Tag: toamna

CENACLUL LITERAR VIRTUAL «ESENTE» SI-A DESEMNAT CASTIGATORII LA CONCURSUL DE CREATIE «TOAMNA 2010»

On By nelursIn NewsLeave a comment

Nicolae STANCU prezinta:

CONCURSUL DE CREATIE cu tema „TOAMNA” si-a desemnat castigatorii.

Acesta a evoluat pe doua sectiuni:
• Poezie
• Proza scurta

Participantii au trimis pentru concurs o poezie sau proza scurta  pana la data de 15 noiembrie 2010

Au fost acceptate toate lucrarile chiar daca au mai fost publicate.
Proza scurta s-a limitat la cel mult 2 pagini.
Lucrarile participante au fost trimise la adresa de mail nicu_stancu484@yahoo.com

Dupa strangerea voturilor a fost desemnata poezia castigatoare si locurile 2 si 3.
Toate lucrarile acceptate vor fi mentionate intr-o carte virtuala pe coperta caruia vor fi afisate primele trei  locuri.

http://nicustancu48.ning.com/group/concursdecratieliterarapoezieiprozscurt

Lucrarile premiate vor fi publicate in mai multe reviste si difuzate pe 2 posturi de radio la o data prestabilita.

Prezentem mai jos poeziile castigatoare:
 
LOCUL I:
POEZIA NR 48- ALTER-EGO
 AUTOR: MARIA CIUMBERICA

Alter Ego

Un vant usor adie, in prag de dimineata
Si-mi mangaie obrazul cu gest ocrotitor.
Mi-aduce Ziua Noua. Si-un Dor nebun de Viata
Sa ma refac din cioburi, din visuri si din dor.

Sorbind nectarul Clipei. Vreau sa traiesc Momentul
Ce sta-ntr-un colt… in Suflet. Si-asteapta sa ii dau
Iubirea-mi clocotinda… Sa piara sentimentul
De grea neimplinire!… Parfum din Fruct sa iau!

O Raza de Lumina strapunge stratosfera
Furtunilor din Suflet… Frustrarilor din gand,
Si-o sete de-nnoire inunda atmosfera.
Traiasca Alter Ego! La bratul sau mergand

Ma simt atat de bine!… Si sunt asa ferice!
Cum n-am fost niciodata! Mai vreau sa zabovesc!…
Si rog Eternitatea, Minunea sa nu strice…
Si pentru Darul Sacru… Oh, Doamne!… Multumesc!

Un vant usor adie, in prag de dimineata,
Imi mangaie obrazul cu gest ocrotitor.
Aduce-o Zi de Toamna. Si-un Dor nebun de Viata…
Si ma Renasc din ganduri…. Sa pot Trai usor.
LOCUL II
POEZIA NR:44 – CU TRUPUL DESFRUNZIT
AUTOR-ELENA GLODEAN

Cu trupul desfrunzit

Sub semnul gandului
ce-a-ncaruntit
e valea dintre noi
tot mai adanca,
copaci suntem
si trupul desfrunzit
un vant taios
in palma ni-l descanta.

Norii cerniti
o lacrima-si destrama
pe chipul nostru-mpovarat
de ceata,
roiuri de fluturi
cu sclipiri de-arama
in suflete agonice
ne-ngheata.

Prin bruma deasa
clipa se grabeste
in toamna sa ne-mbrace
pe-amandoi,
privindu-ne
tacuta-ngalbeneste
cand departari se surpa
intre noi.
LOCUL III
POEZIA NR: 53 – STIHURI DE TOAMNA
 AUTOR:TEODORA POPESCU

Stihuri de toamna

La crama se vinde uitare
In ulcele galbene, reci:
E-un vin tulburat de-ntristare,
De gandul ca maine-ai sa pleci.
Ciudat: nu e nimeni in crama
Si clopotul ploii sta mut;
Paianjeni de-arama destrama
Privirea intoarsa-n trecut.

Cu frunze, cu aripi cazute,
Incet, ne rotim spre pamant
Noi, inimi brumate, pierdute,
Desprinse de-al umbrei vesmant.
LOCUL III
POEZIA NR:1
IN PARC RAPCIUNE
AUTOR-OVIDIU OANA-PARAU

In parc, Rapciune

In parc, langa o banca rebegita,
sub prima bruma data de Rapciune,
un biet tufis inalta rugaciune
sa-nmoaie vremea asta brusc racita.

Un tei intinde ramuri disperate
spre frunzele in ocru ponosite,
cercand sa nu le stie ravasite
de vant si-n zarea larga aruncate.

