In „Intocmirea clipei” vorbeam despre limitele pe care caderea in pacat le-a impus conditiei umane. Povara timpului pe umerii fragezi ai omului, colivia spatiului tridimensional, discrepanta enorma dintre a vrea si a putea au creat, de-a lungul timpului, un haos de intentii, de agende politice si doctrine menite sa produca ceea ce nu poate fi produs, sa produca ceea ce altadata am posedat, dar am pierdut prin partasia primara cu sarpele din Eden. Pe langa urgia catuselor spatiului tridimensional, asumata prin intentia noastra de a fi „liberi”, exista o si mai apasatoare robie, cea a individualitatii neintegrate in mecanismul interdependentei. Cu atat mai crunta este aceasta apasare, cu cat acceptarea limitelor noastre in relatie cu creatia se rezuma doar la o dureroasa resemnare, deci definire a existentei noastre ca un absolut nonsens. Stare din urma este mai degraba maladiva avand in vedere resursele pe care Dumnezeu le-a pus in noi, resurse menite sa ne adapteze mediului degenerativ in care ne-am nascut. Leacul, dupa cum va puteti imagina, sta in capacitatea noastra de a comunica, trup cu trup, suflet cu suflet, spirit cu spirit… Avem deja trei nivele de unitate care pot produce miracolul vietuirii omului dincolo sau mai presus de propriile lui limite. Daca nu accepti ideea de miracol, capacitatea ta de a discerne se va izbi de un sir intreg de paradoxuri…Omul in sine, un univers marginit de insasi fuga lui de marginire, este o tragedie, pe cand omul in umanitate, legat si restrans de legea interdependentei, este o forta. Atat de adevarat este acest lucru, incat Dumnezeu insusi o recunoaste:
1.
Tot pamantul avea o singura limba si aceleasi cuvinte.
2.
Pornind ei inspre rasarit, au dat peste o campie in tara Sinear; si au descalecat acolo.
3.
?i au zis unul catre altul: „Haidem! sa facem caramizi, si sa le ardem bine in foc.” si caramida le-a tinut loc de piatra, iar smoala le-a tinut loc de var.
4.
?i au mai zis: „Haidem! sa ne zidim o cetate si un turn al carui varf* sa atinga cerul, si sa ne facem un nume, ca sa nu fim imprastiati pe toata fata pamantului.”
*Deut. 1. 28.
5.
Domnul* S’a pogorat sa vada cetatea si turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
*Cap. 18. 21.
6.
Si Domnul a zis: „Iata, ei sunt un singur* popor, si toti au aceeasi** limba; si iata de ce s’au apucat; acum nimic nu i-ar impiedica sa faca tot ce si-au pus† in gand.(Genesa 11: 1-6)
Criteriul puterii in unitate, enuntat de Dumnezeu, si-a dovedit credibilitatea de-a lungul istoriei, atat prin aplicarea acestuia, cat si prin negare… Triburile salbatice si infometate ale Mongoliei au devenit o teroare careia nimenea nu i-a putut rezista. Sub mana lui Gingis Han, ele au devenit un tavalug inaintea caruia „glorioasele” regate ale vremii erau ca pleava uscata in furtuna… Dezbinarea, pe de alta parte, s-a dovedit a fi inceputul oricarei caderi…
24.
Daca o imparatie este dezbinata impotriva ei insasi, imparatia aceea nu poate dainui.
25.
Si daca o casa este dezbinata impotriva ei insasi, casa aceea nu poate dainui. (Marcu 3: 24-25)
Asa cum am spus, existenta omului in sine este o tragedie. Singuratatea, este una dintre ultimele urgii, pravalindu-se peste fiinta umana… Lipsa de dragoste si de tel au adus omenirea la starea in care ea este dezbinata impotriva ei insesi, deci la starea in care ea nu mai poate dainui… Sfarsitul umanitatii, asa cum o stim azi, inainte de glorioasa izbavire si reasezare a domniei divine si vesnice, este precedat, asa cum Domnul Isus spune, de aceeasi deplorabila stare de dezbinare…
10.
