GHINIONUL DE A FI MOLDO-VALAH

Viorel ROMAN

 

500 de ani au supravietuit moldo-valahi sub cea mai incompetenta administratie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea sovietica. Acuma ei sunt în Europa numai aparent, pentru ca noua statuie a lui Kemal Atataturk de pe Calea Victoriei si faptul ca în locul „Aeroflot”-ului rus s-a instalat la Bucuresti „Turkish Air” pe Magheru… sunt indicii mai sigure.

Moldo-valahii sunt în continuare provinciali turco-pravoslavnici, chiar daca bacsisul se cheama acuma comision si UE e Înalta Poarta. De la vladica la opinca nu s-a schimbat mai nimic. Vezi pe http://www.viorel-roman.ro (Scrisoarea deschisa adresata poporului român de arhimandritul Iustin Parvu) si pe http://www.badpolitics.ro (Lucian Croitoru: În România nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni au acaparat economia).

Chiar si presedintii moldo-valahii au o soarta ca sub fanarioti. Ceausescu e lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a auto lichidat, Basescu resemnat îi pregateste pe Ungureanu & Tismaneanu cel Tânar sa-i convinga  pe naivi ca o forma fara fond, statul lui, o fictiune dependenta de FMI, e compatibil cu Europa. Cam cum au încercat si esuat sub sovietici si Ana Pauker & Tismaneanu cel Batrân.

Noua clasa politica imita numai establishment-ul din vest. Cutumele turco-fanariote sunt însa cât se poate de reale. Voda e deasupra legii si cu boierii cei mari decid totul în Consiliul Suprem de Aparare al ?arii.  Baronii locali, boierii mici si mazilitii îsi cumpara imunitatea cum pot si chiar trebuie sa suporte procese de coruptie, acum la moda.

Totul s-a privatizat, învatamântul, sanatatea, siguranta personala si armata. Cei care supravietuiesc cu câtiva euro pe zi sub administratia de la Bucuresti n-au încotro. Asa ca nu-i surprinzator ca milioane fug în UE. Oricum, din toate timpurile, numai în Europa s-au putut afirma Enescu, Brâncusi, Vlaicu, Vuia, Coanda, Cioran, Eliade etc. Putin probabil ca în cultura de anonimat de la Portile Orientului ar fi iesit din mediocritate.

La moldo-valahi nu exista o clasa de mijloc sau o burghezie nationala, ca în occident, ci numai intermediari, agenti, dealer, vatafi, interlopi, care cu totii sunt hotarâti sa distruga orice sansa de integrare reala în Europa, pentru ca ei nu au o religie, ci popi, care ierta mai mult decât pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la dispozitie de la UE ca sa modernizeze tara, dar ei nu le folosesc pentru ca ar trebui sa dea socoteala pentru ei.

Nu mai exista banci sau întreprinderi autohtone notabile, ci numa filiale a unor banci si companii straine. Totul depinde de buget si de sansa de a primi contracte privilegiate, bineînteles în cârdasie. Contractele, examenele, licentele, locurile de munca, aprobarile devin facile numai prin coruptie, influenta, spaga etc. Capitalism de cumetrie.

De la buget se fura usor, observa si arhimandritul Parvu: Slujbasii tarii, caftanitii vând la pret de piatra seaca si fier vechi bunurile realizate de tine, sub obladuirea sefilor lor, împart banii, apoi sunt judecati de ochii lumii si primesc pedepse cu suspendare, adica multumesc, la revedere, te chemam noi când avem nevoie de serviciile tale. Consilierul BNR, Croitoru e pe aceiasi linie: clicile antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se îmbogatesc din riscurile pe care si le asuma pe bani proprii, ci din alocarile de la buget. Cei care platesc impozite si taxe au ghinionul de a fi moldo-valahi, români captivi.

