MARTISORUL ROMANESC

Cu prilejul Martisorului Romanesc AFR ureaza tututor numai bine, fericire, intelegere si prosperitate in relatiile de familie si de cuplu!
 
Martisorul. Marturii si sensuri arhaice
Obiceiul Martisorului intermediaza, prin mijloace rituale, trecerea de la iarna spre (prima)vara. El consta din cateva componente relationate intre ele, fiecare avand functii concrete ce conlucrau armonios pentru a se atinge conditia rituala necesara trecerii unui important si dificil prag temporal. 
Pana la mijlocul secolului al XX-lea, sarbatoarea cunoscuta acum sub numele de Martisor era numita in uzul popular al satelor din Moldova mai frecvent Mart, dar si Marte, pastrand apropierea fonetica de numele zeului roman Marte, de la care isi trage numele si luna martie. Perioada dintre 1 si 9 (12) martie este cunoscuta la romani sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Pe vremuri, unele dintre aceste zile erau „specializate”. Astfel, pe 1 martie se tine Baba de primavara sau Baba semanatului, pe 2 martie era Baba de vara sau Baba muncii de vara, in vreme ce ziua de 3 martie era consacrata prin traditie Babei de toamna sau a culesului. Se credea ca asa cum vor fi cele trei zile asa urmau sa fie si cele trei anotimpuri. Alteori, primele patru zile inchipuiau toate cele patru anotimpuri. 
Potrivit etnologilor, ziua de 1 martie avea valoare de omen, ca ziua de Craciun si ca cea de Anul Nou: „Cand ajungeam la intai mart se chema ca asta-i Odochia, Baba Odochia. Dimineata ne sculam si incepem 12 lucruri, ca la Crasiun” (informatie de teren din Republica Moldova culeasa de Varvara Buzila). Ziua Babei Dochia trebuia neaparat sa fie tinuta, prin unele locuri numai torsul fiind permis. Prin alte parti era strict interzisa si aceasta treaba de teama ca nu cumva „peste vara puii sa se inece in treuca”. Unele femei credeau ca fierband bostan alb si dandu-l de pomana de sufletul Dochiei mai puteau munci si altceva. Fetele mari care nu-si doreau soacre rele se sileau din rasputeri sa nu munceasca deloc pe 1 martie. Oricum, motivatia celor care nu lucrau in aceasta zi era aceea ca altfel Baba Dochia s-ar fi maniat si mai tare, scuturandu-si cojoacele vreme de noua (sau 12) zile la rand! 
O alta componenta importanta a zilei de 1 martie privea practicile de purificare. In Moldova, ca si in intreg spatiul romanesc, impreuna cu derularea actiunilor rituale, oamenii recurgeau si la puterea cuvantului. Obligatoriu, o anume fraza era rostita in aceasta zi pretutindeni. Despre ea amintea si parintele Simion Florea Marian la sfarsitul veacului al XIX-lea: „Ca sa nu te manance purecii, la 1 martie infigi un cutit in mijlocul pragului, spunand de trei ori: ‹‹Mart in casa, purecii afara!››” 
In traditia romaneasca martisorul apare format dintr-un fir, din doua sau chiar din trei fire. Numarul diferit de fire nu este esential. Pana si un singur fir de lana, cu rol de martisor sau de simbol apotropaic, are deja in sine potenta unui simbol. El repeta la scara mica ideea de funie, un motiv simbolic la care gandirea simbolica recurge mereu pentru ca are o mare capacitate de a opera cu ajutorul instrumentarului simbolic si are ca rol izolarea sacrului de profan. Firele rasucite ale martisorului reprezinta incercarea de a influenta magic unitatea contrariilor calendaristice: lumina-intuneric, caldura-frig, iarna-vara, fertilitate-sterilitate. Rostul lui era ca prin impletirea celor doua fire, vazute ca forte universale, sa impace contradictiile, asigurand bunul mers al lumii. Snurul este un simbol stravechi al generarii si regenerarii continue a vietii. 
Traditional, martisorul era daruit mai ales copiilor si fetelor. Exista atestari, mai ales pentru zona Olteniei, care arata ca martisorul era purtat numai de catre fetele mari, care, foarte interesant, il purtau ascuns in san. Se pare ca pe vremuri, in mai toate zonele tarii, martisorul a fost purtat si de catre flacai (pus de catre fetele mari; insa, mai intotdeauna, schimbul era reciproc), barbati si femei maritate, ba chiar si de catre batrani si batrane. 
In ultimele secole, martisorul a fost purtat de fetele mari si nevestele tinere pentru a fi sanatoase si curate ca argintul, albe si rumene ca florile si pentru a nu le parli Soarele de primavara, crezandu-se ca „Cine poarta martisoare, / Nu mai e parlit de soare!” Insa, altadata, martisorul era pus in locuri sensibile ale corpului, la baieti acestea fiind incheieturile mainilor si ale picioarelor, iar la fetite si la fetele mari in special gatul. Flacaii il purtau la caciula sau la palarie, iar batranii la haina sau la mana. 
La copii, obiceiul cerea ca martisorul sa fie pus de catre mame inainte de rasaritul soarelui sau macar o data cu inrosirea lui. Pana la cel de-al doilea razboi mondial, la 1 martie, toti copiii, cand ieseau prima data afara, trebuiau sa poarte martisoare: „Martisorii ii faceau de cu seara si-i puneau pana la rasaritul soarelui la gat si la mani”; „La Intai Mart de dimineata tare, pana a iesi soarele, rasusei doua ate, una rosie si alta alba, apoi legai un snur de aista la gat si la amandoua mainile. Erai legat in trei locuri” (informatii din Basarabia; culegator: V. Buzila). In unele zone ale tarii, martisorul nu se punea la 1 martie, ci atunci cand aparea pe bolta cereasca Craiul Nou (luna noua). 
Originea acestei sarbatori ar fi, dupa unii etnologi, romana, iar dupa altii traco-daca. Intalnita numai in sud-estul Europei si in Italia, sarbatoarea are ca punct de plecare stravechi practici rituale, facand parte dintr-un scenariu amplu si complex care urmarea innoirea anului primavara, la nasterea si moartea simbolica a Babei Dochia, intruchipare a Marii Zeite a Pamantului. 
Sarbatoarea Martisorului este un exemplu aparte de vivacitate culturala a unui simbol obiectivat. Si-a pastrat esenta sa ca forma, a ramas un obiect confectionat din doua fire, preponderent in alb si rosu, chiar daca i-au fost adaugate elemente complementare. Chiar daca rosturile vechi de aparare au fost marginalizate s-au pastrat functiile lui in socializarea copiilor si in sporirea comunicarii sociale. Comparand informatiile venite din registrul traditiei cu practicile contemporane, se observa tendinta de a-i reduce functiile doar la prima zi din luna martie si la fortate rosturi estetice. Repunerea martisorului in albia traditiei ar putea sa aiba loc intr-un context mai general, context in care oameni si institutii responsabili(e) si-ar dori temeinic sa reconsidere, cu stiinta curata si bune intentii, bogatul nostru bagaj de credinte si superstitii. 
Asemenea inaintasilor nostri de acum 100 de ani, multi dintre noi nu mai stim de ce se confectioneaza martisoarele sau de ce se pastreaza cu incapatanare firul impletit in doua sau trei „colori”. Desigur, nici nu mai banuim semnificatiile culorilor, iar daca cineva ne-ar spune ca, de fapt, rosul e … negru, l-am privi pe respectivul cu mirare. Asadar, sa incercam sa descifram, cu ochii si sufletul stramosilor, sensurile mai profunde ce se ascund in albul, negrul, albastrul si rosul martisoarelor de altadata si de acum. Insistam asupra cromaticii martisorului deoarece, potrivit pictorului W. Kandinsky, problema culorilor depaseste cu mult domeniul esteticului. 
 
Festivalul Martisorului de la Iasi 
 
La Iasi, din 2005 incoace, din 24 sau 25 februarie pana pe 1 martie, strada Alexandru Lapusneanu, vechi loc de promenada al iesenilor, devine strada cu martisoare „suta la suta romanesti”, aici desfasurandu-se Festivalul Martisorului. Purtand cate un banut, ca in vremuri stravechi, ori talismane doar de inspiratie traditionala, precum obiecte din ceramica, lemn, paie, papura, piele, sfoara sau chiar … turta dulce, snururile alb-rosii, dar si alb-negre sau alb-albastre, ne bucura privirile ratacite de-atata … iarna! 
Initiatorii Festivalului sunt Asociatia Mesterilor Populari din Moldova, Asociatia „Al. Lapusneanu” si Primaria Municipiului Iasi. In timp, acestora li s-au mai alaturat Muzeul Etnografic al Moldovei si Asociatia „ART-Mestesugurile Prutului”. In esenta, manifestarea isi propune sa contribuie la regasirea sensurilor traditionale ale martisorului si impacarea, in masura posibilitatilor, cu tendintele novatoare, insa neaparat de bun gust, ce invadeaza in ultima vreme si acest stravechi obicei de primavara. La inceput au participat numai 10 mesteri si creatori populari, in acest an, la editia a VII-a, anuntandu-si deja participarea nu mai putin de 40 de mesteri din toata tara si din Republica Moldova. Festivalul s-a bucurat mereu de o larga mediatizare in toata presa scrisa si audio-vizuala locala si regionala (remarcam doar prezentarea Festivalului nostru pe net de catre o inimoasa ieseanca, e vorba de Madalina Moewis, la adresa: http://madalinamoewis.wordpress.com/2009/03/03/festivalul-martisorului-editia-v-iasi-in-imagini/), fapt care a generat o afluenta de vizitatori si cumparatori, in special din randul tinerilor.
La ultimele editii, alaturi de Targul de martisoare se organizeaza si alte activitati menite sa puna in evidenta mai bine valentele martisorului arhaic. In acest sens, amintim: colocviul pe tema cunoasterii martisorului, recitalul pus sub genericul „Martisorul in poezia romaneasca”, spectacolele de muzica si dansuri populare sustinute de elevi de la scoli, licee si colegii iesene, atelierele de pedagogie muzeala aplicata s.a.
Etnograf Marcel Lutic (AFR Iasi)
Presedinte al Asociatiei Mesterilor Populari din Moldova

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

Condorul din trenul caprioarelor

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

SUB CRUCEA SUDULUI (2) TARA CONTROVERSELOR

Australia este o tara a controverselor. Am sa va explic de ce. Un ilustru politician de pe malul drept al Dambovitei spunea odata ca: „Iarna nu-i ca vara!”. Ei bine, avea dreptate, dar… numai daca se referea la Romania! In Tara Cangurului, in ultimii ani, a inceput sa fie iarna ca vara si… vara ca iarna sau… chiar mixate. La sfarsitul anului 2010, pe continentul australian, controversele climatice se tin lant! Aici, in conditii normale, ar trebui sa fie sezonul estival! Deci, zile toride, plaja, pantaloni scurti si o invazie de turisti din emisfera nordica. Din pacate nu-i chiar asa! Soare si multa caldura pe coastele oceanului este, dar la munte ninge… chiar daca suntem in toiul verii; in mijlocul continentului, zona desertica e din ce in ce mai secetoasa, in sud – padurile ard cu saptamanile, iar… in nord-est avem parte de inundatii mai abitir ca pe vremea lui Noe.

Marele Potop Australian

Australienii incearca totusi sa fie realisti. Stiu sa tina piept greutatilor. Nimeni nu isi pune cenusa-n cap ca inundatiile recente acopera o suprafata mai mare decat a Frantei si a Germaniei luate impreuna!!! Multe case au disparut sub ape mai adanci de zece metri. Desigur ca majoritatea sufera-n tacere, le pare rau de cei sinistrati, cauta sa-i ajute, trateaza fenomenul cu seriozitate. Este declarata starea de dezastru, pagubele sunt peste cinci milarde de dolari australieni sau americani – paritatea in prezent fiind de unu la unu. Oamenii sunt lucizi, gandesc cu optimism la viitor, la refacere… pun mana, ajuta armata sau fortele guvernamentale, pentru a restabili ordinea, pentru a reface legaturile cu civilizatia si pentru a se repara ceea ce a fost distrus de ape. Totul prin munca, intelegere, credinta si patriotism chiar… Au fost deschise diferite puncte de ajutor financiar pentru sinistrati. Chiar si copiii isi doneaza economiile din pusculita. Asa i-au educat parintii si profesorii de la scoala, sa sara si sa-si ajute semenii aflati la greu! De aceea nimeni nu tipa, nu urla, nu varsa blesteme pe natura sau pe guvern. Cauta sa inteleaga si sa puna umarul la efortul de reabilitare a situatiei. Australianul este obisnuit cu greul. A trait, in conditii precare, intr-un mediu geografic diferit de cel de unde isi lasase stramosii, a cucerit locuri noi, s-a adaptat conditiilor climatice salbatice, distantelor enorme, a pornit deseori de la zero si a razbit… creand in 200 de ani o societate prospera si o tara respectata de alte natiuni!

Revenind la Marele Potop Australian, si il numesc asa deoarece – dupa spusele istoricilor si a arheologilor – aria potopului biblic se crede ca ar fi fost mai mica decat cea a actualului diluviu australian. Desigur ca traind intr-o era moderna nu mai este nevoie de o Arca a lui Noe, cu toate ca si aici a fost distrusa o mare parte a florei si faunei locale. Un pericol demn de luat in seama il constituie serpii veninosi si crocodilii. Primii s-au instalat in casele parasite provizoriu, pe care le considera loc de refugiu. Crocodilii au iesit din rauri cautand hrana in zonele inundate, unde se infrupta cu animale moarte. Sunt convins ca nu ar ierta nici oamenii care se aventureaza prin apele involburate in cautarea unor chilipiruri, sau furturi de prin proprietatile abandonate. Mai sunt si pe-aici hoti si profitori de pe urma necazurilor semenilor lor, ca deh, oameni suntem! Cei prinsi primesc pedepse grave si devin dizgratia societatii! Orase intregi se afla sub ape, precum: Theodore, Chinchilla, Rockhampton, Emerald, Fitzroy, Condamine, Saint George, Jericho, Bundaberg, Dalby, Alpha si altele, multe dintre acestea fiind evacuate in totalitate. Dintre toate orasele sinistrate cel mai tare imi pare rau de Theodore! Acesta si-a primit denumirea ca omagiu adus unui important politician australian de origine romana, Eduard Teodorescu (foto), fost premier al statului Quensland in perioada 1919-1925. Dar despre acesta vom discuta in detaliu cu alta ocazie. 

Patrie sau matrie?

Sa lasam putin necazurile de-o parte si sa vorbim despre lucruri mai vesele. O alta controversa este dominatia femeilor in viata politica si sociala de aici. Circula printre barbatii o gluma precum ca Tara Cangurului a revenit epoca matriarhatului. Am stat si am analizat amanuntit aceasta teorie si le dau dreptate. Astfel, seful statului australian este regina Elisabeta a II-a, reprezentata in Australia printr-un guvernator general, tot o femeie, doamna  Quentin Bryce, urmata de primul ministru, doamna Julia Gillard. In parlamentul federal de la Canberra sunt 22 de senatori si 33 de deputati de gen feminin. Premierul statului  Queensland este Anna Bligh, premierul statului Noua Galie de Sud (New South Wales) este Kristina Keneally (foto), primarul metropolei Sydney este doamna Clover Moore. O adevarata conducere politica matriarhala fapt pentru care Australia poate fi numita matrie, nu patrie! Asta da democratie! Unde sunt barbatii? La pub, beau bere, joaca cricket, rugby, sau scriu articole despre „Tara controverselor”!  Imi aduc aminte de o comedie italiana de la inceputul anilor ’70 in care se ridiculiza lipsa femeilor in Australia. Titlul filmului „Frumos, onest, emigrat in Australia”. In rolul prinicipal Alberto Sordi. Acolo, in ilara pelicula, din lipsa de femei, barbatii dansau impreuna la balul de sambata seara! Oare cum o fi dansul zilelor noastre, caci numarul femeilor ne-a depasit de mult…               

Sarbatori de iarna in pantaloni scurti

Deci, dupa cum a relatat mai sus, clima ne joaca feste. Suntem in plin sezon estival. Pe coasta Pacificului e cald-cald, dar nu sufocant cum sunt verile din Bucuresti. La Sydney,  imbracati in tricou si pantaloni scurti, ne racorim cu briza aerului conditionat. La mai putin de 500 de km distanta, in statiunea montana Perisher, pe 20 decembrie 2010, in plina vara australiana a nins! Se schiaza vartos! Temperaturi noaptea intre -2 si -7 grade Celsius! Controvesatele sarbatori de iarna comerciale au inceput si la noi – precum in orice societate capitalista care se respecta – inca de pe la inceputul lunii noiembrie. Braduti, brazi si bradoi de plastic, impopotonati cu beteala multicolora si cu cadouri „dummy” iti atrag atentia ca vine Craciunul si ca ar fi cazul sa bagi manuta-n buzunar si sa cumperi niscaiva cadouri pentru cei dragi. Reclame peste reclame, „sale” peste „sale”, ieftiniri de toate felurile, facute parca pentru a se armoniza cu portofelul oricarui cumparator si… peste tot aceeasi muzica de sezon difuzata la toate difuzoarele complexelor comerciale, de la „Jingle Bells”-urile preotului-compozitor american James Pierpoint din Boston, la „Stille Nacht”-ul austriacului Franz Xaver Gruber. Pana la Craciunul religios ti se apleaca de atatea colinde si cantecele de iarna, incat iti vine sa iti iei campii si sa asculti acasa orice, chiar si mult detestatele cantate maneliene romanesti!

