by Ioana MOLDOVAN
10 ianuarie 2010
Bucuresti

Criticul de teatru ar fi cu siguranta cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe totii tiranii, pe toti acei barbati cu sceptru si coroana care de 2500 de ani îsi procura Puterea. Le-a ascultat discursurile publice si monoloagele secrete, revelatoare. I-a vazut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi sa arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotarât autocratic.

Richard III, asa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreste cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorintei erotice de putere, a raului absolut. Scopul sau e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturba toate ierarhiile, sacrifica toate aliantele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în masura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstreaza ca cel ce doreste puterea, cu orice pret, o obtine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politica.

În realitate, Richard III n-a fost nici tiran si nici diform. A fost un rege viteaz, murind pe câmpul de lupta, iar istoria Angliei a avut numai doi asemenea monarhi: Richard III (1452-1485) si Harold al II-lea (1022-1066).

Batalia de la Bosworth, unde Richard III moare înainte sa fi împlinit 33 de ani, marcheaza sfârsitul Evului Mediu Englez. El este singurul monarh englez al carui mormânt nu a fost gasit. Potrivit unor surse istorice, cadavrul lui Richard a fost dezbracat, tavalit prin noroi si asezat pe cal. Cu aceasta prada Henric VII va intra în Leicester, oras din centrul Angliei, si-l va expune astfel pe ultimului rege, pentru ca mai apoi sa-l înmormânteze fara ceremonial, la biserica Greyfriars. Dar povestea nu se opreste aici. O data cu Henric VIII si politica sa de distrugere a locasurilor de cult, trupul lui Richard III este deshumat, oasele îi sunt aruncate în râul Soar, iar sarcofagul se pare ca a devenit jgheab pentru porci.

Daca Shakespeare scria despre regi, dramaturgul contemporan ar trebui sa nu neglijeze presedintii si oamenii politici ca potentiali parteneri. Richard Nixon, Bobby Kennedy si Nicolae Ceausescu sunt, dincolo de istorie, un alt fel de motiv pentru cortina de teatru care se ridica la Los Angeles, New York sau Bucuresti.

Când am ales Ahmanson Theater din Los Angeles pentru spectacolul „Nixon / Frost“ de Peter Morgan, aflat în turneu pe Coasta de Vest, am facut-o din nevoia de a întelege teatrul american si limitele sale. Cu Nixon, lumea americana facuse un ocol de la principiile ce o asezasera ca natiune leader al lumii libere Occidentale, asa ca era interesant de vazut cum un presedinte poate fi transferat din Biroul Oval pe scena unui teatru.

„Nixon / Frost“ este prima piesa de teatru scrisa de scenaristul hollywoodian Peter Morgan, cunoscut pentru script-ul filmului „Regina“ (The Queen), care oferea o varianta de raspuns la întrebarea legata de atmosfera din sânul Familiei Regale Britanice la aflarea vestii decesului Dianei, fosta Printesa de Walles, în august 1997.

Rolul lui Nixon a fost interpretat de Stacy Keach, un foarte îndragit actor american, care are în palmares un Premiu Golden Globe si o nominalizare Emmy. Spectacolul începea cu ziua de 8 august 1974, când Presedintelui Nixon îsi anunta demisia de a doua zi, dupa un speach de adio adresat poporului american, transmis în direct din Biroul Oval si urmarit de 400 milioane de telespectatori. Spectacolul nu este o copie la indigo a acelui moment. Este însa o alta perspectiva a acelei bucati de istorie, atât de profund ramase în memoria colectiva a unei generatii. Nixon apare pregatindu-se pentru transmisie, fiind aranjat în cele mai mici detalii pentru acea poza dramatica a unui presedinte care vroia sa-si duca la bun sfârsit un al doilea mandat pentru care fusese ales, dar la care trebuia sa renunte pentru ca Congresul nu mai era dispus sa-i ofere majoritatea necesara. Spectatorul este uimit de personalitatea lui Nixon, un tip cinic cu umor dubios, hiperactiv si mereu pus pe câstig. Una din celebrele lui replici era: „Nu sunt un escroc; merit tot ce am dobândit.“

