by Elena Buica – Toronto, Canada
http://www.phoenixmission.org

Prima senzatie pe care o ai ajungand la Marele Canion, “The Grand Canyon of the Colorado River”, cum e numit de americani, este aceea de incremenire si de uluire, ca si cand te-ai afla intr-o lume de pe alta planeta. Sunt trairi atat de rascolitoare, incat iti trebuie un timp oarecare pana sa se aseze simturile la locul lor, sa te poti regasi. Ce stiam din fotografii sau din filme, era o realitate abstracta care acum nu se potrivea cu ce vedeam la fata locului. Voiam sa imi notez impresiile “la cald” dar am ramas pentru multa vreme in nemiscare. Imi venea sa-mi frec ochii ca sa dau crezare ca exista cu adevarat ce vad acum, si nu este numai o inchipuire de-a mea care s-a desprins din lantul multora care imi populeaza adesea, creierul. Ne secase parca al graiului izvor. Bolboroseam cuvinte asezate cine mai stie de cand in capul nostu, si nu de putine ori interjectii care subliniau surpriza. “Mai, mai, mai! Stiam ca de obicei, ce vezi in fotografii nu se potriveste cu ce vezi pe viu, dar nici chiar asa!”, ”Neam de neamul nostru n-a calcat pe aici!”

Acest Mare Canion, cel mai mare din lume, marginit de doua culmi muntoase, denumite North Rim (malul de nord) si South Rim (malul de sud), este, de fapt, un defileu mai special, avand pe fundul lui raul Colorado, care a contribuit si el la sapaturi in adancime. Se afla intr-un urias parc frumos si bine ingrijit (Parcul National al Marelui Canion), cu hoteluri, restaurante, magazine cu suveniruri, un mic muzeu, cu pliante, machete, harti si multe informatii gratuite, printre care si un program cu ce poti vedea, in functie de numarul zilelor de sejur. A fost unul din primele parcuri nationale create in Statele Unite (in anul 1919). Am facut circuitul acestei zone cu autobuzele, puse si ele gratuit la dispozitia vizitatorilor. Soferii, avand si rolul de ghizi, de-a lungul traseului, vorbeau fara oprire si fara aerul de plictiseala dat de nenumaratele repetari. Opreau autobuzul in zonelele cele mai spectaculoase, amenajate pentru vizitatori.

Puteai cobori din autobuz la oricare din statiile de pe traseu (in fiecare autobuz gaseai harta cu traseul strabatut) si puteai sta cat iti poftea inima la admirat sau facut poze. Multi stateau doar 10 minute, pana la autobuzul urmator. Imaginea ce o ai in fata este cea a unei uriase caldari, de aproximativ 500 km, cu margini sinuoase. Aspectul unic al acestor locuri este dat de niste munti inversi, crescuti dedesubtul orizontului nostru, ridicandu-se parca din maruntaiele pamantului, oferindu-ne o perspectiva uluitoare.

Varfurile lor se afla la inaltimea la care se aflau picioarele noastre, pe platoul aflat la inaltimea de peste 2.000 de metri deasupra nivelului marii. Privesti infiorat de pe marginea prapastiei de 1.600 de metri, dar simturile noastre o percep ca fiind mult mai adanca. Cel mai bine vezi cu ajutorul telescoapelor asezate din loc in loc, pe marginile genunei. Prin ele prindeau contur mai clar vagauni, prapastii, culmi, munti, podisuri. Model creat in unul din muzeele stiintifice care explica eroziunea pamantului de-a lungul milioanelor de ani.

Straturile de roci taiate in trepte ca de un cutit bine ascutit, felurit colorate iti oferau o privire in istoria indepartata a pamantului. Ele sunt cele mai spectaculoase exemple de eroziune a milioanelor de ani masurarati in sapte varste geologice. La numai cativa pasi facuti pe margine, imaginea e diferita si te afli parca in fata unui caleidoscop care schimba prin nenumarate unghiuri mii si mii de fatete ce se succed in planuri ametitoare.