Vacanta de Craciun te intampina cu abundenta si cu dragostea celor care te inconjoara. Fiecare aussie se intoarce de la supermarket cu cate un ditamai curcan sub brat, care aruncat in cuptor se transforma intr-o friptura care iti incanta papilele gustative, cerand cu vehementa sa fie stropit cu renumitele vinuri australiene… care au intrecut deja faima celor frantuzesti, sau californiene. De obicei Craciunul se tine strict in familie, restaurantele fiind cam goale in aceasta seara. Apoi, zilele urmatoare pana la Anul Nou se fac parties-uri unde iti inviti musafirii de suflet, sau esti invitat de rude sau de prieteni dragi. Tot in pantaloni scurti! La barbechiu, babechiu, barbeque, sa BBQ! Name it! Se mananca mormane de fleici la gratar, de vaca, de porc, de pui, de emu (strut australian), de canguri si de crocodili! Si ne mai intrebam de ce „astia din urma” sunt suparati pe noi si vor sa ne pape si ei… la randul lor! (sic!). Berea curge garla. In general marci autohtone: VB (Victoria Bitter), Fosters Lager, Tooheys New, Cascade, Crown Lager, si alte multe sortimente. Rece sa fie, ca deh australienii nu sunt snobi precum alte neamuri mai… ortodoxe! De bronzat la ocean nu prea se inghesuie localnicii nostri. Cred ca de frica si de groaza cancerului de piele. Totusi plaja e plina de… turisti fraieri care vor sa epateze atunci cand se vor intoarce pe meleagurile natale din emisfera nordica. Ei, de gustibus et „urmari”-bus non disputandum! In fiecare an mor in Australia peste 1000 de persoane de cancerul pielii arse la soare – melanoma! Credeti ca bronzatii de la „marea neagra e albastra”, sau cei de la alte mari invecinate sunt scutiti de acest „cadou” solar!

Anul nou, se sarbatoreste in cadru festiv, deobicei locuri organizate de guvern, unde se face risipa de artificii si de sticle de sampanie carora le sar dopurile. La Sydney sunt organizate cele mai fastuoase serbari ale trecerii dintre ani, cu focuri si jocuri de artificii lansate de pe Marele Pod, de pe acoperisul Operei House, sau de pe navele aflate in golful adiacent. Totul pentru incantarea ochilor celor prezenti, a obiectivelor camerelor de luat vederi si de fotografiat, pentru a demonstra astfel lumii ca existam si pentru ca suntem printre primii care intampina noul an care vine.

30 de ani de la moartea lui Lennon

Va veti intreba ce legatura are John Lennon cu Australia. Nu stiu prea multe amanunte… in afara de minunata muzica a bitalsilor care a cucerit inimile atator generatii de ozi. Are insa o legatura cu autorul acestor randuri. In urma cu 30 de ani locuiam la New York, la un block distanta de Dakota Building, locul unde a fost impuscat marele cantaret si compozitor. 8 decembrie 1980! O seara trista si foarte friguroasa. Dupa ce cinasem la un restaurat chinezesc de pe Columbus Ave, ma intorceam zgribulit spre casa. Locuiam in apropiere, pe 73 street West. Mi-a atras atentia zgomotul facut de mai multe sirene ale masinilor de politie. Unele ieseau de pe 72 Street, altele intrau! Ciudat! Curiozitatea m-a indemnat sa ma duc sa vad ce se intampla. Pe la mijlocul strazii 72 cineva mi-a spus ca a fost impuscat John Lennon. Am alergat intr-acolo. Stiam unde locuieste. Il mai intalnisem de cateva ori prin imprejurimi, sau prin parcul din vecinatate. Se purta ca un om normal, fara excentricitati. Insotit mereu de Yoko Ono, il recunosteai usor dupa ochelarii rotunzi care erau hallmark-ul sau.

Deci, sirene, girofaruri, vacarm si jale… Cand am ajuns la aceea poarta a crimei am aflat ca pe John il transportasera deja spre spital cu o masina de politie iar pe Yoko cu  alta. Unii ziceau ca ar fi fost raniti amandoi. N-am putut vedea prea mult deoarece se adunase deja un puhoi de oameni. In intrandul portii blocului Dakota statea doi indivizi paziti de mai multi politisti. Unul era un portar in uniforma care gestcula tot timpul si vorbea tare, celalat un tip grasun, tacut, cu un cap foarte rotund, zambind prosteste! Asteptau cu totii sa vina anchetatorii. Lumea era foarte agitata… S-au facut grupuri-grupuri de discutii, de prezumptii si de scenarii. Nu se stia inca precis cine fusese ucigasul… Mai tarziu am realizat ca era tipul tacut cu cap rotund, Marc Chapman. Lui i s-au pus catusele… si a fost luat de politisti. Nu am stat foarte mult dupa aceea deoarece mi se facuse frig si incepuse sa fie mare aglomeratie! John Lennon in schimb plecase de tot… Odihneasca-se in pace! Nu l-am uitat nici dupa trei decenii de la disparitie! Urmatorul weekend am participat la un miting in Central Park, alaturi de peste o jumatate de milion de oameni. Era un miting dedicat memoriei celui disparut, un miting pentru pace, pentru armonie si intelegere. Avand in ochi lacrimi inghetate din cauza frigului de-afara cantam cu totii:  „Imagine there’s no countries/ It isn’t hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religon too/ Imagine all the people/ Living life in peace…/”. Mica-i lumea Doamne, chiar vazuta de aici de la antipozi!                                
                                                                 
(George ROCA, Sydney, Australia, 6 ianuarie 2011)

MY CHINA !

Despre China.
Informatii culese din lucrarile de semestru ale unei colege

Am crescut intr-o lume in care „Made in People’s Republic of China“ era apogeul luxului proletar. Pasta de dinti MAXAM sau ciocolata in ambalaj auriu care incadra perfect fotografia unui pod erau motive pentru ca fiecare zi in care le gaseam in casa sa semene a Craciun. De atunci lucrurile s-au schimbat radical. China a devenit simplu „Made in China”, o tara care, odata cu preluarea Hong Kongului si Macao, in 1999, a inceput sa puna la grea incercare doctrinele economico-politice potrivit carora, pentru ca o tara sa fie capabila de o puternica si sanatoasa dezvoltare economica, numai sistemul capitalist dublat de democratie, ca forma de guvernare, e singura combinatie posibila.

China este tara cu cele mai atractiva economie, in crestere constanta din 1978, anul in care partidul unic comunist a decis liberalizarea ei, punand accent pe investitii si exporturi. Produsul intern brut aseaza China pe locul doi in lume, dupa Statele Unite, cu o cifra de aproape 5 trilioane de dolari.
 
Degeaba am schimbat regimul politic, degeaba am schimbat continentele, cand vine vorba de cumparaturi, pe orice pui mana in Statele Unite, totul este „Made in China“. Nimic nu mai pare un teritoriu protejat. Toate firmele de prestigiu au lasat in urma atelierele si fabricile din Ecuador, Mexic, Guatemala, Honduras, Sri Lanka si s-au mutat in China. La Macy’s, cele mai vandute cizme au fost cele din cauciuc, care le imita perfect pe cele de calarie si, evident, sunt „Made in China”; la fel ca si punga de hartie lucioasa si roz pe care scrie, cu litere aurii, numele celei mai apreciate firme care deserveste publicul feminin: Victoria’s Secrets.

China nu-si permite sa greseasca in contextul economic actual. Pozitiile pe care le detine in prezent sunt consolidate si datorita unor masuri guvernamentale ca cea care intra in vigoare foarte curand, in 1 februarie, si se refera la jurnalistii economici ce relateaza despre bursa chineza. Potrivit acestei masuri, doar jurnalistii cu minim doi ani de experienta in zona economica au voie sa relateze despre bursa, iar editorii stirilor economice trebuie sa aiba cel putin cinci ani vechime in domeniul. In acest fel guvernul de la Beijing doreste sa se asigure ca actiunile in derulare pe bursa vor fi protejate de fluctuatii cauzate de zvonuri. Masura, care poate se incadreaza in interventionismul unui regim totalitar, se justifica in contextul in care bursele din Shanghai si Shenzhen la un loc formeaza cea mai mare piata, la nivel mondial, pentru companiile care isi fac oferta publica pentru prima data.

Dintre aceste companii, cele care s-au remarcat in ultimii doi ani sunt cele care fabrica panouri solare, China devenind cel mai important jucator in multe din componentele acestei industrii, in primul rand datorita subventionarii eficiente pe care guvernul chinez o practica. Cu doar o saptamana inaintea vizitei oficiale pe care presedintele chinez Hu Jintao o va face la Washington, Barack Obama a semnat un document potrivit caruia panourile solare necesare Departamentului Apararii vor fi de productie interna, americana, chiar daca in acest fel costurile s-ar putea sa fie mai mari. Departamentul Apararii foloseste panouri solare in toate zonele in care soldati americani sunt angajati, fiind o modalitatea sigura si autonoma de gospodarire a resurselor necesare vietii intr-o zona de conflict, fara a depinde de cineva.

* * *
In 2009, cu ocazia vizitei in China, Presedintele american a promis o simplificare in procedura acordarii de vize pentru studiu studentilor chinezi care doresc sa studieze in Statele Unite. Acest fapt a facut ca numai intr-un an numarul chinezilor care aleg SUA ca destinatie academica sa creasca cu 27,5 %. Cei mai multi dintre studentii chinezi provin din randurile a trei universitati: Universitatea Peking, Universitatea Tsinghua si Universitatea de Stiinte si Tehnologie a Chinei. 

Cei aproape un milion de studenti chinezi care sunt cuprinsi in sistemul de invatamant american, la toate nivelurile, ajung sa fie acceptati datorita efortului depus de firme de consultanta la care acestia apeleaza. Prea putini dintre tinerii chinezi reusesc sa faca singuri curte unei universitati americane si sa fie acceptati datorita efortului personal depus. Dosarele celor care doresc sa studieze in SUA sunt realizate cu scrupulozitate de firme de consultanta care functioneaza legal in China. Pentru serviciile lor, acestea percep intre 20.000 si 50.000 RMB, echivalentul a 3.000-7.500 de dolari americani. Detinute de chinezi care la randul lor au studiat in SUA, aceste firme de consultanta se implica intr-o paleta intreaga de lucruri, de la descoperirea unui program academic care sa corespunda cu cerintele studentului – client, pana la efectiv completarea documentelor online necesare pentru a aplica la o universtate americana, completarea documentelor necesare obtinerii de viza si chiar cumpararea de bilet de avion pana la destinatie. Firmele de succes sunt cele care reusesc sa trimita cat mai multi studenti chinezi in SUA, iar numele lor este cunoscut de clientela interesata.

Schimbul de informatii intre studentii plecati la studii si colegii ramasi in China se face prin Renren (in traducere reteaua din campus), un fel de facebook chinezesc, folosit in special de studentii din universitatile chineze si care numara peste 40 de milioane de utilizatori.

Studentii chinezi nu discuta politica niciodata, nici despre a lor dar nici nu comenteaza chestiuni la ordinea zilei care se intampla in Statele Unite sau aiurea, in lume. Wei –Wei Wang este bursiera Getty, in jurnalism, originara din Taiwan dar care isi desfasoara activitatea la Beijing. In articolele ei a povestit lumii intregi despre o serie de cladiri apartinand unor foste fabrici dezactivate si care, ani la randul au fost folosite, cu acordul autoritatilor, ca spatii – galerii si studio de catre tineri artisti chinezi. In timp zona a devenit cunoscuta sub numele de 798 Art District si un fel de magnet pentru o noua elita, un nucleu al tinerei generatii care insa a fost rapid etichetata de catre aceleasi oficialitati ca fiind „tineri furiosi”. Drept urmare, zona a fost culcata la pamant, distrugandu-se o serie de graffitti si alte forme de arta urbana. Numerosi artisti care au incercat sa-si protejeze operele au fost arestati si sunt in continuare inchisi, chiar si la aceasta ora, pentru nealinierea lor.

China defineste in acelasi timp doua entitati: guvernul si poporul. Suprapunerea nu mai este perfecta.

Ioana MOLDOVAN*
Los Angeles
31 ianuarie 2011
——————————

* Ioana Moldovan este bursier Fulbright la School of Theater din cadrul University of Southern California, Los Angeles. (n.r.)

Beach Books: ‘Out of the Transylvania Night,’ by Aura Imbarus

By Annie Lubinsky

Having emigrated from Romania to the United States to live life to the fullest, Aura Imbarus returned to her native home and family roots when she wrote her memoir, “Out of the Transylvania Night.”

Imbarus, who will be visiting Pages and Barnes & Noble bookstores in Manhattan Beach this week, had originally intended to write a book about the Los Angeles dating scene, but then she received news that her mother had liver cancer and had only months to live.

“I told my publisher, ‘I know I’m under contract, but I can’t deliver the book,’” Imbarus said.

The publisher, who was interested in creating a boutique company that produced memoirs, asked Imbarus to write a few pages describing her last week in Romania.

“How about the last five minutes?” Imbarus quipped at the time.
“I had so many emotions about whether I should leave or not,” she told The Beach Reporter. “I saw my mom’s face and my dad’s face, and my mom was crying, saying ‘Please don’t leave me here.’ She was shaking. Then the plane takes off and I’m sobbing. I relived my childhood in reverse, seeing my parents and grandparents. It was a bubble of time where my whole life passed by.”

“Out of the Transylvania Night” tells the story of the life Imbarus led in Romania and the one she created for herself in the United States. Throughout her life, Imbarus has maintained a powerful connection with her family and a deep understanding of how living in Romania affected her family’s history and her own potential.

“My family was a family of adventurers,” she said. “They owned a carriage business, transporting goods to and from Athens, Transylvania and Vienna. Our family was doing well and had its own coat of arms. We were the fourth family in Transylvania, and my dad grew up with money.”

That ended in 1947, when the communists took away the Imbarus family’s property and carriage business.

“We went from high to poor — we had so much, and they took it away,” Imbarus said.

The communist regime in Romania came to an end on Dec. 21, 1989, when the revolution started. Imbarus knew something had changed profoundly when, during a family shopping excursion, bullets whizzed by her head.

“The president and his wife were shot on national television on December 24,” Imbarus said. “Everyone knew about it, except us in Romania, until we saw the taping of the shooting the day after. We didn’t know if it was the president or one of his five stand-ins.
“The new regime promised transparency, but it never happened. From 1989 to 1996, I was waiting for full transparency.”

Imbarus continued, “I told my parents I wanted the revolution to happen to live a fulfilled life in Romania, but it didn’t happen. It was the wrong system, and no matter how I worked, I could not change it. You want to work, be paid, and enjoy the rewards of a nicely designed life. I felt cheated by the first government, and the second one I felt was not transparent, so I decided I would leave.”

As soon as she arrived in Los Angeles in 1997 with her husband, Michael, Imbarus knew she had come to the place she was meant to live.

“As I child, I’d had a vision of myself living in a place near a coastline with palm trees,” she said. “When I was 14 years old, my aunt passed away and I was told I would get her house. ‘I don’t need her house,’ I said. ‘I am not going to grow old here.’”

Emphasizing her proficiency in foreign languages, Imbarus was soon hired at a hotel. She continued the work on her Ph.D. that she had begun in Romania, and she took classes to earn teaching credentials that would allow her to work as a teacher, a career she loved.

Within seven years, Imbarus and her husband were living the American dream, making good money, buying expensive cars and a beautiful home in Los Angeles.

Imbarus then experienced a series of setbacks. In 2007, her house was broken into, and the heirloom jewelry that had been in her family for generations was stolen. Imbarus and her husband also filed for divorce in 2007. Then in 2008, they lost all of their investments and ending up owing thousands of dollars.

“My marriage ended, my family heirlooms were stolen, and I was broke,” Imbarus said. “It happened so fast. It felt like I was back in 1997, I had to start all over.”

Soon she was dating and writing about her experiences meeting new people — until the news of her mother’s illness sent Imbarus in a new direction.

“The publisher asked me to write about 12 peaks in my life,” Imbarus said. “At that point, I knew my mother had only months to live. I wanted her to read the book, and so I knew it was a race with her time.”

Nine months later, Imbarus gave the story to her mother.

“Before she died, she read the final manuscript and knew that I had signed the contract to have it published,” Imbarus said. Her mother died on the last day of 2008, and the book was published in September of last year.

Imbarus will publish a book on teenagers in the fall of 2011, after 12 years of teaching.

“But there will never be another book like this one. You can only have one memoir,” she said. “Another book will never be of the importance that this one was.”

Meet the author

Pages bookstore will host a reception for Aura Imbarus on Thursday, Feb. 3, at 7 p.m., where she will sign copies of “Out of the Transylvania Night.” Pages is located at 904 Manhattan Ave. in Manhattan Beach. For more information, call (310) 318-0900 or visit http://www.pagesabookstore.com.

On Saturday, Feb. 19, Imbarus will visit the Manhattan Beach Barnes & Noble at 12 p.m. The bookstore is located at 1800 Rosecrans Ave., Bldg. B. For more information, call (310) 725-7025 or visit http://store-locator.barnesandnoble.com/store/2986.

For more information on Imbarus and “Out of the Transylvania Night,” visit http://www.auraimbarus.com.

