Month: April 2011

CASTANII

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Azi castanii-s plini de floare, si afara este soare,
m-au atins cateva raze si chipul imi lumineaza.
M-as plimba dar n-am cu cine, si singura imi e bine
trag in piept aerul rece, e aproape ora zece.

M-as plimba pe o alee, dar sunt singura femeie
si parca nu-mi sade bine sa ma plimb fara de tine.
Mai bine rezolv probleme si pornesc pe jos alene
cu o ora mai devreme, inspre Arcul de Triumf.

Mireasma castanilor, ma indeamna sa-i privesc
sufletul sa-mi incalzesc, ochii sa-mi inveselesc.
Acum totul este verde, iarba proaspata si parcul
pun intr-o lumina noua barca ce anima lacul.

Despletite salcii cata in a lacului oglinda
etalandu-si matisorii – primavara s-o convinga
sa scalde-n raze de soare boboceii ratisoarei
ce trec in sir indian leganandu-se pe un val.

Lalele pline de roua s-au deschis discret spre soare
in culori ce le arata in intreaga lor splendoare.
Liliacu-i tot o floare, alb si mov, o incantare
Si un zumzet de albine dintre tufe vine.

Cârdei V. Mariana

Luati lumina…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Luati lumina si va bucurati!
E semnul ca în lume nu-i târziu-
Hristos a Înviat! Hristos e viu!
În cel care nu crede sa nu dati

Cu pietre si cu vorbe cât ocara,
Pentru el e prea devreme-acum,
E Ziua si petrecerea-i pe drum
Pâna când o sa-l cuprinda seara…

Luati lumina, cea primita-n dar,
Din Mormântul Lui fara de moarte
Si dati-o, întreita, mai departe-
Hristos a Înviat! Si nu-n zadar!

Nicoara Nicolae

GÂNDURI ÎN PRAG DE PRIMAVARA

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Primavara canadiana este o mofturoasa. Sta cam mult în prag pâna sa paseasca mai hotarât spre noi. Ne lasa prea mult sa tânjim dupa frumoasele primaveri din tara noastra de bastina. Se pregatesc Sfintele Sarbatori ale Pastelor sa ne aduca bucuria reînvierii naturii si sa ne reaminteasca  despre jertfa Fiului Domnului pentru pregatirea învierii celei mari a fiecaruia dintre noi, dar uite ca natura parca sta în adormire.

Nu pot sa pun frâu gândurilor si trairilor care ma duc spre frumuseti în prag de primavara care mi-au luminat viata. Când ma asez la masa de scris, aud mai tare vâjâitul unor cuvinte care cad pe capul meu în mod pedepsitor pentru felul cum vad eu lumea. „Esti prea nostalgica, vezi lumea prea în roz, nu stii sa musti, sa fii dura. Calci prea mult pe taramurile romantismului care a devenit desuet”, cine mai are nevoie de ele?

Oricum încerc sa aranjez în mintea mea ideile despre lume si viata, ajung sa raspund categoric: “nu pot altfel, de felul meu sunt o optimista si-mi place sa scot la iveala mai mult lumina decât umbra, mai mult culoarea blânda, luminoasa sau plina de viata, ori de promisiuni decât cenusiul întunecat si tulbure. Îmi sare mai repede în ochi binele decât raul. înclin mai usor spre intelegerea limitelor si neputintelor umane, decat spre judecarea aspra. Cum sa scriu altfel decât asa cum sunt? Îmi plac cuvintele care mângaie si ma feresc de cele care biciuie neindurator. Unii numesc aceasta atitudine drept slabiciune, dar mie mi se pare ca tocmai aici sta puterea omului, în faptul ca nu cedeaza în fata neajunsurilor umane sau ale împrejurarilor nefavorabile, ca aspira spre ce este frumos, drept si plin de optimism.

Nu de putine ori, în momente grele, sâcâitoare sau posomorâte, eu aud un clopotel care mi-amintette de ideea datatoare de încredere în viata îmbracata într-o mare diversitate de forme: dupa nori se ascunde soarele, dupa ploaie vine seninul, dupa noapte vine ziua, nufarul creste din mâl, sub pietre se afla apa limpedelui izvor, etc.

Ca sa fac si eu un pas spre cei ce ma îndeamna sa ma scutur de nostalgie, acum am optat pentru descrierea unor zile mohorâte sau momente mai sâcâitoare din aceasta primavara canadiana care difera de cea timpurie româneasca, dar stiu de la bun început ca si dintre aceste rânduri se vor ivi mugurii încrederii în viata, se va întrezari culoarea trandafirie si promisiunea unor frumuseti viitoare.

Mi-a venit în minte o calatorie care, pentru foarte multe persoane ar fi fost prototip de monotonie izvoditoare de enervari si sâcaieli de primavara. Eu si pe aceea am pretuit-o si ma întorc la ea cu gânduri senine si cu satisfactie.

Am calatorit pentru trei zile spre nordul provinciei Ontario, spre golful Georgian Bay, parte a lacului Huron, unul din marile lacuri în preajma carora traim în provincia Ontario. Am fost la „casa noastra de la munte”, cum îi spunem noi unui time share, asa cum se numeste aici. Desi apucasem sa ne desfatam putin în razele caldute ale începutului de primavara, de-a lungul drumului de mai bine de doua ore, ne-a însotit o vreme cum poate sa fie mai urâta, cu vânt, frig, ploaie, cu un cer întunecat, parca statea gata sa se prabuseasca pe noi. Si… interesant, o astfel de vreme posomorâta nu ne-a tulburat starea de bine si de confort sufletesc cu care plecasem de acasa. Ma întrebam, care era explicatia si unde se afla suportul stîrii de bine de care eram stapaniti. Si am deslusit-o ascunsa prin preajma, peste tot. Ploaia rapaia prelingându-se valurit pe masina. În spatiul nostru din interiorul masinii ne simteam ocrotiti, desi apa rece era atat de aproape de noi. Ascultând ropotul ploii, traiam o senzatie ca aceea din copilarie, stiindu-ne ocrotiti de parinti si ca atare, nimic rau nu ni se poate întâmpla. În masina era temperaturaa placuta, muzica plina de viata, discutii tesute din glume, voie-buna, comentarii spumoase.