Lipsa de regrete a unui presedinte care a facut abuz de putere în cel mai meschin fel, prin afacerea Watergate, a tulburat societatea american. Dar era imposibila orice tragere la raspundere a învinuitului (în fond Nixon demisiona ca sa scape de judecata Congresului), iar omul Nixon nu era dispus sa se scuze public pentru faptele Presedintelui, pentru ca ceea ce un Presedinte face nu e niciodata ilegal. În acest context trebuie înteleasa reusita senzationala a jurnalistului britanic David Frost care, în mai 1977, realizeaza cu Nixon un interviu derulat pe parcursul a trei zile de filmare. Pentru a fi disponibil, Nixon primeste jumatate de milion de dolari si îsi construieste interventiile încercând sa legitimeze tot ceea ce autorizase, curatându-si imaginea pentru posteritate. De cealalta parte, trei jurnalisti se pozitioneaza ca o instanta reala, încercând sa obtina marturisirea, ca si cum întreaga democratie americana ar fi depins de profesionalismul lor. Spre finalul interviului, Nixon lacrimeaza – un fel de recunoastere si totodata scuza oficiala adresata americanilor, carora le tradase încrederea. Nixon fusese demascat!

Pentru spectatorul american, spectacolul avea numeroase trimiteri la istorie. În realitate, multe lucruri care se întâmpla pe scena sunt pura fictiune, dar tesatura dramatica este atât de bine îmbinata cu realitatea, încât spectatorii începeau sa se întrebe daca nu cumva se întâmplase asa.

Scena de teatru seamana mai degraba cu un studio tv. Sunt folosite camere de filmat vechi, iar peste tot ecranele redau în timp real secventele filmate. Spectacolul este astfel construit încât ai iluzia ca totul se întâmpla atunci si acolo, pentru prima data.
Dramaturgul nu si-a dorit sa faca din Nixon un „baiat rau“ al Americii. Si nici nu are cum sa fie de vreme ce Nixon îmbina discursului politic pareri personale foarte amuzante despre lucruri marunte precum pantofii italieni – prea efeminati dupa gustul sau, sau despre Viena un oras superb, „un fel de Paris dar fara francezi“.

Daca subiectul în sine este unul clasic pentru filmul american de fictiune sau documentar, conceperea scenariului înainte de toate pentru scena este un gest interesant de analiza culturala. Filmului implica nevoia definirii personajului negativ, a antieroului. Teatrul nu este interesat însa în a categorisi în alb si negru, nici în a crea suspansul sau a se adresa curiozitatii. Teatrul propune analize implicite. Alegerea unui eveniment politic pentru un spectacol de teatru înseamna a vorbi din mai multe perspective, ceea ce duce la largirea ariei de întelesuri.

„Bobby cel bun“ este o piesa biografica despre Robert F. Kennedy, care se joaca la Teatrul 59E59 din New York. Criticii au fost împartiti cu comentariile, lina generala fiind aceea ca este mai degraba un curs de istorie decât un spectacol de teatru. Scena de început îl prezinta pe Robert Kennedy facând parte din comisia senatoriala care se ocupa de anchetarea liderului sindical Jimmy Hoffa. Acesta era momentul când tânarul Robert Kennedy ar fi putut sa se afirme la nivel national, sa-si creeze un nume, sa devina cineva. Din pacate însa trebuie sa renunte la comisia de ancheta pentru a-si ajuta fratele, pe John F. Kennedy, în campania electorala a carei miza este presedintia americana. Acest moment este unul din multele sacrificii pe care Bobby le va face de-a lungul vietii pentru familie, de fiecare data obligat de un tata-patriarh care hotarâse rolul si locul fiecaruia atât pentru prezent cât si pentru viitor. JFK ajunge presedinte, iar Bobby este numit procuror general. Toate evenimentele importante ale epocii sunt prezentate în câteva scene: miscarea pentru drepturi civile, criza rachetelor cubaneze, asasinarea Presedintelui Kenney. Cele 130 de minute ale spectacolului se termina cu un monolog neasteptat al protagonistului care se lamenteaza din cauza timiditatii sale exagerate, al unui coeficient de inteligenta scazut si a unei tinute nedemne, o alta imagine decât cea cu care publicul era familiarizat.

Scrisa de Brian Lee Franklin, actorul care si-a si asumat rolul principal într-o distributie cu noua personaje în regia lui Pierson Blaetz, spectacolul nu aduce nimic nou în lamurirea biografiei acestui charismatic om politic american, Bobby Kennedy. Poate daca s-ar fi insistat doar asupra câtorva episoade, spectacolul ar fi câstigat în profunzime. Dar pâna la urma chiar si în aceasta formula, spectacolul va reusi sa-si gaseasca public seara de seara. În fond “Kennedy“ este în continuare un subiect de interes, un nume care defineste o aristocratie politica a carei saga bate audientele si celei mai bune telenovele.

