Pe vremea mazarii cu cont (fasolei cu afumatura) si a mosilor cu coarne putin imi pasa de cacofoniile limbii romane. Fericita perioada! Acum cu cat scriu mai mult cu atat imi dau seama cat de greu ma exprim literar, la prima trasatura de condei. Nu fiindca nu as fi romanca, nu am nici macar scuza aceasta, dar limbajul primilor cincisprezece ani si-au pus amprenta, chiar daca am citit mult, dar nu cu tinta precisa. Am facut-o din placere – avand in sange morbul lecturii – nu cu gandul sa imi insusesc limba literara. Dincolo de asta, am inceput sa vorbesc tarziu si destul de greu. Pana in ziua de azi am cuvinte care ma sperie si pe care ma feresc sa le pronunt. Dar ce vina au mosii, veti spune Feti-Logofeti Dumneavoastra!

In sambetele acelor ani lipsiti de griji, aveam parte de un desert special, numit mosocoarne. Eu, cea mai nealintata dintre alintate, ii spuneam mos cu coarne. Mosocoarnele se faceau fie din paine, fie din cozonacul special asogat (facut) din aluat de paine si umplut cu branza dulce de vaci. Dupa ce se scoteau din cuptor,  asa calde, painea ori cozonacul se rupeau cu mana si apoi bucatile din care mai ieseau aburi erau inecate in smantana obtinuta din laptele smuls (muls) de la Mandraia noastra. Aproape toate vacutele noastre au fost botezate cu numele Mandraia. Din cand in cand am avut si cate o Lunaie. Pana in ziua de azi eu si familia mea avem privilegiul, traind parintii mei, sa consumam lapte, branza si smantana de la nemuritoarea noastra vacuta buna de lapte, Mandraia.

Probabil de aici mi se trage si conservatorismul si frica de nou si, in acelasi timp, neputinta de a schimba ceva radical in viata mea. Pentru ca in familia lui Ioan Trif a Victorului lui Hedes (hedes inseamna drept, iar in cazul bunicului meu Victor porecla se referea la tinuta lui mandra si dreapta) banii se faceau greu si doar atunci cand se vindea cate un animal. Am fost educate sa avem grija de lucrurile noastre, care trebuiau sa ne tina… o viata. si, poate… de aceea imi displace efemeritatea lucrurilor de unica folosinta din multtrambitata societate de consum in care suntem nevoiti sa traim.

Cel mai trist este ca sunt silita, in ciuda firii mele blande, sa desfid, prin mii de terminale nervoase, existenta unor semeni cu sentimente de unica folosinta. Din nefericire, nicio societate, alta decat a noastra, nu are mai mare nevoie de idoli falsi, carora oamenii, mai mult sau mai putin simpli, sunt ademeniti sa li se inchine. Se intampla aceste ciudatenii, fie ca aripa neagra a disperarii in care sunt aruncati le intuneca vointa si dorinta de a-si trai propria viata, fie din lipsa de ocupatie si de modele adevarate. Da! Privita dintr-un anumit unghi, viata este o gogoasa in care s-a pus prea mult elestau (drojdie) si care tot creste, creste, gata sa crape pe fundalul unui cod galben, portocaliu sau rosu,  mereu anuntat la tv.

Sa lasam gogosile pe seama politicului si sa ne intoarcem la mosii cu coarne… dar nu cornite puse de nevestele lor, unele mult prea tinere si necoapte, facute din aluat nedospit! Rezultatul amestecului de paine calda si smantana era acoperit cu un dosoi din panura, tesuta in razboi de catre mamica. Mosocoarnele erau lasate pret de un Tatal Nostru si abia apoi ne primeam fiecare portia.

FLORICA BUD este scriitor, co-autor la “Mancaruri de altadata”. Alte titluri: “Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”( Premiul ASB, 2005), “Mariatereza sunt eu” (Premiul Cartile Anului, 2008) si volumele de poeme “Pierd monopolul iubirii” si “Crucificat intre paranteze” (premiul revistei “Nord literar”, 2010).
http://www.bucatarescu.ro