Local authors can send information about their books to Annie Lubinsky at annie.beachreporter@gmail.comThis e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it

THE BEACH REPORTER

http://www.tbrnews.com

IARNA IN FLORIDA

Pentru ca am vazut de cateva ori cum arata Florida – tinutul cu nume crescut din petalele florilor – in anotimpul de maxima inflorire a naturii si a spiritului de organizare turistica, am vrut sa stim cum arata schimbarea la fata din timpul iernii.  Asa ca am facut o vacanta in anotimpul hibernal, de Sarbatori, in apropiere de parcul Disney World cea mai  populara atractie turistica a Floridei, locul pe unde, cu cativa ani mai inainte, ne rupsesem picioarele de atata alergatura. Si acum  a fost o vacanta frumoasa, chiar daca ”iarna nu-i ca vara“, mai ales ca  nu am avut de suportat neplacerile caldurii si umiditatii din timpul verii.
Florida  nu putea sa fie altfel pentru noi. Aceasta zona a pamantului sarutata de soare in mai toate zilele anului,  atat de frumoasa si atat de intersanata, cu un turism bine organizat, a dat prilejul unei  adevarate explozii de localitati si  constructii noi care au atras  numeroase familii, multe  din Canada si a devenit in scurt timp una din cele mai frecventate destinatii de vacanta  ale americanilor, canadienilor si ale multor turisti de pretutindeni, chiar si in vremea de iarna.
Iti starneste admiratia cand te gandesti ca tot ce s-a construit  a luat fiinta doar de-a lungul secolului 20. Aici totul este nou, chiar si dupa standardele societatii americane, societate de altfel tanara la randul ei, iar turismul functioneaza ca pe roate proaspat unse. E un fapt cunoscut ca americanii stiu sa faca bani, dar este tot atat de adevarat ca pe banii primiti, ei stiu si pot sa iti ofere substantial, incat sa iti creeze starea de bine si sa te declari multumit.
Ne-am incumetat sa petrecem o vacanta in timpul iernii  stiind ca nici in acest anotimp nu ii pier toate frumusetile, dar si dupa felul cum se retrag aici multi seniorii canadieni, refugiindu-se de frigul lungilor  ierni  canadiene.
Frumusetea exuberanta a zilelor de vara acum era inlocuita partial cu cea a bogatiei decorului ornamental care se intrecea pe sine in stralucirea multicolora a luminilor revarsate pe cladiri si gradini, pe oglinzile apelor ce impanzesc terenul si in tot locul unde putea fi agatat un fir de lumina. Pe teme si forme diferite, decorurile si luminile formau un univers spiritual omogen deosebit. Ne lasam furati de magia luminilor, traiaiam o stare de sarbatoare, eram incantati ca puteam vedea cum petrec sarbatorile oamenii din alte parti ale lumii si incercam sa deslusim modul lor de a intelege si a-si trai viata. Si totusi…respiram si aerul prea imbibat de izul afacerilor comerciale, iar registrul starilor sufletesti il traiam altfel decat cel in care am crescut si care azi ne creaza starea inalta, linistita, curata, fericita ca pe vremea copilariei petrecuta in locul-icoana numit cu emotie “acasa”. Bucuria acestor zile pe care o traiam acum se impletea cu amintirea altei vacante asemanatoare petrecuta in Andaluzia Spaniei acum 5 ani, dar si cu retrairile indepartatelor vremuri ale copilariei de care nu ne putem desprinde niciodata. Aici era cu totul o alta lume, e adevarat, frumoasa si interesanta, dar care nu facea parte din fiinta noastra si astfel amintundu-ne ca asa cum este ea ticluita, este o lume imperfecta, chiar daca este cea mai buna dintre toate lumile posibile.
Incantatoare a fost si vremea, fiindca aici a imbracat hainele celor patru anotimpuri intr-o singura zi. Dimineata ne intampina un soare stralucitor cu lumina datatoare de fiori plini de viata, incat ne trezeam cantand si saltand de bucurie venita tiptil nu stiu de pe unde. Ne venea sa ne credem mai frumosi, mai tineri, mai generosi, gata sa dam din prinosul de bunatate numai sa fi fost cine sa-l primeasca si completam tabloul primaverii cu amintirea pastrata in urechi a cantecelor pasaretului chemandu-si perechea. La amiaza era o vara mai domoala. Ca sa nu pierdem “anotimpul” de cateva ore ne-am dus la plaja si ne-am aruncat in bazinul de afara cu apa incalzita. Ne-am rasfatat in nisip si in razele soarelui acum calde, dar prea repede trecatoare.

La plaja in Ajunul Craciunului

Ne-am facut fotografii, fiindca nu e de ici de colo amintirea scaldelor pe malul apelor in anotimpul numit “scurta vara din timpul iernii”. Seara gustam din anotimpul toamnelor tarzii, cu natura adormita. Noaptea, temperatura ne incerca pielea ca o iarna blanda, dar tot cu “naravul” stiut.
Atmosfera linistitoare, o eleganta masina inchiriata, eleganta si confortul apartamentului nostru in care ne-am simtit ca acasa, caci, pe buna dreptate, apartamentul, prin sistemul time-share, era proprietatea noastra pe timpul sederii  acolo, jocurile de minigolf si alte distractii au contribuit ca buna noastra dispozitie sa fie deplina.

Satisfactii deosebite ne-au oferit si vizitele imprejurimilor. In localitatea St. Petersburg am petrecut o zi intreaga atrasi de frumusetea orasului cu aer patriarhal asezat pe malul apelor Golfului Mexic si mandrindu-se ca adaposteste colectia tablourilor lui Salvador Dali, aflata acum intr-o cladire devenita neincapatoare si gata de mutare peste cateva zile intr-o noua si moderna cladire, de trei ori mai incapatoare.
Vechiul muzeu SALVADOR DALI.

I-am dat mai multe tarcoale acestei constructii facuta pe masura artei pe care o adaposteste.

Noul DALI se deschide in ianuarie 11, 2011.

In fata tablourilor am ascultat iarasi uimitoarea poveste a acestei importante colectii, un omagiu, nu doar pentru Dali, dar si pentru familia Morses, care a pus baza acestei colectii. Am scotocit iarasi ideile din tablourile lui Dali, acest artist mereu tanar care in mod repetat s-a reinventat pe sine. Am revazut acele aspecte dense si complexe, cu unghiuri diferite, cu peisajele deformate, ambigui, cu obiectele care curg, sau nelalocul lor, cu formele amenintatoare sau contrastele puternice ale tablourile lui. Ne provocau obsesiile si ciudateniile si ne punea pe ganduri perpetua dorinta de schimbare in confruntarea sa cu aceasta lume. Tipic adolescentin… Asa se explica de ce, revenind la acest muzeu dupa catva ani, tablourile aveau inca multe de spus din bogatia de intelesuri ramasa ca o promisiune pentru mereu “data viitoare”.
In aceasta vacanta, nu noutatile au avut precadere in atractia si satisfactia noastra, ci bucuria redescoperirii si reevaluarii celor vazute in alte dati. Cand te afli la primul contact cu lumea in care ai intrat, traiesti noutatea care te intampina, incerci sa o intuiesti, sa o cuprinzi cu toate simturile, sa o cantaresti, sa-i gasesti un loc in scara valorilor, sa-ti intiparesti ce crezi ca trebuie sa ramana in zestrea memoriei pe viata. Ca si tablourile lui Dali, tablourile de viata care se succedau inaintea ochilor nostri aveau ceva mereu de redescoperit, de contemplat, de pus in alti termeni, de privit din alt unghi. Revenind dupa un timp, imaginile iti par o carte deschisa pe care ai citit-o, dar acum a venit timpul sa observi nuante sau amanunte relevante, sa reevaluezi, sa redescoperi, sa gusti mai pe indelete ce ai ingurgitat inainte la repezeala, sa verifici ce ti-a mai ramas din inregistrarile memoriei afective. “De asta iti amintesti?” era intrebarea cea mai frecventa a acestor zile.
Chiar si drumurile de sosire si plecare au fost intr-un fel o reconstituire. Alergand prin aeroporturi de la un terminal la altul, ne-am lasat furati de frumusetea constructiilor si de buna functionare a serviciilor. Cu 15 ani in urma, primele impresii despre uriasele aeroporturi americane mi-au starnit multa admiratie. Acum, optica era alta. Datorita internetului, am putut sa vad aeroporturi noi in Dubai, China, Japonia si aiurea prin lume, cladiri sau chiar orase construite pe apa, sub apa, in plin desert devenit un rai de frumusete, vapor urias, cat un oras de mare si cate alte minunatii… Pentru acestea s-au folosit tehnici de ultima generatie, s-au investit cutremuratoare sume de bani, facand sa stapaneasca un lux exorbitant, iar serviciile sa se ridice la cea mai inalta clasa posibila. Aeroporturile americane care formasera obiectul deplinei mele admiratii nu cu mult timp inainte, acum palisera. Functionau bine si acum, dar mi se pareau prafuite, modeste si la mare distanta de cele construite recent acolo unde s-au adunat cele mai mari bogatii ale lumii, iar  tennica moderna ne-a creat sentimentul de uluire.
In final, ne-am adunat si noi gandurile, am facut ordine in sentimente si ne-am pregatit de plecare acasa. Ca si in celelalte vacante petrecute in Florida, la plecare am simtit ca s-a cuibarit in noi niste vibratii de frumusete  proprie care  incercau sa ne smulga promisiunea de a reveni. Seductia lor era atat de vie, incat  am simtit ca nu vom putea  rezistenta.
In Toronto  ne-a intampinat albul zapezii prin care intrezaream inocenta copilariei si ne-a indulcit regretul ca am parasit frumusetile Floridei. Poate din cauza ca m-am nascut in toiul iernii, oricat de frumos ar fi in Florida sau in alte locuri pamantene, nu mi-ar place sa lipseasca iarna cu puritatea zapezii din peisajul vietii mele.

Elena Buica

Amintiri, realizari si perspective, la final de 2010, cu Daniel Ganea (Phoenix, Arizona), actor roman la Hollywood

By Alina Ilioi

Te-as ruga sa ne povestesti putin despre copilaria ta.
M-am nascut in anul 1972 la 29 iulie, in orasul Cluj-Napoca. Am copilarit la Cluj si mergeam foarte mult la bunici si la alte rude de la Brasov, mama fiind brasoveanca. Pot sa spun din toata inima ca perioada copilariei si a adolescentei a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, care nu se poate uita niciodata. Si acum viata este destul de frumoasa, dar parca atunci avea o culoare deosebita.

Ai vrea sa ne spui cate ceva si despre familia ta?
Suntem in viata cinci frati, dintre care eu si cel mai mic, impreuna cu parintii, suntem in S. U. A. Sora cea mare locuieste de multa vreme in Austria, celalalt frate este la Londra si mai am unul, care este in Romania. El este cel mai fericit, nu-i prea place strainatatea si, totodata, fiind multumit de toate cadourile trimise de noi, ne transmite mereu ca, pana o tinem asa, treaba e buna…
La Cluj, fiind, la un moment dat, foarte indragostit, m-am casatorit de tanar cu Anita. Suntem casatoriti de 19 ani, ne bucuram de o viata frumoasa impreuna, avem 2 baieti – pe Jacob si pe Joseph. Lui Jacob ii place mult baschetul, joaca in echipa de baschet din orasul in care locuim acum, iar lui Joseph ii place actoria: el ma urmeaza pe mine. Anita lucreaza in domeniul medical.

Cum ai hotarat sa pleci din Romania?
Terminasem scoala la Cluj, si ma apucasem, prin ani ’90 de actorie si model. Imi placea mult arta, eram o fiinta cu adevarat visatoare si foarte romantica. Pentru mine actoria inseamna modul de a ma exprima. Indiferent de natura personajului pe care il am de interpretat, incerc sa caut esentele. Si cele mai bune sunt cele gasite in viata noastra, pentru ca fiecare suntem inzestrati cu bune sau rele.. Nu apucasem sa fac multe in Cluj, deoarece parasisem Romania foarte de tanar, cand aveam doar 20 de ani. Stiam ca plec si nu am sa ma mai intorc, poate, niciodata, altfel decat in vizita. Si asa a fost. Plecasem sa imi implinesc visul. Cum spuneam, eram foarte visator. Iubesc foarte mult Clujul si Tara, si simt ca ma leaga ceva acolo care nu se poate uita niciodata, oriunde as fi pe aceasta planeta. Dar, cum spuneam, a trebuit sa mi implinesc visul, si multumesc lui Dumnezeu care m-a ajutat. Ii sunt foarte recunoscator caci, daca El nu ma ajuta, nu puteam reusi singur, pentru ca nu a fost usor. Si nici chiar acum nu este usor, dimpotriva, este destul de greu. Important este insa, pentru a-ti implini visul, sa-ti placa munca, chiar daca ai de infruntat greutati.

Tii legatura cu cei din Tara?
In ce priveste Tara, ma alatur celor care sunt plecati si spun din toata inima ca sunt gata sa ajut Tara cu orice imi sta in putinta si oricand e nevoie. Chiar fusesem cu sotia anul trecut in vizita prin Tara. Ne am simtit foarte bine, fuseseram invitati la Sighetu Marmatiei, sa asistam la datini, traditii romanesti. Am fost invitat de doamna primar sa ramanem si la spectacolele din sala, sa realizam impreuna un spectacol romano-american, cu traditii romanesti si „tricuri” din Hollywood. Apoi ne-au uimit mult manastirile si traditiile locale. Si mancarea a fost nemaipomenit de buna. Am petrecut extraordinar, am uitat de orice. Imi amintesc mereu de Cimitirul Vesel. A fost superb. Cei cu organizarea au fost foarte primitori, explicandu-ne totul, pana si ce inseamna bataia clopotelor singure, de bunavoie, dupa ce ele sunt oprite total de dansii. (Este putin infricosator… dar e ok). Cei care sunt interesati, vor putea gasi in scurt timp pe youtube, facebook, etc. filmul intitulat „Vizita facuta de Daniel Ganea la Cimitirul Vesel Romania”. Intentionam sa mergem din nou, la anul, in vizita, daca nu ne va sufoca prea tare munca.
La ce ai lucrat in ultimul timp?
Anul acesta am avut privilegiul sa lucrez la mai multe reclame, printari si in cinci filme importante pe care le-a facut Hollywoodul. Ele vor putea fi vizionate in viitorul apropiat la cinematografe sau pe unele site-uri ca: youtube, IMDB, flixter, face book, twitter etc. Se intituleaza: „King’s Man”, eu avand, aici, rolul de mafiot; „Love a la carte”, de producatorul si directorul Tim MC Spaden, eu interpretand rolul Doctorului; „Star Trek”, comedie de Lara Huston, in care am rolul ofiterului Sulu. Alt film se cheama „Everything must go”, regizat de directorul Dan Rush, starul principal fiind Will Ferrell, care la ora actuala este unul dintre cei mai buni actori comedieni ai Hollywoodului. Eu am rolul de vecin al lui. Filmul trebuie sa apara pe marile ecrane de aici si, in difuzare internationala, prin 2011. Apoi, am avut privilegiul de a fi contactat de catre casting directorul din Los Angeles, de la „It’a a Laugh Production”, fiind selectionat pentru a juca in episodul 4, alaturi de tanara adolescenta, iubita de majoritatea: Hannah Montana (Miley Cyrus). A fost o experienta placuta de a lucra (juca) impreuna cu dansa. Este o fata superba. Am avut ocazia sa-l intalnesc si pe tatal ei, Billy Ray Cyrus, si pe bunica ei, la KT LA Studio Hollywood NR. 9 pe set (scena de filmare). Agentia mea si eu, personal, nu solicitaseram niciodata acest rol, pentru ca nu ma gandeam ca mi-ar fi potrivit, din cauza diferentei de varsta etc. Dupa ce mi-am validat acceptul si am fost scrinuit (verificat) a doua oara, in totalitate, pentru rolul respectiv, ma imprietenisem si mai mult cu casting directorul si ma gandisem oarecum sa imi permit sa-l intreb de ce am fost eu distribuit in rolul acesta, pentru ca nu ma asteptam la asa ceva. In Los Angeles, la Hollywood, este foarte mare profesionalism. Directorii sunt foarte ocupati si duri, daca ai spus un cuvant nepotrivit, vorba romanului nostru, ai pus-o de mamaliga cu Hollywoodul. Am stiut asta, dar mi-am zis ca acum e momentul sa-l intreb, daca nu, cred ca am sa plesnesc. M-am gandit ca, daca aflu adevarul, o sa incerc sa intrebuintez metoda aceea si la alte roluri, pentru a le putea lua. Nu aveam de la cine sa aflu, decat de la dansul si numai atunci. Asa am si facut. L-am intrebat, si mi-a raspuns respectuos, zicandu-mi: „Ceea ce ne-a facut sa te sunam pentru rolul acesta si sa il iei dintre sutele de actori care au aplicat pentru acest rol este zambetul real de pe fata ta”. Sunt o fiinta care nu poate sa planga din orice, dar cand am auzit acele cuvinte, mi-au jucat lacrimile in ochi. Si mi-am zis: am mai invatat o lectie si am s-o impartasesc cu oricine voi putea. Toti avem un zambet frumos pe fata noastra, pentru ca asa am fost creati, dar depinde de noi cum il dam si daca vrem sa-l impartasim cu cei din jurul nostru. Trebuie sa ne gandim ca am fost creati si pentru bucuria celor din jurul nostru, nu numai pentru noi insine. Sa nu ne fie greu sa dam un zambet adevarat, acel zambet al tau poate aduce fericire unei inimi posomorate si implinirea zilei cuiva din apropierea ta.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Locuind in una dintre cele mai calde regiuni ale pamantului, Arizona, vara imi place sa-mi petrec timpul langa apa (piscine, Ocean, facand croaziere). La fel, imi place sa admir natura, imi plac drumetiile la munte (Grand Canion, Flagstaff, Sequoia, CA etc.), merg iarna la schi, cu familia. Obisnuiesc sa fac vizite pe la prieteni si rude, frecventez restaurante de seara, cazinouri, particip la jocuri, Disneyland California etc. Si, desigur, merg la Biserica.