De-o parte si de alta a drumului se însirau ochiuri de apa, lasate în urma de o iarna cu multa zapada care îmbibase pamaântul cu apa pâna la saturatie. A, dar baltoacele astea, mie îmi vorbeau într-un grai pe care îl întelegeam cu satisfactie. Fiecare avea o individualitate data de propriu-i contur formând diferit desenul cu care se înscria pe pamant si parca îsi vorbeau între ele sclipind din luciul suprafetelor si chiar si noua ni se adresau. Oglinda asta a lor, uneori vorbea cu bulbuci când ploaia se întetea. Copacii, conturandu-se într-un negru intens pe cenusiul cerului fara margini, completau „dialogul” mut al baltoacelor de pretutindeni. Din loc în loc apareau casele, parca facute ciuciulete si ele în fata ploii asteptând cu calm sa-si încheie ropotele. Unele aruncau pete de culoare încarcate de viata, semn ca monotonia poate fi învinsa. Cred ca ele mi-au sugerat raspunsul la întrebarea de ce nu ne simtim apasati suflesteste de atâta gri. Era interesant sa constati cum undeva sta pitit un graunte, care nu se vede, dar curând va înflori. Grauntele acela nevazut, era promisiunea zilelor frumoase care vor urma. Primavara îsi aruncase „buzduganul”, îl simteai în preajma, îi auzeai parca vâjâitul în aer, parca ne privea de undeva, dupa un colt, gata sa dea navala.

Când am ajuns la destinatie era noapte. Ploaia, asternuta pe treaba, îsi vedea de ale ei, fara sa tina seama de noi, pâna la un timp oarecare. Îi reprosam totusi prezenta si ne gândeam ca mai bine am fi întâmpinat zapada decât sa ne învaluie atâtea valuri de ape cenusii. Pâna la urma, dorinta ne-a fost îndeplinita. Asezati în fata semineului, am privit pe ferestrele mari, aproape cât doi pereti frumusetea ninsorii. Am uitat ca ne declarasem satui de atâta iarna cu nametii de zapada în unele locuri mai mari decât un stat de om. Am mâncat cu pofta si am baut si un paharut de coniac si m-a cuprins o dulce toropeala. Dupa un timp, m-am dus la baie cu o strângere de inima, deoarece la întoarcere trebuia sa îmi pregatesc patul pentru culcare si starea asta de toropeala dulce pe care o traiam acum ar fi risipit. Am iesit din baie cu ochii inchisi pe jumatate, dar am putut sa vad ca ma astepta patul gata pregatit de culcare si iarasi am mai trait un moment când m-am simtit ocrotita, dar acum, la celalalt capat al vietii, nu de parintii aflati în deplinatatea puterilor lor, ci de copiii mei aflati în floarea vârstei. M-am culcat fara sa comentez momentul ca sa nu îi tulbur vraja, iar ei stiau ce le spuneam în gând. Momente simple ca acestea ne pot încarca sufletul cu o bucurie care, mai târziu, ne ajuta sa trecem mai usor peste situatiile în care tot ei, copiii nostri, pot veni si cu nori peste capul nostru.

Gândind în felul acesta, sunt tentata sa înfrumusetez lumea pentru a mi-o face mai accesibila. Nu cu toti cei care ma citesc ma pot întâlni în spatiul dintre rânduri, dar ramân totusi destui cei cu care pot da mâna si care se bucura cu mine de frumusetile daruite de Pronia Cereasca. Ramân multi optimisti ca mine care se bucura cu suflet ca de copil de aceasta sarbatoare, poate cea mai potrivita pentru optimisti, sarbatoarea Invierii.

Indiferent cum vor fi primite rândurile mele, eu tuturor le spun cu mare bucurie urarea traditionala:
Hristos a Înviat !


Elena BUICA
Toronto, Canada
22 aprilie 2011

Despre asumarea personala a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Va întâmpin pe toti cu Hristos a Înviat! Este realitatea ce cuprinde în sine nu numai persoana lui Iisus Hristos, a Dumnezeului-Om, ci a tuturor în Iisus Hristos. Si în acelasi timp ma întreb, daca a înviat cu adevarat si în mine, daca eu am murit odata cu El pacatului si am înviat odata cu El virtutii, faptei celei bune. Si nu stiu ce sa raspund si atunci ma cutremur caci mi-e teama ca pentru mine El a înviat în zadar, însa încerc si ma straduiesc sa nu fie asa!… Simt, observ si constat cu multa amaraciune ca înca în mine nu a murit mândria, orgoliul,vanitatea, egoismul, pacatul si matima; în schimb zac în nesimtire, adormire si nemiscarea fapta cea buna, smerenia, milostenia, ascultarea, postul si rugaciunea!… Si în aceste conditii aflându-ma vin si îi cer ajutorul Preaînaltului, Bunului si Milostivului Dumnezeu – Care toate le poate celui ce crede în el, fiindca El pe „cele neputincioase le întareste iar pe cele bolnave le vindeca”… Si am nadejde, un firicel de credinta si tare putina dragoste, însa stiu si traiesc cu toata convingerea ca atunci când rostim Hristos a Înviat nu spunem numai taina negraita a lui Iisus Hristos ci si chemarea noastra, a fiecaruia dintre noi, de a participa la Învirea lui Iisus Hristos, pentru ca numai asa putem fi autentici crestini. A raspunde la întrebarea cum particip eu la Învierea lui Iisus Hristos nu este un lucru usor. Dar Sfintii Parinti de Dumnezeu purtatori au dat un raspuns nu doar teologic ci si personal. Ei au aratat ca omul daca participa, ca experienta la viata lui Dumnezeu si în aceste conditii ori împrejurari poate sa si învie în Iisus Hristos.

Practica, expertiza, experienta si metodologia lor este unica, si sigura în acelasi timp, ei au aratat ca întâi traim ca experienta, ca realitate personala, ca practica, viata în Iisus Hristos si numai dupa aceea teologhisim, vorbim ca discurs, marturie si marturisire despre Iisus Hristos. La ei, în teologia Bisericii Ortodoxe unitatea, relatia si raportul dintre teologie si viata, dintre teorie si practica este organica, simfonica, unitara si de nedespartit.

Astfel pentru ca noi sa fim vrednici de învierea lui Iisus Hristos în plan eshatologic, al împaratiei lui viitoare trebuie sa înviem în El înca de acum, participând la viata în Iisus Hristos data în Biserica din ziua cincizecimii. Asadar, participarea la viata în Iisus Hristos, la învierea lui Iisus Hristos este calea Bisericii întrucât ea, Biserica este un trup viu, al carei cap este Iisus Hristos precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „ci în iubire traind dupa adevar, în toate sa crestem întru El care este Capul, Hristos” (Ef 4,16).

Prin urmare, viata în Iisus Hristos ne este data în Biserica si de catre Biserica, si de aceea Însusi Iisus Hristos a instituit Sfintele Taine. Omul îsi poate crea premisele mântuirii numai participând la Sfintele Taine. În ele el se rînoieste, participa la viata lui Iisus Hristos, se ilumineza si se desavârseste .
De la Sfântul Botez, Harul Duhului Sfânt este în sufletul omului, si de la acest început el poate spune ca are premisele vietii în Iisus Hristos. La Botez se cânta „Câti în Hristos v-ati botezat în Hristos v-ati întrupat”. Dar aceasta haina ce o îmbraca credinciosul este natura umana asumata de Iisus Hristos, cu tot ce a facut El, în ipostasul sau, pentru noi. În Sfintele Taine este Iisus Hristos personal, si asumat în mod personal; aceasta este taina ce multi nu o cunosc. În ele omul, fiecare credincios participa la tot ce a facut el pentru noi, ca întrupare, rastignire, moarte si înviere.

