Vavila POPOVICI

Cuvântul civilizat în greceste înseamna domesticit, cultivat, altoit, pentru a produce roade mai hranitoare si mai gustoase. Omul civilizat ar fi omul altoit, acela care se altoieste el însusi si altoirea se face cunoscând. Cu privire la necesitatea îmbogatirii cunostintelor din viata noastra, Andrei Plesu spune în cartea sa Despre Îngeri : „Esti ceea ce stii sa-ti adaugi.”

Civilizatia era definita, la un moment dat, ca fiind nivelul de dezvoltare a culturii materiale si spirituale ale societatii. În cartea sa Civilizatia greaca, Andre Bonnard scria: „Civilizatia este totalitatea inventiilor si descoperirilor facute pentru a proteja viata omului, a o face mai independenta fata de fortele naturii; a proteja viata omeneasca, dar si a o înfrumuseta, a spori bunastarea tuturor, a face sa creasca bucuria de a trai într-o societate în care se stabilesc relatii mai echitabile între oameni.” Dupa nenumarate definitii date conceptelor de cultura si civilizatie de-a lungul vremurilor, s-a stabilit în cele din urma, ca civilizatia include în sfera ei procesele care raspund exigentelor vietii practice, iar cultura include domeniul spiritului si al intelectului, împreuna urmarind realizarea plenara a omului, a vietii si a comunitatii umane.
Cultura este definita de un autor ca fiind tot ce ne amintim dupa ce am uitat ce am învatat. Sa nu întelegem gresit! Este doar o uitare aparenta. Aceasta uitare este valabila doar în cazul neimplicarii structurii sufletesti în procesul de învatare. În cazul participarii sufletului, cunostintele trec în subconstient ca într-o Banca de date a creierului uman si de acolo, în anumite momente ale vietii, ies sub forma unor raze de lumina, definind sensurile cele mai importante, adica esenta lucrurilor. Nici nu stim când vine acel moment necesar chemarii cunostintelor aparent uitate. În viitor se presupune ca nu vom avea nevoie de atâta memorie, întrucât calculatorul face aceasta treaba cu un randament mult superior unui creier uman, dar omul este cel care comanda extragerea datelor, omul poate simti, poate gândi si din gânduri se nasc idei, prin reflexivitate, ca gând al gândului si… „Un gând frumos poate sa fie ca o biserica în care omul îsi odihneste sufletul” scria undeva Regina Maria.

Constantin Noica expunea cele patru motive pentru care merita sa faci cultura: 1. Cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente, bucuria fiind altceva decât placerea; 2. Cultura este adevarata forma de maturitate a spiritului; 3. Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasa; 4. Disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului.