Ce hobby-uri ai?
Ascult muzica, dansez, joc fotbal, baschet, biliard, cu prieteni, si copii. Imi place si sa stau sa meditez.

Ce recomandare ai dori sa le faci celor care intentioneaza sa devina actori?
Inainte de a incepe aceasta profesie, sa fie foarte siguri ca aceasta este singura pasiune din viata lor. Este o profesie frumoasa, dar nu poti sa iti permiti sa o inseli, pentru ca risti sa te insele ea pe tine.

Ai un mesaj pentru cititorii nostri?
Le multumesc tuturor pentru interesul de a citi aceste randuri, in special clujenilor mei, si sper sa fi fost de folos. Mi-ar face mare placere, pe viitor, sa ne intalnim personal. Pana atunci, le doresc tuturor mult noroc, sanatate si binecuvantarea lui Dumnezeu sa se reverse peste toti. Si pentru ca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, le urez tuturor „Sarbatori fericite” (Nasterea lui Christos sa ne fie de folos) si traditionalul „LA MULTI ANI!
Cu drag si respect, Daniel Ganea

Servus aus Wien!

Nici nu ne asezam bine in fotoliile de avion si deja ne iau in primire acordurile vesele din mica serenada mozartiana. Ecranele monitoarelor multiplica zambetul irezistibil al lui Nicky Lauda, seful in persoana al companiei cu care zburam, renumitul fost pilot de formula I. Intr-o germana apasata, cu puternic accent austriac, ne sugereaza plin de umor ce sa facem in caz de surprize nedorite. Bineinteles ca nu uita sa recomande, la final, cu mare caldura, „charmanta” sa echipa de insotitori de bord si deliciosul meniu oferit de renumitul restaurant vienez Demel.
Tinerele stewardese, imbracate in rochii moderne din blue jeans, poarta parul prins in coada de cal si sunt foarte discret fardate. Comparate cu cliseul insotitoarelor de bord atat de migalos puse la punct cu care am fost obisnuiti pana acum, „charmantele” par niste liceene sprintene, dintr-o piesa de teatru experimental.
Lista de bucate a furnizorului imperial trezeste nedumerirea vorbitorilor de germana clasica, majoritatea ingredientelor si metodelor de preparare nefiind prezente decat in vocabularul austro-ungar: „mere de pamant” in loc de cartofi, „paradisiace” pe post de tomate, „smantana batuta” ca frisca si „melange” drept cafea cu lapte. De botez n-a scapat nici banala punga pentru rau de aer, numitul „saculet scuipator” in care o mana inspirata a plasat o bombonica Tic-Tac, ca sa merite efortul.
Orasul ne primeste cu frig si cu zapada, dar si cu miresme de iarna, de vin fiert cu scortisoara, de vanilie si ceai cu rom. Radiatoarele duduie de caldura iar mirosul de lemn de prin case aminteste, parca, de vacantele de iarna de prin cabanele montane. Pe strazi, puhoi de lume, din toate partile. Se vorbeste in slovena, slovaca, ceha si maghiara, mult in romaneste si intr-o puzderie de alte limbi pe care nu le-am putut deslusi. Si in austriaca, dar mai rar. Ca un arc peste timp, fosta capitala de imperiu continua sa-si atraga, ca un magnet, „vasalii”. Vin cetateni din toate tarile care inconjoara mica republica alpina.
„Mica, mica, dar ridica!” – iti vine sa exclami a uimire cand vezi cladirile monumentale din centrul orasului cum se intrec in semetie, care mai de care. Atatea palate, catedrale si sedii parca n-am vazut niciunde in Europa, aliniate curat la apel, proaspat renovate, cu fatade perfecte, luminate feeric. Acum, de sarbatori, basoreliefurile, coloanele, cariatidele si portile triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scapat nevatamata de bombardamentele celui de-al doilea Razboi Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii stiu sa valorizeze la justa sa valoare acest cadou facut posteritatii.
Conturul cercurilor concentrice in care a crescut progresiv orasul in decursul secolelor se descifreaza lesne direct de pe harta, ca un pandantiv la inelele din trunchiul unui copac. In jurul ruinelor forului roman Vindobona, se inchide Ringul in care pulseaza inima orasului, culminand cu catedrala – renumitul Stephansdom. In locul zidurilor de aparare, s-a construit artera cu multe benzi de circulatie, pe care se invart necontenit, in cerc, legendarele tramvaie 1 si 2. Te asezi in tramvai si ti se perinda prin fata orasul-muzeu, cu cladirile in stil romanic, baroc, Biedermeier sau Art nouveau. Nu rareori rasare si strania combinatie supranumita glumet „historismus”, stil pe care puristii intr-ale artei il privesc cu sentimente amestecate. Daca vrei mai mult, n-ai decat sa cobori si sa te dedai unei plimbari ghidate pe traseul imperial, evreiesc, culinar, alternativ sau erotic.
„Vienna walks” apare lunar si e gratuit, la fel ca si puhoiul de ziare si reviste doldora de informatii, stivuite in suporturi speciale, prin statiile de autobuz. Imposibil sa le citesti pe toate, de aici si sentimentul ca iar ti-a scapat ceva important si, implicit, dorinta arzatoare de a reveni cat mai curand in orasul care creeaza dependenta.
Dincolo de Ring, se intind Viena medievala si cea moderna incinsa temerar de Gürtel (cordon), zidul fostelor fortificatii de aparare ale cetatii, pe care edilii ingeniosi au preferat sa nu le darame. Asa se face ca metroul circula adesea la inaltime, oferind generos vederi citadine panoramice. Liniile de metrou strabat inelul si cordonul, pornind din centru si continuand catre toate colturile orasului, suprapuse peste pulsul citadin care-si urmeaza cursul pedestru, fara interferente nedorite cu lumea sordida a garilor.
Secanta peste toate, sageata lichida a Dunarii, sau mai bine zis a Dunarilor, caci sunt doua brate regularizate care inchid la mijloc o Donauinsel – paradisul sporturilor in aer liber la umbra skyline-ului UNO-City. La urma urmei, fluviul e cauza si inceputul, „mama” blanda a orasului. Nu pot sa nu zambesc amar la gandul traversarii inot, atat de facile, pe care am intreprins-o in vara trecuta, pe post de copilareasca revansa tarzie, prin albia fluviului care, la Portile de Fier, punea, pana nu de mult, capat atator sperante.
Dar nu numai arhitectura Vienei face sa lase gura apa multor amatori de frumos. Rezonanta muzicala a orasului e la tot pasul: Beethoven, Haydn, Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pandesc ascunsi in detalii, incepand cu afisele concertelor si mergand pana la nume de cladiri, muzee, strazi, piete si statui. Ba, pe unii ii mai intalnesti si-n carne si oase, mai ales pe Mozart, care pare sa aiba program incarcat vanturandu-se pe corsoul vienez – renumita Kärntnerstrasse – si facand deliciul turistilor, nu numai japonezi. In costum cu pantaloni-pana, redingota si pantofi cu catarama, bineinteles cu peruca alba, e oricand gata sa se traga in chip cu strainii incantati de cunostinta.
Ametiti de atata forfota si arhitectura domneasca, ne-am trezit admirand o constructie de sticla si fier forjat, imbinata gratios ca un minicastel in filigran. N-a durat mult pana ne-am lamurit ca aveam in fata o… statie de metrou. Ce-i drept, nu una banala, ci insasi Karlsplatz, continuand secolul de buna functionare. Ca sa ne mai revenim din soc, am intrat in invecinata „Schnitzelhaus”, unde, in loc de hamburgeri la minut, se servesc crocante snitele-instant, in trei variante: maricel, mare-mare, si imens, toate insotite de o salata orientala ca la mama acasa.
La zece metri mai incolo, fara fasoane inutile, se afla intrarea in muzeul altui bun de larg consum: arta. O usa normala, dincolo de care pandeste o betie de mozaicuri multicolore pictate cu pedanterie fotografica, tablouri semnate Gustav Klimt. Vecinatatea dintre arta si cotidian! Era sa zic „sordidul cotidian”, dar sordid nu exista la Viena. Exista cel mult scuril, daca e sa cauti cu lumanarea. Vecinatatea asta, asadar, ne face sa ne credem mai spirituali decat, probabil, suntem, asa ca ne trezim, dupa cinci zile de sejur, molipsiti de la vienezi, valsand rasfatati in plina strada. Sa te mai miri ca vienezii au renume de „inchipuiti” printre conationalii lor?!
Vocea dispecerului din tramvai anunta statiile incarcate de istorie de parca ar cita din ghidul muzeal al orasului: Schloss Schönbrunn, Palais Belvedere, Stephansdom, Rathaus, Volktstheater, Parlament, Hofburg, Votivkirche, Naschmarkt, „atentie, se inchid usile”.
Reteaua mijloacelor de transport in comun e de-a dreptul grandioasa. Nu cunosc oras european cu un sistem atat de bine pus la punct. E, de altfel, lucru stiut ca multi vienezi nu poseda carnet de soferi, pentru ca, pur si simplu, ajung mai usor si mai rapid in orice colt al orasului cu un banal abonament universal pentru toate mijloacele de transport. In cazul nostru, „cartonul-minune” de o saptamana.
Ori de cate ori aud vocea dispecerului anuntand statia „Berggasse”, mi-l inchipui pe doctorul Freud, ascutindu-si meticulos creionul in clinica lui de la parter si asteptand sa-i vina pacientii la interogatoriu. Mi-am propus sa nu cobor la statia asta, cel putin deocamdata…
In cafenelele vieneze, specialitatile de cafea – care niciodata nu se cheama simplu „Kaffee”, ci „Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin insotite de un pahar cu apa proaspata, de la robinet. In renumita apa vieneza se poate intampla sa-ti inghete dintii la toaleta matinala, caci e rece ca gheata. Provine direct dintr-un izvor de mare adancime. Aproape ca arde la atingere, de parca ar zice: „hai, scularea, ca n-avem timp de pierdut!”
Chelnerul imi ia paltonul – „Madam, pe aici va rog” – si-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeratia de Craciun. Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la granita cu Ungaria, pe motiv ca era supraincarcat, cu 600 de calatori. Bineinteles ca nu trebuiau vandute atatea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de colegii din Est, preocupati, dupa modelul post-socialist, sa demonstreze ca nu e vina lor, colegii occidentali s-au concentrat direct pe problema, rezolvand-o. Nasul austriac nu s-a lasat pana n-a dat jos jumatate din calatori – pentru siguranta traficului – iar societatea austriaca de cai ferate a suplimentat prompt ruta, dubland capacitatile. Zis si facut. La intervale de o ora-doua vin trenuri din tarile vecine, pline de proaspeti cetateni europeni dornici sa faca shopping pe Mariahilferstrasse.
Pe Mariahilferstrassse s-a inchis circulatia. Cinci sute de politisti in civil protejeaza discret buzunarele cetatenilor onorabili de degetele celor mai putin onorabili care, la randul lor, au mirosit conjunctura propice, iesind si ei la „cumparaturi” de Anul Nou. Efectul globalizarii.
Imi compar, pe ascuns, mainile si picioarele cu amprenta unei renumite schioare austriece, a carei placa de bronz se aliniaza in varianta locala de „hall of fame” alpin, pe pavajul trotuarului inconfundabilei Maria Hilfer.
Imbujorati, mai comandam un „Punsch” si ne vine greu sa alegem din sortimentul vast: de portocale, fructe de padure, lichior de oua, cu frisca (da, da, „smantana batuta”), visinata, rom etc. Duhuri aburinde urca din cana necontrolat precum duhul din lampa lui Aladin. Cana e decorata cu motive de iarna si avem voie s-o luam cu noi acasa.
Mancam un carnat la botul calului, intr-una din cele cinci piete cu casute din busteni de lemn, rasarite in oras ca niste sate de iarna de pe felicitarile copilariei. Carnatul il primim din mainile unui slovac inimos care isi lauda marfa pe buna dreptate. Carnea proaspata musteste de seva si are gust ca de la porcul de casa sacrificat in ograda bunicilor nostri, acum nu chiar atat de multi ani.
Sa ne miram ca vanzatorul nu e austriac pursange? Ba, bine ca nu: se spune ca un vienez nu e autentic decat atunci cand poate demonstra ca are cel putin o bunica unguroaica, cehoaica sau slovaca. Dovada sta cartea de telefon, care in Viena e plina de nume scrise cu caractere cu diacritice imposibil de pronuntat. Oare porcul din care mancam o fi avut bunici ardeleni?
In curtea castelului Schönbrunn se imbulzesc familii venite sa guste bunatatile de la tarabe sau sa observe animalele din parcul zoologic. Gradina Zoologica intemeiata de Habsburgi seamana mai degraba a parc baroc – o bijuterie cu pavilioane amplasate in forma de stea, in jurul unui minipalat central. Nicidecum nu par a fi grajduri si, in paranteza fie spus, nici nu miros asa. Animalele sunt curate si bine hranite. Multe au pui – semn bun. Perechea de ursuleti polari proaspat nascuti se poate vedea pe ecrane, ursuletii pufosi cuibarindu-se pe langa mama lor. Bineinteles ca au deja nume regale, pe masura: Sissi si Franz, vesnic tineri.
Fetita prietenilor nostri tocmai si-a serbat ziua de nastere la Schönbrunn: copiii erau costumati ca nobilii de la curte, iar sarbatorita era imbracata in costum de Maria Theresa. Muzeul copiilor din incinta Schönbrunnului fabrica zilnic sarje intregi de nobili in miniatura. Noi ne-am multumit cu o plimbare cu caleasca – vestitul „Fiaker” tras de cai lipitani sclipind de curatenie – mijloc de transport frecvent in centrul istoric unde aproape ca nu intalnesti masini.
Fericiti sunt si copiii care vin la primarie sa-i dea o mana de ajutor lui Mos Craciun, confectionand cadouri mai mult sau mai putin comestibile destinate vanzarii in pavilioanele special amenajate din incinta targului de Craciun sau ale centrelor de orfani. „Everyone`s invited!”
Pe strada trece o coloana de Mosi in costum complet, inclusiv barbi. Poarta pancarte pe care sunt scrise revendicari. Sunt in greva. Sa speram ca nu vor lua… barba. Din pacate – sau fericire – lumea nu e in dispozitie razboinica. Se aplauda vesel si se ingana colinde. „Mosul, tot Mos, ce sa-i faci daca trezeste dorinta de armonie? Pace cu noi, pe barba mea!”
Cum adica, s-a terminat vacanta? Pai, ce, e dupa ea?! Stai putin, nu se poate. Abia am venit! Cum ramane cu roata mare din cel mai renumit parc de distractii, Praterul, cu plimbarea prin gradina cu statuia aurita a lui Mozart cantand la vioara – da, da, cea de pe cartile postale! – cu monumentele lui Beethoven, Schubert, Brahms, Strauss, Schoenberg, Stolz si Mozart din cimitirul central, cu birtul grecesc, ale carui bolti gazduiesc semnaturile acelorasi ilustri musterii care acum se odihnesc in cimitirul de la punctul anterior? Cum ramane cu localurile rustice din Grinzing, unde chelneritele imbracate in costume tiroleze servesc numai vinul casei de anul acesta, Heuriger? In localurile de acest tip, berea este interzisa. Vinurile vin asezonate cu de-ale porcului, aliniate pe funduri de lemn, in acompaniamentul lautarilor infocati, obsedati de ceardasul unguresc.
Cui lasam cladirile concepute de genialul Hundertwasser, unde nu sunt doua linii paralele, nici doua ferestre la fel si totul pare sa curga in volute moi, dar, in ciuda legilor fizicii, nu se surpa? Unde lasi Triunghiul Bermudelor, loc nu tocmai clar delimitat in spatiu, unde in fiecare noapte se deschide cate un local nou? Dar nimeni nu stie exact care si unde e, zona e intesata de tineret vesnic pus pe sotii, unde, daca te pierzi, nu mai apari inainte de rasarit, „imbogatit” sau „falimentat” cu o duzina de noi prieteni. Ce facem cu nevinovatul Áugustin (cu accent pe a), personajul preferat al vienezilor, cetatean cu domiciliu aproximativ undeva, prin evul mediu, cu halba de bere lipita de mana, care a salvat orasul de epidemia de holera demonstrand pe exemplu propriu ca un corp imbibat cu usturoi e, practic, invincibil?!
Da, da, inteleg ca avionul nu asteapta, asa ca pasim pragul serii – seara dinainte de repatriere, ca de ramas bun, intr-una din cele cinci berarii ale orasului, care inca mai produc, prin traditie, propria lor bere. Ciocnim o halba pentru grabnica revedere. Cele doua cazane de cupru sclipesc lustruite perfect iar berea proaspata, cu mai putin alcool decat cea imbuteliata in sticle, arunca bule de aer sifonate in cerul gurii. Explozia de arome aminteste de gustul studentiei. Comandam „o coasta” si stim ce facem. In calitate de cunoscatori, ne trezim cu o claviatura intreaga de „spare ribs”, fripta cu acuratete intr-un sos care ne face sa ne lingem pe degete. Portia noastra e trecuta drept „gustare” in meniu; comesenilor „seriosi” li se recomanda versiunea „doua coaste”, adica o completa cutie toracica.
Intorc cartonul rotund, care tine loc de suport pentru halba de bere („biscuitele”) si tanarul vietnamez care face oficiile de chelner imi face semn ca a inteles mesajul. Pe dosul cartonului sta scrisa poezioara: „De-ti intorc cartonu-asa, / Inc-o bere as mai vrea”.
Intre timp, isi face de lucru la cazane un tanar blond cu parul prins la spate si cu obrajii rumeni, clasica fizionomie a monitorilor de schi din Landul Steiermark. Cu o lopata demna de un miner, rastoarna fiertura de cereale din cazane si pregateste o sarja noua. „Cat timp dureaza un ciclu de fabricat bere?” – il intreb eu, curioasa. „Opt ore de fierbere si cinci saptamani de odihna” – vine raspunsul lui de cunoscator.
Direct proportional cu procedeul de fabricat berea creste si respectul meu pentru lichidul auriu din paharul aburit. Intrebarea despre frecventa cu care deserveste cazanele se soldeaza, din pacate, cu un raspuns diplomatic: „Nu pot decat sa spun ca am o norma de lucru extrem de obositoare, care ma tine in priza continua. Daca ti-as spune ce capacitate au cazanele, ai putea calcula consumul total, iar seful nostru s-ar supara pe mine”. Aha! Priceput, mestere, asa, in ceata, cum ma situez acum, nu-mi ramane decat sa constat toastand: „Prost!”, in traducere libera echivalentul german pentru romanescul „Noroc”, care sper sa nu se aplice mot-à-mot in cazul de fata.
O ultima seara in cercul prietenilor dragi, rasfatati de o bunica medieseanca, care ne imbie cu ciorba de potroace si cu varza cu costita afumata de-ti lasa gura apa. Nu-i de mirare ca banatenii si ardelenii cu locuri de munca in Austria fac saptamanal naveta acasa: Orient Expresul si-a schimbat doar numele, dar si-a dublat viteza, facand opt ore, de la usa, la usa. Europa e dodoloata!
La Naschmarkt, renumita piata vieneza, despre care se spune ca are absolut totul, ma asalteaza un miros suspect de putina cu varza murata. Manata de nostalgia sarmalelor, cer cu demnitate, in cea mai pura germana care mi-e proprie, o unitate din respectiva. Vanzatorul – un sarb – ma intreaba respectuos in cea mai curata romana posibila: „doriti cu moare la punga sau o lasam la casoleta pentru sarmale de Craciun?”… Sa mai zica cineva ca nu sta scris pe fruntea noastra ce hram purtam! Cine-a zis ca nu suntem internationali?
In avion, odata ajunsi la Palma de Mallorca, ascultam la casti Billy Joel. Se spune despre el ca in fiecare an de sarbatori isi viziteaza mama in Austria, dar nimeni nu stie cine e mama lui. Ne pune pe jar cu cantecul lui penetrant: „Vienna waits for you”.
Parca ne-a citit gandurile. Curata vrajitorie!