 

Prof.Univ. Dr. Viorel ROMAN

http://www.viorel-roman.ro

Bremen

22 februarie 2012


 

Advertisement

Noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei

Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatica a inadvertentelor existentiale ale prezentului, pentru multi dintre români, aflarea noutatilor sau ascultarea povestilor (mai ales a celor de succes) despre fratii lor din diaspora, fie ea americana sau europeana, poate fi o activitate „productiva”, aducatoare de beneficii, prin curajul, vointa si încrederea pe care (intrinsec) le furnizeaza. Un vechi si valoros crez suna astfel : „ … de ce sa invoci o mie de motive pentru care nu ai reusit, când îti era suficient doar un singur motiv sa reusesti?”. Pornind de la aceasta protaza, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se stramuta, îsi propun sa reuseasca, surmontând orice greutate pe care o întâmpina. Oameni care, cu foarte multa dedicare si un efort pe masura, prin harnicie si „încapatânare”, îsi construiesc acolo – departe – o casa (tara promisa), o familie, leaga prietenii durabile, dar nu uita nicio clipa aroma inconfundabila a pamântului natal, desprins din sacralitate (tara de suflet).
Cu exemple de contemporani români talentati si valorosi, s-ar putea constitui o lista inepuizabila de nume, iertata ne fie mentionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buica, George Filip, Ovidiu Creanga, Cristian Petru Balan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionut Caragea, Viorel Roman, Simona Botezan, Viorel Nicula, Lucian Oprea. Un astfel de om este si distinsul scriitor si publicist român, stabilit în însorita Arizona, OCTAVIAN CURPAS care, împletind preocuparile sale literare, publicistice cu o înalta tinuta morala, reuseste – în foarte scurt timp – sa se impuna ca una dintre personalitatile românesti din diaspora ultimilor ani.
Prin noua sa carte, intitulata: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabila, reuseste sa scoata la lumina, ca dintr-o biblioteca afectiva a timpului: oameni, documente, destine, valori. Tesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorica, Octavian Curpas rescrie printr-o subtila investigatie psiho-sociala – istoria diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Desi par destul de îndepartate vremurile ce fac parte din inventarul cartii sale (având în vedere tineretea autorului), acesta reuseste sa surprinda audienta, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, sa contureze personajele cu suficienta abilitate scriitoriceasca, sa realizeze o lucrare placuta, prezentând reusite si esecuri, fast si nefast, picurând peste toate acestea o veritabila simtire româneasca, îmbogatita, valorizata si calita în focul dorului de tara.
Întâmplarile sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind înca în spatiul american sau vest-european. Firul epic incumba atribuirea fiecarui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viata, dar si de spectator al acesteia (îmbogatit printr-o noua perspectiva asupra experientelor traite). O posibilitate unica pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap si de a-si construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrarii sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta povestile de viata si de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificatii speciale, prin întreteseri – în jurul acestor pitoresti personaje – a noi aure de lumina. Nazdravanul Dumitru Sinu este – în aceasta carte – exemplul unui luptator, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenta cu o rabdare de fier si o rara consecventa, în atingerea telurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e si hâtru, pe deasupra, ce reuseste sa creeze din povestea sa de viata, o poveste pe care cititorul o va recunoaste, asumându-si-o cu încredere. Indiferent ca se deruleaza aventurile existentiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este vointa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare traire, esentialul, plusvaloarea, morala.
Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizata de autorul însusi: “63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “
Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexa, autorul realizând un mozaic al evenimentelor traite de acesta. Momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, sunt cele care au lasat urme adânci în constiinta eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viata, cu momente de bucurie ori de aspra dezamagire, de fericire sau de tristete aparent iremediabila. Mediind fiecare conversatie avuta cu eroul cartii, Octavian Curpas face scurte prezentari, introduceri, ofera explicatii suplimentare, probând astfel o vasta cultura generala (atât a sa, cât si cea a personajului sau). Momentele se sudeaza, astfel, între ele, fara întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrarii sa contina atât secvente unice, istorii separate, de sine statatoare, dar si piese de legatura cu acelasi puzzle existential relatat (prin invizibilele retele create între fiecare personaj si personajul central al cartii).