Atunci multi vor* cadea, se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii.
*Cap. 11. 6; 13. 57. 2 Tim. 1. 15; 4. 10,16.
11.
Se vor scula multi* prooroci mincinosi, si vor** insela pe multi.
*Cap. 7. 15. Fapt. 20. 29. 2 Pet. 2. 1. **1 Tim. 4. 1. Vers. 5,24.
12.
Si, din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci. (Matei 24:10-12)
Nici nu este de mirare ca telul primar al puterilor intunericului este cel de a cauza si a prolifera singuratatea si dezbinarea. Fara sa fiu legalist, indraznesc sa afirm ca progresul tehnologic de azi a contribuit si contribuie in deplina masura la aceasta… Industria placerilor a creat surogate a tot ceea ce era menit sa aiba efecte benefice asupra omului ca fiinta sociala… Ganditi-va, ce putere sta in simpla rostire de „haideti sa facem!” ori „veniti sa ne bucuram!”. Ce efect minunat asupra identitatii noastre de romani a avut simplul indemn: „Scrieti, fratilor, numai scrieti!” Rostitorul acestui simplu indemn nu a banuit ca va pune un luceafar pe firmamentul poeziei romane si nu a banuit pleiadele de luceferi care ii vor urma… Unitatea zidita prin entuziasmul junimistilor a pus omul in cadrul umanitatii mult dincolo de limitele lui personale!
Ce-ar fi realmul Carpatilor fara fratietatea de limba intocmita in sezatorile noastre? Unde ar fi fost doinele si colindul?
Da, omul in el insusi, este o tragedie… Este precum imblanzitorul sfartecat de fiara preferata. Da, omul in sine, decimat in lupta cu fiara din el, nu poate dainui! Orice scop nobil, orice tinta demna de a fi atinsa de entuziasmul lui trebuie sa existe dincolo de el si puterea de a atinge scopul sau tinta este intotdeauna dincolo de limitele lui, ca individ. In puterea indurarii, Creatorul a zamislit, prin intelepciunea Lui nemarginita, ca o alinare la durerea pierderii Edenului, un loc de odihna si de biruinta pentru om, un loc in dincolo de el insusi… Familia! Odata cu asta a venit si puterea de a stapani. De a stapani pamantul! „Cresteti, inmultiti-va si stapaniti…” Desigur, individualismul, manifestat in mod special in persoane proeminente pare sa glorifice suficienta omului in relatia cu societatea. Desigur ca aceasta este doar o aparenta pe care cei cu pricina doresc s-o mentina. „Puterea-i e in taina legata de aceste…” spunea Eminescu referindu-se la Napoleon jubiland in mijlocul gloatelor… Mass-media de azi este orientata si dedicata aceluiasi nedemn scop, de a glorifica suficienta individului in raport cu societatea. Suveranitatea comercialului s-a asezat cu tentaculele-i nemiloase asupra sufletului omenesc. Individul poate fi dominat si manipulat cu usurinta. Principiul „dezbina si condu” este in spatele producerii poftei si satisfacerii ei prin mai sus mentionatele surogate de satisfactii. In acelasi timp, setea de placeri a atins limitele care depasesc cu mult bunul simt. Omul, in el insusi, tragedie de proportii cataclismice, este nu numai un jungher intre coastele societatii umane, dar si o blasfemie la adresa ordinii datatoare de siguranta si stabilitate, impuse de Dumnezeu.
Prima institutie divina care a primit aceasta rana de moarte, egoismul, este familia. Vom incerca, in capitolele urmatoare, sa expunem cangrena care a cuprins familia decisa sa se retraga in ea insasi, si tot efectul de domino sub semnul caruia societatea isi consuma ultima respiratie.