Directorul Teatrului National din Bucuresti

 

[pullquote]

„Am muncit din rasputeri sa scap de mizeriile proletcultismului.”

„Am fost strâns legat de Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Baesu, Raicu, Cosasu, Grigore Hagiu s.a.”

[/pullquote]

Sunteti directorul Teatrului National din Bucuresti, stimate Fanus Neagu…

 

Înca…

 

Sunt bucuroasa ca am reusit sa ne întâlnim astazi, aici, chiar în incinta Teatrului, în biroul dumneavoastra. Îmi puteti spune ce înseamna aceasta functie pentru dumneavoastra si cu ce probleme va confruntati?

 

Probleme foarte mari nu am avut, doar ca, spun acum cu tristete, mi se încheie mandatul, împlinind trei ani si jumatate de când sunt director de teatru. Acum ma pregatesc sa predau mai departe stafeta, probabil bunului si vechiului meu prieten Ion Cojar, regizor de mare prestigiu, cunoscut atât la noi în tara, cât si în strainatate.

 

Cum s-a împletit activitatea de scriitor cu cea de director al primei institutii teatrale din România?

 

Usor nu a fost, dar am reusit sa cunosc o lume minunata, cea a teatrului, cu bulversari, drame, tragedii si, mai ales, cu premierele ei. Este o lume, pot spune, fabuloasa, pe care nu îmi pare rau ca am traversat-o, dimpotriva. Însa este o lume în care intri, dar într-o zi trebuie sa si iesi, caci daca te scufunzi în ea, intri în mlastinile desfatarii sau în mlastinile nimicului. Este ca orice strat social, fantastic, frumos de vazut, mai ales de la distanta, dar înlauntrul fenomenului vezi ca lucrurile nu stau chiar asa. Sper ca mi-am facut mai multi prieteni adevarati printre actori decât aveam înainte de a deveni director. Acum, dupa trei ani si jumatate, plec cu inima curata, în sensul ca am facut tot ce se putea face într-o perioada data. S-ar putea, si ar fi bine asa, ca regizorul Ion Cojar sa faca mult mai mult.

 

Ati împlinit, de curând, în 5 aprilie a. c., vârsta de 65 de ani. La multi ani, maestre! V-ati facut un bilant cu aceasta ocazie?

 

Nu. Nu-mi fac bilantul. Poate, numai uneori, când mi-e frica de moarte; sau alteori, când sunt cutremurat de îndoieli, spaime, dar întotdeauna am credinta ca mâine voi scrie mai bine si mai mult.

 

În perioada de directorat ati reusit sa mai scrieti literatura?

 

Am scris destul de mult. Am terminat un volum pe care l-am si predat la „Cartea Româneasca”. De fapt, as fi vrut sa-l predau Editurii „Porto-Franco”, dar, dupa cum stim, este prea saraca astazi, cum sunt si eu prea sarac; e o carte de povestiri numita O corabie spre Bethleem, de aproximativ 200 de pagini. Dupa ce am terminat acest volum am reluat o carte mai veche, o rescriu, iar în aceasta vara, pentru ca vara sunt mai lenes, voi scrie o piesa de teatru, nu voi dezvalui înca despre ce este vorba.

 

Sa ne întoarcem cu câtiva ani în urma, în perioada 1954-1956, când erati redactor la „Scânteia Tineretului” si colaborator la „Amfiteatru” si „Luceafarul”. Comparati, va rog, munca gazetareasca de atunci cu cea de astazi.

 

Astazi nu mai sunt gazetar, sunt director, redactor-sef la „Literatorul”; atunci eram doar un începator si un trepadus. Nu este acelasi lucru sa fii începator si director. Eram foarte tânar, fermecat de viitor, cu toate ca erau toate usile închise pentru mine si toate ulitele ferecate, dar credeam în viitor, stiam ca voi face lucruri bune si frumoase si trebuia sa muncesc mult pentru aceasta.

Astazi stiu cum se face o revista, cum se face un ziar si cât de greu este sa scrii. Întâmplator, lucrez si cu generatia tânara, sunt niste tineri entuziasti si culti, poate mai culti decât pe vremea noastra, pentru ca epoca s-a deschis catre întreaga lume, s-a diversificat. În timpurile mele, trebuia sa fii mereu aplecat, nu subjugat, literaturii ruse – cea mare si celebra, clasica si dominatoare, pe care o voi iubi întotdeauna si toti, cred, o vor iubi; pentru ca m-a ajutat enorm. Îi amintesc pe Pasternak, Solohov, Evtusenko, Rasputin. Târziu, am patruns si în literatura occidentala, îndragostit fiind mereu de anglo-saxoni, apoi am patruns în literatura franceza si italiana, dar toate acestea cu mari sacrificii, cu întortocheri si zapaceli, mai ales pentru faptul ca am fost mereu un tip zanatec, împrastiat, neordonat, cu o cultura eclectica. A trebuit sa ma ordonez toata viata în tot ce am facut. Nu stiu daca este bine sau rau, dar cred ca uneori este bine sa fi si sarit într-o copca, dintr-o copca într-un fluviu, dintr-un fluviu într-un bloc-turn etc. Dar, în mod cert, ca un tânar sa poata razbi astazi, trebuie sa aiba o cultura temeinica.