A participa la viata lui Iisus Hristos este identic cu a spune a participa la taine. De aceea când vorbim teologic despre Sfânta si Dumnezeiasca Euharistie (sau Împartasanie) Sfintii Parinti, continuând pe Parinti Apostolici si Sfinti Apostoli spune ca lumea, noi avem pe Iisus Hristos – A doua Persoana a Sfintei Treimi, Cel ce s-a întrupat pentru noi, a patimit, s-a rastignit, a înviat si s-a înaltat de-a dreapta Tatalui.

Ce mare taina, ce cutremur, ce pronie si iconomoie dumnezeisaca, în Sfânta Împartasanie. Mântuitorul nostru Iisus Hristos arata apostolilor ca el este Pâinea vietii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu”(6,51).
Si le-a zis Iisus: „Adevar, adevar va spun: Daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca Trupul meu si bea Sângele Meu are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua de apoi”(53, 54). Vedeti asadar, ca viata de veci, învierea sunt legate de participarea si împartasirea de Iisus Hristos data de El în Sfânta Biserica, în Sfintele Taine si mai precis în Sfânta Euharistie.
Acest adevar ar trebui sa ma înfricoseze si sa ne înfricoseze toti, dar totodata, sa ne minunam si de marea iconomie a lui Dumnezeu facuta cu noi. Ma întreb ce spun ereticii care s-au rupt de viata lui Iisus Hristos din Biserica. Cum poti sa participi la viata de veci, la învere daca nu esti în Biserica, daca nu te împartasesti de Iisus Hristos. Aici în Biserica este realism, este anamneza, este jertfa, la secte este neadevar, ceremonialism. În Sfintele Taine el ni se da cu natura sa umana rânoita, restaurata antologic si numai participând la viata lui Iisus Hristos, data realitate în taine, noi participam la reînoirea naturii noastre, la iluminarea si desavârsirea ei. Viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine este începutul vietii vesnice, si premisa învierii noastre.

Drept urmare, viata aceasta nu este un simplu ascetism sau moralism, nu este o împlinire juridica a poruncilor. Orice spiritulailtate, orice forma de asceza, de efort personal se altoieste pe acesta viata în Iisus Hristos data în Sfintele Taine, în special în tainele initierii: Botezul, Mirungerea si Sfânta Euharistie. Aceste probleme, ar trebui mult abordate de Biserica, este timpul ca acum sa se de-a lamuriri, sa se insiste asupra faptului ca temeiul oricarei vieti personale, orice forma de asceza si mistica îsi are sursa, originea, puterea, si seva de viata numai în Sfintele Taine.Numai participând la vita trupului tainic al Bisericii putem vorbi de o despatimire, de ilucinare si desavârsire. Aceasta este credinta bisericii ca viata în Iisus Hristos si cu Iisus Hristos de doua milenii. Restul este o iluzie, o cale fara finalitate, un verbalism despre Iisus Hristos, o teoretizare, dupa cum afirma, sustine si numeste Sfântul Ioan Scararul.

Acesta este Testamentul Domnului si Mântuitorului nostru – Cel rastignit, mort si înviat: „Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramâne întru Mine si Eu Întru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (In. Cap. 15. 5). Acesta a fost si Crezul Bisericii în istorie când si-a precizat învatatura sa dogmatica. Ea arata ca continutul dogmelor priveste viata si participarea la adevar ca viata, ca mântuire. Am aratat pâna acum ca viata în Iisus Hristos si Învierea în Iisus Hristos ne este data în Sfintele Taine si am particularizat cu Taina Sfintei Împartasanii.
Este cuprinzator si esential sa spun ca în Sfânta Împartasanie ne este data si starea de jertfa a lui Iisus Hristos – Mortul si Înviatul, si ca din aceasta se hraneste si dispozitia noastra de jertfa. Precum tainei cruci urmata de slavvita înviere asa si în cazul nostru, din dispozitia si capabilitatea de jertfa va urma ca o încununare învierea noastra în Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei a aratat în lucrarea sa intitulata „Închinarea în duh si Adevar” ca la Iisus Hristos nu se intra numai în starea de jertfa, iar noi împartasindun-ne cu Hristos, ne împartasim si de acea stare ca disponibilitate. În Euharistie starea de jertfa si cea a Învierii sunt unite organic. Acesta l-a facut pe dascalul Ortodoxiei, Sfântul Maxim Marturisitorul sa afirme ca Iisus Hristos vrea cu „fiecare dintre noi sa savârsesca taina întruparii sale” (Ambigua).
Aceasta stare de jertfa este foarte importanta pentru spiritualitatea ortodoxa, ce nu s-a numit niciodata numai ascetica sau mistica ci în primul rând este bisericeasca, comunitara, eclesiala si evanghelica. Traditia filocalica este vazuta ca o viata în Iisus Hristos, iar treptele de despatimire, iluminare si desavârsire sunt vazute ca o înoire, ca o înviere în Iisus Hristos, sau ca o înainte înviere în Iisus Hristos – Domnul si Stapânul, Fiul Omului, Cel ce a venit „pentru noi si pentru a noastra mântuire”, ca sa ne rascumpere din boala, din pacat si din moarte pe mine si pe noi, cei multi…

În alta ordine de idei, Sfântul Ioan Scararul spune despre curatire: „o numesc liberare de patimi si pe buna dreptate, caci ea este începutul învierii de obste si al nestricaciunii celor stricacioase” (treapta XXIX), ce ne duce pe noi la adavarata libertate, cea în Iisus Hristos. El vrea sa ne arate, ca un al doilea Moise ca cel ce ajunge partas al nestricaciunii ca si culme a vietii spirituale, este partas chiar al învierii sufletului si trupului, înainte de învierea obsteasca. Toata asceza si mistica lui practica este vazuta ca o moarte si o înviere în Iisus Hristos.
Acesta ma îndeamna ne îndeamna pe noi toti, la un dialog si o reflectie: „Sa cercetam, va rog, cine este mai mare cel care a murit si a învaiat, ori cel care de fel nu a murit. Cel care a fericit pe cel de-al doilea s-a înselat deoarece, murind Hristos a si înviat, cel care fericeste pe cel dintâi adevereste ca acei ce mor si, mai mult înca, acei ce cad, nu sunt încercati de vreo deznadejde”(XV.-Despere curatenie). Acest cuvânt este de o mare forta a caintei, o putere în a lasa viata pacatului si a placerii si a învia în Iisus Hristos, si de o nadejde ca chiar daca cazi, ridicarea ta si a mea este oricând posibila.

