Tag: tacere

Pamântul cu miros de cozonac

On By nelursIn poetryLeave a comment

Pamântul cu miros de cozonac,
Împaturit în flori de busuioc,
Dospeste pe o roata din cerdac,
În mâna care-l strânge de mijloc.

Cu gândul în dantelarii de Bruges,
Olarul croseteaza-n aluat
Petalele de catifea si ruj,
Si strujele din parul inelat.

Ca ochii sclipitori de margarit,
Goniti din paradisul de stejar
Al verdelui sub pleoapa pironit,
Înmarmureste lutul pe olar.

Din inima preaplina de framânt,
Ulcica se revarsa peste foc
Cu tainica tacere de pamânt
Si vinul parfumat de busuioc.

Tatiana Scurtu-Munteanu

CÂND DIAMANTELE SE FISUREAZA…

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

 

Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

RECENZIE:  de Constantin Stancu

 

Adrian Botez prezinta sensurile existentei în volumul de versuri Cartea profetiilor, acele sensuri care lumineaza fiinta, o înnobileaza si deschide noi perspective sufletului dornic de initiere.

Este un curaj spiritual ca în vremuri din urma, vremuri de cadere, sa marturisesti despre profetie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forta gândului.

Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profunda în valorile crestine, asimilate prin prisma personalitatii sale, modelate de suferinta proprie, de boala proprie, de luminarea care lumineaza pe oricine cauta matricea, esentele – dimensiunea Cristica.

Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limita: MANE, TEKEL, FARES („Numarat, cântarit, împartit”).

Zicerea aceasta de veghetor se structureaza unitar în patru parti: Cartea profetiilor, Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificatii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinta de lânga divinitate are patru fete, lumea are patru dimensiuni, patru sunt directiile pamântene pentru a focaliza în directia verticala a credintei.

Profetia este despre cel nascut într-un timp precis, despre judecata, înger, zi-noapte, Hristos-Viata, flori sub cenusa, armonia divina, lucratoare.

Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din marturisirea simbolica si una liniara, culminând în tacere ca marturie deplina a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gara pustie, om, moarte, arta, moartea si forma suprema a zicerii: tacerea, motiv preluat din Scriptura (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.

Descântecul, ia locul psalmului în Tinutul Carpatic, e leganarea naturii, a muntilor, atingerea umbrei de brad, tristetea realitatii, prezenta Divina…

Ultima carte este cartea pedepsei, dar si descoperirea perfecta a lui Hristos, bazata pe stâlpii de rezistenta a creatiei: vointa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.

Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimitând la copacul vietii si al mortii, la copacul cunoasterii binelui si raului. Versul penduleaza între tandrete si imprecatie, aduna cuvinte luminoase si vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în fata caderii este reala, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent si necesar într-o profetie necesara. Din acest punct de vedere Adrian Botez îsi asuma riscul de a merge la limita, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Exista la acest poet energii pozitive, dar si unele negative, profetia nu este una comoda, scriitorul are menirea de a zice, de a tacea, de a marturisi cumva adevarul si frumosul, de a accepta judecata divina, ca ultima instanta, depasind instantele umane… Se pune o presiune extraordinara asupra celui care trebuie sa zica lumii taine. E vremea împartirilor, a cântaririi inimilor, a numararii celor dedicati… Dumnezeu este activ în poem si-n lume… O mâna, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poti iesi, sentinta-cerc din care nu poti evada, cuvinte venite din alta lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast si glorie mundana…

Simplu, poetul dedica acest volum familiei, celor de lânga el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primara…

„nimeni nu a mai vazut atâtea/punti de lumina – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai vazut atâta/speranta – între cei care deja/plecasera capul – pentru izbitura/finala/” – Despre cel nascut atunci, acolo…

Desi cartea se deschide profetiei, aceasta este concreta, vine prin om ca zicere divina.

Sunt puse în lumina necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasa, în acest drum pe pamânt doar Hristos, calauza…

Viziunea poetului se împleteste cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodata – cu/toate cele patru/fete ale/ nasterii tale – în mistica/tara din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru fete

Poemul este dens, simbolistica profunda, strabate istoria credintei si istoria lumii, vazatorul devine desavârsit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natura divina, poetul o prinde în cuvinte, atrage atentia asupra viziunii, e posibil ca omul sa vada pâna la urma, daca îsi asuma starea perfecta, în adevar…

În economia zilelor exista o saptamâna a patimilor care frânge ritmul vietii, una de sapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînteles atunci, neînteles acum, dar lumea a fost armonizata prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii sa-si/astâmpere frica vadirii/” – Saptamâna patimilor

În lume exista lucruri desavârsite, floarea are o taina a albului desavârsit, învierea vine din izvoare, e o nunta mistica în nori, comoara armoniei divine se marturiseste în nunta, în fecioara…: „copaci Gradinii, rastigniti în floare,/împrumutatu-ti-au si mâini si sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a razbit printre zavoare:/în noaptea-sfânta-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.

