NON OMNIS MORIAR !

 

Gheorghe Andrei Neagu este, într-o viziune poetica, o arma sentimentala, pornind de la sigla data de initialele numelui sau „GAN”. „Lacrima iubirii” este, si… atentie, nu se vrea, un titlu incitant în caruselul debordant al vânzolelii noastre în carapacea trairii cotidiene intitulata, în derâdere frecventa, VIA??, virusata puternic de can-canuri televizate, de manele, de „golance analfabete”, vorba cuiva, si cautari ale vinovatilor în redresare.

Antonio Lobo Antunes spunea ca pentru a fi scriitor ai nevoie de trei ingrediente: ORGOLIU, PASIUNE si SINGURATATE. Poate, noi, scriitorii de sorginte valaha nu ne-am cultivat suficient elementul denumit ORGOLIU, mai pe româneste formulat, acea parere foarte buna despre noi, adesea exagerata, despre valoarea noastra personala si importanta sociala a demersului nostru, de regula aflate în proximitatea vanitatii. Suntem, de cele mai multe ori situati, la granita dintre credulitate si modestie ce ne livreaza numai dezavantaje. Si… Gheorghe Andrei Neagu este constituit de asemenea formula cu orgoliu insuficient, caci în privinta pasiunii si singuratatii nu avem a-l invidia.

Gheorghe Andrei Neagu ne reaminteste liric ca exista pe Pamânt si lacrimi si iubire si nu numai haznale, bani, razboaie, tradare si scalambaiala pe toate palierele societatii, propunându-ne o terapie prin iubire, suferinta si regret. Probabil, critica, iar nu va întelege, ca de obicei, nimic din zbaterea poetului si cheia mesajului transmis, remarcând superficial „banalitatea titlului” ca sintagma neo-romantica, pareri oligofren-truiste despre ce simte poetul, precum si nesensibilizarea interiorului anost si nemobilat poetic al criticului, cum bunaoara a înteles inginerul Horia Gârbea „Nunta neagra” a truditorului pe pagina, ca un „poem fals epic, byronian, din care autorul face o carte scrisa cu alb pe file negre”, omitând voit esenta prin argumentare, macar asa ca butada, necitându-l pe Byron, care epigramistic se exprima de maniera: „Când te privesc în fata,scumpa mea,/ Afirm si eu nastrusnica idee/ Ca-i mai usor sa mori pentr-o femeie,/ Decât, o Doamne, sa… traiesti cu ea!”.

În volumul „Lacrima iubirii” se remarca primordial, curajul autorului de a spune prin transcriere de gând ceea ce altora le este jena a recunoaste prin viu grai. În fapt, volumul se poate defini ca un solo de violoncel ce nu-si poate identifica orchestra si dirijorul. Pe de alta parte, poate fi considerat si ca un mini-tratat de salasluire în binom incandescent pe care numai poetii îl pot elabora. Un manifest pentru normalitate, într-o devalmasie androginizata în care metempsihoza este posibila numai prin poezie.

Gheorghe Andrei Neagu are capacitatea interioara de a copilari brâncusian si,vai, ne sugereaza ca si marele sculptor al înaltimilor, pe care l-am tasat cultural cu ignoranta si micimea unora dintre noi, cum ca: „prosti si saraci ne-a lasat si mai prosti si mai saraci ne-a regasit”.

Gheorghe Andrei Neagu ne împusca cu metafore pe care multi dintre trogloditii erei noastre rapace nu dau doi bani si fac râs public de „fumul” în care, cica chipurile, s-ar fi risipit neadaptatul poet, precum si de „ramasa inima pustie” generatoare de depresie într-o societate hâda, forma de care poetul se leapada pentru a nu deveni un individ cu dizabilitati sociale, o societate ce nu stie a pierde pentru a câstiga apoi si care are în etajul superior, denumit cap,numai arginti, fiind de jalnicie. „Sarmani companioni,va plâng/ Ca risipiti o noapte –adânca” spune poetul la un moment dat. Si ce daca, vor replica libidinosii ignoranti croiti pe calapodul mercantilitatii.

Întoarcerea la ispita, la mar, la sarpe si la iubita si neiubita noastra interfata Eva este corolarul întregii noastre pareri de rau intitulata viata: „N-as vrea sa mor,/ Înconjurat de atâtea clipe risipite./ Sa mai traiesc as vrea/ Si sa mai pot iubi/ Sa mai adun/ Si sa mai dau,/ Sa mai zidesc în tine/ Dorintele-mi ispite”. Iata cum se naste un nou concept, cum ca Dumnezeu nu ne-a izgonit din Rai, pe noi oamenii, pentru ca ne-am dorit si am descoperit sâmburele cunoasterii din înspumarea curiozitatii, ci pentru gravul si de neiertatul delict de IUBIRE! IUBEAM MAI PROFUND CA „EL”!

Gheorghe Andrei Neagu este „Copacul cu verdele-n berna” cu nenumarate scorburi de regrete, asteptând „cu hârtia plina de semen” dezmeticirea Lumii. Prin truda sa si aducerea la lumina a ocularului din noi, a prezentului volum de versuri, Gheorghe Andrei Neagu poate spune linistit „Non omnis moriar!” (Nu voi muri de tot!).