Parintii au aratat ca nimeni nu moare sub cruce, cine îsi asuma crucea,ca metania, ca pocainta, pronie si judecata biruie si învinge pacatul, moartea, lumea si pe diavolul. Dar ei au aratat ca pe cruce în final trebuie sa fim, nu sub cruce, cel ce se rastigneste pe ea în sens personal, în viata acestei lumi, în lupta fara odihna fata de pacat si de diavol cunoste propria sa înviere, a naturii sale înca de acum. Asa au gândit toti parintii mari ai Bisericii. Însasi salutul Hristos a Înviat! Este un realism, un adevar si o realitate, o convingere ce o traia fiecare sfânt parinte în planul vietii de zi cu zi. Sfântul Serafim de Sarov, de pilda, a vazut, din punct de vedere cotidian, în toate sfintele sale nevointe învierea sa în Iisus Hristos, de aceea el întâmpina pe fiecare om cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

Caci iata, în mijlocul istoriei sta pururea Învierea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos – Marele Eveniment si Marea Taina a Crestinatatii, a lumii, a cosmosului si a universului întreg… Caci, cu adevarat a Înviat!…

 

Stelian Gombos

HRISTOS A INVIAT!

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, FamilyLeave a comment

In aceste momente ale diminetii Invierii AFR – ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA – adreseaza tututor cititorilor, membrilor, prietenilor si simpatizantilor ei un calduros “Hristos a Inviat!”

Dorim ca sarbatorirea Invierii Mantuitorului sa redestepte in noi toti simtaminte de sfintenie si curatie morala. Dorim ca Invierea Mantuitorului sa fie un prilej de rededicare, personala si colectiva, fata de valorile crestine si fata de un crestinism autentic. O reinnoire a mintii si constiintei. Un punct de incept pentru o autentica renastere spirituala si morala a natiunii romane. Va dorim tututor un Paste Fericit, o Duminica placuta, si multe bucurii alaturi de familiile d-tre si de cei dragi.

Primiti de asemenea urari de bine si de propasire spirituala transmise credinciosilor in pastorala de mai jos primita pentru cititorii nostri din partea PS Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului. Multumim PS Nicolae pentru acest mesaj minunat si îi dorim si noi dinsului multa sanatate si propasire spirituala.

 

PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI – 2011

+NICOLAE

Din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Timisoarei si mitropolit al Banatului

Iubitului cler, cinului monahal si dreptmaritorilor crestini din cuprinsul Arhiepiscopiei Timisoarei, har, mila si pace de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos! „Aceasta este ziua pe care a facut?o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim întru ea“.

Cinstiti credinciosi si credincioase,
Recunoscatoare multumire aducem Atotputernicului Dumnezeu ca S-a milostivit spre noi si ne-a ajutat sa ajungem din nou la „sarbatoarea sarbatorilor“, la praznicul cel mare al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ori cum obisnuim sa-l numim: Sfintele Pasti.

Însasi numirea de Pasti înseamna trecerea de pe pamânt la cer, din moarte la viata, din robia pacatului la mântuire, din întuneric la lumina.. Bucuria noastra cu acest prilej este cu atât mai mare cu cât din învierea Domnului cunoastem „câte sunt adevarate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun“ (Filipeni 4, 8). Tot de aici întelegem ca firea noastra cea stricata de pacat a fost ridicata si înnoita prin jertfa si învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Nadejdea care izvoraste din învierea Domnului, din biruinta vietii asupra mortii, nadejdea care încalzeste si lumineaza sufletul nostru, care a dat curaj Sfintilor Apostoli în raspândirea sfintei Sale învataturi, este învierea cea de obste, cum spune si Sfântul Apostol Pavel: „Acum Hristos a înviat din morti, fiind pârga învierii celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea mortilor. Si precum întru Adam toti mor, asa si întru Hristos toti vor învia“ (I Corinteni 15, 20–22).

Învierea Mântuitorului ne da tuturor celor ce credem si marturisim sfânta Sa învatatura convingerea ca la fel vom învia si noi când va veni Domnul „cu marire sa judece viii si mortii“. Moartea pentru bunul crestin este doar o trecere de la viata aceasta pamânteasca si trecatoare la viata cea vesnica, asa încât ea nu mai înfricoseaza pe nimeni.

Iubiti frati si surori în Hristos Domnul,
Celui chinuit de o boala grea si slabit de suferinta i se umple sufletul de nadejde când simte ca doctoriile ce le ia îi alina durerile. Dar întrucât din iubirea cea mare, pentru fapturile Sale, Dumnezeu a trimis în lume pe Unul Nascut Fiul Sau sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut, cu atât mai vârtos suntem datori sa iubim pe Dumnezeu, sa pazim rânduielile Sale si sa plinim întru toate voia Sa.

Din pacate, nu o data înclinarile spre fapte rele pun stapânire pe unii dintre noi, iar dorinta de a înfaptui tot ceea ce este bun este stingherita „de pofta trupului si de pofta ochilor“ (I Ioan 2, 16). Cei care nu pot înfrânge potrivniciile firii, nu vor putea arata din faptele lor ca iubesc pe Dumnezeu si deci nu îi dau marirea ce I se cuvine.

Prin urmare, sa alungam din sufletul nostru „mânia, iutimea, rautatea, defaimarea si cuvântul de rusine“ (Coloseni 3, 8). Sa îndepartam poftele rele si patimile care împiedica si abat de la calea care duce la Dumnezeu. Sa ne îmbracam deci „ca alesi ai lui Dumnezeu cu milostivirile îndurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blândete, cu îndelunga rabdare“ (Coloseni 3, 12). Precum primavara dupa amorteala din timpul iernii cheama la viata verdeata si florile care împodobesc câmpiile, padurile si livezile, tot asa si sufletul nostru la praznicul cel luminos al Învierii Domnului sa se împodobeasca cu fapte bune, placute lui Dumnezeu, cu virtutile credintei, nadejdii si dragostei, cu bunatate, smerenie, dreptate, adevar si mila spre a dovedi ca suntem si „umblam ca fii ai luminii“ (Efeseni 5, 8).

Numai cel ce-si îndreapta sufletul cu iubire la suferinta aproapelui sau îmbraca pe cel gol, hraneste pe cel flamând, cerceteaza pe cel bolnav, numai cel care doreste pacea si bunavoirea între oameni, numai acela este adevaratul credincios, care împlineste voia lui Dumnezeu si care „umbla în iubire“.

La nasterea Sa îngerii au cântat „pace si buna voire între oameni“, iar înainte de patimile Sale a lasat ca testament ucenicilor Sai tot pacea. Asadar, învatatura Mântuitorului este învatatura iubirii si a pacii, de unde urmeaza ca orice crestin e dator „sa fuga de rau, sa faca numai binele, sa caute pacea si sa o urmeze“ (Psalm 33, 13–15).

