LUPTA CU DEPRESIA!

Rodica Botan

Am trecut cu multi ani în urma prin depresii teribile care m-au dus si pe mine departe…si multumesc lui Dumnezeu ca mi-a mai dat timp de gândire, mi-a mai daruit viata…a câta oara, oare, ca sa pot sa vorbesc de minunile Lui?

Depresia este un lucru cumplit. Si multa lume sufera de depresie. Corpul si mintea lucreaza împreuna; exista motive chimice (o imbalanta chimica) care poate sa predispuna pe cineva la depresie. Nu totdeauna persoanele depresionate au motive sa fie în depresie. Sunt alti oameni care au probleme la fel de mari sau chiar mai mari, care mentin o atitudine solida, pozitiva, desi trec si ei prin aceleasi greutati ca si ceilalti Continue reading “LUPTA CU DEPRESIA!”

VIN VALURILE (POEME)

de Ioan LILA

 

 

VIN VALURILE, RAVASITE VIN

 

Vin valurile, ravasite vin

Cu gustul lor albastru de pelin

În rapait de picaturi ce cad

Din norii care ard troznind în vad

 

Vin valurile hohotind bolnave

Cu gust de infinit si grele, grave

Zvîrlind pe tarm fragmenetele de zei

Si zdranganinbd amarnice pe chei

 

Ca sa-ntelegem ca în prag de seara

Dorul de necuprins ne mai omoara

Iar somnul ce-l visam este etern

Izbind în zidul vietii sters si tern

 

 

M-AI SCUFUNDAT ÎNTR-UN OCEAN DE VISE

 

M-ai scufundat într-un ocean de vise.

M-am trezit ranit ca un soldat.

Eram tare departe de visurile mele proscrise –

În oceanul din sufletul tau m-am înnecat.

 

Tu erai ultima stralucire din ochii mei,

Tu erai sarea din pîntecul oceanului.

Eu eram ca o picatura de apa respirata de porumbei,

Pe rana însîngerata cu maci a lanului.

 

Ardeau toate cîmpiile, degeaba te cautam.

Veveritele te ascunsesera ca pe o nuca –

În labirinturile lor sapate în stele te cautam

Si nu învatasem sa te regasesc, nu înca!

 

Mai trebuia sa strabat un ocean de coapse bronzate,

Ca sa te regasesc, dar n-am mai putut înnota

Strivit de dulceata lor ce bîntuia prin cetate

Si chiar si în sufletul meu se-nnopta !

 

 

SI TIMPUL CURGE, CURGE DE DEMULT

 

Si timpul curge, curge de demult

Noi l-am uitat pe-o banca într-un parc

Înscris pe-o frunza cu-n însemn ocult

Zburînd ca o sageata dintr-un arc

 

Dar ne-a ajuns din urma, ne-a lovit

Cu-o toamna si smerita si duioasa

Si, amintindu-ne ca ne-am iubit

Ne-a daruit iertarea matasoasa

 

 

ADUNA CIOBURI COLORATE

 

Aduna cioburile colorate

Iubirile, parfumurile, lacrimile

Sau plîngi sau plîngi amar

 

Mie mi-e dor de vocea ta cea dulce

De mîngîierea ta îmbatatoare

Mie mi-e dor, de tine îmi e dor

 

De ploaia dintr-o vara-ndepartata

Prin care ne-am plimbat, tineri, desculti

Azi ploaia este trista, sufocata

 

Erai un fulg de papadie dintr-un vis

Azi toate astea-s cioburi de iubire

Si noaptea-i tot mai neagra, noaptea…

 

 

CATREN ÎMBUJORAT PRECUM O FATA

 

Catren îmbujorat precum o fata

Cu coapsa dezvelita pîn’ la brîu

Care mi-a dat splendoarea-i fermecata

În valurile repezi dintr-un rîu

 

Catren jertfit pentru o rima rara

Ideea pare-a fi dezverginata

Zemoasa si dulceaga ca o para

Cu care m-ai vrajit, duioasa fata

 

Catren cu amintirile tocite

Ca stîncile ce se înfig în cer

Povestile sînt toate ispravite

Iar eu iubirii n-am ce sa-i mai cer

 

Catren uitat pe raft într-o camara

Lînga un fir plapînd si crud de iarba

Îmi amintesc acuma de o vara

Ce ma vrajea cuvintele sa-mi soarba

 

Catren… cînd te-am iubit întîia oara

Fin

sambata 21 mai 2011

France


Georgeta RESTEMAN

Revolta?

