Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca « Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet, ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.
Mihaela Dordea
Regele se integreaza in cuvant.
Diadema fruntii lui este de fapt iubirea-
Sau patima vietii, aplecata peste dor.
Iar cuvântul dorului poarta neaparat un nume:
Eminescu.
Cositele iubirii si teiul adorm leganate de vis,
Visul nostru… Luceafar nins.
Albastrul ivit ca o mangaiere a soarelui
Peste trairi trecatoare
Peste destin…
Magia geniului. Eminescu.
LACRIMA
A licarit o lumina,
s-a aprins o stea,
a batut o inima
s-a inviat in suflet
dragostea mea.
Un nor a umbrit luminita,
o strangere de inima
a schimbat sensul vietii.
Cum ai putut ca sa dispari?
Pe frunze s-a oprit vantul
si-a alungat melodia dulce
a dragostei;
Boabe de cristal
au inghetat pe gene
imortalizand suferinta.
A aparut o luminita,
apoi… o raza de soare.
Caldura a invaluit inima
si gheata de cristal
s-a transformat in roua.
Genele umede se pleaca
sub greutatea privirilor tale.
Un suras rasfoieste amintirile,
roua are sclipiri de diamant.
Soarele privirilor tale
soarbe lacrimile
si genele usurate de povara lor,
descopera zambetul privirilor.