În India cultura s-a facut sub arbori (upanisade), în Grecia prin poeti, în lumea araba sezând turceste. În ultima instanta, a face cultura, înseamna: „Sa-ti chemi prietenii vazuti sau nevazuti, si sa faci cu ei castele”. Dar aceste castele trebuie cladite cu caramizi sau pietre solide, pe o fundatie tot atât de solida pe care o numim morala. Numai atunci omul poate deosebi Binele de Rau, Binele fiind armonia gândurilor si a faptelor, iar Raul, negatia vointei de bine. Morala trebuie sa stea la temelia culturii si a vietii politice a unei societati, ea fiind modul de comportare al individului în familie si societate. Întâi morala si numai apoi democratia. Pericle, general, orator si om atenian, conducator al Atenei între anii 443 si 429 î.Hr., a instaurat democratia ateniana, fiind un om inteligent, cinstit, patriot, elocvent. În aceste vremuri, se pare ca multi au ales întâi democratia si de abia mai târziu s-au gândit la morala. Heinrich Heine afirma ca o natiune nu poate fi regenerata daca regimul ei nu dovedeste o înalta forta morala. Socrate, aceasta stralucita minte a lumii antice, obisnuia sa repete ca fericirea unui om pe acest pamânt este conditionata de virtute, ca virtutea este stiinta, ca atare poate fi învatata de oameni; daca omul devine cinstit, el va fi capabil sa practice cunoasterea corecta. Pentru Socrate viata omului devine o tema morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul continuu, pentru realizarea binelui si eliminarea raului. În realitate, multi oameni stiu foarte bine ce este bine si corect, dar fac ceea ce este rau si incorect. Pe de alta parte, moralitatea nu poate exista fara libertate, unul dintre bunurile vietii noastre. Atunci când un barbar da frâu liber bestiei din el, aceasta este o falsa libertate. El rabufneste, de cele mai multe ori lezând pe cei din jur, deci el nu este liber, asupra lui preseaza „veninul” si nu se poate stapâni. Cu adevarat spunea cineva: „Pentru a putea sa fii liber, trebuie mai întâi sa-ti înfrângi barbaria”. Dar pentru a-ti înfrânge barbaria, trebuie sa te cunosti pe tine însuti si sa reusesti sa-ti modelezi caracterul, dobândind astfel libertatea spiritului; sa stii ceea ce poti cunoaste si ceea ce nu poti cunoaste, si sa mai stii ce trebuie sa faci si ce nu trebuie sa faci. Socrate, profund gânditor, cu modestia ce-l caracteriza, vorbea despre posibilitatile noastre de cunoastere care sunt limitate, despre faptul ca nu trebuie sa tindem a cunoaste dincolo de ceea ce nu putem cunoaste. Dar care ar fi limita? Cum ne putem da seama când si unde trebuie sa ne oprim? Un om care a dobândit virtutea, este un om cinstit, el poate discerne binele de rau si va sti când si unde sa se opreasca, va sti pe ce cale sa mearga. În contrast cu gândirea lui, un alt filozof, din secolul XIX, Friederich Nietzsche, dorea sa amplifice puterea omului, sa poata ajunge un supraom. Conform ideilor sale, moralitatea nu depinde de marinimie, bunatate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului si al societatii nu este acela de a-l face pe fiecare om fericit, ci doar pe câtiva, pe cei mai puternici. Iubirea pentru el nu era o virtute, ci o slabiciune, caci atunci când omul iubeste, spunea el, nu poate lua hotarâri mari si serioase, deoarece este influentat de iubire, care, în concluzie, pentru el, era un rau. Ce era binele pentru Nietzsche? A fi curajos era bine. A avea un scop în viata, a fi dur cu ceilalti pentru a-ti atinge scopul. Trebuie sa calci pe ceilalti pentru a urca tot mai sus. Fac o paranteza amintindu-mi de proverbul francez: „La raison du plus fort est toujours la meilleur!” Vai de noi, cei care ne-am izbit de aceasta etica! Sa revin la ideea de mai înainte! Astfel Nietzsche spera ca puterea si supraoamenii vor realiza o noua lume plina de fericire si prosperitate. A fost numit „falsul profet”, întrucât era o fire blânda, miloasa, cu o educatie crestina primita de la parinti, dar un aristocrat bolnav în cele din urma, individualist, vesnic simtindu-se izolat.