Convingerile eroului, care are la baza scoala vietii (asa cum o numeste el), se împletesc armonios cu scurtele divagatii cu valente de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emotional sa contina sarea si piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iata ce opineaza autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu si sotia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cartii, o dragoste care supravietuieste timpului, pastrând vie flacara spiritului. O poveste extrem de frumoasa, între doi oameni care au stiut sa-si uneasca destinele si sa pastreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”
Cât despre epuizarea povestilor de viata ale personajelor cu care nea Mitica s-a intersectat de-a lungul vietii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere. 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui.”
Motivatiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alerga spre împlinirea unui vis, indiferent ca se numeste visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul si conjunctura istorica nefavorabila i-au facut sa paraseasca tara si sa-si caute norocul în alta parte. Severa si nejustificata prigoana comunista le-a determinat sa ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reusesc sa-si converteasca visul în acceptare, recunoastere, împlinire si prestigiu. Începuturile fiecarei povesti de viata sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate noua, bazata pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, batalia pentru câstigarea încrederii si respectului, dusa cu foarte multa determinare, permite ca razboiul sa fie câstigat. Pentru cei mai multi emigranti, adoptati de tarile în care au purces, finalizarea acestui acerb razboi înseamna începutul adevaratelor reusite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunitati si, mai ales, prin satisfactia produsa de recunoasterea eforturilor proprii. Lucru care, din pacate, în România zilelor noastre, se întâmpla mult prea rar sau aproape deloc. Iata una dintre motivatiile exodului tinerilor si oamenilor de valoare ai tarii, care pleaca pentru a lucra si de a crea plusvaloare unei altei tari (a „viselor” lor, adesea împlinite).
Cu toate acestea – si aici este cazul lui nea Mitica, dar si al lui Octavian Curpas – tara de suflet ramâne România, cu mai mult relele si mai putin bunele ei. O tara pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care pastreaza o dragoste profunda, cum o umila rugaciune în prag de seara. O tara în care dorm stramosii, traiesc parintii si la care viseaza sa revina…cândva. Iata ce relateaza despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a vazut lumina zilei personajul sau, probând admiratia si dragostea pentru tarâmul strabun: „Localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.” Reamintindu-si întâlnirile românilor din diaspora, bunaoara la Paris, Dumitru Sinu povesteste, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”.
Galeria persoanjelor lui Octavian Curpas este diversa, cuprinzând povesti incredibile de viata ale traitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isacescu, Vasile Târa, Stoian Brailoiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Stefanescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de catre Dumitru Sinu cu foarte mare acuratete, este completat apoi de catre autor, cu detalii esentiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersectiile întâmplarilor vietii eroului cartii si alte popoare ori etnii, precum evreii sau tiganii, insolitul personaj interesat fiind de traditiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenta în decursul istoriei. Si cu aceasta ocazie, atât eroul cât si autorul cartii, probeaza o solida cultura generala, dublata de o ampla activitate de documentare, investigare. Iata însemnatatea acordata acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor. Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!”.
Planurile existentiale pe care autorul le urmareste în derularea firului sau epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedita de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoti, comercianti, afaceristi), ceea ce confera lucrarii de fata o valoare testimoniala certa. Despre acea perioada, când prigoana comunista era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora româneasca. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele si marturiile, au fost intentionat masluite, tocmai pentru ca istoria sa fie rescrisa în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazata pe adevarul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibila. Astfel de personaje, precum nea Mitica, venite din acele vremuri, prin marturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o alta maniera.
O astfel de initiativa onesta, facuta cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importanta, pe atât de laudabila. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emotionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihiologica, din perspectiva istorica, asupra diasporei. O lucrare caruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra povestilor de viata prezentate. O carte ce ar trebui sa fie prezenta în orice biblioteca ce se respecta, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regasirea propriei identitati. Un subtil îndemn la recapatarea demnitatii nationale a românilor, facuta în stilul – deja arhicunoscut – ce poarta amprenta lui Octavian Curpas. Poate, ca sa nu uitam niciodata ca: „Acolo unde este inima ta, acolo e si casa ta!”

