de Vavila POPOVICI

 

Ma trezesc dis – de – dimineata,

iau pozitia de drepti

( banuiesc ca asa se trezesc soldatii),

alerg spre baie – spalat,

dormitor – îmbracat,

bucatarie – pregatirea cafelei.

Si în timp ce apa fierbe,

execut automat alte treburi,

în graba, totul în graba.

Nu se mai respecta

orele de folosire a telefonului,

acesta suna în disperare…

Îl aud cu greutate,

fiindca am dat drumul televizorului

sa aud stirile de dimineata.

Apa fierbe, adaug cafeaua,

telefonul suna insistent,

cafeaua da pe dinafara,

ma grabesc, ridic receptorul, aud un glas,

schimb câteva cuvinte,

în timp ce promisiunile curg mincinos

printre stirile transmise.

Inima începe sa bata mai repede

si-n teasta zvâcneste

ceva ce se numeste creier.

Dintr-o data mi-aduc aminte

ca trebuie sa iau medicamente

pentru tensiune, pentru circulatie…

Asa spune medicul: „Nici o zi fara ele!”

si asta fiindca inima a devenit stapâna vointei,

trimite sângele prin traseele care-i convin,

îl opreste pe unde-i taie capul

(inima are „cap care cugeta”,

se pare totusi ca a mea cugeta gresit!),

se cearta cu mine, uneori se razbuna,

si nu stiu cu ce i-am gresit si când, ma rog!

Cârdul anilor grei pot fi de vina…

Si ritmul acesta de „mars fortat”

tine pâna la miezul noptii.

Se numeste Stres spun medicii

si mai nou, spun ca este necesar,

ca fara el

nu am simti ca traim cu – adevarat.

Concilianti medicii! Eu îi cred.

Simt ca pe undeva au dreptate!

Sau, stiu eu? Au început cumva

sa semene si ei cu politicienii

vremurilor noastre?

 

Din volumul „Singuratatea clipelor târzii” ed. 2008