Totusi sunt unii care „iubesc raul mai mult decât binele si minciuna mai mult decât cuvântul adevarat“ (cf. Psalm 1, 2 si 5), care sunt cu gândul doar la a?si înmulti avutiile, a?si întari si întinde stapânirea asupra semenilor, care pregatesc uneltele necesare distrugerii asezamintelor omenesti si uciderii a milioane de oameni nevinovati. Acestia nu tin seama de cuvântul Mântuitorului care zice: „Tot cel ce scoate sabia, de sabie va muri“ (Matei 26, 52).

Acum când a rasarit primavara, când Hristos a înviat, când întreaga fire îmbraca haina de sarbatoare, de la mic la mare sa ne punem în slujba bunei întelegeri si a pacii dintre noi (cf. Romani 14, 19). Sa ne iubim unii pe altii, „sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi“, caci numai astfel facând si astfel lucrând Dumnezeu va fi cu noi si vom fi în stare sa oprim pornirile noastre spre rau.

Dreptmaritori crestini si crestine,
Din cele aratate întelegem ca lumina pe care ne-a adus-o Hristos reprezinta o calauza si un ajutor pentru viata de fiecare zi. Tot El ne-a spus: „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii“ (Ioan 8, 12). Ferice de noi daca în sufletul nostru se va zamisli credinta ca cele spuse de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos se vor împlini.

Sa ne silim asadar, la „acest praznic al praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor“, la „Pastile lui Dumnezeu cele mântuitoare“, sa aratam prin faptele noastre ca aceasta neasemuita sarbatoare „una a praznicelor împarateasa si doamna“ pentru noi crestinii este o lege morala dupa care sa ne depanam firul vietii celei pamântesti si sa rugam pe Dumnezeu ca totdeauna sa împlinim numai fapte bune, placute lui Dumnezeu si semenilor.

Sa nu uitam a ruga pe Dumnezeu Cel care „ne-a trecut din moarte la viata“, sa-si reverse sfânta Sa binecuvântare si darurile Sale cele bogate peste noi si familiile noastre, peste întreg poporul si peste scumpa noastra tara în care se preamareste numele lui Dumnezeu.

De praznicul Sfintelor Pasti, va urez tuturor din adâncul sufletului sanatate deplina si viata îndelungata, împartasindu-Va fiecaruia arhieresti binecuvântari.

Hristos a înviat!
Al vostru catre Bunul Dumnezeu totdeauna rugator,
+Nicolae, Arhiepiscopul Timisoarei si Mitropolitul Banatului
Data în resedinta mitropolitana din Timisoara în anul mântuirii 2011, cu prilejul Învierii Domnului – Sfintele Pasti.

 

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
contact@alianta-familiilor.ro
24 aprilie 2011

HRISTOS A ÎNVIAT!

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce-
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

Nicolae Nicoara,
Duminica, 24 Aprilie 2011.

PAMFLET: REPAGINARI CU HAZ GROTESC

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Motto: Primim din America

“Arzi, deci existi!Ce vîlvatai
ce rug superb sînt anii tai!
Daca-ai muri si iar te-ai naste
În acest semn te voi cunoaste:
Trecut prin flacari, pur, subtire,
Si mistuit în omenire”.
Nina Cassian, trans-nonagenara


O pagina din „epopeea zgîmbaiana”* Hazul si grotescul – sau Titi zis Zombi* Chestia aia… revolutie…*! „striviti partidele”! Zgîmbau de Hunedoara, sau noua heraldica a corbilor de semanaturi…

Realizarile 1990-2011, ale artistului plastic de care facem vesela si necum trista vorbire aniversara, asa cum au aparut în raposata revista Memoria, a fie iertatului Banu Radulescu, fost pacient pe rotile la Geoagiu Bai. Prietenii stiu de ce.

Anno Domini 1990. Un tânar agitat foarte, revolutionar cu banderola în decembrie, acum plin de verva revolutiei justitiare, cocotat pe wc-urile stadionului „Corvinul”, cu o pancarta, la vizita electorala a lui Ion Ilici-Iliescu si Dan Iosif, Constantin Zgîmbau scapa de furia aplaudacilor fanati ai „Eliberatorului”. Îi public în ziarul „Renasterea Hunedoarei” un atac la adresa orfelinatului din Baia de Cris, unde C.Z. îl acuza pe director ca ar fi fost abuzat în anii internarii lui acolo, (el fiind nu orfan, ci abandonat de familia saraca, cu numerosi copii, originara din Moldova. Îi public si un drept la replica directorului. Înainte de a pleca la facultate, C.Z. initiaza campanii de distribuire a ajutoarelor venite din occident (Franta, Olanda, Germania), pentru orfanii din judet, cu un activism iesit din comun si apoi se manifesta protestatar. La facultate, devine lider sindical al studentilor si erou al unor actiuni protestatare, soldate cu acte de violenta în urma carora Zgîmbau este amendat (amenda i-o plateste Ion Cristoiu, care avea un subiect suculent astfel), dar apoi, acuzat de agresiune, Zgîmbau este detinut în penitenciarul Bîrcea. Va sustine ca adevaratul motiv ar fi unul politic…

Coment redactional 2011: Curioase sunt câteva detalii din estimp.

1. Zgîmbau nu s-a aliat cu dl ex. fost presedinte de onoare al revolutionarilor hunedoreni (oras martir, cu sapte împuscati în dec. 1989) – Iv Martinovici, nici cu primul senator emanat din zona, dl. prof Dinis Ion, fost prof. de marxism, nici cu taranistii lui Coposu, pe listele carora eroul C.Z. a candidat initial, ci abia mai târziu, cu pedelistii lui Stolojan-Pogea, sub cerul portocaliu al Hunedoarei.

Revenind lapidar la story-ul comemorativ: întemnitat la Bârcea, Titi acuza politia (fosta militie) de nedreptate, remember excelente versisaje de CARICATURA, a la maniere de Goya în perioada CAPRIICIILOR, dar el fiind si subiect frecvent al presei în alegerile locale si parlamentare, caricaturizând-o prin expozitii ulterioare, si devenind subiectul preferat al ziarelor si tv. locale. Un amic, big jurnalist post-revo’, bine a zis: „Pai mai, Gelule, daca nu ar fi Titi, noi ce am avea sa scriem la ziar?”

