EMINESCU SI DRAGOSTEA

„Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc.”
N. Iorga

Se implinesc 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 in satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura romana, prozator si jurnalist. A fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la varsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba romana, Aron Pumnul. Din 1866 pana in 1869 calatoreste din Cernauti, unde isi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul in care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pana in 1874 – student la Berlin. In septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. In octombrie 1877 se afla la Bucuresti. In 1883 paraseste Bucurestiul si este internat intr-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare in tara, in care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind: „…sa ma satur de mamaliga stramoseasca” (ian.1884). In decembrie 1884, dupa un drum in Italia, la Florenta, se inapoiaza la Iasi. In august 1885 se afla la bai langa Odessa. In vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de langa Iasi, iar in noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. In 1887 ii raspunde lui Vlahuta la scrisoare: „Nu te pot incredinta cat de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. In decembrie 1888 vine la Botosani, se intalneste cu Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti. In februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul doctorului Sutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Romane.
Marcel Proust spunea ca „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decat crescandu-le dupa dansul si asemanarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poarta in sine. Gandurile lui ii sunt, intrucatva, imprumutate in timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarase. La moartea lui ele se intorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevarat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai tarziu: sfantul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar roman, membru titular al Academiei Romane  vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „In cantecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decat prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.
In realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca!
Nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la intalnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar cate ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam intreg s-a regasit in opera lui. El ne-a invatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a intelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi roman. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gandire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii.
La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca in poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz… Iubita ii apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, in poezia „ Atat de frageda …”: Atat de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un inger intre oameni/ In calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, ideala, exista insa si in poeziile scrise mai tarziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri inchinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”.  Iubirea pentru femeie ?i natura lumineaza ?i tulbura, cele doua sentimente insumandu-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiin?ei umane.
Plenitudinea sentimentului iubirii, lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala in mijlocul naturii este redata superb in poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina/, Poleindu-l, il strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurand cu unde-n spume,/ Intre trestie le farma/ Si visand o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda il alege —/ Ce privesti zambind in unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei in cranguri./Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atat de singuri!/ Si atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntari. Incepe sa exprime regretul, tristetea, cat si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale. Poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, in poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/  El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga./[…] Dispar si ceruri si pamant/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atarna de-un cuvant/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene… Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, devine solemna si rece, marmura sugerand frumusetea inghetata, ireala, precum in poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zambesti, de cum te misti./ Si nu e bland ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Cand ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau cand treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atarna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ In gandul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care intarzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleaca este redat cu sfasierea fiintei sale, in poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Si un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Si cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca!…
Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: … Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: /De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decat un vis sarbad, mai bine nimic… In cel de al doilea poem „Venere ?i madona”, poetul isi priveste femeia iubita si o vede cand inger, cand demon. Si totusi femeii „demon” ii acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
„Scrisoarea IV”  dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala si fara intelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea in arta; neimplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,/ Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…/ Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…
Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar in cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […]  Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/  O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/  Si datator de moarte;/  Reia-mi al nemuririi nimb/  Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ In codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!
Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflandu-se de cele mai multe ori in mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic.  Si atunci cand se afla in interiorul unei odai, priveste si intelege glasul naturii: Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei. Pana in ultima clipa a vie?ii lui creatoare s-a aflat in cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea ?i natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Inainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
Imi amintesc de adolescenta mea, de serile cand adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetand cu glas tare si apoi in gand, strofe intregi… La varsta de paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam intr-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De cate ori n-am incercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu in mana mea/ Creionul si coala de hartie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batand/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adanca/ Randuri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri inca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu iti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mandru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie iti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / In schimb ce-ti daruiau?/ In mizerie si saracie te cufundau./ “Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormant/ Sa puna mana pe caietu-ti sfant/ Si-apoi pe piatra de mormant/ Sa scrie un singur cuvant… / Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atat de viu/ Prin cartea-ti minunata!

Vavila Popovici – SUA
Raleigh, North Carolina

Advertisements

GEORGE ROCA: «EVADARE DIN SPATIUL VIRTUAL»

Un poet cu un evantai liric si policrom, avand o cromatica fluida deosebita, este George Roca in volumul „Evadare din spatiul virtual” (Florilegiu de poezie), aparut la Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2009.

Inca din titlu poetul ne face cunoscut ca desprinderea de preocuparea sa de  jurnalist si ctitor de publicatii pe internet este echivalentul unei evadari in lumea poeziei. Cunoscand pasiunea sa pentru ziaristica, imi pun intrebarea retorica, fireasca, ce a fost intai poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu raspund, dupa ce am citit o parte din publicatiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazand Sfanta Scriptura, CUVANTUL cioplit cu „dalta” sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefata semnata de Maria Diana Popescu, intitulata „Un romantic avant la lettre”, este structurat in sapte cicluri a caror tematica se interfereaza, fiind un seismograf al vibratiilor eului pus in diferite ipostaze ale trairilor: „Evadarea din spatiul virtual”, „Antipozi”, „Cromatica Australiana”, „Amintiri”, „Dedicatii”,  „De iubire” si „Fabule si parodii“.