Un perete al muntelui taiat in linie dreapta acum iti lasa spatiu pentru a privi alt munte cu o alta taietura dreapta, ori in trepte, ori cu rotunjimi sau scari, cele mai multe cu infinite si complicate forme geometrice, caci fantezia naturii a intrecut orice inchipuire. Adancimea, serpuirea raului Colorado care-si aduna apele din mai multe raulete, miile de forme, planuri si axe in multe culori, fumurii, roz, alburii, galbui, maro, verde, caramiziu, mov, din care predomina rosu, toate nascute din neant, iti rascolesc intreaga fiinta, iti dau impresia de straniu, de nepamantesc, de ceva vecin cu nebunia. Parca iti vine sa incerci cu gandul cum ar fi sa te arunci in aceasta genune. Te infiori, te temi sa nu te cheme piaza-rea si iti muti privirea in alta parte. Acest tulburator si nefiresc peisaj zamislit de nemurire este in deplin contrast cu planul de la orizont in care ne aflam, o lume obisnuita, calma si nepasatoare la tot ce a fost odata cauza acestor vecinatati atat de dramatic zbuciumate.

Am facut intruna fotografii, asa cum fac toti vizitatorii, dar nu de putine ori, furati de ineditul peisajului, bagam de seama ca n-am mai facut poze cam demulta vreme, fiind total furati de peisaj. Multi corbi croncaneau sau pluteau in aer, netematori de oameni. Sunt cei mai vechi locuitori ai acestor locuri. Netematoare de oameni erau si celelalte vietuitoare. Respectul pentru maretia si frumusetea naturii, ca si regulile de comportament impuse si strict respectate, au facut ca aceste vietuitoare sa fie prietenoase cu vizitatorii.

Am hotarat pe loc sa petrecem noaptea acolo, desi nu eram pregatiti, dar parca nici nu eram pregtiti sa plecam. Mai aveam loc sa ne umplem sufletele cu ce ni se oferea. Am gasit o camera pe coltul hotelului, la parter, cu vedere spre canion. Ne-am sculat cu noaptea in cap ca sa vedem rasaritul de soare peste aceste minunatii ale lumii.

In zori, cand am tras perdeaua, sub fereastra noastra pastea un cerb. Niciodata nu am fost atat de aproape de o astfel de vietuitoare. Cand am iesit din camera, alti cerbi erau admirati de multa lume iesita afara pentru rasaritul soarelui. In mica statiune, (formata de cele cateva hoteluri de lux, precum si un camping) noaptea se lasa foarte repede, pe la ora 7:15. In Arizona nici nu se trece la orar de vara. La 7:30 este intuneric bezna ca sa creeze conditiile naturale pentru vietuitoarele zonei. Tibi, ginerele meu, a vrut sa se duca la masina sa ia ceva pe la 9 seara si, in timp ce mergea prin bezna, era sa cada peste un cerb care dormea pe iarba. Ziua, in amiaza mare, era sa calcam pe un liliac si pentru ca s-a speriat, s-a incurcat in hainele noastre.

Desi Marele Canion se afla in Arizona care este un imens desert, aici clima este total diferita. Este de fapt, un amestec de mai multe clime, de la cea a deserturilor, la cea a vegetatiei abundente, asa cum se vede pe fundul vagaunii. Acolo este un cuib de verdeata, udat de raul Colorado, numit “Gradinile indiene”, oaza naturala populata de indieni. Excursionistii mai curajosi fac drumul pana acolo pe jos, altii calare pe catari, pe cararea numita “Ingerul stralucitor”.

Dar muntele este destul de inselator si anual, haul acesta cere un tribut de 3-4 vieti omenesti, asa cum aflam din informatiile ce ni se ofera gratuit. Cand ii vedeam pe unii cat de aventurosi se duceau pe marginea prapastiei pentru o poza, ma gandeam ca numarul de 3-4 pe an nu e mare de loc. Dar Tibi, mucalit cum e el, ne-a amintit ca 3-4 pe an mor, dar ca 250 sunt salvati, deci sunt multi care isi risca inutil viata, ca acest tanar prins de noi in poza.

Am fi vrut sa mergem si pe partea cealalta la podul/pasarela in forma de potcoava, cu fundul de sticla asezat deasupra prapastiei. Dar pana acolo era drum lung si am fi avut nevoie de inca o zi. Dar nu am plecat fara sa aducem in gand cuvinte de multumire si de admiratie americanilor pentru felul cum isi primesc vizitatorii si cum stiu sa isi puna in lumina toate valorile lor. Ultimul cuvant a fost cel de ramas bun de la minunile naturii. Marele Canion a trecut undeva in topul celor mai frumoase vacante ale mele.

Dar daca lumea este o carte, cine nu calatoreste citeste doar o pagina din acea minunata carte, spunea Sfantul Augustin prin anii 370. Eu continui sa ‘citesc’ cu ravna aceasta carte.