Muntele Everest, Sahara, Amazonul, Marele Canion… sunt standarde prin care se masoara imensele minunatii ale Pamântului. Ca sa înconjori canionul fluviului Colorado, trebuie sa parcurgi 446 kilometri de dantelarie geografica. Din fiecare vârf de „dantela”, ai o imagine spectaculara. Nu trebuie sa fii arheolog ca sa-ti dai seama despre imensitatea timpului. Mama Natura aici te învata, mai bine decât toate cartile, despre formarea planetei. Distanta dintre pereti variaza între 800 metri si 29 kilometri. Ca sa coboare pâna la adâncimea de 1,6 kilometri, râul Colorado a carat în aval în medie de 400.000 tone de roca si pamânt, pe zi, dezvelind vreo 2.000.000.000 ani de istorie terestra. Ar fi necesare 80.000 de camioane de 5 tone pentru a echivala munca zilnica a apei. Dar odata sosit la imensele prapastii toate aceste cifre nu mai valoreaza nimic.Deodata solida coaja a Pamântului s-a dus si realitatea se deschide sub picioarele tale.
Prapastii deasupra altor prapastii. Straturile de roca si pamânt se vad colorate; taiate pe vertical, asemenea unor prajituri. Unele roci care s-au împotrivit eroziunilor, au ramas izolate pe prapastii ca niste magnifice catedrale dedicate zeilor, Juno, Apollo, Jupiter si Venus. Blocuri masive stau pe prapastii, gata, gata sa se rastoarne si totusi… nu cad!

Un mic grup de conquistadori spanioli, condusi de Don Garcia Lopez de Cardenas, în cautarea oraselor de aur, trecând prin Desertul Pictat (Painted Desert), calauziti de indienii Hopi si ajunsi aici, au încercat patru zile (fara success) sa ajunga la apa argintie. Acum, potecile de coborâre sunt putine dar amenajate cât de cât. Drumul e lung si abrupt. Nu e doar o plimbare de dupa amiaza. Îti trebuie o zi buna de drum, mâncare si mai ales…apa. În timpul verii din cauza transpiratiei intense, drumetul pierde pâna la doi litri de apa pe ora…

Straturile colorate de roci tari si ascutite, sunt expuse vederii, ca rezultat al milioanelor de ani de alunecari de teren. Cu cât cobori mai jos, tot mai uscat si mai cald e aerul. Pinii „Ponderosa”, lasa loc pinilor rasuciti si jnepenilor, apoi tufisurilor de desert. La un moment dat simti orizontul închizându-se deasupra-ti. Poti coborî si calare pe catâri care se „închiriaza” de dimineata si pleaca în grup de vreo douazeci, pe poteca strâmta, deseori taiata în peretele de piatra, pâna jos la apa râului Colorado, pe care am vazut-o întotdeauna… colorata (adica tulbure). Caravana catârilor se întoarce sus, seara.

Se mai poate vizita si cu helicopterul de 7-8 persoane, care costa 50 de dolari pe jumatate de ora. Dar cea mai usoara cale pentru a ajunge la fundul canionului, este sa calatoresti cu o canoe, pe forta care în mare parte este responsabila pentru aceasta adânca „rana”, în coaja pamântului: Rio Colorado.

Indienii Paiute credeau ca Dumnezeul-Tawotas a taiat acest canion, ca un drum vesel spre eternitate. El a umplut cararea cu ape zgomotoase ca lumea sa nu poata scapa de vârtejurile acestei vieti, pentru placerea celeilalte. Indienii Hualapai,când au sosit aici au zis ca raul a fost scurgerea de la Marele Deluviu,care acoperise pamântul. Canionul ar fi început când un erou numit Packithaawi, a taiat adânc cu cutitul în scoarta pamântului ca sa se scurga apa.

Cei din tribul Havasupai (oamenii apei verzi-albastrui), ai caror descendenti mai traiesc si azi aici (vre-o 300), deasemenea cred ca raul a fost scurgerea de la Potop. Referitor la indieni, vreau sa mentionez ca europenii, la sosirea lor pe acest continent, i-au împuscat pe acestia ca pe potârnichi, pâna aproape de exterminare, apoi s-au gândit sa-i crute pe ultimii ramasi… pentru a-i avea ca atractie turistica!!! În prezent numarul lor în Statele Unite se estimeaza ca fid doar de 800.000 (incluzând si pe eschimosi). Au fost bagati în asa zisele „rezervatii”, prentre care statul Arizona o are pe cea mai mare ca suprafata. Au fost amplasati în… piatra seaca. Totusi aceste rezervatii au o oarecare autonomie. Daca pleaca din rezervatie, pierd indemnizatia de la guvernul federal (care oricum nu e suficienta). Au acolo politia si scolile lor – sa zicem asa – dar limba în care se învata e tot engleza. Limba lor si-o mai pastreaza în familie, precum macedonienii în Balcani.