Este sustinut de p.d. iar fiind sustinut de Ghe. Pogea, primarul ales N. Schiau îl va salariza ca functionar principal al primariei Hunedoara, calitate în care C .Z. va dirija tot ce misca în domeniul artei si culturii, etc. La alegerile din 2007, candideaza pt functia de primar, dar nu obtine decât cca. 15 voturi… etc… Epopeea zgîmbaiana culmineaza cu „spectacolul” care, peste ani, va semana cu cel al secuiului Barna, recent (2011), al spânzurarii simbolice în piata, a unei papusi din cârpe numite Avram Iancu. Zgîmbau, însa, a oferit un spectacol cum spune el „hazos si grotesc”, datorita pierderii alegeri locale de dl primar Schiau, (pdl) în favoarea, în favoarea lui Ovidiu Hada (pnl): în fata primariei, a înscenat un absolut ionescian teatru-ambulant, în care a intrat îmbracat în zeghe, pe platforma unui camion de pompe funebre, strigând lozinci, eshibând scene în care îsi auto-înscena executia da catre calai mascati, a la maniere medievale, etc. Apoi a stat câteva zile în „ recuzita” de rigoare, la usa primariei… Neluat în seama, el a intrat cu lanturi la picioare în cladire, astfel determinându-l pe primara sa îl evacueze cu jandarmeria… Astfel a luat sfârsit episodul ix al unui lung serial, de 20 de ani, din tele-novela-epopee (cum preferati), a dlui Titi care în anii 1990, clama curentul revolutionar în arta, îmbracat în sumanul lui Zelea, „Zombart”, adica, explica el, de la Zombi africani, sau daca vreti strigoii din mitologie.

Cu toate fatetele ei, epopeea lui Titi este într-adevar, o alegorie grotesc- hazoasa, a ultimilor 20 de ani, din fosta cetate a otelului, Hunedoara. Iar acum, dl profesor de desen Constantin Zgîmbau, stabilindu-se pe dealul Ghelariului, pare a fi atins întelepciunea, dedicându-se catedrei, si valorificându-si, se aude ca e un as al proiectelor si al facerii banilor prin arta, talentul autentic, pe care personal îl consider nu atât rodul scolii, cât al frustrarilor din copilarie si resimtite cu surdina, probabil pâna în adâncile batrâneti…
———————————————————————-
P.S. Draga Titi Zombartistule, ca fost editor al acelui saptamânal numit „Renasterea Hunedoarei”, care avea deviza crestina „Daca dragoste nu e, nimic nu e” (via Marin Preda), dupa 20 de ani parafrazez: „Daca adevar nu e, mai nimic nu e!”

***
Nota:
Constantin Zgâmbau face greva foamei, dupa ce a înfundat si puscaria pentru modul extravagant de a se certa cu puterea. Artistul hunedorean este înca în greva foamei si spune ca nu va renunta nici în ruptul capului pâna când comisia de disciplina nu se va întruni sa analizeze plângerea formulata de primarul Ovidiu Hada. Acesta din urma a declarat ca o parte din membrii comisiei au demisionat si ca aceasta va fi formata când se vor gasi oamenii necesari. „Când va exista o comisie ea se va întruni. Voi propune ca domnul Zgâmbau sa fie expertizat psihic la Bucuresti si îmi pare rau ca legea nu îmi permite sa îl arestez”, a declarat edilul sef Hada. Zgâmbau povesteste ca a început campania de proteste înca din 1990” de la chestia aia care-i zice revolutie”. „De atunci ma aflu în opozitie cu toate puterile, pe care am reusit sa le irit nu mult, ci foarte mult, motiv pentru care eram vânat. Cu toate acestea, orice protest al meu s-a bazat pe spectacolul vietii. Protestele mele îmbina hazul, dar si grotescul, totul fara violenta” a declarat Zgâmbau. Dar seria lunga de proteste la care a participat Zgâmbau a sfârsit de doua ori în închisoare, odata la Jilava si odata la Bârcea Mare.

Eugen EVU
Hunedoara
Aprilie 2011

DE FLORII, MAI CURATI, MAI LUMINOSI SI MAI BUNI…

On By nelursIn literatureLeave a comment

Pâna mai ieri sub plapumi de zapada, natura amortita-si astepta trezirea, la fel ca noi, de altfel; secatuiti de iarna si de frig, poate bolnavi, de rautate ori de trufie stapâniti sau pur si simplu împovarati de gânduri si probleme, iata-ne-acum – la mijloc de Prier – cum ascultam nestingheriti suspinul verde-al ierbii în dor de papadie si-n adieri de vânt, sub dezmierdarea dulce-a ploii de flori albe de cires… Vedem, traim, simtim cum totul se trezeste din nou la viata iar noi ne straduim sa reînviem în sufletele noastre dorinta de-a trai frumos, de-a ne-nchina smeriti în fata Celui ce ne-a învatat sa fim mai buni si mai curati, mai îngaduitori, mai întelepti, mai generosi – în prag de Sfinte Sarbatori Pascale.

Floriile, zi binecuvântata ce reprezinta pentru crestinatate celebrarea intrarii Domnului nostru Isus Hristos în Ierusalim, prilej de înaltare si bucurie sufleteasca. Sarbatoare a vegetatiei, a reînnoirii, a trezirii, simbol al biruintei asupra mortii prin învierea lui Lazar de catre Mântuitor în sâmbata numita de-atunci „Sâmbata lui Lazar”, Floriile înseamna mult mai mult decât ramuri de salcie si maslin pentru Biserica Crestina; praznic împaratesc, sarbatorit an de an cu o saptamâna înaintea Sfintelor Pasti, semn al prea-plinului biruintei prevesteste Pastele, netezeste carari între oameni dezvaluindu-le bunatatea si darnicia si înnoindu-le sufletele.

Sâmbata dinaintea Floriilor, la slujba de dimineata, în toate bisericile ortodoxe se sfintesc ramuri de salcie sau mâtisori simbolizându-i pe locuitorii Ierusalimului care l-au primit cu bucurie pe Mântuitor, cu ramuri de finic si maslin, în semn de recunostinta si admiratie pentru minunile savârsite. În ziua de Florii, crestinii pleaca de la biserica purtând în mâini aceste ramuri pe care le duc acasa, ating cu ele copiii pentru a creste frumosi si buni sau le aseaza la porti, la icoane, la grinda casei, pe morminte sau într-un loc curat, fiind folosite în decursul anului în gospodarie si considerate ca având puteri vindicative. Alteori, crengutele de salcie sfintite se planteaza undeva în gradina. Se spune ca ele vindeca animalele bolnave sau aduc o recolta mai bogata. Cele puse la icoana se pastreaza tot anul si se folosesc ca leac împotriva relelor care ar putea lovi casa si familia.

Bogatia sufleteasca a poporului român, credinta si iubirea de oameni, de viata, de adevar deopotriva – au nascut de-alungul veacurilor obiceiuri si traditii deosebite, care vin sa întareasca spiritul si crezul crestinilor de Florii – ziua consacrata curatimii, reînnoirii, bunatatii si darniciei. Fiecare zona se distinge prin traditii si obiceiuri deosebite care fac din aceasta sarbatoare un imens izvor de bucurie si înaltare spirituala.