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, decembrie 2007

PELERINAJ IN TARA SFANTA

Se facea incet dimineata – dimineata devreme – cand aeronava de Tel Aviv a companiei Airling Bruxelles a aterizat cu bine pe aeroportul bruxeleez Zaventem. Cei 48 de calatori participanti la pelerinajul in tara Sfanta pe care l-am numit «Pe urmele Mantuitorului»  ne-am mai strans odata mainile, ne-am imbratisat, ne-am facut urari si am rostit binecuvantari… Evident ca mai intai si mai intai I-am multumit lui Dumnezeu pentru felul minunat in care ne-a ocrotit si ne-a calauzit, dar si unii altora pentru colegialitate si gentilete si toti impreuna celor care ne-au inlesnit acest pelerinaj minunat, fratilor Dorin Albut, Cotta Dumitru, Coman Stefan  – promotorii excursiei.

Aveam sa constatam ca pentru multi dintre noi timpul asteptarii a mai durat minute bune deoarece ora sosirii asa cum era marcata in documentele oficiale nu insemna minutul aterizarii, ci iesirea din aeroport dupa incheierea formalitatilor vamale. Cei care ne-au intampinat erau deci in intarziere, timp suficient pentru subsemnatul  de a da contur gandurilor de fata, asa cum a fost dorinta mai tuturor celor din grup.

Prin urmare in randurile ce urmeaza voi deschide, concluzionand oarecum, o serie mai larga de imagini si amintiri ale participantilor, pe care le vom gazdui pe portalul bisericii, precum si pe cel de misiune, in masura in care oricine dintre pelerinii la locurile «istoriei biblice si cele pe unde a umblat Mantuitorul» vor dori sa  impartaseasca si altora gandurile si sentimentele pe care le-au  avut.

Lucrul care este limpede pentru toti, anume acela ca nici macar o clipa, vreunul dintre participanti nu a exprimat regrete pentru calatoria in care s-a angajat, desi bugetul total alocat pentru o persoana a fost in medie cam 1500 de euro.

Iata si alte constatari :
–  Varsta pariticipantilor incepe de la peste 20 de ani, doar patru persoane, depasind 50 de ani. in alte grupuri am vazut si persoane de peste 70 de ani. Totusi programul excursiei a fost aglomerat, iar in primele zile, chiar foarte obositor; cei care ar fi dorit sa aduca cu ei  si copiii sau persoane bolnave au procedat intelept atunci cand au renuntat la aceasta.
–  Ghizii nostri au fost oameni cu multa experienta si cu vaste cunostinte economice, geografice, istorice, biblice.  Doamna Gabriela Badour si domnul Cornel Romano ne-au uimit prin modul in care au stiut sa prezinte istoria si importanta locurilor vizitate prin prisma textelor biblice, a descoperirilor arheologice si a culturii, a traditiei si moralitatii locuitorilor din aceste tinuturi. Tot de la ei am inceput sa descifram oarecum si taina  „dezradacinarii in pace”, lucru care avea sa ne fie confirmat si de catre ceilalti romani intalniti in tara Sfanta, mai ales la Biserica Penticostala Romana din Ierusalim, unde am participat impreuna la serviciul divin si am praznuit Cina Domnului. Spalarea picioarelor am facut-o in aceeasi zi in Raul Iordan. A fost poate cea mai frumoasa amintire, au fost cele mai emotionante stari sufletesti pentru multi dintre noi.
–  Romanii traitori in Ierusalim sau in oricare alt loc pe «pamantul fagaduintei» sunt multumiti si fericiti. De Romania ii leaga dorul si amintirile cu prieteni si colegi si rudenii si concetateni, iar aici sunt cetateni loiali ai Statului Israel si chiar patrioti in sensul bun al cuvantului. Prin grija lor si a celor doi soferi palestinieni crestini catolici Kemal si Ahmed, nici macar o clipa, vreunul dintre noi nu s-a simtit in pericol, nimeni nu s-a pierdut de grup, nu au fost bagaje pierdute, nu am fost furati. Tracasarile comerciantilor stradali si micile lor jonglerii le-am trecut la capitolul amintiri.
Trimitem un gand bun  de acasa fostilor nostri companioni pe care ii recomandam cu caldura oricaror pelerini romani in Israel.
– Personalul de la bordul avioanelor, cat si cel din aeroporturi, mai ales controlorii de bagaje au fost amabili si fermi si extraordinar de atenti. Exista reguli foarte stricte pe care suntem fericiti ca le-am putut respecta; nu avem nici o pierdere, nici o plangere.  in fapt am simtit si aici mana calauzitoare a Domnului Dumnezeului lui Israel care a facut Cerurile si Pamantul si care ne-a mantuit prin Domnul nostru Isus Hristos pe ale carui urme pamantesti, fericiti am pasit.
– in Israel nu mergi ca sa faci cumparaturi, preturile de acolo nu sunt prietenoase…  Trebuie sa fii instruit in oarecare masura ca sa poti face diferenta intre arta si kitcsh, intre obiecte manufacturate si tinichele, ori cartoane de serie. Atat in Israelul propriu zis, cat si in teritoriile administrate de „autoritatea palestiniana”,  turismul si comertul legat de el este principala sursa de venit la bugetul tarii, asa ca este intelept sa fii cumpatat. Sper ca acest aspect sa-l putem ilustra si mai convingator prin comentariile la albumul foto pe care il vom posta curand, fie pe www.elim-bruxelles.org, fie pe netlog, grupul Fratii de la Elim – http://ro.netlog.com/groups/finici
– Limba „ivrit”  si moneda  „shekel”,  cele care sunt stapane in Israel ne-au ramas improprii, asa cum poate li se va intampla cam tuturor pelerinilor romani, motiv pentru care limba engleza si dolarul american ar fi oricaruia un ajutor pretios. Rar de tot intalnesti pe cineva care vorbeste franceza, poate in aceeasi masura in care intalnesti un vorbitor de limba romana, iar pentru cumparaturi in multe locuri si chiar in unele pravalii un dolar are aceeasi valoare cu un euro. Cursul de schimb de la fata locului, iarasi nu este prietenos cu turistii. Nu te supara pe mine, dragule, ca insist asupra acestor amanunte, ca nicaieri in lume daca te-ai duce nu ai comite o mai mare impolitete decat sa te intorci din tara Sfanta fara cate un mic suvenir pentru fiecare din
cei dragi ai tai.
– Nu este asta ultima referinta, sper din suflet sa revenim cu alte si alte lucruri  interesante si adevarate, dar tin sa subliniez apasat ca daca in pravalii este omniprezent kitsch-ul si se umfla pretul, apoi, prin contrast, in toate  „locurile sfinte”, adica in cele cu rezonanta biblica si in biserici, pe langa faptul ca nicaieri nu ni s-a cerut taxa suplimentara, nu erau nici cersetori gramada, nici nu ti se prezinta figuri de ceara si arhitectura de spoiala. Arheologii si restauratorii au cautat cu sarg; au scos de sub daramaturi si au reconstituit spre prezentare publicului doar acele obiecte care prezinta caracteristici autentice. Ele sunt dovezi de netagaduit ca textele biblice, atat din Vechiul, cat si din Noul Testament, sunt adevarate si sfinte.
Calitatea de  «Pelerin in tara Sfanta» pentru care am primit si diploma, poate fi  –  si sunt incredintat ca asa se intampla – un imbold puternic pentru ca credinta noastra sa mearga crescand.  Doamne ajuta, Doamne da izbanda – AMIN
– va urma –    Zaharia BONTE, Belgia
PELERINAJ iN tARA SFaNTa 2
Israelul este o tara de aproape 12 ori mai mica decat Romania, dar are o populatie numai de circa trei ori mai putina, adica la  cei 20 mii km patrati numara cam 7,5 milioane de locuitori. O tara in plin avant economic ar spune un analist sau comentator; o minune a lui Dumnezeu in vremea noastra va spune orice credincios care a vazut Israelul sau „doar a auzit si a crezut” despre transformarile ce s-au petrecut in vremea noastra, sub ochii nostri, in fasia ingusta de pamant arid dintre Marea Mediterana, Marea Rosie si Marea Moarta.

Daca luam in considerare ca cea mai mare parte a suprafetei tarii este un pustiu si ca abia in partea de Nord si in apropiere de mare exista suprafete  mici de teren fertil, atunci cum sa nu te miri, dragule,  ca aici in Israel, ’tara fara apa’ se practica una dintre cele mai avansate agriculturi din lume ? Am zis tara fara apa, deoarece este stiut faptul ca in tara Sfanta vara, care este lunga si torida, inseamna anotimpul in care nu ploua deloc. Excursia noastra a coincis cu sfarsitul verii si ploile erau asteptate, ba chiar am retinut ca erau in intarziere; cum asteptat era si frigul in Romania, dar temperaturile au urcat in fiecare zi spre 30 de grade si niciun nor nu ne-a zambit de pe cerul Pamantului Fagaduintei. Rezervoarele naturale de apa sunt putine si limitate: se face irigatie din Raul Iordan care este aproape secat si din Marea Galileii, in fapt un lac de apa dulce, dar care in ultimii ani a  pierdut mai multi metri din adancime si este in pericol real de a seca ! Desalinizarea apei din Mediterana este inca la inceput.

Sectoarele in care Israelul exceleaza; si in unele detine chiar suprematia mondiala, sunt: turismul, prelucrarea si comercializarea diamantelor, industria electronica, echipamentele de comanda si protectie pentru avioane militare si civile, sisteme moderne de irigatii, industria medicamentelor, agricultura.

Primul lucru pe care l-am inteles mai bine din ceea ce am vazut si auzit a avut multe valente:
– Pamantul pe care l-a ales Dumnezeu pentru urmasii lui Iacov, si daca luam ca exemplu „sesul Iordanului”, dupa o expresie biblica, el  nu este in nici un fel deasupra sau macar comparabil cu ceea ce au tarile lumii, cu manoasele campii ale Europei, ale Eufratului, Amazonului, a Nilului, cu Campia Romana, cu Marea Campie Rusa…  si totusi Israelul este unul dintre cei mai mari exportatori de produse agricole din lume.
Cu ceva timp in urma, traversand Germania, faceam constatarea ca primul lucru pe care l-a daruit Dumnezeu omului este Pamantul pe care l-a asezat, pe care umbla, tarina pe care o locuieste si din care sa-si scoata hrana. incaodata mi-a rasunat in toata fiinta – vazand livezile si serele si solariile din Israel  la confluenta cu pustia – gandul acela care ma urmareste de cand am strabatut in toiul verii pamantul tarii mele si peste tot ma intampina parloaga de campie, pamantul fertil nearat, nesemanat, ciulinii si palamida, acolo unde se cuvenea sa se legene in vant lanuri nesfarsite de grau. Gandul este ca blestemul pamantului nelucrat imi pare incomensurabil.
– Un alt dar de mare pret pe care Domnul Dumnezeu l-a daruit omului este harnicia insotita de rabdare si priceperea sau stiinta lucrului bine facut. De ce oare ni s-a inoculat noua ideea ca evreii ar fi un popor de comercianti si de savanti ? Ca munca fizica le-ar fi o povara… ? Nu numai ca nu mai cred asta, ci chiar spun oricui: mergeti si vedeti !
– Cuvintele Mantuitorului rostite despre Ierusalim – casa lasata pustie – au ramas in picioare pana in ziua de astazi. Cu cei circa 700 de mii de locuitori, Ierusalimul este un oras nu doar asemeni oricaruia din lumea asta, ci – lucru care se vede limpede la tot pasul –  el este la propriu „calcat in picioare de neamuri” asa cum glasuieste Scriptura.
Considerat oras sfant de catre iudei, musulmani si crestini, Ierusalimul dupa distrugerea lui de catre armatele romane in anul 70 d. H. nu a mai devenit nici macar o singura data in istoria sa post distrugere, cel putin principalul oras al tarii, de unde sa rivalizeze cu marile metropole ale lumii ? Astazi Tel Aviv, Haiffa, Iaffo, Eilat, Tiberias… sunt centre economice si comerciale infloritoare, in timp ce Ierusalimul gazduieste majoritatea marturiilor biblice si a vestigiilor crestine.

in Israel se spune ca inchinarea se aduce la Ierusalim, banii se castiga la Haifa si se cheltuiesc la Tel Aviv. De altfel cuvantul „pustiu” devine familiar in Israel in foarte multe situatii : strabatand Pustia Iudeii, traversand Desertul Galileii, cercetand atent Ierusalimul, dar mai ales – lucru care doare nespus de mult – vizitand „locurile sfinte din cetatea preaiubita”, bisericile crestine atat de vestite cu peretii lor scorojiti, cu zidurile in paragina si cu afluenta de vizitatori-pelerini in dezordine.
– Am intrat in Ierusalim pe Poarta Damascului, iar privelistea ce ne-a intampinat era de bazar oriental vechi de secole. Iata doua lucruri pe care le retin pentru moment din Ierusalim, adica trei:

1. Cladirile guvernamentale, neimpozante si chiar Knesseth-ul,  guvernul lor, au un statut mai aparte, Israelul avand unele probleme in legatura cu orasul capitala, care se imparte intre Ierusalim si Tel Aviv, fenomen intalnit si in alte parti si vremi. Faptul nu-i impiedica insa, asemeni Guvernului Romaniei, sa administreze vreo 30 de ministere; mai mult decat dublul necesar,  asa cum au dovedit mai toate tarile civilizate si cu politica stabila.
2. Nu cred ca poate fi vorba de metrou in Ierusalim, dar macar tramvai se impune in oricare aglomeratie urbana, aici cu atat mai mult cu cat caldura mare in mai tot timpul anului este un factor care ingreuiaza deplasarile. Ei bine, o companie europeana de mare prestigiu le tot construieste de peste zece ani o linie de tramvai care inca asteapta sa intre in functiune, precum la noi autostrada.
3. Din tot ce ne-a prezentat ghidul nostru la intalnirea cu pamantul tarii Sfinte, am retinut ca cel mai important edificiu laic din Ierusalim este Universitatea Ebraica si mai les Facultatea de medicina din cadrul ei. Absolventii de aici sunt printre cei mai bine pregatiti si mai cautati din toata lumea. Alaturi de industria farmaceutica, unde Israelul detine suprematia mondiala stiinta tamaduirii boalelor este in Israel la cote inalte.
si are Israelul de astazi nevoie de multe doctorii petru trup si pentru suflet, pentru ei si pentru neamurile care locuiesc, traiesc si muncesc impreuna cu ei, cam 30 la suta din populatia tarii.