 

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

 

 

 

 

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.


O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna…


Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…


Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?


 

Sacuieu, 7 Mai 201

 

 

 

ONOARE SI RAZBUNARE

 

Osama bin Laden a fost capturat, ucis, aruncat în mare, iar acum organizatia terorista condusa de el vrea razbunare”, se specifica în publicatiile zilnice.

Ceea ce s-a întâmplat si se întâmpla, cred ca trebuie privit sub doua aspecte. Primul ne aminteste de faptul ca onoarea este o virtute, o îndatorire, un sentiment pe care-l avem noi oamenii si care nu trebuie uitat, neglijat. Întrucât calea ei nu este usoara, onoarea trebuie sa fie însotita de întelepciune, pricepere si curaj, considerate ca mijloace de atingere a scopului.

Onoarea reprezinta unul din principiile de baza dupa care se ghideaza oamenii unui stat, fie ei presedinti, premieri, ministri etc. Opusul onoarei este lasitatea. Scriitorul român Octavian Paler (1926 – 2007) spunea ca lasitate nu înseamna numai sa eviti sau sa fugi, tot lasitate este si daca nu-ti pasa. Iar despre curaj, poetul englez William Blake (1757 – 1827) spunea ca cel lipsit de curaj e tare în înselaciune.

Soldatii din cele mai vechi timpuri respectau un Cod de Onoare, pentru ei onoarea era o îndatorire sfânta si asa trebuie sa ramâna. Onoare si curaj au dovedit cei care au capturat pe cel care a instrumentat groaznicul macel din data de 11 septembrie 2001, când cele doua Turnuri gemene au fost distruse si au murit zeci de mii de oameni nevinovati. Al-Qaida a fost creatia lui bin Laden, iar el a fost autorul principal al atacurilor.

Al doilea aspect este cel al dorintei de razbunare a islamistilor fundamentalisti. Ori razbunarea nu duce niciodata la linistire, ci din contra, ea antreneaza si intensifica emotiile cele mai negative.

Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Crezi ca te razbuni asupra aproapelui, dar te chinuiesti pe tine însuti. Te dai în bratele pornirii ca unui calau launtric care te împresura din toate partile, si-ti sfâsii linistea. Ce poate fi mai nefericit decât un om mereu stapânit de mânie? Ca si nebunul furios care nu se bucura niciodata de liniste… ” Ca atare, ar trebui, în orice situatie ivita, sa se reziste împotriva razbunarii, în favoarea iubirii. Vor putea întelege oamenii cuprinsi de furie si dorinta de razbunare acest sentiment înaltator al vietii – Iubirea -, care ar putea aduce linistirea pe întreaga planeta?

La acea data de 11 septembrie 2011 ma aflam în Statele Unite. Despre ceea ce am simtit am scris într-unul din jurnale. Evenimentul mi-a inspirat si poemul „Martea neagra” publicat tot atunci:

 

O pasare de foc, oarba,

spinteca vazduhul si Turnul cu o suta etaje.

Este ora opt si patruzeci si cinci de minute.

Flacara rosie devine cianotica,

ciuperca neagra se umfla;

unii vad chipul Satanei, imaginea se repeta…

Mii de hârtii, dar si trupuri,

ca niste pasari mici, albe, nevinovate,

cu aripi întinse zboara din turn si cad pe pamânt…

Oamenii fug, unii se transforma în scrum,

altii delireaza sub darâmaturi.

Moartea cade neagra,

serpuind pe zidurile care se darâma

ca niste castele de nisip…

Ochiul galben al soarelui priveste neputincios

pamântul acoperit cu aripi sumbre,

aripi ce nu se mai zbat…

Linistea diminetii fuge pulverizata

de zecile de mii de fragmente de geamuri

prin care au trecut odinioara/ atâtea priviri, atâtea gânduri, atâtea vise…

Pe strazi, în biserici, lumea se roaga…

Alb, negru, rosu.