Doar un castan falos cronometreaza
venirea toamnei, picurand in iarba,
bile cu tepi si isi sopteste-n barba:
”E tot pustiu, si e deja amiaza!”

Anemic, peste toate risipeste
un soare raze, parca rusinate
ca si-au pierdut caldura, ca sedate
de frigul ce treptat se inteteste.

In aer suna triste alaute,
cri-cri-uri scartaite la-ntamplare,
vreo cativa greieri, canta fiecare,
prohodul lui si-al frunzelor cazute

CONCURSUL SFARSITULUI DE AN va evolua pe doua sectiuni:

1;Poezie
 2:Proza scurta.

Concursul va avea urmatoarele teme la alegere sau impreuna:

Iarna, Craciunul, Anul nou

Fiecare participant va trimite o poezie sau proza scurta pana la data de 10 decembrie

Vor fi acceptate toate lucrarile chiar daca au mai fost publicate

Proza scurta se va limita la cel mult 2 pagini

Lucrarile participante vor fi trimise pe adresa de mail
nicu_stancu484@yahoo.com

Toate lucrarile acceptate vor fi mentionate intr-o carte virtuala pe coperta caruia vor fi afisate primele trei locuri

Lucrarile premiate vor fi publicate in mai multe reviste si difuzate pe 2 posturi de radio la o data prestabilita. Vom reveni cu detalii

SUCCES PARTICIPANTILOR!
Pentru mai multe informatii accesati
REVISTA ELECTRONICA „ESENTE”
http://nicustancu48.ning.com/

ZIUA RECUNOSTINTEI (THANKSGIVING)

On By nelursIn USALeave a comment

Este toamna, anotimp pe care-l indragesc. Toamna blanda, generoasa. Ma duc in padurea din apropiere. O poteca umbroasa imi calauzeste pasii la  intrare. Printre copacii batrani imi continui drumul, calcand peste frunze maronii, ascultandu-le scrasnetul, ca un raspuns la gandurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, rasfrante ale copacilor acestei paduri batrane. Poteca urmareste conturul lacului. Ma opresc pe podul de lemn, ma sprijin de balustrada si privesc valuritul bland al apei lacului si astept vietatile acestui lac… Rate salbatice vin plutind duios, asteptand faramiturile de paine… Apoi pleaca multumite, intr-un zbor linistit, planand deasupra apei. Dincolo de lac copacii isi arata maretia si frumusetea culorilor, in lumina calda a soarelui, de la galbenul pal pana la rosul intens amestecat cu verdele brazilor fara batranete. Padurea este ca o cetate cu povestea vietii ei indelungate. Ce bogatie spirituala, muta! Gandesc ca oamenii, de obicei, evalueaza material varsta unei paduri, dupa numarul si grosimea arborilor, dupa intinderea suprafetei lor, etc. Doar poetii? Poetii o canta si-i inteleg frumusetea si bucuriile, dar si durerea singuratatii; numai poetii aud suspinul, soaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. In ea se rasfrange cerul, multumit de sine.
O pasare mai canta leganandu-se pe o ramura. Soarele trimite miriade de raze ce vibreaza, ca rasul unui zeu fericit, dansand pe trunchiurile zbarcite ale arborilor, incalzindu-le frunzele ramase. Padurea toata pare multumita. Si, gandesc ca cerul asteapta linistit, rugile noastre de multumire.
Joi, 25 noiembrie, este ziua Recunostintei sau Thanksgiving, zi de sarbatoare a poporului american, zi de reflectie, prilej de inchinare si adorare a Domnului  Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sarbatori incepe cu primii colonisti englezi care s-au stabilit in America de Nord, in anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarna geroasa si jumatate din ei, se spune, au supravietuit foametei si gerului. In anul urmator au avut parte de un timp prielnic, o recolta bogata, ceea ce a prilejuit sarbatorirea, ca semn al recunostintei.
Thanksgiving Day a fost proclamata ca sarbatoare nationala a Americii de catre Abraham Lincoln. In decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezolutie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sarbatoarea nationala a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificati pentru aceasta zi, intrucat cu aproximativ 400 de ani in urma, la masa festiva s-a servit curcan. Este adevarat ca pelerinii foloseau aceasta denumire pentru orice pasare salbatica. Cu timpul traditia s-a fixat asupra acestei pasari – curcanul, folosind la masa traditionala si dovleac, merisor, porumb, varza, scoici, cartofi. Dar alaturi de toate acestea servite la masa festiva trebuie aduse multumiri lui Dumnezeu si semenilor nostri care ne ajuta sa ne ducem traiul civilizat, in liniste si libertate. Sa ne rugam si pentru ei!
Dumnezeu sa ne calauzeasca pasii spre bine!
Cu aceste ganduri parasesc padurea, Lacul Lynn din Raleigh. In fata mea, pe poteca maronie, trec veverite. Se opresc, ridica cozile lor stufoase: „ Punct-virgula, punct-virgula !” Un vanticel incepe sa bata aruncand ace de pin din copaci si frunze maronii cu o geometri fermecatoare.
Multumesc Tie Doamne! Multumesc semenilor mei!