Sâmbata dinaintea Floriilor când se face comemorarea mortilor poarta numele si de Mosii de Florii sau Lazarul; se obisnuieste ca femeile sa faca placinte si sa le dea de pomana. La sate femeile nu torc ( mai bine spus “nu torceau”,pentru ca, din pacate nimeni sau aproape nimeni nu mai stie sa tina fusul în mâna si sa toarca…) pentru ca sa nu revina pe pamânt sa se îmbaieze, mortii care asteapta la poarta Raiului.

O seama de obiceiuri pagâne sunt cunoscute de sarbatoarea Floriilor. Pe vremuri, la sate, la miezul noptii dinspre Florii, fetele fierbeau apa cu busuioc împreuna cu fire de la ciucurii unei naframe furate de la înmormântarea unei fete mari; cu aceasta apa se spalau pe cap în ziua de Florii, apoi o aruncau la radacina unui pom fructifer ca sa le creasca parul frumos si bogat. În alte regiuni, dimpotriva, nu se obisnuieste sa se spele pe cap de frica sa nu le albeasca parul precum pomilor înfloriti.Tot la sate se spune ca daca aprinzi mâtisori în casa si afumi cu ei când este furtuna, caminul este ferit de fulgere. Mai exista înca în unele sate obiceiul ca de Florii sa se colinde, iar plata pentru colindatori consta în oua albe, nefierte.

De Florii femeile primenesc locuinta, lasând soarele sa patrunda în interiorul ei si scotând lucrurile de pret la soare; fetele de maritat îsi cheama ursitul scotându-si zestrea sub mângâierea razelor de soare iar în Ardeal, acestea fac descântece pentru dragoste în noaptea de Florii. Multe dintre traditii au si o baza practica: Floriile deschid Saptamâna Mare, când fiecare crestin se pregateste cu trupul si spiritul curat sa întâmpine Învierea Domnului; primenirea casei, înnoirea lucrurilor. Duminica seara de Florii începe Saptamâna Patimilor si pregatirea fiecaruia dintre noi pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine într-o comunitate crestina.

Nimic din aceste traditii nu ar fi daca spiritual românesc n-ar fi existat dintotdeauna… Sa ne bucuram de frumusetea acestei zile si sa ne înaltam sufletele acolo Sus, în armonie perfecta cu natura înflorita si plina de vigoare, în dorinta de curatime, seninatate si pregatire desavârsita pentru întâmpinarea Învierii asa cum se cuvine din partea unui crestin adevarat. Sarbatoarea Floriilor este un prilej sa ne bucuram cu totii, sa fim mai curati, mai luminosi si mult, mult mai buni!

Georgeta RESTEMAN
Sacuieu, Cluj
aprilie 2011

PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti

Pastele, Pastele Domnului!

On By nelursIn Memories, TraditionLeave a comment

Vor fi primele Paste fara tatal meu. Asta doare. Daca de multe ori în copilaria mea omul acesta era absent de la mai toate evenimentele…ca “lucra în agricultura si, vezi tu, aici programul e zi-lumina”, de Paste era mereu prezent. De când era asezat Isus în mormânt, asista la toate deniile, dar mai ales la Înviere. Era pe vremea comunistilor, dar nu s-a sfiit vreodata sa ne duca de mâna si sa ne închine la icoane sau la mormântul Domnului. Tinea întotdeauna sa fim miruite si sa primim paste. Avea, ca în copilaria lui, de când veneam de acasa, oua rosii în buzunar, ca sa ciocnim dupa ce era gata slujba. Niciodata n-am mâncat un ou mai gustos ca acela care înconjurase cu noi biserica, de trei ori.
Mama, când traia, ne astepta acasa. Îi dadeam si ei paste si mâncam, atunci, noaptea, din toate bunatatile pregatite: drob de miel, friptura cu salata verde, prajitura, must (când am fost copii) sau un pahar de vin (când am fost mai mari). Cu adevarat Pastele a fost mereu cea mai frumoasa sarbatoare a familiei mele. Niciodata de Paste nu s-au certat! Era armistitiu general.
Când eram mai mica, desi eram fata, voiam si eu sa bat toaca, dar n-apucam de baietii mai mari. Placerea asta “mi-o rezolva” taica-meu, întotdeauna. “ E, acuma, fiti si voi întelegatori 2-3 minute. Are un ritm bun, o sa vedeti!” zicea tata si-mi facea cu ochiul. Era cel mai frumos dar…libertatea de a-mi împlini un vis, oricât de neînsemnat ar fi parut el pentru altii.
Parintii mei n-au fost bogati, un inginer si o contabila, în pensie de boala, cu doi copii de scoala, fara alt ajutor, fara bunici acasa…dar nici nu pot zice ca ne-au refuzat marile dorinte. Am învatat, în timp, ca “nu se poate”…si asta era.
Vacantele mele începeau cu “o zi la lucru”. Pentru ca mereu dupa vacanta urma o compunere de genul “ Cum mi-am petrecut vacanta” si noi nu plecam nici la bunici, ca n-aveam, nici în tabere, ca nu ne permiteam decât vara, în vacanta de iarna si de primavara, tata ma lua o zi la el la SMA (Statiunea pentru Mecanizarea Agriculturii). Mama ma pregatea „ca de excursie”: cu echipament sportiv (sa pot alerga în voie, sa ma pot catara), cu gentuta cu sandviciuri, pentru gustare (desi abia asteptam sa mâncam, cu toti oamenii, la cantina). De fiecare data tata ma dadea în grija cuiva, ca sa-si poata face treaba…ba la fetele de la birouri (acolo nu-mi placea, ca ma puneau sa scriu sau sa colorez, ca la scoala… unele-mi dadeau chiar teme…de mate sau vreo compunere…libera sau cu cuvinte date), ba la atelierele de reparatii (acolo ma distram copios…ca era un nene care-l imita pe tata si mai zicea câteodata, ca sa-i sperie pe cei lenesi: „mai, tu vrei sa-ti lasi copiii flamânzi luna asta, nenorocitule? Iar stai? Când termini cositoarea?” …si ala se facea ca lucreaza, batând la întâmplare cu clestele în tabla. „Nu asa suna metalul cositoarei, smecheru lu peste! Pe cine fraieresti tu, mai?”. Toti râdeau. Avea tata un auz “tehnic”, ca stia, dupa zgomotele unei masinarii, sa spuna “diagnosticul”, cu toate cotele pieselor defecte, ca nici magazionierul nu le gasea asa de repede pe rafturi. Uneori îl suna pe tata sa-l întrebe unde e nu stiu care piesa, la el în magazie. Mereu ziceam ca si-a ratat menirea de spion. Avea o memorie vizuala fantastica. Sora mea îl mosteneste. Cu o singura alunecare a privirii pe o suprafata, si dupa 6 luni a putut spune exact ce cifre au fost notate pe o margine de calendar din biroul nu stiu cui.
O mare pasiune o avea tatal meu pentru ceea ce s-ar numi „studiul comparativ al religiilor”. Nu facea acest lucru stiintific, ci empiric, din discutiile cu oameni de diverse confesiuni, pentru satisfacerea propriei curiozitati si nevoi de dumnezeire. Lecturile lui erau canalizate clar pe doua directii: tot ce tinea de profesia lui si tot ce tinea de mântuirea sufletului. “Respect literatura, am citit si eu multe nerozii la viata mea…pierdere de timp si ratacire de la calea mântuirii”, zicea tata, fara a fi o clipa habotnic. „De ce sa-ti prigonesti sufletul în fantasme si suferinte ori visari, care nu-s ale tale, când te poti bucura în Adevar, în Hristos?”
“Daca universul tau s-a îngustat într-atâta, nu înghesui fetele într-o albie strâmta! Lasa-le sa zboare, sa viseze, sa fie libere!” sarea mama, reamintindu-ne mereu bancul despre ingineri…care au ochi inteligenti, dar nu se pot exprima.
Divergentele lor îmi sfâsie si acum inima. Mama s-a stins strângând pumnii, pâna i-au intrat unghiile de jumatate în podul palmei. Tata a murit zâmbind. Ce o fi fost oare în mintea lor? Dar în sufletul lor?
Isuse drag, azi, când esti cu ei în mormânt, mângâie-le neputintele si dorurile, ca un parinte si ca un fiu. Iarta-i pentru tot ce-au gresit ca niste oameni în aceasta lume plina de primejdii! Cred în învierea Ta si astept ceasul în care ne vom bucura din nou, toti, împreuna cu Tine!
Fa-ma, Doamne, vrednica de jertfa Ta!