Lacrimi, durere, sânge. Vise ucise.

Înnebunit, soarele pleaca.

Amurgul cade peste sângele colorat în mov,

câinii scormonesc printre ruine…

Întunericul devine din ce în ce mai negru.

Luna apare curioasa, glaciala, distanta.

Legile urii au învins pentru o clipa.

Sufletele ucigasilor împreuna cu cele ale victimelor

se-nalta spre cer pentru judecata.

Cu ce-am gresit? se-ntreaba sufletele curate,

Noi am muncit, am cladit, am iubit… Dar voi?”

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

 

LIRICA PASCALA 2011

– Prezentata de George ROCA –


Georgeta Resteman
ÎN DIMINETI DE PASTE

Covor de papadii si flori de Paste
Liniste-astern în suflete pustii
În dor de bine viata-n noi renaste
Singuratati ascunse-n nopti târzii.

Sperante împletim, cununi de vise
Lumina Sfânta-n zi de sarbatoare
Credinta, dragoste si porti deschise
Ne daruieste în suspin de floare.

Privesc cum firul ierbii unduieste
În adieri sublime de iubire
Pamântul reavan, marul ce-nfloreste
Sub cer albastru muguri de-mplinire.

Suntem plamada vie din lumina
Purtam comori nepretuite-n noi
Lut din iubire-avem la radacina
Sperantele din suflet curg suvoi.

Ne înaltam credinta-n gând senin
Sobor de floare-n dimineti de Paste
Ne însoteste-n drumul vietii lin
Tot ce-i frumos si bun în noi renaste.
Titina Nica Tene
DE PASTE

De Paste soarele e altfel,
are o altfel de lumina,
mama cu tata parca-s tineri
si parca nu mai sânt batrâna.

Ma vad copil pe Dealul Mare
dintr-un satuc îndepartat,
purtând rochita înflorata,
din sat de parca n-am plecat.

Ma joc cu fratii mei pe Beica,
râul ce curge-nvolburat,
ne salutam cu voie buna
zicând „Hristos a Inviat”!

Ce fericita eram, Doamne,
si ce departe sânt acum!
Am mers asa de mult prin viata
ajuns-am capatul de drum?

Privesc la pomul înflorit
pe care cânta o pasarica
nepoata vine lânga mine
“Hristos a Inviat”, Bunica!

 

Valeriu Cercel
POEZIE DE PASTI

Când Pastile se-apropie mereu
Sunt luat de amintiri si dus agale,
Copil ma regasesc în satul meu
La casa barâneasca de pe vale;

Simt si acum, pe prispa, dimineata,
Cernându-si fluturasii de ninsoare,
Cum îmi ating cu gingasie fata
Ciresii alintându-se în floare,

Si-aud la fel, venind peste câmpie
Spre deal zorit, urându-mi „ziua buna”,
Un soare îngânat de-o ciocârlie
Cu-o veste la clopotnita batrâna;

Se anunta o mare sarbatoare,
Iar martora era si Luna plina:
Va coborî din morti, spre Înaltare,
Isus, a lui Maria, cu lumina!

Ca începea asa o primeneala,
Miresmele de flori de liliac,
Si lutul proaspat, iz de varuiala,
Se vânturau prin usa din cerdac,

Ne usuram si trupul de povara
Si sufletul cumva de-am suduit,
(Scapam si eu atuncea de ocara,
În ziua când mergeam la spovedit!)