Vavila Popovici, Raleigh – Carolina de Nord

Cum se vede toamna… printre bucle

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

By Prof. Dr. Corina-Lucia COSTEA

Cu varful pantofilor rascolesc aurul toamnei, cautand drumul spre casa… fosnetul asta are ceva magic in el, imi zic, trebuie sa ma ajute la ceva… altfel nu mi-ar placea asa de mult.
Dupa o zi de scoala, zumzetul acela de voci tinere iti persista in urechi o vreme… da, asta fac frunzele… atenueaza acel sunet cu unul mai suav, mai stins… pana cand ajung sa gust linistea primei incaperi din casa. Ajunsa in fata vilei surorii mele, deschid cu grija usa, sa nu-l trezesc pe tata. Intru ca un hot, ma descalt la primul pas… si pasesc, cu pantofii in mana, pana intr-o zona din care pot sa-l vad.
E un batranel de 80 de ani, care doarme linistit, ca un prunc, intr-un pat de la Caritas, inchiriat anume pentru confortul lui. E un pat ale carui margini se pot ridica pe timpul noptii sau al zilelor agitate, poate fi ridicat de la jumatate la 45 de grade, cand e nevoie de o respiratie mai usoara… E un om care inca inseamna cerul si pamantul, pentru mine.
Ma asez pe un fotoliu din apropiere. Soarele toamnei i se rasfata printre bucle… Un sforait usor, abia perceptibil, ma asigura ca traieste… in lumea lui, dar e inca viu. Sunt linistita. Zambesc… buclele astea erau bucuria copilariei mele. Nicio papusa din lume nu egala placerea de a-i pune moate. Nu mergeam inca la scoala, dar eram coafeza lui. La vo vremea, la final de stiri, il prindeam la televizor… si, ca sa nu vorbesc, ma lasa sa-i pun moate. tin minte ca odata a batut cineva puternic in geam: Domnu’ inginer, fratele dumneavoastra se bate in birt!
A tasnit pe usa si a alergat descult pana acolo. in invalmaseala, l-a vazut doar pe Bita, fratele pe care-l crescuse de mic. L-a cuprins in brate si l-a scos de acolo. Abia afara a cazut zdrobit. Cineva ridicase un scaun sa-l loveasca pe scandalagiu… dar il nimerise pe tata. Urechea dreapta ii spanzura sangeranda… a venit salvarea… l-au transportat pe tata de urgenta la spital. Abia dupa ce l-au cusut, medicii au inceput glumele… si ziceti ca asa va mentineti parul cret. Moatele mele tronau, viu colorate, in parul lui, care se impotrivea incaruntirii. Toata viata am avut convingerea ca ele l-au protejat.
Am izbucnit, fara sa vreau, in ras. Am 42 de ani… dar nu voi distruge pentru nimic in lume mitul moatelor colorate.
Rasul meu il facu sa se miste in somn. Urechea cusuta, la repezeala, la urgenta, s-a vindecat de mult… nu si amintirea spaimei ca tata a fost dus cu salvarea. si pentru ce? Unchiul meu si celalalt bataus au devenit mai tarziu, in timp, cuscrii.
Tata n-a baut si n-a pus tigara in gura de cand ma stiu. Cunoscutii isi amintesc, totusi, ca in studentia lui, mai pipa cu colegii. Cand si-a facut o familie, regulile au fost altele. A fost un om devotat familiei si carierei de inginer mecanic… in agricultura, cum obisnuia sa completeze mereu. Ce sinistru suna… a fost… ca si cum ar fi un necrolog… dar nu e deloc asa… e doar un ceas de bilant… de aducere-aminte.
Mi-l amintesc cum ne saruta pe frunte, in somn, pe mine si pe sora mea. Ma gandeam: e dimineata devreme sau seara tarziu? Erau zile cand nu-l vedeam… pleca pana nu ne sculam, venea dupa ce Mos Ene deja ne prinsese in mreje de poveste.
Asta e viata in agricultura… zi lumina.
… si asa a fost… pana in ziua in care, din graba, si-a uitat medicamentele… si tensiunea nu iarta. O zi de neatentie a anulat o viata de activitate si o cale lactee de vise.
Nu voi uita niciodata momentele acelea. Era bun prieten cu doctorita lui.
Vreti sa mergeti la spital?
Nu! Nu vreau sa fiu o leguma, nici chin pentru fete! Vreau sa mor acasa!
Fetelor, voi decideti! Ganditi-va bine si la dorinta lui si la calitatea vietii lui de acum inainte. E un om prea inteligent, prea lucid si prea mandru ca sa nu stie ce va urma.
Eram stupefiata. Nu-mi venea sa cred ce vad si ce aud. Veniseram din Timisoara cu viteza luminii si eu si sora mea… ca tata se simte rau… si acum, cand fiecare clipa conta… negociam? Ce? sansa lui la viata?
Am ajuns la spital… dar…
Buna dimineata!
Buna dimineata, taicule! (de la accidentul cerebral, e singura formula de salut pe care o mai stie)
Cum a fost la serviciu?
Bine!
Cand vin fetele de la scoala, mancam… Bine?
Bine.
Nu stiu cine sunt acum pentru el… sotia lui, sora lui, mama lui… dar sigur nu mananca pana nu vin fetele de la scoala.
si-a asezat linistit capul spre lumina, pentru inca cateva minute de somn… si eu m-am reasezat in fotoliu.
Ce linistita e toamna… printre bucle.
Corina-Lucia COSTEA
Timisoara, 28. 10. 2010