Pentru scurta vreme am fost si noi printre ei, ne-am bucurat de ceea ce in ciuda a tot ce se vede si se pare ca ar lipsi, la ei exista din belsug: fagaduinta Dumnezeului Celui Viu, Dumnezeul lui Avraam Isaac si Iacov, El, cel care da binecuvantari. si in Israelul de astazi Binecuvantarile lui Dumnezeu se vad si se simt, chiar sub blestemul prin care inca sunt nevoiti sa-si astepte nadejdea.
in Cartea Genesei c 43 v 11 Iacov le spune fiilor lui: „Duceti omului aceluia putin leac alinator, smirna, mirodenii, fisticuri, migdale…”   Oare ne va fi ingaduit sa vorbim si despre lucrurile pe care le-am adus noi ca dar din tara lui Israel ? Primul si cel mai folositor castig este, evident, martuia a ce am vazut  si invatat de la ei. Ierusalimul asa cum l-am gasit, asa cum este el astazi imi pare dovada cea mai demna de crezare ca tot ce a spus Mantuitorul despre ce a fost, ce va fi si ce vom fi, este adevarat. Vom reveni in episoadele urmatoare in Ierusalim, la locurile sfinte, la locurile de pelerinaj si inchinare.

Ordinea prezentarii a fost preluata de la ghidul nostru pentru Ierusalim si tara Sfanta, domnul Cornel R, fericit participant la reconstructia  Israelului, tara care uimeste lumea. Membru intr-unul din cele mai faimoase kibutz-uri de langa Marea Galileii, dumnealui ne-a prezentat mai intai  starea natiunii pe plan economic, politic, social, cultural.  Viata religioasa si istoria biblica, teme cu care vom continua in episoadele urmatoare, au fost cu mult mai atragatoare si mai folositoare pentru noi, motiv pentru care ma rog Domnului si ii astept pe fratii pelerini sa-si alature marturiile lor, ca sa impartasim cititorului iubitor de adevar si de taine dumnezeesti, cat mai mult din comoara de intelepciune si lectia de vietuire crestina de care am avut parte.

Pana atunci „Rugati-va pentru Pacea Ierusalimului !” (Ps. 122. v 6)  Cei ce-l iubesc sa se bucure de odihna; chiar daca Ierusalimul pamantesc este inca in asteptare… Unii il asteapta pe Mesia, altii asteapta dezrobirea.
Noi de asemenea asteptam Ierusalimul Ceresc. Vezi Apocalipsa 21. 2
Bonte Zaharia,   Belgia, 16 nov 2010    – va urma –

PELERINAJ IN TARA SFANTA
BETLEEMUL IUDEII
„si tu Betleeme, Efrata,
Zaharia BONTE

Targul de Craciun din Belgia

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Targul organizat de Craciun in Liege isi aprinde luminile, integrandu-se in familia pietelor europene de Craciun de douazeci si patru de ani.
Este nu numai cel mai mare sat al Craciunului din Belgia, dar si cel mai vechi. Pastrand cu fidelitate traditia germanica a targurilor de Craciun, cel din Liege reaprinde in inima orasului vraja sarbatorilor de iarna. De-a lungul acestor ani, evenimentul si-a format un obicei si atrage peste un milion si jumatate de oameni, numarul vizitatorilor straini fiind in permanenta crestere.

Incepand cu editia din 2010, satucul face parte dintr-un proiect special de iluminat, pentru a spori magia sarbatorilor si puterea lor de a seduce. Pentru prima data, 55 de globuri luminoase vor fi agatate in copacii din Piata din Liege, care vor fi acoperiti si cu zapada artificiala, iar pomul de Craciun va fi imbracat in 10.000 de leduri de putere mica. Gardurile amenajate vor servi drept suport expozitiilor din piata.

Aviz colectionarilor! De Craciun, targul va inaugura un oficiu postal si un timbru special al satucului. Biroul postal va functiona cu scopul de a expedia zi de zi felicitarile celor care vor participa la targ. Felicitarile vizitatorilor vor purta o stampila speciala si un timbru reprezentativ. De asemenea, o noutate a targului o va constitui cana satucului, care va purta imaginea sarbatorii, este dedicata fiecarei persoane pentru vinul fiert de la cabane sau ca un obiect de colectie printre suvenire.

Adevarate opere de arta sunt globurile de Craciun realizate de maesterii artizani autentici. Acestea sunt facute din sticla si pictate de mana, infatisand personaje din folclorul local. Colectia globurilor din targ este in crestere pentru impodobirea bradutilor din acest an.
Doua terase vor permite clientilor sa se bucure de diversele specialitati in timp ce pot admira panorama satucului si a cladirilor istorice care il inconjoara. „Saloon du Village” ne propune o ambianta din sudul Statelor Unite ale Americii- “Route 66” cu o atmosfera muzicala adecvata si un meniu pe masura, precum chili con carne sau spare ribs, in timp ce „Saumon Ivre” vine cu produse de mare – somon, stridii, fructe de mare, care ii vor incanta regeste si pe cei mai fini gurmanzi.

In Piata va fi ridicata o partie inalta de 10 metri pentru cei pasionati de sanius.
Deschiderea targului de Craciun va avea loc vineri, 26 noiembie si va functiona pana pe 30 decembrie, iar pe 27 noiembrie 2010 va avea loc inaugurarea acestuia in prezenta autoritatilor. Un spectacol muzical va fi sustinut de cantareata Marka si a unei mini-formatii.
Sursa: http://www.villagedenoel.be

Cetatea Alba Iulia – Traseul Celor Trei Fortificatii

Situat in inima Ardealului, in zona de contact a Podisului Transilvaniei cu Muntii Apuseni (Masivul Trascaului), pe cursul mijlociu al raului Mures, municipiul Alba Iulia poarta in mod simbolic titlul de Capitala de Suflet a Neamului Romanesc. Acest statut i-a fost confirmat la 15 octombrie 1922, cand la Alba Iulia a avut loc, la Catedrala Reintregirii, ceremonia oficiala de incoronare a regelui Ferdinand I si a reginei Maria, ca regi ai tuturor romanilor din provincile istorice unite. Statul roman a acordat Alba Iuliei in mod oficial prin Hotararea nr. 26 din 30 noiembrie 1994 titlul de Cetate-Simbol A Marii Uniri a Romanilor.calaretii ies din cetate
garda cetatii alba iulia

Numeroase izvoare atesta, inainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existenta pe acest teritoriu si in imprejurimile lui imediate, a unor asezari preistorice datand din mileniul al V-lea i.C.; in partea de nord a orasului s-a descoperit o importanta asezare neolitica (5000-1900 i.C.), care a fost locuita de triburi de pastori si agricultori. in numeroase puncte de pe teritoriul orasului – La vii, Platoul romanilor, Castrul Roman, Teleac – au fost scoase la iveala obiecte din epoca fierului si epoca bronzului (1700-1000 i.C.).
Istoria Cetatii Apulum incepe cu 2000 de ani in urma, inainte de cucerirea romana, cand in apropierea actualului oras exista localitatea dacica Apoulon, important centru fortificat mentionat pe hartile vremii. Dupa cucerirea Daciei de catre Traian, orasul s-a numit Apulum, iar fortificatia dacica preexistenta a fost extinsa prin efortul soldatilor Legiunii a XIII-a Gemina stationata aici. Ruinele zidului dacic si al impresionantei porti sunt foarte bine conservate si pot fi vizitate in “Traseul celor trei fortificatii” din cartierul Cetate

In evul mediu orasul apare din nou atestat in anul 1199, de aceasta data sub numele de Alba Iulia (Cetatea Alba a lui Gyula), centru al administratiei Regatul Ungariei din Transilvania, colonizat cu sasi si devenit resedinta a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitala a Pricipatului Transilvaniei. Denumirea latina a orasului a fost tradusa in documentele medievale redactate in limba slavona drept Balgrad (Cetatea Alba). in Catedrala Romano-Catolica din Alba Iulia isi doarme somnul de veacuri Principele Iancu de Hunedoara.

Mihai Viteazu si-a facut intrarea triumfatoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortaretei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitala vremelnica a tuturor romanilor. Numele orasului a fost asociat ulterior cu dezideratul de unitate a romanilor, desavarsita la 1 decembrie 1918, prin decizia Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia.

In anul 1933 orasul nord-italian Alessandria a donat orasului Alba Iulia o copie a “Statuii Lupoaicei” (Lupa Capitolina), ca semn al mostenirii culturale latine comune. La data de 13.04.2007 a avut loc inaugurarea oficiala a „Pietei Allessandria” in Alba Iulia, in care este amplasata statuia „Lupa Capitolina”, ca simbol al infratirii dintre Alba Iulia si Alessandria.
Recent, cetatea Alba Iulia a fost desemnata ca una dintre cele 7 Minuni ale Romaniei, in urma unei campanii mass-media desfasurata in 2007. La 29 mai 2009, Alba Iulia a intrat in Guiness Book, prin evenimentul denumit “marea imbratisare” a fortificatiei Vauban, la care au participat 9.758 de oameni, printre care si presedintele Romaniei Traian Basescu, acesta fiind inregistrat oficial cu numele si datele de contact pe listele transmise spre Guiness Book.

Incepand din vara anului 2007, Alba Iulia are o garda calare a cetatii medievale. Dupa multe cautari si negocieri, Primaria Municipiului Alba Iulia a reusit sa achizitioneze citiva cai, pentru inzestrarea unei mici armate simbolice.  incercind sa readuca in cetatea istorica aerul epocii din care dateaza zidurile Cetatii Alba Iulia, administratia locala s-a zbatut pentru a forma si inzestra aceasta mica unitate de garda. Investitorii privati care administreaza zonele istorice au reusit, alaturi de primarie, sa creeze un peisaj si un spectacol unic la Alba Iulia – Traseul Celor Trei Fortificatii. S-au deschis un pub, o crama si un restaurant in interiorul zidurilor cetatii Vauban. Vechiul Palat Princiar gazduieste Muzeul de Istorie. in imediata vecinatate se afla Sala Unirii care gazduieste documente legate de evenimentele de la 1 Decembrie 1918.

Pe Platoul Romanilor se afla biserica de lemn in care a intrat Mihai Viteazul si statuia ecvestra a domnitorului. Deasupra portii a III-a a cetatii este celula in care au fost inchisi Horea, Closca si Crisan, iar in apropiere, obeliscul dedicat acestora si monumentul de la Dealul Furcilor, ridicat pe locul in care au fost sacrificati acesti eroi ai neamului romanesc.
intre poarta a III-a si a IV-a a cetatii, se afla Catedrala Romano Catolica, monument in stil gotic ce dateaza de la 1234 si in care este inmormantat Iancu de Hunedoara. Pe Platoul Romanilor se afla Catedrala Reantregirii Neamului, in care au fost incoronati primii regi ai Romaniei, Palatul Apor si Biblioteca Batthyaneum. portile fortificatiei vauban de la alba iuliaBiblioteca Batthyaneum, infiintata de episcopul Ignat Batthyani, a fost instalata intr-o cladire ce apartinea unei manastiri. in fondul bibliotecii se afla peste 50.000 de carti, 19.000 documente si 1665 de manuscrise rare, printre care o parte din vestitul Codex Aureus, scris cu aur pe pergament, in secolul al VIII-lea si 609 incunabule  dintre care mentionez Hervidum epistolarum (tiparit la Milano in 1494) si Cosmografia lui Ptolemeu(tiparita 1482). in cladirea bibliotecii Batthyaneum a fost instalat primul observator astronomic modern din Romania, in anul 1779 inzestrat cu cele mai performante aparate din acea epoca.

Obiectiv turistic unic in Europa, “TRASEUL CELOR TREI FORTIFICAtII” ofera vizitatorilor posibilitatea de a calatori in timp de-a lungul a doua milenii de istorie, printre vestigiile a trei fortificatii, din trei epoci diferite, construite succesiv pe aceeasi locatie, fiecare noua cetate incluzand-o pe cea veche: Castrul Roman Apulum (106 d.Ch.), Cetatea Medievala Balgrad (sec. XVI-XVII) si Cetatea Alba Carolina, fortificatie de tip Vauban (sec.XVIII). Garda patruleaza zilnic prin cetate in sunet de potcoave. Scopul in care a fost creata mica armata este in primul rand unul istoric si turistic.
Informatii suplimentare despre Traseul Celor Trei Fortificatii sunt disponibile pe site-ul primariei Alba Iulia la adresa:

http://www.apulum.ro/ro/traseu0.htm

Simona Botezan
Ashburn Virginia

The Final Judgment, from Myth to Reality!

Now you will gain a new perspective regarding  The Final Judgment

Interview conducted by Mircea Alb – 1997

Lia Rusu

Graphics and Romanian text editing – Mircea Alb – 2010
E-mail : a.mircea@yahoo.com
Translated from Romanian
Copyright © 2010. All rights reserved.

Introduction

My name is Lia Rusu and I was born in 1947 in Oradea, Romania. I am a professional artist and former visual arts instructor at the College of Fine Arts, University of Oradea. The following testimony describes an unusual experience that I had in the summer of 1993 regarding the Final Judgment mentioned in the Bible.

The Beginning of the Experience

I became a Christian around the age of 24. Early in my faith, while reading the Bible, I became very impressed by the passages that mentioned that we will be held accountable for how we live our lives. Specifically, after death, each individual will come face to face with God in order to be judged according to all of their deeds and actions while living on Earth.
I began wondering, how was it possible for God to know even the most insignificant details of our lives on Earth? And how could God record everything? Even though I was eager to know and learn more about this subject, I knew it would be difficult to understand it thoroughly, yet I was equally curious to find out how the final judgment from the Bible would take place.

The Angel’s Visit in My Room

I did not understand all these matters at that time, but eventually I stopped being preoccupied by this particular subject. Time had passed, and after many years, at a time when I was no longer thinking about it, I received a visit. During the summer of 1993, in one of the early mornings between 4 AM and 5 AM, I was suddenly awakened. I sensed that somebody had entered into my room, and when I looked closely at that person, I instantly understood that it was an angel. His presence did not make me feel uncomfortable, nor did it create a state of fear in me. The angel approached my bed and talked to me in a soft and resolute manner:
Lia, you have wished to see what the final judgment would be like and I have been sent to take you to see it, but for this to happen you must first die.
When the angel told me that I would have to die in order to be able to see what the final judgment would be like, I worriedly replied that I did not want to die because I had small children that needed me. Then the angel replied,
Just believe, because with God all things are possible.
Journalist – So, did you see someone enter your room?
Lia – Yes, I did see an angel.
Journalist – What did this angel look like? Could you describe the angel in more detail?
Lia – Certainly. The angel looked like a person, but he was taller than a human. He was very luminous and his body was entirely dressed in a coat of light. Very simply put, in his presence I felt immensely confident and totally safe.  That is why I was not afraid at all when I saw him in my room.
Journalist – What was the apparent age of that angel?
Lia – The angel looked like a young man, of age between 25 and 30 years old.

The Travel into Space

After the angel told me that all things are possible with God, he continued,
Come after me, but step only where I step, and do not turn to the side.
When the angel spoke and asked me to follow him, I was compelled to do so at that moment. Throughout my entire experience, I was unable to refuse anything he asked me to do.
Therefore, when the angel asked me to follow him, I felt that I was rising to my feet off the bed and that I had to go after him. We moved very quickly, riding on white horses for part of our  journey. At a certain moment, we stopped and dismounted in front of a very wide river. I knew that we had to cross, but there was no bridge anywhere to be seen. Then the angel told me again,
Step only onto the shape of my footprints and follow me!
He moved ahead and walked on water as easily as he would have walked on ground, and I followed right behind him stepping precisely onto the shape of his footprints as he had instructed.
To my amazement, I could feel that the water was hardening and becoming as dense as stone wherever I would step. We walked on water as if we had been walking on solid rock. We crossed that wide river very easily, without my feet getting wet at all. When we arrived on the other bank of the river, I noticed that my body had gone through a transformation. I immediately realized that my body was no longer composed of matter (flesh and blood) and it no longer had weight.
I now possessed an extremely light body, and found that it could penetrate effortlessly through everything. Moreover, I came to have an extra sense that I did not have before. I was able to understand absolutely anything and everything that was happening to me and around me. I was able to communicate with the angel without using my voice, through direct thoughts exchanged between us. I was effortlessly asking him something in my mind and he was answering the same way.

The Visit to Hades*

* N.T. – Hades (a Greek word) is the translation of “Sheol” (a Hebrew word, from the Hebrew Scriptures). It refers to the temporary abode of the dead (Revelation 20:13, Acts 2:31, etc.) who are awaiting their resurrection. It is separate and distinct from the final “Hell” (a translation of Greek word Geenna “??????”, equivalent to the Hebrew Ge Hinnom, or English “Gehenna”, the eternal Lake of Fire, – Revelation 20:14-15) which is the place of eternal punishment for the damned. (For more details, see any New Bible Dictionary).

