Vorbind si despre Richard Wurmbrand

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

Direct, nu am avut nicicând ocazia de a-l cunoaste. Am stat însa în „camere“ vecine la închisoarea din Gherla, unde reputatia de rezistent a pastorului Wurmbrand îi asigura un interes real din partea noilor veniti. El se afla, dupa cei opt ani din prima condamnare, într-o noua faza, printre „greii“ recluziunii politice, amestecati din când în când, dupa criterii nestiute, cu masa cenusie a „contrarevolutionarilor“, cei pe dosarul carora de însotire prin Gulag scria CR.

Personal, ajunsesem acolo dupa un ocol prin Iasi, Jilava, Insula Brailei, în al patrulea an din zece alocati de Tribunalul Militar din Iasi. Auzisem câte ceva despre Wurmbrand, elemente de biografie aporetica, dominate însa de impresia unanima ca era o figura aparte, de militant crestin, care nu ezita sa-si proclame crezul si între zidurile închisorii.

[pullquote]Poate ca, spiritual, lucrul cel mai de seama din experienta recluziunii este tocmai acest impuls confratern, pe care unii l-au pierdut în timp, însa caruia pastorul Wurmbrand i-a ramas fidel pâna la capat. Demersurile pastorale, ca si scrierile sale, constituie dovezi ineluctabile cu privire la aceasta atitudine, iar pentru posteritate o sursa de inspiratie si un îndemn. Singur s-a definit, prin opera, ca un mesianic spiritualist, al carui discurs se întemeia pe jertfa cristica, pe mesajul evanghelic. A propovaduit mereu, cu o tarie ce venea parca de „dincolo“, acel mesaj, inima lui fiind, cum si spune undeva, „inundata de dragoste si bucurie“. Suferinta îndurata, sub multiple dictaturi, i-a fost o sursa continua de tarie, aparenta anihilare sociala era în fond o biruinta a spiritului sau ardent.

Alexandru Zub[/pullquote]

Noua faza carcerala a început pentru rebarbativul pastor la 15 ianuarie 1959, pe când eu ma aflam la Jilava, închis de aproape un an si în cautare de echilibru launtric, dupa lunile de ancheta, mascarada procesului si o toamna apasatoare la penitenciarul din Iasi. A doua toamna mi-a fost harazita în „fortul nr. 13“, cum era cunoscuta de lume faimoasa închisoare de lânga Capitala.

A treia am petrecut-o în lagarul de munca de la Salcia, iar a patra la Gherla, unde faima de rezistent a pastorului Wurmbrand se instalase deja, raspândindu-se prin oameni si prin sistemele specifice de comunicare între spatiile abil izolate ale închisorii. Faptul ca în acelasi timp fusesera închisi preoti, predicatori, „ostasi ai Domnului“, simpli enoriasi implicati deschis în viata Bisericii a înlesnit, desigur, extensia faimei lui Wurmbrand.

Nu l-am întâlnit, personal, însa un timp am stat, cum spuneam, în camere vecine, iar un coleg de suferinta, mai abil, îsi asumase riscul de a comunica prin zid cu ceilalti, inclusiv cu pastorul Wurmbrand, pomenit adesea de baptisti, crestini dupa Evanghelie, penticostali, dupa cum se întâmplase a-i întretaia pasii la un moment dat. Cel mai insistent si cu reala simpatie îl evoca un erudit coreligionar din partile Aradului, Vasile Moisescu, ale carui comentarii „ezoterice“ pe seama Bibliei stârneau destule controverse peste tot.

A venit o data si sa ma vada la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, unde functionam de la un timp ca bibliograf, ocazie de a evoca fulgurant si amintirea pastorului, ajuns deja în „lumea libera“, unde militantismul sau religios se manifesta acum în voie. Uneori l-am ascultat eu însumi, facând comentarii la un post de radio, în alte dati s-au transmis, pe aceeasi cale, stiri despre initiativele lui pastorale si mai cu seama despre unele carti publicate, traduse, raspândite peste tot.