Fiind copii mâncam în Postul mare
Nu doar urzici ca ne rodea burtica,
Ne mai spurcam si noi, deh, la mâncare,
Ca popa nu stia, zicea bunica,

Dar totul se facea cu rânduial?
Si toate le-asezau la locul lor,
Stiau batrânii bine, fara scoala,
Cum sa-L primim pe-al lumii Salvator…

……………………………………

În miez de noapte, satu-n asteptare,
Biserica-ntr-o hora o strângea,
Lumini se aratau pe la altare,
Isus, Cristosul nostru, învia,

Ne întorceam cu paste si lumina,
Bunica ne dadea miel din cuptor,
Iar ouale-asteptau pe masa plina
Sfintite în al nostru tricolor,

Iar la amiezi, pe lunca ne-ntâlneam
Gatit în straie noi cum altul nu-i,
Caci noi copii-atunci ne înnoiam
Când Se nastea si la-nvierea Lui,

Si câta bucurie, ‘ntregul sat,
Oua ciocnind cu mare si cu mic,
“Cristos a înviat ! Adevarat !”
Pe pajistea cusuta-n borangic,

Iar mai apoi, crescusem eu fecior,
Aceeasi lunca mândra ca o ie
Mi-a dat ca sa le sorb licoarea lor
Doi ochi de vis cu nume de Marie

As vrea sa vin din nou în satul meu
În zi de Pasti, în zi de sarbatoare,
Poate-mi va spune bunul Dumnezeu
Cam cât mai am de ars din lumânare

E Paste iar si Cristul a-nviat,
Lumina Lui nicicând nu se va stinge,
Departe, peste mari, de al meu sat,
O lacrima de dor mi se prelinge

Simt o speranta-n suflet cum izvoare
Din flacaara-I ce arde, tumultoasa,
La ziua si satucul plin de soare,
La Învierea când voi fi acasa.

 

 

Adrian Munteanu
DAC-AS SUI PE TRUDA UNEI PLEOAPE
(la Psalmul 139)

Dac-as sui pe truda unei pleoape
Ce se framânta-n strigat de-aurora,
Când umbre-n zori lumina o implora,
Te-as regasi arzând în cer etape.

Dac-as fura dintr-un amurg o ora
Si i-as deschide clipei mii de trape
Ca dincolo spre moarte sa îsi scape
Nelinistea arcasi rotiti în hora,

Tot as simti ca esti, iar de as zice
Ca nopti de-acum pe veci ma vor robi,
Ca-mi vor înfrânge carnea mii de bice

Tot n-as fi trist stiind ca vei sadi
Graunte-n trup ca-ncet sa se ridice
Din întuneric un crâmpei de zi.

 

 

Al Florin Tene
A ÎNVIAT IISUS

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

Am un surplus de idei si de har
Si la picioarele Tale le-am pus
În numele vesniciei ca dar,
Când din morti înviaza Iisus.

Doamne ,as vrea sa recunosti
Din multi pe mine cel ce-a dus
Crucea în fruntea atâtor osti
Când din morti înviaza Iisus.

Erai, Doamne, Mielul sacrificat
Pe Cruce, spre Golgota, în apus,
Mântuieste lumea de acest pacat,
Când din morti înviaza Iisus.

Privesc în ochii Tai si-mi caut iertarea,
Pentru ateii cazuti în pacat, Iisus
E „vina” ce lumineaza cararea
Învierii sperantei noastre Sus.

Lumea este în concurenta cu ea
Si mai putin se uita spre Tine sus,
Tu, Doamne, esti Calauza mea
Când din morti înviaza Iisus.

 

 

Pascu Balaci
HRISTOS A INVIAT!

Când inceput-a sa se lumineze
În cea dintâia zi a saptamânii,
În taina ea si-a parasit stapânii-
Mormântul lui Iisus sa cerceteze

Maria din Magdala sa cuteze
Cu-a ei surate, scuturând tâtânii,
Sa afle sfântul trup, floarea tarânii
Si-apoi cu lacrimi sa-l imbalsameze.

– Ce cautati pe-aici? – apare un inger.
Femeile s-au infricat de-ndata:
– Pe Iisus dupa care si azi sânger!
A spus Maria, foarte tulburata.
– Nu e aici, a înviat; e în cer:
S-a dus sa-L întâlneasca pe-al Sau Tata!

 

Al Florin Tene
HRISTOS A INVIAT!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

Cânta padurea-n mierle, prin copaci,
Înseninând cerul spre apus
De parca au înflorit ogoarele de maci,
Când înviaza-n suflete Iisus.

Cânta iarba în mieii de prin lunci
O aud cum creste si prin sat,
Când din Tainele Porunci
Hristos a Înviat!

