By Prof. Dr. Corina-Lucia COSTEA

Cu varful pantofilor rascolesc aurul toamnei, cautand drumul spre casa… fosnetul asta are ceva magic in el, imi zic, trebuie sa ma ajute la ceva… altfel nu mi-ar placea asa de mult.
Dupa o zi de scoala, zumzetul acela de voci tinere iti persista in urechi o vreme… da, asta fac frunzele… atenueaza acel sunet cu unul mai suav, mai stins… pana cand ajung sa gust linistea primei incaperi din casa. Ajunsa in fata vilei surorii mele, deschid cu grija usa, sa nu-l trezesc pe tata. Intru ca un hot, ma descalt la primul pas… si pasesc, cu pantofii in mana, pana intr-o zona din care pot sa-l vad.
E un batranel de 80 de ani, care doarme linistit, ca un prunc, intr-un pat de la Caritas, inchiriat anume pentru confortul lui. E un pat ale carui margini se pot ridica pe timpul noptii sau al zilelor agitate, poate fi ridicat de la jumatate la 45 de grade, cand e nevoie de o respiratie mai usoara… E un om care inca inseamna cerul si pamantul, pentru mine.
Ma asez pe un fotoliu din apropiere. Soarele toamnei i se rasfata printre bucle… Un sforait usor, abia perceptibil, ma asigura ca traieste… in lumea lui, dar e inca viu. Sunt linistita. Zambesc… buclele astea erau bucuria copilariei mele. Nicio papusa din lume nu egala placerea de a-i pune moate. Nu mergeam inca la scoala, dar eram coafeza lui. La vo vremea, la final de stiri, il prindeam la televizor… si, ca sa nu vorbesc, ma lasa sa-i pun moate. tin minte ca odata a batut cineva puternic in geam: Domnu’ inginer, fratele dumneavoastra se bate in birt!
A tasnit pe usa si a alergat descult pana acolo. in invalmaseala, l-a vazut doar pe Bita, fratele pe care-l crescuse de mic. L-a cuprins in brate si l-a scos de acolo. Abia afara a cazut zdrobit. Cineva ridicase un scaun sa-l loveasca pe scandalagiu… dar il nimerise pe tata. Urechea dreapta ii spanzura sangeranda… a venit salvarea… l-au transportat pe tata de urgenta la spital. Abia dupa ce l-au cusut, medicii au inceput glumele… si ziceti ca asa va mentineti parul cret. Moatele mele tronau, viu colorate, in parul lui, care se impotrivea incaruntirii. Toata viata am avut convingerea ca ele l-au protejat.
Am izbucnit, fara sa vreau, in ras. Am 42 de ani… dar nu voi distruge pentru nimic in lume mitul moatelor colorate.
Rasul meu il facu sa se miste in somn. Urechea cusuta, la repezeala, la urgenta, s-a vindecat de mult… nu si amintirea spaimei ca tata a fost dus cu salvarea. si pentru ce? Unchiul meu si celalalt bataus au devenit mai tarziu, in timp, cuscrii.
Tata n-a baut si n-a pus tigara in gura de cand ma stiu. Cunoscutii isi amintesc, totusi, ca in studentia lui, mai pipa cu colegii. Cand si-a facut o familie, regulile au fost altele. A fost un om devotat familiei si carierei de inginer mecanic… in agricultura, cum obisnuia sa completeze mereu. Ce sinistru suna… a fost… ca si cum ar fi un necrolog… dar nu e deloc asa… e doar un ceas de bilant… de aducere-aminte.
Mi-l amintesc cum ne saruta pe frunte, in somn, pe mine si pe sora mea. Ma gandeam: e dimineata devreme sau seara tarziu? Erau zile cand nu-l vedeam… pleca pana nu ne sculam, venea dupa ce Mos Ene deja ne prinsese in mreje de poveste.
Asta e viata in agricultura… zi lumina.
… si asa a fost… pana in ziua in care, din graba, si-a uitat medicamentele… si tensiunea nu iarta. O zi de neatentie a anulat o viata de activitate si o cale lactee de vise.
Nu voi uita niciodata momentele acelea. Era bun prieten cu doctorita lui.
Vreti sa mergeti la spital?
Nu! Nu vreau sa fiu o leguma, nici chin pentru fete! Vreau sa mor acasa!
Fetelor, voi decideti! Ganditi-va bine si la dorinta lui si la calitatea vietii lui de acum inainte. E un om prea inteligent, prea lucid si prea mandru ca sa nu stie ce va urma.
Eram stupefiata. Nu-mi venea sa cred ce vad si ce aud. Veniseram din Timisoara cu viteza luminii si eu si sora mea… ca tata se simte rau… si acum, cand fiecare clipa conta… negociam? Ce? sansa lui la viata?
Am ajuns la spital… dar…
Buna dimineata!
Buna dimineata, taicule! (de la accidentul cerebral, e singura formula de salut pe care o mai stie)
Cum a fost la serviciu?
Bine!
Cand vin fetele de la scoala, mancam… Bine?
Bine.
Nu stiu cine sunt acum pentru el… sotia lui, sora lui, mama lui… dar sigur nu mananca pana nu vin fetele de la scoala.
si-a asezat linistit capul spre lumina, pentru inca cateva minute de somn… si eu m-am reasezat in fotoliu.
Ce linistita e toamna… printre bucle.
Corina-Lucia COSTEA
Timisoara, 28. 10. 2010