Intrebarile Toamnei

On By nelursIn Essays, Inspirational, literatureLeave a comment

Ocupati cu alergatura zilnica, observam cu oarecare intarziere ca, peste tot in jurul nostru, natura a inceput sa-si schimbe straiele. Ne surprinde mai intai ba un gagait de gaste salbatice, vaslind pe cer in obisnuita formatie de varf de lance, ba amurgul coborat peste zari inainte de vreme, ba racoarea diminetilor din ce in ce mai intarziate.
Zilele se comprima, obligandu-ne sa ne gandim la finalizarea lucrarilor din gradina si la pregatirile trebuitoare pe langa casa, inainte de a ne retrage in tihna odailor incalzite. Frunze de tot soiul se zgribulesc sub sfichiul palelor de vant, starnit de nu stii unde. Imbujorate de racoarea noptii, in nuante de galben si rosu, valuri de frunze se grabesc sa plece “in bejenie”, dupa vorba poetului nostru, dezgolind in pomi ramuri scheletice si rarele fructe ramase neculese prin vii si prin livezi.
Contrar asteptarilor logice, tocmai pe cand se pregatesc de iarna, pomii ne ofera una din cele mai spectaculoase palete de culori. Spre deosebire de noi, oamenii, pomii se dezbraca de haine in asteptarea ploilor si a zapezii. La primavara, odata cu dezghetul si intoarcerea pasarilor calatoare, isi vor pune haine noi.
In natura lui Dumnezeu, numai florile rivalizeaza cu pomii in splendoarea coloritului, in nesfarsita diversitate a prezentarii si creativitate a formelor. Florile ne aduc frumusete si mireasma, ne impodobesc gradinile, ne incanta ochiul si ne ingaduie cu generozitate a ne oferi unii altora buchete din comoara lor cromatica. Pomii ne ofera si ei flori aninate in ramuri, poate nu la fel de frumoase, si mai efemere, scopul lor fiind mai prozaic – sa ne pregateasca ceva mai consistent la toamna, sa-si implineasca in roade menirea.
Ati observat desigur evolutia coloritului in pomi. Pe fondul verde al frunzelor, apar primavara, pentru scurta vreme, flori viu colorate – un spectacol pentru ochi, o atractie dulce pentru insecte si un interes vital pentru pom. Curand culoarea dispare, odata cu ofilirea florilor si, pentru cateva saptamani, verdele preia din nou controlul. Incetul cu incetul, culoarea iese din nou la iveala, de data asta in fructe, pomii oferindu-ni-se acum “placuti la vedere si buni la mancare”.
Cand roadele au fost culese, culoarea dispare iarasi. Apoi, cu un ultim efort, inainte de a se dezbraca definitiv pentru somnul lung de iarna, culoarea izbucneste pentru ultima data, de data asta in frunze. Se aprind ruguri prin mai toti pomii – combinatii de galben, rosu, portocaliu, ruginiu, bordo, sau argintiu, multe din ele tivite cu nuante mai deschise (ori mai inchise). Acum frunzele confera spatialitate coroanei, evadand din monotonia de verde prafuit al sezonului cald. Pomii par in flacari, straluminati din interiorul coroanei. Cu greu iti iei ochii de la ei. Pacat ca spectacolul nu tine mai multa vreme!…
Soarele, la randul lui, ne ofera cu tot mai multa zgarcenie caldura cu care ne-a rasfatat in vara. Obosit parca, el urca tot mai anevoie spre zenit si scapata tot mai grabit spre asfin?it. Ne mangaie acum cu raze blande, trimise in unghiuri ascutite. Cauta parca sa ne priveasca drept in ochi, cercetandu-ne cu atentie fata. Spre rusinea noastra, ne afla deseori incruntati, preocupati, cu priviri plecate spre pamant. Uitam ca-i vremea roadelor, sezonul culesului, al bucuriei, al satisfactiei pentru lucrul bine facut, al recunostintei pentru un bilant imbelsugat, ori macar pentru strictul necesar, de care nimeni nu duce lipsa.
Soarele ne priveste drept in obraz, asteptand sa citeasca raspunsul dorit, iar vantul ne pune cu insistenta aceeasi intrebare, suierand nerabdator pe la urechi, iar primii stropi de ploaie ai toamnei ne gonesc in casa, oferindu-ne ragazul unui raspuns cantarit cu toata sinceritatea.
Cea mai rara si mai pretuita floare creste si-si deschide petalele la urma, dupa ce toate celelalte flori s-au scuturat de mult, frunzele au cazut, iar roadele au fost adunate in hambare. Este floarea unica, a carei mireasma imbie si bucura chiar si pe Dumnezeu. Floare pe care Duhul o cauta si in inima ta. Numele ei este Recunostinta, parfumul ei se cheama Multumire si vremea ei este pentru tine Acum.
O va gasi oare …
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

