Magdalena ALBU

[pullquote]„Jocul este o functie plina de tâlc.” Johan Huizinga[/pullquote]

Din istoria handbalului românesc:

1961 – 2011

50 de ani de la câstigarea primului titlu mondial

„Dragii mei,

Dupa un drum lung si cu ocolisuri, negasind bilet de vapor la Marseille, am hotarât sa ma reîntorc prin Italia si, din Sicilia, am gasit (…) un loc pentru Tunis si de acolo în Algeria. În total am strabatut 5466 de kilometri, fara ca sa patesc nimic si, dupa cum stiti, am ajuns cu bine. Pe 4 octombrie, Djoudi mi-a spus ca plecam în Siria la Jocurile Panarabe cu echipa nationala. (…) Eu de mâine intru în cantonament cu baietii pâna pe data de 3 octombrie. (…) Sa ma tii la curent cu campionatul nostru si, din când în când, sa-mi trimiti si clasamentul la zi, la fel si la handbal. (…) Nelu”

Asa scria de pe tarâm nord-african, la data de 19 septembrie a anului 1976, cel care avea sa ramâna cunoscut în istoria handbalului românesc drept GEO BADULESCU, component al selectionatei de aur a handbalului masculin românesc si unul dintre fostii antrenori ai echipei nationale de handbal a Algeriei. GEO BADULESCU avea sa obtina la 12 martie 1961, împreuna cu ceilalti coechipieri ai sai – si trebuie neparat amintit aici ca, la acea data, Nationala de handbal a României îi avea ca portari pe Mihai Redl (Dinamo) si Ion Bogolea (Dinamo), drept extreme pe Mircea Costache I (Dinamo) si Gheorghe Coman (Dinamo), ca pivoti pe Otto Tellman (Steaua) si Mircea Costache II (Dinamo), interi pe Geo Badulescu (Dinamo), Ioan Moser (Dinamo), Petre Ivanescu (Dinamo), Aurel Bulgariu (Steaua), Virgil Hnat (Dinamo), iar ca centri pe Gheorghe Covaci (Dinamo), Cornel Otelea (Steaua), Olimpiu Nodea (Steaua), antrenor principal fiind Oprea Vlase, iar antrenor federal Nicolae Nedef -, în cadul Campionatului Mondial din Germania, primul titlu de campion al lumii la handbal masculin pentru România obtinut în fata echipei Cehoslovaciei. În tribunele „Westfallenhallen” din Dortmund se strânsesera atunci pentru a urmari un joc dinamic, plin de tensiune si de suspans în jur de 15 000 de spectatori tinuti cu sufletul la gura pâna în ultimul minut al partidei – minutul 80, de catre o echipa de „7” dezlantuita, pe care nu o mai putea opri nici macar timpul.

[pullquote] De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el.

Georgeta Badulescu[/pullquote]

 

Pe GEO BADULESCU – interul echipei nationale de handbal masculin a României -, caruia în familie i se spunea, simplu, Nelu, nu l-am cunoscut niciodata. Destinul nu ne-a intersectat drumurile acestei vieti, asa precum avea sa mi le intersecteze, într-un mod unic pentru mine, trei ani mai târziu, dupa sfârsitul lui fulgerator din 1988, cu întreaga sa familie – Alexandru Badulescu (pentru mine – unchiul Sandu, caruia îi tinea locul la coada la Bucur Obor, atunci când se scoteau la vânzare oua, nimeni alta decât buna lui prietena si marea atleta Lia Manoliu; „Lio, du-te tu de dimineata, ca vin si eu putin mai târziu!” îi spunea unchiul Sandu, iar Lia Manoliu îi raspundea: „Nicio grija, nene Sandule, stai linistit! Vino când poti matale.”), tatal lui, care fusese, la rândul sau, în tinerete, campion national la aruncarea cu discul, Georgeta Badulescu (matusa mea), cea de-a doua sotie a unchiului Sandu, o mare iubitoare de tenis si de jucat table (câstiga detasat în fata tuturor celor cu care juca table, iar unchiul Sandu, de ciuda ca mânca întotdeauna bataie, si mai ales de la o femeie, dadea nervos cu cutia de table în pamânt), pe care Nelu o adora si o respecta din tot sufletul – si care avea sa îmi fie, prin voia destinului, ani de-a rândul, un fel de a doua mamaie a mea -, Zamfira Badulescu (tanti Fifi), sotia lui GEO BADULESCU, si Anastasia Cosma (tanti Nasti), sora unchiului Sandu, care, fiind asa de pasionata de tenis, nu rata niciun meci prezentat în transmisie directa, chemându-i tot timpul în camera din fata a casei pe unchiul Sandu si pe tanti Georgeta pentru a urmari împreuna toate partidele televizate la acea vreme (tanti Nasti era o admiratoare extrem de înfocata a lui Ilie Nastase, caruia ea îi spunea „Iliuta”, încât o data, agitându-se foarte mult în fata televizorului si sarind în sus de bucurie la un meci câstigat de acesta, a rupt, fiind destul de corpolenta, unul dintre picioarele de lemn ale patului; bineînteles ca s-a declansat atunci o puternica doza de râs din partea asistentei, iar a doua zi tanti Nasti avea sa caute de zor un lemnar care sa-i repare urgent dormeza).