Intreg volumul e construit pe un scenariu liric ingenios, desi nu atat constructia „injectata” de un romantism lucid da coerenta versurilor, cat permanenta stare de veghe, provenita dintr-o stare de criza, resimtita acut, tangentiind cu visceralul: „In timpul viitor,/ arata-mi Universul/ si-arata-mi calea buna/ ce aduce-acolo-n cer.“ (Ruga).  De aici provine si confesiunea frenetica si sincera, in fapt o explozie a interioritatii sub forma retoricii impetuoase: „Am deschis acum o carte/ In limba mea stramoseasca/ Sa dau grijile deoparte,/ fruntea sa mi-o descreteasca”. (Transilvania). Poetul, fiind departe, „peste mari si tari”, ca in basmele noastre, retraieste clipele petrecute in tineretea sa pe pamantul strabun.

Versurile par strabatute de o dragoste adanca fata de oamenii si istoria neamului sau, inclusiv de o dorinta ambigua, ce poate insemna deopotriva cautarea identitatii pierdute in spatiul fabulos al universalitatii Terrei, si invocarea istoriei romanilor, dar si a unei fiinte complementare, a jumatatii mitologice, sub diferite ipostaze. Poetul este supus unui supliciu, poarta crucea locurilor natale pretutindeni in lume, chiar si in spatiul cromatic australian: „…avea nuante de bleu marin/ aidoma/ celor din perioada mea sinilie/ cand mai vizitam inca/ Manastirea Voronetului“( Albastru). Discursul liric are un anume dramatism si un fel de incordare, starnind sentimente contradictorii asemeni fetei din poezia „Zburatorul” de Ion Eliade Radulescu. Poetul aduce o infuzie de vitalitate, o prospetime a confesiei si o exuberanta melancolica si, cand obiectul rememorarii e copilaria, istoria neamului si dorul de pamantul natal, densitatea lirica este incontestabila: „Mi-a iesit in cale copilaria/ dar a trecut pe langa mine/ de parca nu as fi avut-o niciodata.” ( Evadarea). Dramatismul si romantismul, frenezia si infrigurarea trairilor prin rememorare sunt proiectate in decorul amintirilor, in care se amesteca gestul penitent si impulsul eliberator. Nota puternica de vitalism si ardenta vibratorie contamineaza intregul universe liric, incat vibratiile eului ia forma exploziilor agonice, ca in splendida poezie „Eminescu”: „Spre seara,/ la lumina luceferilor/ pentru a-si  desavarsi lucrarea,/ a creat poetul,/ pe… Eminescu!” (Eminescu).

Spuneam la inceput ca volumul este un evantai policrom. Justificarea acestui epitet acordat, este, printre altele, si ciclul cu care se incheie cartea, „Fabule  si parodii”. In literature romana putini mai scriu fabule, cu toate ca societatea in care traim ne ofera destule subiecte, la fel ca in vremea lui La Fontaine, sau a rusului Krilov, englezului John Gay sau a romanului Grigore Alexandrescu. Sub „masca” fabulei, care este o povestire alegorica ce se incheie cu o morala, George Roca critica unele moravuri omenesti ca in: „Datoria”, „Nebunul si pisica”, „Nebunul si catelul”, etc. Iar parodiile (insemnand un fel de cactus) sale sunt o critica tradusa in fapte, cum spunea odata George Pruteanu, aduse fostului Mos Gerila, anumitor oameni ce-si uita limba materna, rusilor bautori de votca, etc.

Citind aceasta carte ma gandeam la ceea ce spunea monseniorul Vladimir Ghika ca „Omul este una dintre fapturile care se alcatuiesc cel mai incet si care trec cel mai repede”, la care adaug ca moartea ne desavarseste viata, pentru ca, punandu-i limite, ii da forma. Viata poetului nu este ceva care exista oricum, ci este o exceptie a mortii. Asa cum lumina este o exceptie a intunericului universal, precum iubirea din versuri este o exceptie a intunericului urii dintre oameni.

George Roca este un poet admirabil, in plinatatea sa creatoare, cartea fiind un poem liric al sensibilitatii si inteligentei, o confesiune pornind de pe malurile Crisului Repede pana la Oceanul Pacific, cu chipul rasfrant in oglinda.

Al Florin TENE
21 octombrie 2010
Cluj-Napoca