Se aprinde-n inima lumina
Coborând în noi de Sus.
Când sevele înverzesc tulpina
Înviaza-n suflete Iisus!

 

Nicolae Nicoara-Horia
HRISTOS A INVIAT!

Hristos a înviat! Iisus exista,
Cu „Pace voua” o sa vina iar,
Sa nu fie crestin cu fata trista,
Nici cel fara de Pasti în calendar.

Hristos a Înviat! Lumina oarba,
Spun unii rataciti pe la rascruce –
Cei însetati de Adevar sa-i soarba
Din apa vie izvorând în cruce.

Frate-al meu de-aici, de oareunde,
Primeste-mi, dar, salutul cel mai sfânt-
Hristos a Înviat! De crezi, raspunde-
E „buna ziua” mea de pe pamânt…

 

Nicolae Nicoara-Horia
LUATI LUMINA!

Luati lumina si va bucurati!
E semnul ca în lume nu-i târziu –
Hristos a Înviat! Hristos e viu!
În cel care nu crede sa nu dati

Cu pietre si cu vorbe cât ocara,
Pentru el e prea devreme-acum,
E Ziua si petrecerea-i pe drum
Pâna când o sa-l cuprinda seara…

Luati lumina, cea primita-n dar,
Din Mormântul Lui fara de moarte
Si dati-o, întreita, mai departe-
Hristos a Înviat! Si nu-n zadar!
———————-
PASTI, 2011

Poveste de pescuit vise

Din nou, timpul, parca fara timp! Asteptam. Doar inceputul si sfarsitul povestilor pe care mi le citeau, cand unul, cand altul, ma faceau sa tresar si sa intreb:
– Si… dupa aceea, ce-au facut?
– Au trait fericiti pana la sfarsitul vietii, cum ti-am spus…
– Da? …Adica da, asta am inteles eu, dar dupa aceea…?
– Dupa aceea… dupa aceea, omul mai si moare! – imi raspundea Iba cam cu o jumatate de gura.
– Moare!?… Iar daca moare, moare?
– E, cum sa-ti spun…? Moare si nu prea …
– Adica … Te-am prins! Ma pacalesti!
– E, cum sa te pacalesc eu tocmai pe tine…?!
– Atunci, ori moare ori nu moare?
– De! Stiu eu ce sa zic?
– Daca tu nu stii!… Povestea ce zice?
– Povestea? Povestea spune ca…
– Pai, daca spune, inseamna ca asa e…
– Este si nu prea!…
– Nu? Aaa! Hai, ma, cum nu? Of, si eu care credeam ca oamenii mari stiu tot!
– Tot si nu prea!
– Adica? Ori stiu ori nu stiu?
– Cu tine n-o mai sfarseste omul! Stii cum e cu stiutul asta? E ca si cum te-ai duce la un pescuit de vise. Arunci navodul…
– Si?
– Astepti! Si iar astepti… Visele dau navala! …Dar ce folos?! Plevusca! Navodul tau vrea pe cel mare! Iar ala nu mai vine! Si iar astepti! Dupa o vreme… simti navodul greu! Gata, zici! De astazi am Universul la degetul mic! Tragi si iar tragi, vrei sa-ti pui visul in barca ta si sa pleci cu el, ehe, departe. …In lume! Iar visul… zbac! Uite-l, si nu e! Te trezesti, si navodul, gol!
– Si?
– Iar si?! Ei, daca mai apuci, arunci din nou navodul.
– Mda! Dar hai, mai povesteste-mi!
– Uite:
,,A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti,
O prea frumoasa fata.

Si era una la parinti
Si mandra-n toate cele,
Cum e Fecioara intre sfinti“
– Sfinti?
,,Si luna intre stele“
– Ce sunt aceia sfinti?
– Aoleo! Ma omori! …Sfintii sunt niste… sa zicem, niste ingerasi ca tine!
– Da?! – m-am mirat, insa Iba, obosit, ador¬mise. L-am invelit si m-am culcat si eu.  Cand genele stateau gata, gata, sa-mi cada somnoroase, am aruncat navodul…

Nicolae Balasa