Gheorghe A. Stroia
Adjud – ianuarie 2011

GERMANIA SE AUTOLICHIDEAZA

dupa ce ati vazut ce-i în Norvegia,

iata care-i situatia în Germania…

Traim vremuri interesante…(Viorel Roman)


Cartea cu titlul de mai sus a lui Thilo Sarrazin Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen, Mûnchen 2010, 464 p., demonstreaza, ceea ce mai toata lumea stie, dar în vremea ocupatiei anglo-americanilor si a sovieticilor era tabu. Germanii au scapat ca prin urechile acului de a fi exteminati (vezi planul lui Henry Morgenthau, 18911967, ministru de finante al USA) dar au fost supusi apoi unui plan de reeducare, similar celui al rusilor implementat în sfera lor de influenta, inclusiv România, cu scopul de a face imposibila o reeditare a rezboaielor în Europa si a mai ales cimenta dominatia protestantilor anglo-saxonisi ortodoxo-comunisti câstigata în 1945.

[pullquote] Sistemul scolar este de ani buni precar, universitatiile mediocre. Institutiile fundamentale germane: Familia, Armata si Biserica sunt din ce în ce mai subrede! Prima se destrama, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare.

Viorel Roman

[/pullquote]

Dupa reunificarea si recapatarea suveranitatii Germaniei – trupele rusesti s-au retras în 1991, cele anglo-saxone se retrag în 2020 – tabuul reeducarii dublat de un control? Politic corect? Strict a fost preluat de elita pregatita de ocupatii. Libertatea de expresie este garantata de Constitutie, dar când Sarrazin, membru în conducerea Bancii Centrale Germane si fost ministru social-democrat de finante, si-a permis sa publice o carte cu un titlu si un mesaj cât se poate de clar: „Germania se autolichideaza. Cum ne jucam cu soarta tarii? Si fara ocupantii, a intervenit Presedintele si a fost dat afara din serviciu. Si conducerea Partidului Social-democrat a vrut sa-l dea si ea afara, dar a renuntat, pentru ca un milion si jumate de cititori au cumparat cartea si populatia este la curent atât cu planul Morgenthau cât si cu cel al reeducarii, dar este înca timorata, nu vrea sa-si riste pozitia sociala si profesionala ca Sarazzin, care a riscat si e acum un autor multimilionar independent.


Modelul din perioada de ocupatie nu este cel natural, darwinist în sensul de supravietuire a celui mai competent,
Survival of the fittest, ci cu un model cultural artificial de selectie si reeducare facut de oameni, cu scopul ca singura materie prima germana, inteligenta si pregatirea profesionala, sa fie diminuata în mod relativ si absolut. Sistemul scolar este de ani buni precar, universitatiile mediocre. Institutiile fundamentale germane: Familia, Armata si Biserica sunt din ce în ce mai subrede! Prima se destrama, a doua devine una de mercenari, a treia începe acum un program de reevanghelizare. Natalitatea germanilor este în scadere, cea a imigrantilor,preponderent islamici, e în crestere. Ajutorul social de 700 Europe luna a creat o patura parazitara în crestere, interesata numai în perpetuarea privilegiilor, nu în munca si pregatire profesionala.

Nu este nimic spectaculos sau nou în ceea ce afirma Sarrazin! Nou este numai faptul ca cineva îsi pierde situatia daca nu-i …! Politic corect? Si ca astfel de la Presedinte si Cancelar, dna fusese reeducata de rusi în RDG, (ea a recunoscut ca n-a citit cartea, dar este împotriva ei), pâna la omul de rând se recunoaste public, parafrazandu-l pe Hamlet, Ca ceva e putred în Germania!.


Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

 

ADEVARUL COMUNIST SI CAPITALIST…

Viorel ROMAN

Înainte de anul 1989, în vremea Razboiului rece, Partidul din Lagarul ortodoxo-comunist decreta adevarul si pentru ca acesta sa nu fie pus la îndoiala închidea granitele si daca cineva avea îndoieli… avea dificultati. Minciuna marxist-leninista a libertatii oamenilor muncii eliberati de exploatarea omului de catre om era însa atât de evidenta, ca nimeni nu credea în propagada oficiala.

În capitalism adevarul e la fel de îndoielnic, dar propagat mult mai subtil. Oskar Spegler se întreaba: „Ce-i adevarul? Pentru prostime, el este ceea ce aude si citeste. Chiar daca un sarman individ singuratic sta si cugete asupra lui, oricum acesta ramâne numai al sau personal. Adevarul maselor largi populare, care se bucura de audienta si succes, este azi un produs al presei. Ceea ce vrea ea, este adevarat. Cei care detin presa, produc, transforma si modifica adevarul. Trei saptamâni de campanie de presa si prostimea cunoaste adevarul. Dar argumentele sunt indubitabile numai atât timp cât sunt suficienti bani pentru a se repeta fara întrerupere valabilitatea acestora. Chiar si retorica din antichitate nu era axata pe continut ci pe capacitatea de convingere … dar ea se marginea la un public si la un moment dat. Dinamica presei moderne vrea sa convinga neîncetat. Ea trebuie sa puna opinia publica fara încetare sub presiune. Vechiile argumentele pierd din valabilitate numai atunci când o forta financiara mai mare are noi, alte argumente pe care le aduce vizial si oral cu mai mare forta în spatiul public. În acest moment steaua polara a opiniei publice se modifica, în favoarea celui mai puternic. Fiecare este acum convins de noul adevar si ca si când s-ar trezi dintr-o data din somn.“ (Prabusirea Apusului, München 1922, vol. 2, cap. 4)