În urma cu 20 de ani, românii s-au simtit în siguranta în clipa în care a fost evidenta eliminarea fizica a sotilor Ceausescu. Au fost arse portrete, carti, demolate simboluri publice care faceau trimitere la existenta lor, într-o încercare de eliberare fara precedent în Estul Europei. Nimeni nu si-ar fi imaginat ca peste ani, Elena si Nicolae Ceausescu vor urca pe scena de teatru, ca personaje. În piesa „Sa epilam spre Vest“, dramaturgul Saviana Stanescu spune povestea unei românce, Daniela, care emigreaza în Statele Unite. Somnul ei este bântui de cuplul Ceausescu, prezentati în ipostaza de clowni însetati de sânge.

La începutul anului 2005, Teatrul Mic si-a pus pe afis un spectacol incomod: „O zi din viata lui Nicolae Ceausescu“ de Denis Dinulescu, cu Florin Calinescu si Coca Bloos în rolurile Nicolae si Elena Ceausescu. Spectacolul este o ilustrare a grotescului ororii si ororii grotescului la care se ajunsese, totul condimentat cu cinismul specific regizorului Alexandru Tocilescu si acompaniat de muzica lui Nicu Alifantis care da masura comunismului în versuri ascutite: „Comunismul te ajuta si apoi te executa“.

Totusi valorificarea cea mai profunda vine odata cu propunerea Teatrului Odeon: „Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este un spectacol de teatru-documentar realizat împreuna cu Institutul International pentru Crima Politica (IIPM) din Berlin. Regizorii spectacolului sunt Milo Rau, jurnalist si dramaturg, si Simone Eisenring, regizor de teatru, amândoi elvetieni. Imaginile procesului sotilor Ceausescu si executarea lor au lasat o profunda impresie celor doi care, la vremea respectiva, erau adolescenti. Pe lânga stenogramele si înregistrarea procesului, cei doi au intervievat suficient de multa lume, anonimi si oameni importanti, pentru a reusi sa creeze povestea de dincolo de detaliile notori cu care România a trait în ultmii 20 de ani. Spectacolul are doua parti: o parte multimedia si una dedicata reconstituirii procesului sotilor Ceausescu. Prima parte este ca un fel de calatorie în timp. Sase ecrane proiecteaza imagini cu oameni care, din prezent, încearca sa-si aduca aminte de zilelel acelea contradictorii. Anonimi sau persoane publice ca: Ana Blandiana, Victor Atanasie Stanculescu vorbesc simplu si direct despre ultimele zile ale lui decembrie 1989. Frecventa cu care imaginile se succed, felul în care discursul fiecaruia este întrerup si continuat cu o alta fraza a altui video-personaj, readuc haosul si nesiguranta acelor zile. Dintre toate personajele, cel mai reusit este Mircea Rusu care îl joaca pe Ion Caramitru, unul din piesele de prim-plan ale degringoladei revolutionare.

Partea a doua, foarte serioasa si grava, este o reconstituire minutioasa a procesului de la Târgoviste, din 25 decembrie 1989. Atentia care s-a acordat acuratetii detaliilor salii de proces provoaca fiori reci. Odata ce toata lumea îsi ia locul de drept pe tabla istoriei, partida de sah începe sa curga. Vizualizarea acelor zeci de minute în 3D, la 20 de ani distanta, este cutremuratoare. Tot ceea ce se spune, tonul, gestuile – sunt imagini în oglinda a ceea ce fiecare român a vazut deja. Totusi, coroborarea tuturor acelor lucruri pe care le-am vazut cu cele care au scapat aparatului de filmat dar care trebuiau cautate pentru conturarea fiecarui personaj, ofera o viziune sinistra asupra acelor zile – cu reminiscente atât de vizibile si în ziua de azi. Efortul actorilor principali Victoria Cocias (Elena Ceausescu) si Constantin Cojocaru (Nicolae Ceausescu) de a se limita numai la a copia adevarul, gest cu gest, depaseste ratiunea teatrului de a exista ca arta. Totusi, prin asumarea acestor figuri într-un spectacol de teatru-documentar, s-a deschis în Români perspectiva teatrului care propune dezbateri pe teme vitale acolo unde institutiile care ar trebui sa se implice, tac sau omit voit sa o faca.

„Ultimele ore ale lui Ceausescu“ este prima masura adevarata a societatii românesti care e gata sa se confrunte cu ea însasi, proclamând scena ca teritoriu implicat în procesul de redresare sociala.