Apostolul Pavel spune ca legea morala e înscrisa în inima omului. Alaturi de legea morala exista si o constiinta morala. Cu ajutorul constiintei morale omul este în stare sa judece si sa aprecieze ideea de bine. Constiinta morala este dispozitia sufleteasca a omului care-l îndeamna sa se conformeze legii morale. Constiinta este deci organul de cunoastere, aplicare si împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusa fiind de logica. Si în final este liberul nostru arbitru. Immanuel Kant pretuia în mod deosebit argumentul moral. El spunea ca este firesc si logic ca în lume, virtutea sa aiba drept rasplata fericirea si întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute si fericire, viciu si nefericire nu se realizeaza întotdeauna, se postuleaza existenta altei lumi si existenta unui judecator, care nu poate fi decât Dumnezeu. Aceasta argumentare a devenit pentru el, izvorul religiei. Dupa Kant, Dumnezeu, libertatea si nemurirea nu sunt obiecte de cunoastere teoretica, nu pot fi deci demonstrate stiintific, ci sunt obiecte ale ratiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral. Viata omului a fost si este o lupta, iar în prezent traim o perioada a vietii complexa, când ne sunt necesare multe, asa numite « arme », ca: inteligenta, cultura, talent, foame si dragoste de munca si de informatie, intuitie psihologica, dar si multa, multa iubire. Trebuie sa stim ce cantitate si calitate de cultura posedam, pentru a sti de ce sa ne legam, pe ce drum sa pornim ; cultura este cu adevarat o chestiune de cantitate si calitate, iar pentru a cunoaste masura calitatii, mai avem nevoie si de repere valorice. Este bine sa le cautam, sa le gasim, sa beneficiem de ele. A fi cult, ne deschid ochii filozofii, nu înseamna neaparat a citi mult, a memora si a reda apoi cu fidelitate cele memorate, ci a-ti crea în urma lecturilor facute, sau a trairilor avute, o filozofie a ta, o viziune a ta, pe care s-o treci prin filtrul ratiunii tale, prin logica ta si apoi sa încerci s-o redai, eventual, prin arta sau literatura. Dar literatura se face cu inspiratie (revelatie) care este de natura spirituala, divina, cu memorie care tine de sfera ratiunii si cu imaginatie care este puterea sufletului. Despre inspiratie Petre Tutea spunea ca „se aude, nu se cauta, se ia, nu se întreaba cine o da”, desi noi stim prea bine cine o da. Energiile divine sunt comunicate de Duhul Sfânt si lumineaza mintea omului. Însusita prin diverse forme, cultura este necesara omului talentat pentru a putea crea ceva valoros, precum matematicienilor, instrumentistilor le sunt necesare exercitiile zilnice. Nu orice om de cultura poate avea talent si în lipsa talentului (în domeniile artei si literaturii), el nu va putea deveni scriitor, pictor etc. Este însa un pacat sa nu te straduiesti a-ti descoperi talentul (sunt atâtea domenii în care poate exista) si a lucra pentru el, caci munca este legea vietii, iar lenea, înseamna moarte. Sa nu uitam ca Dumnezeu doreste ca noi sa folosim fiecare dar pe care ni-l da. În final poate veni succesul, noi îl numim sansa sau destin, dar este de fapt, misiunea personala (MP) daruita de Dumnezeu, precum si rasplata credintei si a eforturilor noastre. Este un ajutor teribil sa ai un talent, nu neaparat mare (asta o hotaraste Cel de Sus!), dar sa crezi în rostul talentului tau si sa fii în stare chiar „sa mori de foame” pentru el. Dupa Edison, partii de talent trebuie sa i se adauge alte noua parti, de „transpiratie”, adica de munca, efort. Stiinta, arta, religia si morala, trebuie sa constituie un tot, sa penetreze una în cealalta, sa fie deci inseparabile, sa aiba acelasi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Marii artisti au fost oameni de o profunda religiozitate: Poeti ca Ovidiu, Horatiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori si sculptori ca Leonardo da Vinci, Titian, Michelangelo. S-a spus si s-adeverit ca arta care sta în slujba religiei, dobândeste un plus de frumusete spirituala. Cei mai mari oameni de stiinta, Newton, Einstein, Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul stiintific cât si cel filosofic si au fost animati de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observatiei, al experimentului si al meditatiei filosofice, având ca postament credinta în lumea spirituala, divina. Pascal spunea ca marile spirite termina întotdeauna religios. Dintre Marile Spirite care au luminat pentru o clipa cu lumina divina cerul existentei omenesti, si care a fost mai aproape de Dumnezeu, este Isus: „Învatatura mea nu este a mea, ci a Celui ce m-a trimis pe Mine”. Iubirea, a spus Isus, va face sa renasca întreaga omenire, întreaga lume, va face o noua generatie, o noua plamada. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru ca „Dumnezeu este Iubire”. Aceasta este definitia perfecta si completa pe care a dat-o Ioan, „discipolul iubit”. El a spus: „Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu ramâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndeparteaza raul, este eterna!

Scrisul este un act de cultura, dar si el trebuie însotit de morala. Franz Kafka spunea ca scrisul in general, fie poezie, fie proza, este o rugaciune, o forma a rugaciunii. Poezia, precizeaza Constantin Noica, nu trebuie sa fie doar o vibratie de timpane, ci o atingere a inimii si a mintii noastre. Lucrurile spirituale nu pot fi exprimate cu exactitate, de aici nevoia de simboluri si astfel limbajul poetic, asemenea rugaciunii, se apropie de Dumnezeu pentru a-L sluji.

Pentru a fi poet nu trebuie sa faci o facultate, cu aceasta dispozitie poetica te nasti, dar o îmbunatatesti cultivându-te. Cineva, cândva, îmi cerea o reteta a poeziei. Ei bine, i-am raspuns, nimeni nu poate da aceasta reteta. Fiecare pune în ea câte ceva din mintea si sufletul sau. Inspiratia este primul moment al creatiei. În momentul acela o mare emotie pune stapânire pe sufletul omului. Ceea ce scrii poate fi condus si prin exercitiul functiilor logice sau se poate realiza aproape în întregime sub dicteul inconstientului, prin inspiratie (revelatie). Poetul se naste cu acel „strigat de poet în inima”…

Închei cu afirmatia lui Ion Caraion : „Prin poeti, pamântul înceteaza a muri”.

Din cartea „ARTICOLE SI ESEURI” – Amazon, 2010

Vavila Popovici