Right away we started to descend together through the ground. From the very beginning I knew the angel would take me to Hades because he had previously told me,
Now we shall travel the distance that separates us from Hades.
We were able to pass through Earth’s matter without any difficulty. Suddenly, the foundation of the Earth appeared in front of us. I was deeply impressed by its great appearance and grandeur. I stopped for a few moments to admire it. It was so beautiful! As I stood in front of it, I immediately understood that God had settled the Earth on a foundation.
Journalist – In what shape or form did you see or perceive this foundation?
Lia – Even though in school we were not taught that the Earth has or is settled on a foundation, when I was in front of it that’s exactly what I saw. This foundation had the shape of huge pillars, extremely solid, that seemed to be fashioned from a kind of white, shiny marble. In fact, it is very difficult to me to describe the beauty of that foundation, not to mention everything else that I saw there. It appeared to be an enormous construction, very majestic, and firmly anchored in the Universe. Stopping to admire that beautiful piece of God-made architecture, the angel warned me that we needed to continue our journey and move farther on toward Hades.
As we continued beyond the foundation of the Earth and were travelling, I came to see some gigantic gates in the distance. I instantly understood that these were the gates of Hades. As we drew closer and closer to the gates, I began to feel a profound pain and a heavy spiritual weight within me. My suffering was becoming more pronounced and harder to bear with every step. Then, I started to moan like someone who is going through intense pain or suffering. I asked the angel why I was feeling pain as we were approaching the gates of Hades. The angel answered,
You feel exactly what a soul feels who comes here from Earth after his physical death and who must enter Hades. Therefore, you experience the same feelings.
As we continued our approach and were getting closer and closer to the gates, the spiritual pain and weight within me became almost unbearable. Many of you may have experienced great trials in life, troubles and despair, hopeless situations when you could find no encouragement or consolation from anyone or anywhere. That is how I felt then. I felt that once I entered through those gates, any hope of ever getting out of that place was lost.
After I entered Hades, I lost any previous desire to see any family there, or to find answers to questions like “Where were they?”, “What were they doing?” or “How they were doing?”
The moment I entered, I realized that all the souls in that place had a body identical to mine, with the same properties. Everyone was perfectly conscious and understood absolutely everything that was happening around them. Everybody knew where they were and why they were in that place.  All of whom I was passing by knew who I was, and I knew who they were.
Journalist – Did that spiritual body we are discussing have a shape?
Lia – Yes, it had the shape of the human body with the only difference being that it was not made from flesh and blood.
Journalist – Did it have a face or facial features?
Lia – Yes, certainly.  There the spiritual body had the same facial structure and appearance as that of the respective human while living on Earth, but it was, let’s say, rejuvenated. For instance I knew that a man who stood in front of me was in fact my former neighbor from across the street who had died some time before. I knew it was him and I even felt his pain because he was in that place. He also knew who I was. There, absolutely everything is known.
Journalist – Even though, let us say, that man died at 60, was his face looking like it was in his youth?
Lia – Yes, every one had the same facial appearance that he or she had while living on Earth, but evidently rejuvenated. There, even though I may not have known any particular person before, when I was in front of anyone, I instantly knew everything about that person.  I knew things such as: what kind of people or nation that person had belonged to, what had been their cause of death, even if the death might have occurred 2000 years ago. All that information was instantly available to me! I also knew that all the souls that were present there were waiting for the Final Judgment.
Then it was given to me to understand and feel the pain, spiritual burden and despair of those souls that were in that place. Furthermore, I knew that once one entered into that place, hope was lost of ever being able to get out again.
Hades is the very first great separation from God, and all the souls found there were fully conscious that once in that place, they could no longer reconnect to God in any way. They knew they would be summoned to face God at the final judgment for their deeds while living on Earth. They also knew they could not correct anything from their past. Once they had died and had been brought to that place, any hope of mediation or help from God was then gone forever.
That was the reason all those souls were living in a state of terrible agony and sorrow, of insecurity and uncertainty because they did not know the verdict they would receive at the Final Judgment. Would they be forgiven for the mistakes they made during their lives, and thus, be saved from that place? Would they be found guilty and be sent to Hell forever? Each of them was very familiar with the facts of their own life and was fully aware – more than ever – of the significance and gravity of sins. Each had a chance to turn onto the right path during their Earthly lives but they had disregarded it. Tortured and torn apart by all those thoughts, everyone was frantically analyzing the facts of their lives, trying to find something, anything that might come in their favor or could soften their circumstances at the Final Judgment. Therefore, each soul was intensely preoccupied by their own situation, no longer caring for anyone else around them.
Overwhelmed by the torturing atmosphere of that terrible place, I did not want to go any further or see anything else that existed there, as I had initially wanted when the journey began. I was intensely overcome with the deep sorrow and awful pain of being forever separated from God.
The separation from God that one feels in Hades cannot be compared to any pain felt on Earth! I wish that no single soul on Earth would ever end up in Hades. Words cannot describe what is felt when you are separated from God in that place.

The Journey onto the Mountain of God

Being afraid of staying there longer or to be forgotten by the angel in that place – where once arrived you cannot exit – I started to cry and groan like a child. Noticing the state I was in, the angel escorted me out from Hades and told me,
Now we are going to go farther and climb onto the Mountain of God.
As we departed from that terrible place, the pain and burden I was feeling started to fade away. Ahead of us laid a completely different perspective. The distances of the Universe are enormous, but we managed to move with an astonishing speed.
It seemed to me that only a few moments had passed and we already arrived at the foot of the Mountain of God. Suddenly I found myself in front of a very high and imposing mountain.  Then I understood that the mountain was the Mountain of God and we would have to climb that mountain the same way one would hike on a mountain on Earth. Everything was in an unimaginable display of splendor and holiness, almost impossible to be described in words.

The White Path

While looking at the mountain, I noticed that, starting from its base, there was an extremely white path, as wide as a human palm, unfolding up the entire mountain toward its summit. I had never seen such an intense white on Earth. Any footstep, had it been stained, would leave a trace on that path. It depended on whether your feet were dirty or not, if your life was clean or not.
The angel warned me not to step aside from the path because the mount is holy and if I hesitated from the path I would fall down from the mountain. Why was this so?  Because I would need to be able to understand certain aspects and scenes that I was about to see.
All those who were ascending on that path were dressed in white clothes. I understood they represent people still alive on Earth. At a certain moment, during the ascension, I noticed that some were walking more easily and some were having difficulty in their walk. Some were crawling on their elbows and knees and hence had many wounds. The angel explained to me that some were ascending much harder than others because they had endured humiliation and sufferings on Earth due to their faith in Jesus Christ, and some paid even with their own lives.
I saw an old little man that was climbing with very much difficulty; he was wounded all around his elbows. When I saw him, I instantly acknowledged everything about him – where he had been from, what church he had belonged to, and so on. Being anxious to find out the explanation, I asked the angel,
Why is that old man having such a hard time moving forward on the path?
The angel explained,
He is persecuted every day because of his faith in Jesus Christ, but he stands strong in his faith.
I noticed the difficulty with which this old man was climbing on the path. He was earnestly advancing despite of his sufferings and was ready to even give up his life for Jesus Christ.
As we were moving ahead onto the path, I saw that some were stepping outside of it. They were not able to return onto the path because in the meantime it was occupied by those who were going up. Therefore, instead of going up, these backsliders were going back down. Moreover, some of them were not able to simply walk down, but they were tumbling toward the base of the mountain. Then I asked the angel,
Who are those that are descending? Stop them, please, do not let them go down!
The angel replied,
I cannot stop them, I am not allowed to. I do strictly what I am told to do. If I am told to do something, I do it, or if I am told not to do something, then I do not do it.  I have no right to stop anyone. Everyone is free to do whatever they want with their life.  Each individual is free to decide either to climb the path of their life to God until the end, or turn away from the path, abandoning it, if they choose to do so.
Then I asked the angel,
What will happen to the souls of those that are descending?
And the angel answered,
They are now going where we have come from – Hades.
Being worried for the fate of those souls and knowing what their ending would be in that place, I insisted on asking the angel again,
Oh, but stop them, do not let them reach Hades!
The angel told me again,
I cannot do that. I only do what I am allowed to do. These souls go there because they no longer like the path that leads to God, but they will be held accountable for their decision.
Journalist – Who do you think these descending souls were? Coming back to our life on Earth, who might represent these souls?  They must have an equivalent in our world, right?
Lia – Yes, that is correct. Those souls as I understood represent the people still alive on Earth that had decided at a particular moment in life to come to Jesus Christ as their Lord and Savior, adhering to His word.  They loved and revered Him for a while, but then they started disliking the pure life they were supposed to live, as Jesus asked them to live. Therefore some of them said to themselves,
“This path is too hard and too narrow for me. In fact I cannot do whatever I please, I cannot have a lover or an affair if I want, I cannot get rich and do dirty business, I cannot do this and that.”  These people no longer wanted to go with Jesus because Jesus Christ Himself is the path, the white path onto the Mountain of God. On that path one can only step with extreme care because any spot, no matter how faint it might be, is still visible and any soul will consequently be scrutinized for all the unclean spots and traces left behind on the path.
Those souls were going back to the life they had before coming to Christ, they were going back to the sinful lifestyle from their past. They were doing this consciously and not determined by anyone else. They began to dislike living a clean life. They abandoned their faith in God and His salvation and went back to their previous worldly sinful lifestyle.
They traded their salvation for worldly pleasures. This may seem very pleasurable at the time, and some may think this exchange will bring prosperity and freedom, but one cannot see how they reached this prosperity, whether or not there is an extramarital affair or some other sin behind their apparent success. These people may say: “Why not? It is not such a big sin.” According to their logic, nobody sees it, nobody knows about it. This type of reasoning leads to actions that are profitable or pleasurable for a short time for some, but in the end they will be asked to give an account for their deeds. Their judgment will be much more severe because they had heard the truth but chose to ignore it.
As I stood on the Mountain of God, I suddenly saw an immense fire on the top of the mountain. That fire was so great and imposing that you could not take your eyes off it. That fire was continually and relentlessly burning! It had a common base for three immense and distinct flames. When I looked at it, I instantly understood that this was God – the Father, the Son, and the Holy Spirit. It was the Divine Himself within the fire on top of the mountain!

In the Final Judgment Courtroom

After that we immediately turned to the left and the path suddenly changed direction. An enormous hall appeared in front of us. It was the courtroom where the final judgment would be held. Its dimensions were immense and seemed to be of cosmic magnitude. What was interesting about these heavenly dimensions was that the greater they were, the closer they appeared to be.
When we arrived at the doorsteps of this hall, above it there was the same immense three-flame fire that I had previously seen on the top of the Mountain of God. There I also saw a huge bright cloud, which I understood right away that it was formed of all the saints that had lived on Earth and had been subjected to the First Resurrection, which I had not witnessed.
Then the angel placed me exactly on the doorstep of the judgment courtroom. In front of me stood this huge courtroom, and deeper into the courtroom there was a very large and long table. At each of the two ends of the table there was an angel, both of which looked like the one that was escorting me. The two angels were assisting a third person that was sitting at the middle of the table. I immediately understood that the third person was the Lord Jesus Christ. On the sides of the courtroom were very many immense shelves having a multitude of books on them.
These books were in fact the book of life of each individual that ever lived on Earth, containing a record of their entire life with all their actions and deeds.
Suddenly, a very loud noise was heard, a roaring sound produced by large crowds of people in motion. This marked the resurrection and the beginning of the judgment of those in Hades!
They were marching toward the final judgment courtroom, coming aligned in huge columns. They had been resurrected by generations, starting with the first generation that inhabited Earth and ending with the last generation. Among them were teenagers, men and women, young and old, belonging to all the nations of the world. They were coming in huge waves, one wave after another, like the waves of an ocean. It was a terrifying and trembling noise that seemed to shake the whole Universe. One angel was sitting to the right and another to the left and they were arranging those coming in into two rows by the time they were entering the hall. Everything was being conducted and executed in a perfectly ordered fashion.
After the resurrection of the dead ended, a total silence settled in. The entire audience was waiting for the judgment to begin.

The Judgment of a Man

I personally witnessed the judgment of one man.  He was brought in front of Jesus by one of the usher angels. Then one of the two angels sitting at the table extracted that man’s life book from a shelf in the library and placed it on the table, in front of the Lord Jesus.
The next moment a screen of gigantic dimensions appeared in front of all of us, similar to a cinema screen. The kind of technology that I have witnessed over there is not known on Earth: when the Lord opened the book of life of that man, starting with the first page, the entire life of that man started rolling on the screen in front of us and in front of the whole Universe. The Lord Jesus was not in a hurry and while He was patiently turning each page of the book, images and sound showed everything that man had done during his life.
Everything could be seen to the finest detail, moment by moment, day by day, starting from birth, through childhood, youth, and adulthood up until death. At the Final Judgment, everything that man had done, whether good or evil, every thought, word and feeling from his entire lifetime was shown exactly like a film in front of us all. Nothing remained hidden! Everyone could see and hear even the most intimate thoughts and feelings that man had during his life, including the most discreet, known only to him, all of them resonated and were speaking loudly and clearly to all of us.
At this judgment, the Lord Jesus was the only judge.  Nobody intervened, not even the Father who was overseeing from the summit of the mountain. Jesus Christ was the only one that decided and gave the final verdict, after analyzing the whole life of the one who was on trial.  The analysis and judgment were made in front of everyone, so that all could see clearly that His judgment was righteous.
And thus we found that this man was a priest in a church while living on Earth, and hence the truth had been relatively available to him. After watching the life of that priest in fine detail, I felt full of shame. I fell down on my knees right there on the doorsteps of the courtroom. I bowed my head to the ground, feeling I was a tiny particle of dust in the presence of Lord Jesus.
After witnessing all those events, I became more conscious than ever and fully convinced that all we do on Earth is recorded and nothing can be hidden nor concealed from the face of God. In those moments I began thinking about my life and I boldly, but fearfully, said to myself, “Lord, only Your mercy and clemency can pardon us from Your righteous judgment!”
After that man’s entire life had rolled in front of everybody, the Lord asked him,
Do you have anything to say in your own defense?
The man bowed down his head in front of the Lord and was silent. He could say nothing in his defense, because he knew that nothing he did had remained hidden.
In those moments I understood – and this fact shocked me profoundly – that whenever necessary, the Lord could ask any of the saints from that shiny cloud above the courtroom to stand as witnesses for any relevant moment from that man’s life. Some of them had lived in close proximity of the judged person and could have confirmed any aspect or detail related to that man’s life.  Moreover, it did not matter what kind of religion the man had embraced during his life on Earth. The judgment was made according to the amount of knowledge and how much was fulfilled in accordance with the Ten Commandments from the Bible.
Furthermore, the Lord Jesus could also summon non-living things as witnesses, things that were around the person at certain times, such as the closet from his room, the crossbeam of his house roof, the road the man had walked on, the tree he had passed by every day or anything else. These objects could appear as living beings before the Lord, and testify, confirm or deny facts, events and details regarding that person. This is the majesty of the Lord Jesus. When I saw and understood all these things, I was in complete shock and tremble because I never would have thought that something like this is possible.

The Verdict and the Sentencing

In the moments that followed, a dense silence enveloped that judgment hall. All of us were waiting for the final verdict with great anxiety and tension. This man’s eternal destiny was being decided, and he would either, be forgiven and accepted into Heaven or he would be condemned and sent to Hell forever. The judgment of that man continued. Lord Jesus opened another book that was on the table, which I understood that it was the Book of Life. The Lord searched and found the man’s name written in it.  Then, the Lord addressed the man,
Because of the words you have told others about Me, that I am Life, that I am eternal Life, and that knowing Me by hearing My Word and choosing to follow Me means gaining eternal life, I pronounce you blessed, because others around you have benefitted from the words you have spoken.
The next moment, all those that were present including the angels, saints and all other celestial beings erupted in a loud cry of joy because one soul had been pardoned. The Lord Jesus then signaled to the Sun to come closer. The Sun, with all its great beauty, came in the form of a living being, bowing to the ground as it stood before the Lord. Then Lord Jesus addressed the Sun, saying,
Take off your garment, and go and dress him with it!
The Sun, just as a human would have done, took off his garment, and dressed the man who now received the shine and splendor of the Sun. Then the man was taken to join the group that was glowing just like him. Then I saw that there were different groups of individuals that had different intensities of brightness. There were some groups that shined so intensely that their brightness was almost merging with the images of their spiritual bodies.

The Return to Earth

This was all I was allowed to see from the Final Judgment, which continued. The angel took me out of the courtroom and told me,
We are returning to Earth now.
It was time for me to leave that wonderful place where for a brief period of time I was allowed to stay and witness these events. This time, my soul was in a completely different state compared to the initial one. At the beginning of the journey I had told the angel that I did not want to die just to be able to see the Final Judgment. Now I was so overwhelmed by everything I had seen, heard and felt on this journey, that I did not wish to return to Earth.
The contrast between the two worlds – the celestial and the earthly – seemed so huge to me, that I came to ask myself in wonder, “Why do we humans love our lives on Earth so much, lives that are so often imperfect, dirty, full of suffering and above all, lacking in the splendor of the presence of God?”
It was very difficult for me to accept the fact that I had to go back to Earth where I would have to live in my physical body again. I knew that it would be impossible not to make mistakes for as long as I would be in that material body. I asked the angel not to take me back to Earth but to leave me there, where I felt I was truly at home. Instead the angel wanted to remind me of something very important upon my departure and replied,
Those you saw descending onto the white path from the Mountain of God are those that had trampled the grace that had been offered to them. You all have a great, great gift! You have the grace! You are offered the Salvation freely, and you are forgiven by the grace made available through the death of the Lord Jesus Christ who died for you all. The dirty garment of your soul was cleansed when you came to Him and through His blood you became clean. But whosoever tramples this Grace must come to the Judgment.
I then understood that it is easier for those who have known or have had a connection with a certain degree of truth, but did not have the chance to know the grace and receive it. Perhaps there are people of different faiths, Buddhists, Muslims and others who have a high moral standard, but did not have the chance to know about this grace. Their judgment will be lighter.
However for those who heard about this grace but despised it, in other words those who were offered this priceless gift and rejected it, will be condemned and lost for eternity. I do not wish that anyone would end up at the Final Judgment for something like this, in front of the Lord Jesus Christ.