Mica bucatarie de vara din spatele Teiului Doamnei, ferita de forfota Bucurestiului, unde am locuit împreuna cu tanti Georgeta vreme de 15 ani, a însemnat pentru mine locul în care mi s-au povestit fel de fel de amintiri frumoase despre Nelu, dar si unde ascultam mereu la Radio România muzica si întotdeauna, seara, teatru la microfon. De câte ori se auzea la aparat glasul lui AURELIAN ANDREESCU, prietenul lui GEO BADULESCU, tanti Georgeta îmi spunea: „I-auzi, Magdalena, cânta prietenul lui Nelu! Saracii, amândoi s-au dus de tineri unul dupa altul!…” Si lacrimile îi lasau cu repeziciune urme umede si prelungi pe obraz, lacrimi pe care nu încerca sa si le ascunda niciodata ori de câte ori aducea vorba despre el. Aveam sa aflu de la tanti ca, lânga capatâiul bunului sau prieten decedat în 1986, Nelu statuse nedezlipit în prima noapte de priveghi alaturi de mama acestuia si – mult timp dupa acest episod de viata atât de trist pentru el – nu si-a putut reveni foarte usor. Si tot în camaruta tineretii mele, într-o seara friguroasa de noiembrie, cautând nu îmi aduc aminte bine ce prin dulap, am gasit la un moment dat o punga din plastic, pe care o patrez si azi, unde se gaseau câteva fotografii, scrisori si ilustrate trimise de GEO BADULESCU familiei sale din lungile deplasari pe care le facea în strainatate. Fragmentul de început al acestui text apartine uneia dintre aceste misive gasite atunci.

GEO BADULESCU era foarte iubit pe strada unde locuise vreme de atâtia ani. Devenise idolul multor copii din zona în acea vreme. Cu nea Stelica aviatorul, vecinul care facea curse pe TAROM, pleca mai mereu în strainatate, iar acesta era foarte mândru sa-l duca pe domnu’ Nelu la destinatie. Pacat ca strada respectiva din sectorul 2 al Bucurestiului nu îi poarta azi numele, legendele de altadata înecându-se acum în apele tulburi ale unei uitari nemeritate!

„Existenta jocului nu este legata de nicio treapta a civilizatiei, de nicio forma a conceptiei despre lume.”, scria în „Homo ludens” Johan Huizinga. Si tot el continua ca „jocul, oricare i-ar fi esenta, nu este materie”, ci „sparge, începând chiar cu categoria animalelor, limitele existentei fizice.” Iar echipa nationala de handbal masculin a Republicii Populare Române de atunci prezenta la Mondialului din 1961 si-a spart aceste limite la Dortmund, presa internationala vuind de elogii nenumarate la acea vreme la adresa „Saptelui” de aur românesc. La cei 50 de ani însa de la câstigarea primului titlu mondial de catre GEO BADULESCU si coechipierii sai, sunt convinsa ca nu multi si-au adus aminte de acest moment deosebit de important pentru istoria sportului acestei tari. Despre marile ei nume, evident, si mai putini. Caci a pasi spre tarâmul de dincolo reprezinta, în general, pasaportul catre uitare… Timpul nu este întotdeauna aliatul fiintei umane, daca aceasta nu îl determina sa îi devina prieten.

P.S.

GEO BADULESCU îsi „botezase” masina cu numele Tudorita, iar aceasta îl tot purta fidela de colo pâna colo prin lume, ca o prelungire a ceea ce lasa întotdeauna pentru o vreme acasa. Pâna când, într-o zi, timpul si Tudorita l-au tradat. Era anul 1988. Trecerea coloanei oficiale prin Bucuresti a facut ca circulatia capitalei sa fie oprita. Pentru ca avea meci si nu ar fi ajuns, ca antrenor, la ora potrivita spre a fi alaturi de echipa sa, GEO BADULESCU s-a suparat atât de tare, încât, în momentul în care a sosit la sala, s-a pabusit, pur si simplu, din picioare, iar fluierul de final al arbitrului nu a mai avut ce cauta din acea secunda în destinul sau. A murit, aidoma unui actor norocos, pe scena sportului pe care a slujit-o o viata. Scena vietii însa avea sa ramâna complet pustie pentru toti cei care îl iubisera cu adevarat.

Mi-ar fi placut sa-l cunosc în aceasta viata pe GEO BADULESCU, care, pe 23 septembrie anul acesta, ar fi împlinit 77 de ani. Am fi avut multe de povestit împreuna.