Corina-Lucia Costea
Timisoara, 23.04.2011

Ispita

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Este primavara, soare si merii sunt albi de floare.
Dinspre livezi te imbie un parfum ce se transforma
în suc dulce-acrisor avâd aroma de mar..
Peste vara, merisoare mai intâi verzi la culoare
se transforma într-o noapte în merele acum coapte…

Marul galben îl imbie sub a arsitei vapaie,
setea-i parjoleste trupul si Adam doarme pe-o claie.
Se trezeste si zareste marul auriu din pom
si fara sa stea pe gânduri il inhata, mai ce om …
Marul îi ramâne-n gât desi Adam tot înghite
o sa vada lumea-ntreaga ce-ai facut pe negândite.

Intr-o alta poienita, Eva cade în ispita
si culege doua mere, dar precauta, chitita,
le ascunde sub camasa sa nu fie oropsita…
Merele sunt parfumate, acrisoare, mari si rosii –
ca se vad de la distanta si imbie pofticiosii.

Adam o vede pe Eva – jos în vale, la izvoare,
si-l cuprinde marea sete vazându-i merele-n zare.
De sub tufe lunecând, intr-un Mar-Domnesc se suie
sarpele chitit sa-i faca – fructul oprit sa-l înceapa.
Se preface ca nu stie si sa-ncerce îi îmbie
cu un mare Mar-Domnesc pe cei doi ce nu-ndraznesc.

Pentru marul rosu, mare, calca porunca-n picioare…
Mai târziu, pe luna plina, Eva si Adam suspina,
dar suspina de placere – a-nceput luna de miere
chiar acolo jos pe-o claie, în gradina lui tataie…

Cârdei V. Mariana

INOCENTA – FUSE SI SE DUSE…

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Inocenta este primul cuvânt care-ti trece prin minte când te uiti în ochii unui copil. Puritate, inocenta,  sinceritate, iubire si dragoste neconditionata sunt trasaturile de baza ce caracterizeaza un copil. De ce când ne maturizam ajungem sa înlocuim iubirea cu ura, inocenta cu parsivitatea, sinceritatea cu minciuna sau dragostea cu gelozia. De ce nu putem fi si la maturitate inocenti, iubitori, sinceri si empatici?

De ce ajungem sa fim, unii dintre noi,  monstri cu chip uman? De ce ne transformam pe parcursul câtorva ani din suflete pure si frumoase în suflete nepasatore, pline de ura, gelozie si invidie?

Sunt oare aceste „calitati” genetic impregnate la nastere – care sunt în stare latenta pe perioada copilariei si se trezesc la realitate când devenim adolescenti si maturi? Sau se dezvolta pe parcus? Poate acest „evil” chiar exista si îsi intra în drepturi la început de adolescenta si ataca precum o carie sufletul uman..  Sa fie banul radacina acestui „evil”?

Cautând un raspuns, m-am oprit asupra „Genezei 3” si am descoperit o explicatie plauzibila… probabil cei cu teoria Darwin nu vor fi de acord, dar nu putem ajunge toti la unison, fiecare vede lucrurile prin prisma lui si fiecare are convingerile lui.

Probabil inocenta s-a pierdut în momentul în care Adam si Eva si-au dat seama ca erau goi… dupa ce au picat la testul Celui de Sus, când sarpele parsiv si insidios a convins-o pe Eva sa muste din marul pacatos care le-a deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi si au cusut loalalta frunze de smochin din care si-au facut sorturi. Ochii li s-au deschis într-adevar, exact asa cum le spusese sarpele (Satana), numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel.

Pierderea inocentei, pacatul lor si noile lor raporturi cu Dumnezeu si unul cu altul sunt exprimate prin tema constientizarii goliciunii. Întelegem deci ca ei nu constientizasera pâna atunci, în inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gândisera la lucrul acesta. Acum nu numai ca se gândeau la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza… INOCENTA a disparut din acel moment…

Does it make sense? Asadar,  noi suntem inocenti, nu suntem vinovati cu nimic… sumtem niste victime, niste urmasi ai unei situatii nefericite, a unei decizii gresite, a unei curiozitati tragice din care se pare ca nu mai exista iesire. Eva e de vina si, of course, sarpele… Asa o fi? O întrebare retorica….

Viorel VINTILA
San Francisco
Saptamâna Mare 2011

Iarna salutului

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Merg in cimitirul  lumii ce trait-a –
Sade o batrana, pe-un scaunel, in strada –
Ce sa-i dau, cand este mult prea scumpa pita?
Doar un “buna ziua” – Domnul sa o vada –

“Sanatate, mama!” – uite-asa raspunde,
ea, batrana care stie chiar pe sine,
Cand o doare totul, si nu-i leac niciunde,
Pretul sanatatii, cat mai ai  in tine  –

“Sanatate, mama!” – inima ii suna,
C-a primit o vorba, de cand tot asteapta,
Sa ii spuna lumea, macar “ziua buna”,
Cand mai are pana-n cimitir, o treapta –

Merg in cimitirul lumii ce se plimba
Azi, pe strazi, si poate! Poate tot, sa faca!
Doar un “buna ziua”, i-a-nghetat  pe limba –
Dis de primavara, ca o  promoroaca …

19 aprilie 2011-
Jianu Liviu-Florian