Asa s-a întâmplat de exemplu din România dupa actul revolutionar din 1944, când s-a trecut de la capitalism la socialism, la dictatura proletariatului. Asa s-a întâmplat si dupa actul revolutionar din 1989, când s-a trecut de la socialism la capitalism, la integrarea euro-atlantica. Si nu este surprinzator ca tranzitia este organizata si implementata de aceiasi oameni. Silviu Brucan a propagat si socialismul dupa 1944 si capitalismul dupa 1989 si a fost ascultat cu evlavie la TV pâna la moarte. Asta fara a aminti de activul de stat si de partid la fel de credincios adevarului, celui mai puternic factor financiar. Aparitia internetului schimba numai aparent din paradigma de mai sus. Libertatea de expresie este garantata celor puternic financiar, mogulilor, sau celor care sunt politic corect sau se exprima la un nivel jos, care nu pun în primejdie consensul. Când însa se confrunta doua forte financiare notabile, cum e cazul Chinei si USA, apar brusc conflicte legate de adevar si cautarea lui pe internet. Vezi conflictul google în China. În ciuda tuturora, oamenii nu pot traii în afara adevarului. El se vrea verificat de realitate, de bunul simt si are nevoie de libertate de expresie si libertate (materiala).

Care-i adevarul istoric?

Pentru împaratul Napoleon I (1769-1821) „Istoria este o minciuna, asupra careia ne-am înteles” în vremurile noastre la fel, dar si un aspect colateral al ocupatie militare – Vae victis! În 1944 Armata Rosie ocupa România. ?ara e dezmembrata si la ordinul lui Stalin. evreii kominternisti impun „Istoria R.P.R.”, acad. Mihail Roller, Bucuresti 1952, 797 p. În Moldova alfabetul latin e înlaturat si se impun chirilicele, o noua limba si istorie. Dupa retragerea rusilor, Ceausescu înlatura kominternistii evrei, R.P.R. devine R.S.R., rescrie istoria si afirma ca în Moldova, tara româneasca, se vorbeste aceiasi limba latina. Rusii, Partidul Comunist sunt la putere în Moldova si protesteaza pentru ca Antonescu este disculpat de un tribunal .El n-avea cunostinta de întelegerea Stalin-Hitler. Istoricii de la Chisinau, Budapesta, Bucuresti înca nu s-au înteles asupra adevarului. Care-i acela?

În anul 1989 Revolutia înlocuieste stupida doctrina marxist-leninista cu „Istorii alternative” scrise de bursieri Sörös, agenti NGO. Ele culmineaza cu „Rapoartele finale”, 2004/6, ed. Elie Wieser si Vladimir Tismaneanu, 1.000 p., pentru presedintii Ion Iliescu si Traian Basescu. Nu evreii kominternisti din URSS sau mai nou neocons din USA nascocesc legende, cum cred antisemitii, ci hegemonii rusi si anglo-saxoni dicteaza. Evreii respecta istoria, Holocaustul e sacralizat.

Germania trebuia distrusa în razboiul mondial II, iar supravietuitorii bombelor anglo-americane si barbariei bolsevice urmau sa supravietuiasca din cultivarea cartofilor, fara industrie, universitatii, sali de concert. Armatele de ocupatie impun apoi nemtilor, despartiti de Cortina de Fier, istorii care se bateau cap în cap. Prabusirea Lagar-ului permite reunificarea, istoria este înca nesigura, fratele din USA, evreii monitorizeaza. Cine nu-i conform, la puscarie. Marina Germana patruleaza în folosul Israelului, în Afghanistan sunt soldati. Se va rescrie istoria, reface demnitatea germana?