The Aftermath of the Journey to Heaven

Knowing that I would have to come back home, a strong feeling of shame encompassed me. I did not want to go back and live on Earth again. I was aware that I had a family, but I also knew that Lord Jesus could help them move on without me. Finally, I had to accept that I needed to return to Earth. I left the Mount of God and the Judgment Hall and I returned to the same place from where I had departed. I found myself in my room again, back in my physical body. In the next coming weeks, I felt extremely sick and very weak. I was so profoundly marked by this experience that I simply felt I did not want to live any longer.
Journalist – Are you referring to the fact that you were sick physically or spiritually?
Lia – I meant it both spiritually and physically because I started to suffer in my body. Everything around me now appeared to be ugly and dirty! I was seeing myself as being ugly as well. I was disgusted by my own person and by everything that surrounded me. It all seemed ugly in contrast to what I had seen during my visit to that marvelous realm of God. I did not want to eat anymore and I sensed that my body was rejecting the food, as well as refusing to live any longer.
Journalist – Why?
Lia – It became difficult to live on Earth because I was conscious that while I lived in my physical body it was impossible not to fall short of God’s commandments and not to sin. Right after the return to Earth, I became aware like never before, of what sin really means and what its consequences really are. At the same time I was overwhelmed by the Lord’s greatness and by what I had witnessed where I had been. I was overwhelmed by His righteousness and by the holiness I had seen there. If it were not for the freely available grace of God, we would be the most lamentable beings standing before the Lord Jesus Christ.
I had seen and felt the holiness of the Lord Jesus, of His divinity and that of His Mountain, which could not be walked on with disregard. Those who embraced the sin in their lives were forced to descend, being unable to continue climbing while clinging to their sin.  Everything was beaming with holiness in that place. The angel had added,
This holiness is granted to you by grace, through forgiveness!
Because Jesus Christ had paid the price for our sins which were washed away through His blood, we received a gift, a priceless grace, Salvation. Salvation is worth more than any treasure on the face of the Earth, it is worth more than all the billions of dollars the richest man in the world might ever have.
The most sorrowful man in eternity is the one that will not be saved, that would not know the Lord Jesus Christ and that would not change his life the way He asks everyone to!
I lost my desire to live because I loathed all things around me: wealth, food, and anything else that could separate me from the Lord Jesus Christ and His salvation. I felt that living means either being totally committed to Jesus or to live with disregard towards God’s grace, trampling it with a despising attitude, way of thinking and emotions. I was shown how absolutely everything would be revealed at the judgment, every feeling, thought, look and deed. However it was of great comfort and relief for me when the angel said,
You all benefit from a great gift, the grace.  Anywhere you will travel on Earth, tell others what you have seen and how this grace surpasses everything. To be and to live by grace with the Lord Jesus, is everything. Salvation is everything!
If there was ever a time when you loved someone with all your heart and soul and at that moment you felt you could not live without that person, that feeling is like a moment of eternal bliss. Much more than that, anyone can live eternally within such complete love without lacking anything.

Conclusions

Then I told myself that I must share the message of hope with any person that I will meet, that Jesus Christ is our Savior.
Journalist – Finally, what would you like to communicate to those that will read this testimony?
Lia – I would like each individual to believe, and mostly to be convinced that beyond the reality of everyday life on Earth and beyond our physical death, there is another world just as real as this one, but nonetheless completely different. Our journey does not end at the grave, but we continue into another dimension, whether we believe it or not. We go further, our final destination being either Heaven or Hell. There isn’t a third choice. As long as we live on Earth, each of us is free to choose our final destination. If we want Heaven to be our final destination, then we have to come to Christ through faith, yield to Him as our Master and Savior, and consequently live our life by His commandments.
Moreover, I would like everyone to know and be convinced that there will be a final judgment, and we all will stand before God and be held accountable for our deeds, for the way we lived on Earth, regardless of religion and beliefs.
This Final Judgment is not a myth, it is a REALITY! Eternal punishment can be avoided. For further reading and details, I encourage everyone to study the Bible. In the Old Testament, God promises He will be found by all those who will seek Him wholeheartedly (Jeremiah 29:13, NKJV).

The End

Editorial note – Relevant biblical references related to this testimony:

John 3:16
John 14:6,15
Romans 3:21-26
Ecclesiastes 12:13-14
Acts 17:30-31
Romans 2:11-13
2 Corinthians 5:10
1 John 1:9; 2:1-2
Revelation 20:11-15

“16 For God so loved the world that He gave His only begotten Son, that whoever believes in Him should not perish but have everlasting life.” John 3:16
“6 Jesus said to him, “I am the way, the truth, and the life. No one comes to the Father except through Me. 15 “If you love Me, keep[d] My commandments.” John 14:6,15
“21 But now the righteousness of God apart from the law is revealed, being witnessed by the Law and the Prophets, 22 even the righteousness of God, through faith in Jesus Christ, to all and on all[h] who believe. For there is no difference; 23 for all have sinned and fall short of the glory of God, 24 being justified freely by His grace through the redemption that is in Christ Jesus, 25 whom God set forth as a propitiation by His blood, through faith, to demonstrate His righteousness, because in His forbearance God had passed over the sins that were previously committed, 26 to demonstrate at the present time His righteousness, that He might be just and the justifier of the one who has faith in Jesus.” Romans 3:21-26

“13 Let us hear the conclusion of the whole matter: Fear God and keep His commandments, For this is man’s all. 14 For God will bring every work into judgment, Including every secret thing, Whether good or evil.” Ecclesiastes 12:13-14
“30 Truly, these times of ignorance God overlooked, but now commands all men everywhere to repent, 31 because He has appointed a day on which He will judge the world in righteousness by the Man whom He has ordained. He has given assurance of this to all by raising Him from the dead.” Acts 17:30-31
“11 For there is no partiality with God. 12 For as many as have sinned without law will also perish without law, and as many as have sinned in the law will be judged by the law 13 for not the hearers of the law are just in the sight of God, but the doers of the law will be justified;“ Romans 2:11-13
”10 For we must all appear before the judgment seat of Christ, that each one may receive the things done in the body, according to what he has done, whether good or bad.” 2 Corinthians 5:10
“9 If we confess our sins, He is faithful and just to forgive us our sins and to cleanse us from all unrighteousness.” 1 John 1:9
“1 My little children, these things I write to you, so that you may not sin. And if anyone sins, we have an Advocate with the Father, Jesus Christ the righteous. 2 And He Himself is the propitiation for our sins, and not for ours only but also for the whole world.” 1 John 2:1-2
“11 Then I saw a great white throne and Him who sat on it, from whose face the earth and the heaven fled away. And there was found no place for them. 12 And I saw the dead, small and great, standing before God,[c] and books were opened. And another book was opened, which is the Book of Life. And the dead were judged according to their works, by the things which were written in the books. 13 The sea gave up the dead who were in it, and Death and Hades delivered up the dead who were in them. And they were judged, each one according to his works. 14 Then Death and Hades were cast into the lake of fire. This is the second death.[d] 15 And anyone not found written in the Book of Life was cast into the lake of fire.” Revelation 20:11-15

Scripture taken from the New King James Version. Copyright © 1982 by Thomas Nelson, Inc. Used by permission. All rights reserved.

Veni, vidi, vici

By Psychologist Mstrd. Ilie Marinescu

 Astfel as incepe mica mea aventura pe „pamantul fagaduintei”: punand cuvintele lui Caius Iulius Caesar ca titlu, asa cum acesta a facut o lapidara misiva Senatului dupa victoriile repurtate in Spania, Grecia, Asia.
Cum visul oricarui roman este acela de a vizita macar o data America, la fel cum musulmanii merg la Mecca, iata ca si eu am revenit in aceasta tara, nu cum o fac cei mai multi dintre artistii nostri (muzicanti, interpreti, actori) – cu alai si trambite, cu invitatii care mai de care mai „speciale” -, ci ca un om simplu, dar fara sa abandonez observatiile discrete ale psihologului dornic de cunoastere, de aprofundare a modului in care o parte din comunitatea romana isi duce traiul de zi cu zi in tara tuturor posibilitatilor, astfel incat informatiile sa le am direct de la sursa si nu distorsionate prin diverse canale mass-media sau de alta natura. Am fost interesat mai mult, in vizita mea, nu de constructiile somptuoase, nu de strazile curate, ci mai degraba de oamenii care au contribuit fiecare cu puterea lui de creatie la evolutia unui stat puternic.
Odata ajuns in SUA, cel pe care il cunoscusem doar prin intermediul corespondentei electronice, prin materialele pe care le trimiteam redactiei publicatiei sale – in persoana Domnului Octavian Curpas, redactorul revistei „Phoenix Mission”, un OM admirabil – m-a contactat si m-a pus in legatura cu o serie de persoane din Chicago, astfel incat sederea mea aici sa fie cat mai placuta si plina de evenimente deosebite, la care am si luat parte, unul dintre acestea fiind Romanian Heritage Festival desfasurat in perioada 18-19 septembrie 2010, un adevarat festival al tuturor romanilor, care s-a petrecut in localitatea Nieles, la cativa kilometri de Chicago, eveniment care mi-a prilejuit cunoasterea multor romani care traiesc de ani buni in America.
Cea care urma sa-mi fie ghid pe tot parcursul sederii mele aici a fost Doamna Adina Sas-Simoniak, o adevarata crestina (poeta) cu frica lui Dumnezeu, de a carei credinta am fost fascinat, precum si de fericirea afisata cu seninatate pe chipul ei si al celor cu care intram in contact. Cum se explica marile diferente care pot fi observate, de la un om la altul, in ceea ce priveste capacitatea de a fi fericit, erau primele intrebari pe care incepeam sa mi le pun odata cu integrarea mea in mijlocul comunitatii crestine din Chicago. Are vreo legatura cu predispozitiile innascute? Sau cu faptul ca traiesc intr-o tara unde grija zilei de maine nu este o povara, asa cum este in tara de origine? Sau evolutia lor in decursul vietii, in functie de evenimentele care survin?
Noi, psihologii, ne punem astfel de intrebari, la fel ca toata lumea, dar probabil putin mai des, pentru ca intalnirile cu pacientii reprezinta sursa unor istorii uimitoare despre raportul cu fericirea, ratate sau reusite. Fiecare dintre noi stie ca realizarea unor contacte cu interlocutori apartinand unei culturi diferite de cea din tara de unde vii, in lipsa unor mijloace potrivite de codare si decodare a informatiei transmise, poate fi un demers dificil de realizat.
Ceea ce a putut sta la baza unei comunicari reale si benefice de ambele parti a fost, dupa cum aveam sa constat destul de rapid, ca toti aveam aceeasi credinta in puterea suprema, acelasi crez in Divinitate. Cuvantul la ordinea zilei era un sincretism al bunului-simt, al respectului fata de semeni, al moralei crestine, ceea ce am putea numi buna dispozitie, una dintre manifestarile cele mai tangibile ale temperamentului, un fenomen discret, un fel de fundal, de peisaj, de plan indepartat al starilor noastre mentale. Daca americanii spun ca dispozitia vine de nicaieri „out of blue”, eu afirm ca, pentru comunitatea de romani, vine din cercul format in jurul Bisericilor Crestine si ca are o influenta profunda asupra privirii pe care o aruncam lumii si, prin urmare, asupra comportamentului nostru. Daca buna dispozitie a fost, la inceput, datorata antrenului de muzica acompaniata cu mancarea traditionala romaneasca din cadrul festivalului, ea a putut fi continuata si manifestata la Biserica Crestina Philadelphia si la Biserica Crestina Betania, unde i-am cunoscut pe pastorii Florin Cimpean si respectiv Luigi Mitoi, doua personalitati puternice si pline de har, care m-au integrat in randul comunitatii prin calduroasa primire facuta in cadrul predicilor de binecuvantare, predici ce au darul de a intari coeziunea comunitatii de romani in jurul bisericii. Aici, diverse categorii sociale: muncitori, intelectuali, profesori, doctori, avocati, artisti etc. impreuna cu familiile, participa intr-un numar surprinzator de mare la predici, lasand de o parte diferentele de cultura, de clasa sociala etc.
Cum vizita mea la cele doua biserici crestine s-a desfasurat pe parcursul festivalului, nu pot trece cu vederea pe cel care a fost organizatorul si sufletul acestui eveniment – pe Domnul Steven V. Bonica, cel care este directorul si redactorul ziarului „Romanian Tribune”. Insa, cum niciun eveniment nu poate fi mediatizat fara sprijinul mass-mediei, prezentarea programului a fost facuta de directorul postului de televiziune din Chicago RTN (Romanian Television Network), Domul Petru Amarei, al carui invitat special am fost in cadrul emisiunii sale „Fata in fata”. Suita de evenimente insa nu s-a oprit aici, pentru ca am avut ocazia sa vizitez scoala romaneasca „Logos” unde am intalnit profesori dedicati profesiei lor, printre care profesorul scriitor Daniel Chiu, cel care a pus bazele acestui lacas de cultura sub egida caruia elevi ai comunitatii romane pot sa urmeze cursurile in limba materna, elevi pe care am putut sa-i cunosc in cadrul unei ore de discutii libere, dornici de a sti cat mai multe si cerand mai ales informatii despre tara in care parintii celor mai multi dintre ei s-au nascut, elevi cu o inalta tinuta morala si crestina. Aici sunt deprinse obiceiurile bune, cu care, desi sunt greu de format, se poate trai usor, spre deosebire de deprinderile proaste care sunt usor de format, dar se traieste greu cu ele – iata concluzia pe care am desprins-o din aceste intalniri si m-a condus la ideea pe care o invatasem din copilarie, ca indiferent ce am fi sau ce am face, credinta in Autoritatea suprema este singura care da fundament existentei noastre. Din experienta psihoterapeutica, pot spune ca desi multi, initial, nu sunt „inzestrati” pentru o conduita crestina, dintre ei, multi au invatat in timp sa acceada la acest statut si au recuperat intarzierea in ceea ce priveste capacitatea lor de a fi buni crestini. De aceea un travaliu reusit asupra propriei personalitati (eforturi personale, terapie) urmareste intotdeauna acelasi lucru: sa ridice nivelul de baza al bunei dispozitii pe care afirmam la inceputul acestor randuri ca am descoperit-o in sanul comunitatii, insa trebuie sa fim constienti de faptul ca acest deziderat se construieste cu rabdare.
Daca as scoate in evidenta, insa, doar lucrurile frumoase, as fi acuzat de o analiza partinitoare in ceea ce priveste impresiile formate in scurta mea vizita la Chicago, de aceea voi spune si ca un lucru mai putin placut ce mi-a atras atentia este legat de modul in care, dintre sutele de mii de romani plecati de pe bancile scolii romanesti in „lumea noua”, nu s-a gasit o singura persoana, dintre cei realizati profesional si material, sa indrume pasii turistilor romani spre locuri ce poarta amprenta unor mari invatati romani care au dus faima tarii dincolo de granite, si ma refer aici la o mare personalitate de talie mondiala care a slujit la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade, ale carui locuinta si loc de veci nu le gasesti, datorita nepasarii, atat a celor ce guverneaza tara, cat si a unora din diaspora care, prinsi in valtoarea vietii de dincolo de ocean, nu s-au preocupat sa realizeze, pentru indrumarea celor dornici de cunoastere, fie un ghid, fie o placa comemorativa la casa acestuia. Daca nimeni nu stie unde se afla aceste obiective, in urma cautarilor mele pentru a ajunge la aceste locuri, pot ajuta cu informatiile obtinute prin diverse mijloace: acesta a locuit in campusul universitar la numarul 5711 N Woodlawn ave si doarme somnul cel de veci pe aleea principala din cimitirul din campus „Oak Woods Cemetery” pe Main Entrance 1035 E67th Street, alaturi de marele fizician Enrico Fermi.
Cu toate acestea, vizita mea a fost una cat se poate de fructuoasa, prin faptul ca am vazut locuri noi si fascinante, am cunoscut oameni deosebiti, si cu siguranta ma voi intoarce, ori de cate ori voi avea posibilitatea, sa-i reintalnesc si impreuna sa consolidam comunitatea romaneasca, indiferent unde s-ar afla.
Dincolo de orice zgarie-nori, de opulenta prezenta la mai tot pasul, se afla aceasta comunitate de romani ce isi duce viata cu bune si mai putin bune, muncind cinstit si respectandu-si semenii, indiferent de nationalitate, dar care nu a uitat traditiile, ospitalitatea si bunul-simt stramosesc, incercand sa duca mai departe un spirit ce se inalta numai prin credinta.