marita? Florita, da’ cine m-o pieptana pe mine?” Nisia „s-a dat pe grija” la Crina, fata cea mica a Florichii, nu pe mult, un ciob de casa acolo si ceva pamânt. Crina traia la oras si o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea si pe la maicuta ei. Crina avea o inima buna, dar foarte împartita cu tot felul de treburi si griji si când era chemata, mergea undeva în nordul Italiei la cules, toamna, si la tuns viile, cândva pe la sfârsitul iernii.
A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului si si-a vazut de drum. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece! Musai sa-mi gasesca baiul la tate slabiile celea.” Acum putea vedea deja cladirea scolii si biserica imediat lânga. „Numai sa nu plece doctorita, numai sa nu plece!” Purta în picioare tenesi Nike pe care fata ei de peste mari le-a adus. „Ce te-ai nealcosit ase’? Doara n-oi merge la nunta!” Nisia n-a fost maritata niciodata. Ea s-a maritat cu Domnul, spunea când era întrebata. Toata ziua era cu sapa în mâna, gârbova si înceata, parea a se fi facut una cu sapa si cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouale de vrabie si porumbul nu crescuse mai mult de un cot si s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Florita, ne bate de rai ce suntem! Tu ti-ai vazut de prunci tata viata si esti tat singura, ca si mine.” Nisia îi redeschidea rana singuratatii ori de câte ori Florita plângea.
Nu mai e mult. A ajuns aproape lânga scoala apoi va trece de biserica si imediat lânga biserica e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului, potaia lui parea ca-si iese din minti de latrat la apropierea batrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase batrâne. Latra-i pe ceie de mi-o furat gainutele!”
Când a ajuns la usa dispensrului lacatul era pe usa. „O plecat doctorita de vreo juma de ora!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativa. Batrâna s-a prabusit aproape pe pragul usii de la dispensar. Ar fi vrut sa plânga, ar fi vrut sa strige dar tot ce i-a iesit pe buze a fost „Oh, Doamne, de ce nu ma iei?” Dupa o vreme s-a ridicat si a trecut drumul, apoi a intrat pe usa coperativei. „ Am sa cumpar oarece dulce sa-i dau la Nisia. Doar, doar s-o îmbuna si-atunci am s-o rog sa ma spele pe spate si sa ma pieptene. Am sa iau poala cea noua si am sa-i arat Nisiei broboada pe ladita, sa mi-o puna pe cap dimineata. Sa nu ma râda satul!”
A plecat încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care si-l târa a lasat în praful drumului o urma subtire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lânga ea. „ Intra, lele Florita, te-oi duce la casa ta.” „Domnul sa te alduiasca, fatul meu, du-ma la nacazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului latra iesita din minti.
Slavomir Almajan
Kelowna, Canada