Care-i adevarul istoric? Sunt facuti oamenii sa-l afle? De la Mircea Eliade stim ca religiile asa zis „primitive” vad si interpreteaza realitatea prin mituri. Realitatea confirma mereu ceea ce este neîndoielnic – mitul. Monoteismul sparge cercul vicios. Dumnezeu, unic si abstract, se adreseaza oamenilor prin profeti, apoi direct, prin Fiul Sau. Vechiul si Noul Testament.

Pentru grecii din antichitate miturile erau forme pre-stiintifice, apoi absolutizarea „realitatii rationale” periferizeaza credinta. Iluministii Revolutiei Franceze sunt si mai consecventi, ei se închina „Zeitei Ratiunii”, ca majoritatea de azi. Discursul Papei Benedict XVI, „Ratiune si Credinta”, Regensburg 2006, 10 p., deschide însa noi orizonturi spirituale. Depinde acum numai de rapiditatea cu care va fi el receptat si aplicat în tarile dezmembrate si traumatizate de ocupatii militare, ca Moldova, România, Germania, Jugoslavia…

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

1 august 2011

CASA POPORULUI SI MÂNTUIRII NEAMULUI

Viorel ROMAN

La Bucuresti se construieste, într-un timp record de trei ani, Catedrala Mântuirii Neamului în gradina Casei Poporului, fosta a Despotului Ceausescu. Impresionantul ansamblul arhitectural vrea sa fie un model în piatra a pretentiei ortodoxiei moldo-valahe de a fi model de urmat de toti. Asta presupune ca între crestinismul greco-slav si cel occidental, între Moscova/Athos si Roma, românii vor opta si în viitor pentru orient si nu pentru Roma?

Romanii sunt în UE/ NATO si câteva milioane de romani si moldoveni si-au gasit un rost chiar în occident. Numarul celor care se îndreapta spre lumea greco-pravoslavnica este neglijabil. În mod paradoxal, moldo-valahii vor din punct de vedere material în lumea occidentala si din punct de vedere spiritual în cea orientala.

Oferta Papei Ioan Paul II facuta la Bucuresti în 1999, de a se reuni Biserica românilor cu Roma pe principiul unitatii în diversitate (crestinismul raspira cu doi plamâni), a fost folosit numai pentru aderarea la UE/NATO, dupa care s-a revenit la aversiunea mai mult sau mai putin fatisa fata de occident, cunoscuta din înca din perioada regilor germani si din vremea Lagarului moscovit.

Daca dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen si rusii nu aveau legitimitatea si nici interesul în emanciparea romanilor prin depasirea izolarii în care sunt tinuti de o mie de ani, presedintii moldo-valahi Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu au avut si au toate sansele de a rupe lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, dupa cum se exprimau înaintasii din perioada interbelica, când România Mare avea o mult mai mare deschidere spre vest.

Pâna la invazia sovietica, Biserica Unita cu Roma avea doua milioane de fideli si 2000 de biserici mai ales în Transilvania. La Colegiul Pio Romeno de la Roma erau pregatiti mii de preoti romanii occidentali. Apoi sub regii germanii s-a creat o elita româneasca pro-occidentala, asta fara a aminti de milioanele de maghiari, evreii, germani a caror orietare este pro-occidentala prin definitie. În perioada interbelica, o patrime din populatia României Mari era orienta spre vest.

Astazi Biserica Unita cu Roma, dupa ce a fost interzisa patru decenii, este periferizata, iat evreii si nemtii au emigrat. Singura punte de lagatura cu vestul au ramas maghiarii. UDMR-ul urmareste însa interesul lor si este folosit de elita moldo-valaha post-ortodoxo-comunista, ca punte de legatura cu vestul. Mimarea culturii din vest, masoneria sunt alibi, care nu pot masca lipsa de comuniune.

Casa Poporului si Mântuirii Neamului însufletite de un presedinte autohton credibil si un patriarh pe masura au acum posibilitatea reala de a depasi blocajul istoric din cele mai sarace tari din UE, România si Moldova. Vizita Papei Benedict XVII si unirea cu Roma a tuturor romanilor e singura cale, care îi va de scoate din groapa greco-pravoslavnica si emancipa, material si spiritual.

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bremen, Germania

11 august 2011