Fragii salbatici

Ultima carte a Melaniei Cuc – Vanatore cu soim – aparuta la
Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezinta mai mult decat un
exercitiu de sinceritate, autoarea reusind, printr-un „discurs” metaforic, cum
numai de sub pana naucita a lui Fanus Neagu au mai iesit cateva, sa vanda
lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iata cum banalitatea declanseaza intamplari cosmice, pe care le traim murind: „Apocalipsa poate porni si din farfuria cu supa de oase si din numele unui om care a pierdut notiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine si ma minte postasul ce-mi bate la usa cu o ciozvarta sangeranda din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun
din cornul de vanatoare si ogarii adulmeca urma sandalelor mele fara de
talpa. Voi merge de-a busilea prin sarma ghimpata si peste distantele in
care germineaza secara si linia frontului de gherila.” Sau: „Lumea asta-i
parelnica si neiertatoare; ma intinde, ma prinde in carlige pe franghia cu
rufele pe care masina le spala, le rupe in bancnote de o suta… Nu mai exista
acadele comestibile in pravalia cu halci de carne fara grasime. Copilul meu
plange cu gura-n polenul cules de albine.”
Dar nu cotidianul frust surprinde, ci traducerea lui in vis, disiparea
intr-un fel de supernova a sufletului: „De altminteri, coliliu este si abisul si
gloria mondiala, asa cum stau stratificate intamplarile, pe sub osul fruntii,
in locul din care gandul meu urla la luna unde bocancii tai valseaza ca o
pereche de miri salvati de pe Titanic.”
Sunt pagini de o frumusete trista, profunda, devastatoare pe alocuri:
„Se invart cerul si pamantul in acelasi carusel desuet. Copilaria mea ameteste.
Vomita tata dulce. De ieri nu mai reusesc sa-mi tin respiratia cand
trec prin triunghiul in care dispar avioane, pasari si oameni. Am curaj nebun
de legat la zidul mortii.”
Intre Sartre („Infernul nu exista! Imi repet in oglinda, este doar o
notiune inscriptionata pe vazduhul mai costeliv decat un catar ce cara
sacaua cu apa sfintita.”) si Issus („Ca un scrib care pleaca in cer direct din
casa tamplarului din Nazaret. In urma Lui, mila umana roade in talpa casei
cu rugaciuni repetate.”) Eul isi revendica orbirea, ca pe un posibil drum
spre lumina prin marturisire: „Civilizatia mea a ostenit batand pas de front
in marsul triumfal al unui numar de circ ambulant. Mergem voluntari pe carul alegoric, despuiati ca la facea Lumii si pielea noastra miroase a usturoi
proaspat si mirt.”
Si sunt acolo, in ganduri, si patria („o lupoaica flamanda, o padure
de tei tineri prin care trece furtuna bocind…”) si amintirile ( „Din buzunarul
de la vesta bunicului, iese o soparla tanara si plina de oua gata fertilizate
in vitro.”) si impacarea disperata cu sine: „Dinaintea legendei doar eu mai
stau in halat de matase. Beau ceai verde, fumez tigari cubaneze… Mi-e bine.
Foarte bine… De ce batista a ramas, atunci, stacojie? Mana are cearcane,
bataturi ca si cum as fi cules cu ea toti fragii salbatici ai lumii.”
Lucian Manailescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s