De cand m-am apucat de scris, in fiecare an am relatat despre obiceiurle si traditiile care fac sa se asemene intre ele zilele Craciunului din toti anii. Anul acesta mi-am propus sa scriu despre deosebirile dintre ele, caci fiecare Craciun, ca tot  ce alcatuieste lumea asta, este un unicat.

Intr-un fel traiam sosirea lui Mos Craciun cu tot alaiul lui de bucurii cand credeam cu toata fiinta noastra ca el exista cu adevarat, cand il asteptam si-l vedeam si altfel cand ne fura somnul si el venea pe furis, iar a doua zi gaseam darul pe masa si ii cautam infrigurati urmele pe zapada din curte. Altfel il asteptam cand incepuse indoiala si mai apoi certitudinea ca e doar un mit, dar noi ne jucam rolul mai departe. Altfel il asteptam in perioada adolescentei cand in noi se nasteau fiorii necunoscuti si nenumiti despre care nici nu stiam ca se poate vorbi pentru o fiinta pe care am fi putut-o intalni in aceste zile si una era  daca ne-ar fi raspuns din privire si alta daca nu ne-ar fi bagat in seama. In tinerete, una era daca persoana iubita era langa noi si alta  daca se afla langa alta persoana. De-a lungul anilor, complexitatea vietii ne-a adus 1001 de motive care ne diferentiau aceste sarbatori, ne faceau ca mancarea sa fie mai gustoasa, sau sa ne ia pofta de mancare, zapada sa ni se para mai alba, sau sa-i simtim numai raceala sacaitoare. Altfel putea fi intelesul cuvintelor din biserica, mai adanci sau ascultate cu gandul pironit in cine stie ce punct dureros ori prea inaripat de care nu puteam scapa nici aici. Una este sa il primesti pe Mos Craciun in zile de pace si alta in timp de razboi. Si ca sa ajungem la un aspect al zilelor noastre, una este sa petreci Craciunul in strainatate, chiar daca te bucuri de toate frumusetile si bunatatile, daca  sufletul cauta drumul de intoarcere, acolo unde stie el ca este cu adevarat „acasa” si alta este sa fii alaturi de ai tai si in tara ta, chiar daca sunt multe neimpliniri, caci Mosul are puterea ca in aceste zile, sa mai stearga din suferinte si sa puna in loc lor un crampei din armonia cereasca.

Dar dintre toate diferentele legate de varsta, de vremuri, de spatiu, eu pot sa afirm ca am trait un Craciun cu totul special, asa cum n-a fost trait decat de un numar foarte mic de persoane de-a lungul si de-a latul spatiului  si-al timpului pamantesc. In ziua cand se implineau 1958 de ani de cand Fecioara Maria dadea nastere Fiului Sau, Tatal ceresc a oranduit si a supravegheat darul de a fi mama in aceasta Zi  Sfanta. Fara purtarea Lui de grija, venirea pe lume a acestui copil ar fi putut sa aduca destramarea familiei si chiar a vietii lui inainte de a se naste. Dintr-o eroare medicala, toti doctorii pe care i-am consultat, mi-au dat termen de nastere cu doua luni mai repede. Pe atunci mijloacele de lucru ale medicilor erau mai rudimentare, iar moralitatea avea alte valori decat astazi si l-ar fi putut determina pe Paul, sotul meu, sa nu recunoasca paternitatea, chiar sa ceara divortul, deoarece o buna perioada de timp noi nu ne intalnisem in timp ce el se afla la  cursurile unui institut aflat la Bucuresti. Degeaba contraziceam doctorii cu lacrimi in ochi, ei sustineau cu tarie data nasterii in luna octombrie. Bunul Dumnezeu i-a insuflat lui Paul o neclintita incredere in mine si a apoi l-a rasplatit cu dovada adevarului prin  nasterea la termenul fara dubii si pe deaupra cu un copil frumos si sanatos care-i semana leit.

Locuiam pe atunci  vis-à-vis de aeroportul din Someseni de langa Cluj, unde Paul executa cursele ca pilot. Pe atunci era o acuta lipsa de locuinte si noi ne aciuisem intr-o fosta baraca construita pentru muncitorii veniti sa refaca aeroportul in urma bombardamentului din timpul razboiului terminat in 1945. In ajunul Craciunului incepusera durerile nasterii pe care le asteptam cu destula indoiala din octombrie, dupa cuvantul doctorilor. Mama venise de la sute de kilometri in ajutorul nostru, iar tata isi facuse simtita prezenta cu un butoias de 100 litri de vin, trimis prin CFR. Incepuse marea veselie a petrecerilor, colindelor, a bunatatilor pe masa cu aroma lor imbietoare si cu vinul puterea ursului. In spatiul larg al baracii bine incalzita, se adunase o multime de colindatori decisi sa-si petreaca aici noaptea Craciunul. Numai eu stateam in pat cu ochii pe ceas asteptand momentul potrivit pentru a chema salvarea sa ma duca la maternitate. Sufeream in tacere ca sa nu le stric frumusesea petrecerii. Mama si Paul faceau naveta intre camera in care ma aflam si sala galagiosilot petrecaresi. Imi stergeau fruntea de sudoare si ma imbarbatau. Pregatirea noastra pentru un asemenea eveniment era departe de ceea ce trebuia sa fie, incat l-am auzit pe Paul spunandu-mi in timp ce-mi mangaia  fata: „Puisor, te rog sa te abtii si sa nu nasti acum, amana pana trec sarbatorile”. I-am raspuns incurajndu-l: „Bine, am sa ma abtin!”. Dupa o ora l-am trimis in cladirea aeroportului unde se afla un telefon si intr-un sfert de ora eram plecata la maternitate, iar pe la ora trei din noapte am auzit primul tipat al copilului si primele informatii din gura doctorului: „Ce fetita mare si frumoasa aveti! Sa va traiasca si sa-i dea Dumnezeu noroc ca este nascuta in cea mai mare sarbatoare crestina. Ce nume sa-i punem?” I-am raspuns sugrumata de emotie, uitand de toate durerile: „Andaluza-Carmen”. „Nu-i punem si numele Cristina?” „Acesta va fi numele ei de taina, care o va lega de Tatal ceresc, dar pentru oameni ea va purta numele pe care l-am hotarat din alte motive”.

A doua zi, Paul, invartindu-se pe un calcai si mama cu ochii mari  admirau un copil frumos chiar din prima lui zi de viata. Am dictat cateva cuvinte pentru o telegrama fulger, in care il anutam pe tata despre evenimentul indelung si nelinistitor asteptat: „Andaluza-Carmen saruta mana bunicului”. Ziua urmatoare mi-a venit raspunsul: „Bunicul saruta nepotelele si le doreste  viata lunga, sanatate si noroc”. In comuna mea natala, Tiganestiul Teleormanului, nu era obiceiul  sa pui doua nume unui copil, asa ca in curand neamurile, vecinii si mai multi sateni, ca si tata, credeau ca am doua fetite. Poate ca intr-un fel a fost o predictie, fiindca Dumnezeu a inzestrat-o pe fiica mea cu energia a doua fapturi. Si astazi, in deplina maturitate, duduie pamantul pe unde calca si degaja energie debordanta cat doua persoane.

Si atunci, cum sa nu  am tot temeiul sa afirm ca am trait un Craciun asa cum rar le este dat pamantenilor sa-l traiasca?

Elena BUICA
decembrie 2010
Pickering, Canada