Detin de la regretatul profesor Traian Gheorghiu, dramaturg si memorialist, care mi-a fost coleg de birou la amintita biblioteca, unele amanunte despre Wurmbrand, cu care fusese în penitenciarul-spital din Târgu-Ocna. Ele întaresc impresia ca acolo, în acel amestec schimbator de bolnavi suferind de tuberculoza si presati cu toate astea sa-si abjure credintele (politice, religioase, morale etc.), s-a ajuns la un moment de armonie multiconfesionala si ideologica, de adevarata comuniune.Nici un alt mediu nu e poate mai prielnic ecumenismului decât închisoarea, ne asigura pastorul însusi, alaturi de alti analisti marturisitori, între care Sergiu Grossu, N. Steinhardt, Nicole Valéry se cuvin amintiti numaidecât. „Nu de la straini vin, ci de la ai mei din închisoare la ai mei de acasa“, exclama undeva memorialistul, abia întors de acolo, aruncând o punte inefabila între mediile respective, aparent fara legatura.

Cu atât mai mult se justifica apropierea confesionala, ajunsa uneori destul de departe, în spiritul invocat pe atunci (1963) si de suveranul Pontif, pe linia unei reconcilieri a „fratilor dezbinati“. Poate ca, spiritual, lucrul cel mai de seama din experienta recluziunii este tocmai acest impuls confratern, pe care unii l-au pierdut în timp, însa caruia pastorul Wurmbrand i-a ramas fidel pâna la capat. Demersurile pastorale, ca si scrierile sale, constituie dovezi ineluctabile cu privire la aceasta atitudine, iar pentru posteritate o sursa de inspiratie si un îndemn. Singur s-a definit, prin opera, ca un mesianic spiritualist, al carui discurs se întemeia pe jertfa cristica, pe mesajul evanghelic. A propovaduit mereu, cu o tarie ce venea parca de „dincolo“, acel mesaj, inima lui fiind, cum si spune undeva, „inundata de dragoste si bucurie“. Suferinta îndurata, sub multiple dictaturi, i-a fost o sursa continua de tarie, aparenta anihilare sociala era în fond o biruinta a spiritului sau ardent.

Cartile publicate de-a lungul anilor, pline de râvna crestina, constituie o marturie dintre cele mai tulburatoare, de o consecventa fara cusur, o exegeza biblica în care autorul pune în valoare, subtil, propria experienta, deslusita în spirit evanghelic. Convins ca „observatorul face parte din realitatea observata“ si ca „frumusetea se afla în ochii celui care priveste“, el a stiut sa faca din propria viata o pilda pentru cei din jur, una ale carei ecouri se pot identifica peste tot, oriunde l-au purtat pasii, într-o existenta plina de vicisitudini.

Cu Dumnezeu în subterana, cartea de memorii în care îsi evoca biografia dinaintea exilului, defineste un tip de angajament spiritual, analog celui pe care cunoscatorii îl atribuie crestinismului eroic, cel trait în catacombe, capabil de jertfa suprema, prin identificarea cu marele model. Timpul de recluziune silnica, lung si penibil, l-a facut sa descopere bucuria în suferinta, fericirea posibila – la acest nivel – si dupa gratii. Se poate întelege de ce, parasind închisoarea, avea sentimentul „unui om care coboara de pe vârful muntelui, de unde cuprinsese pâna departe cu privirea pacea si frumusetea unui întreg tinut, ca sa revina în câmpie“.

Precum se vede, scrisul sau atesta si calitati literare la fel de pregnante, facând din memorialist un scriitor demn de stima, unul caruia istoria domeniului îi va gasi, poate, un loc onorabil. Oricum, memorialistica recluziunii silnice si aceea a misionarismului crestin nu s-ar putea lipsi de textele sale fara a se priva de achizitii importante.

Cartile neobositului militant vorbesc anume de suferinta si bucurie, ca elemente solidare, pledând pentru asumarea suferintei în spirit crestin, dar seria Analele patimirii, scoasa dupa schimbarea de regim, a pus-o clar sub semnul memoriei active, al transfigurarii suferintei în bucurie fara umbra.

Alexandru Zub