Este un glas al apei, apa curgatoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creatie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…

Zicerea metafizica este prezentata în poemul Rezolvarea metafizicii, launtru care este taina, toti dau din umeri, nu înteleg, dar sunt intrigati de metafizica interioara a omului atins de har…

Si mereu, argumentele artistului sunt din natura, liliacul da masura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet patruns de vers: „scaparând misterios – malitios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelatiilor primaverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuita – a cerului/” – Liliac

Poemele au grafia moderna a celui care se revolta pe realitatea imediata, cuvinte fara litera mare, versul frânt, modelat de durerea nespusa, dar în prezenta numelui divin scris corect cu litera mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeti, care dadeau cinste Creatorului, iar în limba ebraica veche, se stie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a marturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devotiunea celui care scria era perfecta, smerita, o smerenie necesara, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…

Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, putini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetica pâna la limita, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesara pentru a se aseza în structura poemului dupa rigoarea literara general acceptata.

„voi ramâne ca un avorton azvârlit de/curva de ma-sa – abandonat la/containerul de gunoi –pâna la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academica, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge pâna la capat în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenta este penetranta, acolo imaginile sunt mult mai socante, pentru a se pune în lumina voia divina. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu si, atunci, se poate observa nivelul caderii, a pacatului care face ravagii în fiinta umana. Pentru poet, însa, este necesar a se reaseza pe viziunea crestina a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimitând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, pâna la urma, totul este perfectibil…

Volumul merita un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile si tacerile artistului sunt calculat puse în opera, chiar daca exista un dezechilibru al starilor în unele zone, instinctul de vazator al lui Adrian Botez nu-i da pace, este instinctul poemului încarnat…

Sunt legaturi de cuvinte care dau forta poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multa departare, miros de zei la masa, streasina de suflet, miros de stea, buzele arzând de tacere, furtuni de pasari, cutremure de verde, e atâta bezna în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…

Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni sa i se închine, este fulger si devotat al Luminii de Spada, cade universul real care împiedica privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediata…

Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisureaza – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâsnet/” –Preludii hiperboreene

Temele finale se dezvaluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fara de nume moarte, profetul pierdut, speranta, eonii… Profetul îsi gaseste locul într-o lume fara de profeti, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…

Adrian Botez tine sa-si regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului sau, sa lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoastere mai apropiata a scriitorului pierdut în profetii, regasit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.

Mircea Dinutz scrie: „Ambitios, profund, cu gust pentru textul cu anvergura carturareasca, Adrian Botez respira lejer în aerul tare al ideilor…”

Roxana Sorescu, cercetator stiintific principal I, Institutul de Istorie si Teorie Literara „George Calinescu” – Bucuresti; noteaza: „ În critica literara româneasca nu exista, deocamdata, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT SI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANA, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înainteaza se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatica, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica si Initierea…”

Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelatia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Fetelor/Trei/”…

 

Note:

(1) Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010

 

(31 mai 2011)

 

***

ANAMNESIS

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

de Mihaela CRISTESCU

 

Sotului meu, Constantin

 

As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.

[pullquote]

„Hristos nu a  venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur

[/pullquote]

Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[pullquote]

„Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”

[/pullquote]

Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”

 

Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur

 

Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.

 

Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.

 

Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”

[pullquote]

„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

[/pullquote]

Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”

Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.

 


Sydney, Australia

30 mai 2011

In seara de iarna

On By nelursIn poetryLeave a comment

In seara de iarna cu ceru-nstelat
Imi tremura mana scriind poezii
Iar sufletul canta pe strune pustii
Liedul tacerii de nea marmorat.
 
Chiciura-mbraca padurea de brad
Cu raze de gheata ne strajuie luna
Adancul din noi scormoneste, nebuna
De-atata inghet chiar si stelele cad…
 
Stau langa vatra, scantei lumineaza
Din lemne trosnind se inalta vapai
Departe… pe drum se aud zurgalai
Pe obraz ravasit doua lacrimi valseaza.
 
Intr-un colt al odaii pe vechiul camin
Noiane de ganduri uscate de vreme
Ucise de doruri, pierdute-n blesteme
Setea-si alina-ntr-o cana cu vin.
 
In seara de iarna te-astept ca sa vii
Si jarul salbatic sa-l stingem cu ploi
De speranta ce curge in valuri din noi
Tu cantand la chitara eu scriind poezii.
 
Georgeta Resteman