Plansul toamnei

On By nelursIn literature, poetry1 Comment

Trista-i, dar plina de farmec,
tristetea repetatei toamne.

Fall5Sfarsit de toamna plumburiu… Parcul de langa casa mea isi dezvaluie discret, melancolic, silueta pomilor desfrunziti. Doar cele doua salcii isi mai flutura corzile lungi, in imensitatea cenusie a singuratatii. Au disparut copiii care alergau in acest parc cu piciorusele lor mici, sau gonind cu triciclete, biciclete, masinute, cu rasul lor sonor, luand cu ei larma si zburdalnicia care infrumuseta si insufletea parcul. Bancile, altadata neincapatoare pentru oamenii mai in varsta care-si doreau odihna, pentru tinerii indragostiti care-si spuneau cuvinte de dragoste imbratisandu-si trupurile, au ramas goale. Micul lac din mijlocul parcului a inmarmurit parca, cu cele cateva zeci de frunze galbene, cazute din ramurile salciilor si plutind acum nestingherite, visatoare. Crengile arborilor tremura discret in oglinda apei linistite. Frunzele ramase pe ramurile copacilor, mai soptesc versuri in bataia usoara a vantului… Privesc un copac golit de frunze: singur si neajutorat, seamana atat de mult cu sufletul meu… Aleile parcului s-au adancit intr-un somn profund… Din cand in cand somnul este perturbat de pasii vreunui trecator grabit. Tristetea si-a asternut lunga ei mantie, in acest sfarsit de toamna, peste acest mic si umil parc, infrumusetat de-a lungul vietii sale.
Strabat spatiul cu pasi rari, vrand parca sa-i inteleg durerea, singuratatea. Emotia se amplifica privind raceala, indiferenta si totusi frumusetea naturii. Totul din jur seamana cu un grup statuar. Dintr-o data, cerul incepe sa picure lacrimile sale
Va veni si iarna, desigur, va ingheta si lacul, vor ingheta si sperantele oamenilor… Zgribulita de frig si alungata de un vant rece si de picaturile de ploaie, accelerez pasii, sa ma desprind de singuratatea acestui parc, acestei toamne tarzii… Pasesc in afara parcului, alunec usor pe frunzele galbene, verzi, cazute din copacii nepasatori… Inspir mirosul amar al frunzelor… Pleoapele imi cad sub povara unor lacrimi si-n fata ochilor intredeschisi, se perinda imagini ciudate… Hai, suflete, zic, lasa tristetea in urma ta! Continue reading “Plansul toamnei” →