 

Sa ne aducem aminte de debutul Dumneavoastra din 1954, produs în revista „Tânarul scriitor”, cu povestirea Dusman cu lumea.

 

În realitate, am debutat mai întâi, si sunt foarte mândru de acest lucru, la Galati, în ziarul local „Viata noua”, eram tare fascinat de plumb, de litera scrisa, de miracolul foii de ziar. Pot spune ca am întâlnit acolo niste oameni draguti, binevoitori. Tot în acea vreme era si un cenaclu literar vestit în Galati, o adevarata scoala de literatura, pe str. Gamulea, numit „13 iunie 1916”, pe care îl frecventam cu Tia Chiper, cu un mare prieten, doctorul Viorel Dumitriu, care a murit, cu Stefan Negrea, care a murit în închisoare, eu fiind, ma gândesc acum, unul din putinii supravietuitori. Eram niste tineri frumosi, entuziasti, plini de bucuria poeziei, a literaturii, de mirosul teilor de pe strada Domneasca, de frumoasa Dunare… Pacat ca la vârsta aceasta nu mai putem sa ne adunam cu totii, sa stam la un pahar de vin bun, ca odinioara, calatorind pe Dunare, între Braila si Galati…

 

Primul volum v-a aparut în 1959, Ningea în Baragan, retiparit, cu unele adaosuri, în 1964, sub titlul Cantonul parasit, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Somnul de la amiaza (1960) si Dincolo de nisipuri (1962). Se publica greu o carte?

 

Era foarte greu sa publici. În primul rând, pentru ca trebuia sa fii, într-o oarecare masura, proletcultist. În volumul meu de debut sunt doar doua povestiri bune, restul sunt niste chestii ratate, dar simteam ca zestrea primita de la parinti, de la stramosi, trebuia dezvoltata.

Am muncit din rasputeri sa scap de toate mizeriile proletcultismului.

 

Ce prietenii v-au marcat în viata?

 

Foarte multe. Nu pot sa amintesc decât putine nume, nu am avea spatiu pentru toate, am fost strâns legat de Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Baiesu, Raicu, Cosasu, Grigore Hagiu s.a., a fost o generatie superba, care nu se va mai repeta. Generatie de mari poeti care, iata, dispare. De curând au murit marele prieten Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Baltag – prieteni de inima…

 

Ce înseamna sa primesti de atâtea ori Premiul Uniunii Scriitorilor?

 

Demult, sa primesti acest premiu însemna niste bani în plus. Prima data esti fermecat, te crezi chiar vrajitor, consideri ca ai primit totul, esti îndragostit de iele si ele de tine. Dar celelalte premii devin rutina. Premiile nu fac un scriitor, ci îl ajuta sa scrie alte carti. Ca scriitor, pot spune, nu o duc prea bine, dar nici foarte greu, dar ma gândesc la bietii tineri care abia încep sa scrie, cum se vor descurca ei?

Astazi, un prozator, ca sa traiasca decent, trebuie sa aiba un tata mosier sau fabricant, pentru ca proza este o osânda, nu o desfatare. Ca sa scrii 6-7 ore pe zi, sa citesti apoi 2-3 ore, trebuie sa fii rupt de realitate, de mizeriile cotidiene, sa nu-ti pese de nimic, doar sa scrii.

Cred ca, la ora actuala, literatura noastra este în pragul nenorocirii. Neajutata de stat, nu se mai poate descurca. Într-o tara mica, asa cum este România, într-o tara hartuita de toate neamurile închipuite din jur, literatura trebuie sa beneficieze de sprijinul statului. El neexistând, literatura nu mai rezista.

 

Dar revistele literare?

 

Nu sunt profet, sunt doar redactor-sef. Dezastruos viitor! Sigur, solutia la îndemâna este cea a sponsorizarilor. Dar banii se pare ca nu sunt dati în aceasta directie. Toata stima mea pentru echipa de fotbal din Galati care mi-e draga si felicitari celor ce o sprijina, dar are nevoie de ajutor în primul rând literatura.

Exista în Galati o editura si o revista „Porto-Fran­co” serioase, foarte puternice, care ar trebui sprijinite cu toate puterile, caci altfel se pot pierde.

Si ma gândesc acum, ca prima statuie a marelui nostru poet Mihai Eminescu a aparut în Galati, în acel minunat oras de negustori…

 

13 iunie, Bucuresti, Teatrul „Nottara”