Marele Canion fiind unul din importantele puncte turistice ale globului, este bine amenajat pentru vizitatori: hoteluri, restaurante, magazine, buticuri cu suveniruri… în care predomina arta diferitelor triburi. Vin aici anual, circa doua milioane si jumatate de turisti. Între acestia predomina japonezii, care vin organizat. De cum coboara din autocare, începe clicaitul aparatelor lor de fotografiat. Dar auzi aici toate limbile pamântului. Spre deosebire de locurile turistice europene, aici e aproape imposibil sa gasesti reviste illustrate în alta limba. Chiar si pe ilustrate scrie doar în engleza…

Se sustine ca la formarea Marelui Canion pe lânga Rio Colorado au mai contribuit si zapezile, înghetul, vântul, dar mai ales miscarile tectonice, care au umflat podisul pâna la altitudinea de 2.793m si l-au crapat. Prin aceasta despicatura de platou, si-a croit Rio Colorado, drum spre Pacific. Podisul Kaibab are roci relativ noi, adica doar de 225 milioane de ani! Dar cine oare poate masura imensitatea timpului!? Arheologii în halatele lor albe din laboratoare? Nu sunt oare si ei oameni? Chiar daca au ochelarii pe nas, niste microscoape si… diplome universitare ! Atunci sa fie cei cu Biblia? ?i mai greu de crezut. Noi suntem prea marunti, ca sa aflam de unde vine lumea asta si pâna unde merge.

În 1540, o expeditie de-a lui Coronado Francisco de Vasquez, sosind aici a notat în jurnal cuvintele care au ramas de pomina: „AM SOSIT LA CAP?TUL P?MÂNTULUI !”. Pentru ca din cauza ploii sau a cetii n-au vazut malul celelalt, ci numai prapastia de sub ei. Iarna, malul nordic e închis traficului din cauza zapezii. Ca sa cobori pe anumite poteci în Canion si sa urci pe malul celalalt, îti trebuie vre-o doua zile. Datorita diferentei de temperatura între vara si iarna, plantelor si salbaticiunilor li se cere o adaptare drastica. ?i totusi dupa topirea zapezii, prin padure ies diferite gingasii colorate. Padurea e compusa aproape în întregime din conifere. Copacii cam piperniciti, rasuciti de uscaciunea verii sau a frigului iernii. Unii au forme de-a dreptul bizare. Interesant aici ca cerbii si caprioarele, vin la turisti si le iau mâncarea din mâna. Tot asa de prietenoase si obisnuite cu publicul sunt si veveritele. De câte ori ma duc acolo, iau nuci sau alune pentru ele.

Deasupra acestor prapastii, planeaza maiestuos niste corbi mari care-si au cuiburile prin crapaturile stâncilor si pe care omul nici nu le poate vedea, daramite sa ajunga acolo. Iepuri, vulpi,coioti, pisici salbatice, leul de munte (puma) si binenteles serpi… sunt la ei acasa. Întâlnim si multe specii de zburatoare, între care o pasare albastra cu mot, careia statunitii (americanii. Sic!) îi zic „blue jay”, fiind raspândita dealtfel în tot nordul continentului. O parte din animalele de aici pleaca din zona pe timp de iarna iar cele ce ramân, gasesc cu greu mâncare;adaptându-se la conditiile aspre.

Cea mai ieftina camera de hotel costa 115 dolari. Dar de aici din Phoenix, capitala Arizonei, se poate ajunge în patru ceasuri la Marele Canion al fluviului Colorado. De obicei ne întoarcem în aceiasi zi. Pâna aici vine si trenul de la Williams – un orasel la 60 mile înspre sud. Când am venit pentru prima data aici în 1981, între traversele caii ferate crescusera pini mari, iar cladirea garii, construita din lemn masiv, era abandonata. În ultimul deceniu însa s-a repus în functiune, pentru placerea turistilor de a calatori cu trenul de epoca tras de o locomotiva cu aburi.

Pacat ca la noi în România, multe linii de cai ferate, în special cele înguste au fost desfiintate, precum „Mocanita” pe linia Turda-Abrud,sau trenul electric Arad-Pâncota-Radna care se pare ca era cel mai vechi tren electric din Europa.

Ioan NICOARA
Phoenix, Arizona SUA
Aprilie 2011