By Nicholas Buda
New York, USA
La editura Casa Cartii de Stiinta din Cluj Napoca a aparut, de curând, al doilea volum din seria „Poetii” a lui Dumitru Cerna. Asteptat cu un vadit interes, de catre cititorii iubitori de literatura si criticii literari deopotriva, volumul „Poetii 2” este o veritabila antologie a prieteniei, „o carte iradianta sentimetal, cu arhitectura fastuoasa a unui moment consacrat poeziei zi poetilor” (Petru Poanta), in paginile careia Dumitru Cerna ne demonstreaza un admirabil exercitiu al generozitatii, dar si al iubirii. Portetele sale, consacrate unui numar considerabil de poeti, in marea lor majoritate clujeni, sau poeti care au avut si au o legatura de suflet cu orasul de pe Somes – orasul adoptiv al lui Dumitru Cerna – sunt facute cu exigenta celui care a patruns tainele poeziei, ajungand la esenta acesteia. De aici si dragostea, uneori neconditionata, pe care Cerna o are fata de poeti si poezie!
„Sunt portrete facute cu simt al observatiei foarte acut, cu dragoste, cu afectiune, cu simpatie, cu empatie chiar” (Adrian Popescu). Coloristica variata a acestora, având ca si numitor comun o iluminuozitate intensa a cuvintelor, are darul de a transpune imaginile poetilor intr-o iconografie a celebrarii fastuoase. „Sunt portrete din cuvinte fosforescente” (Petru Poanta), care proiectate pe fundalul social al poeziei de la Cluj Napoca, devind adevarate pictograme ale unui trecut literar care inca traieste in prezent, dar nu oricum, ci atins de penelul estetizant, cu adevarat magic, al lui Dumitru Cerna. „O frumoasa selectie de bijuterii” (Maria Vaida), „portrete pentru eternitate” (Monica Grosu), in care autorul „cauta partile frumoase si partile bune din fiecare poet” (Ion Muresan), volumul „Poetii 2” imortalizeaza parti ale istoriei literare romanesti, care ar trebui sa ne fie, mai adesea, langa suflet.
Tag: suflet
NASCUT DIN NOU!
Din ceata cautarilor indelungate, m-am trezit la viata…
Si ca o corabie batuta de furtuna, am ancorat la mal.
Departe de pericolul abisului adancului, departe de val,
Sunt acum pregatit si gata de zbor spre Cer, in siguranta!
Ma simt nascut din nou in Lumina tesuta-n eterna viata
Si-n suflet port o floare-a credintei in Iisus ce ma cheama
Sa urc treptele vesniciei cu bucuria din anii de dimineata,
Ca sa merg fericit spre Casa de Sus de-acum fara teama…
De cand credinta mi-a pregatit sufletul meu pentru Cer,
Ma simt – inca de pe pamant – renascut, bucuros si fericit,
Caci infiat in Familia lui Dumnezeu, nu sunt un stingher,
In lumea de ger, pe drumul spre Cer, caci stiu ca sunt mantuit!
Dumnezeu mi-a dat un dar minunat: aripile Duhului Sau,
Cu care sa zbor in bucurie sfanta spre Cer, ca un porumbel,
Fara grija zilei de maine, ci ca un copil ce-i ferit de-orice rau,
Sa traiesc pe pamant, ca mantuit, in asteptarea-ntalnirii cu El.
Dumitru Buhai
AUTOGRAF PE LUMINA sau Nasterea de Sine in Cuvant
*Spatiul tarziu dintre cuvintele mele durute – foc sacru jucand fascinant pe dinaintea privirii.
*Astazi eu insami fiind, – moartea mea ce-a murit – e o legenda, un mit…
*Sufletele noastre, iluminandu-se unul spre celalalt se rotesc, devorand aerul inaltat dinadins…
*De cealalta parte a zidului – Absoluta Lumina…
*Sangele nu mai intra in panica si e gata oricand sa primeasca duhul alb si tremurator al transfuziei de Lumina…
*Ma adumbresti, asa cum stai dinainte-mi, precum lumanarea, drept in lumina…
*Suntem ca doua fregate, una pe cealalta – niciodata ajunsa…
*Iubirea ne cladea in crucea Luminii, zidindu-ne in aceeasi chinovie…
*Iubirea ne adancea in zenit si ne statornicea intr-un fruct dintr-un sambure inflorit…
*Privesc cum secunda pe buze, ma intinereste…
*Si numai in rug de Cuvant pot sa ma invesnicesc…
*O, tu iubire, ce prin aorta imi curgi ca o apa fara intoarcere…
*Iubirea patrunde in mine, ca o mireasma fara de floare…
*Iubirea – aceasta agheasma – izvoditoare de alb…
*Aripa fara de pasare esti, zbor fara aer, raza decupata din soare…
*Iubind, iubirea Iubirii deprind, in numele Ariondei, mama mea din departe…
*Inca traiesc in dor de ceresc, cu spaima de moarte ca nu pot sa zbor spre crucea mea de lumina…
*Amintirile din viitor inca ma dor si-mi confirma faptul uitat ca nu am sa mor, decat atunci cand nimeni nu ma va iubi.
*Iar tu, ducandu-te, vino – de vrei sa-mi urmezi, din plamada Luminii sufletul sa-mi inventezi…
*Sufletul de acum: Masura masurarii mele, Tu se numeste.
*O, Sublim revelat in noi pe deplin, precum Cerul – de stele – puzderie!
*Cel pururi fiind si acelasi fiind – Fiinta mai presus de fiinta…
*Cuvantul iesit din tacere se nimiceste pe sine in noi –intr-o kenoza sublima…
*Spune-mi, daca nu Tu, cine mai e izvorul de mantuire?
*Doar uneori, chipul semenilor ia chipul Tau, prietenos si uimit, cautandu-ma…
*Pentru sufletul de mai tarziu scriu, scriu, scriu…Estimp, cel de acum naste prunci si asteapta porunci…
*Eliberat de iubire, iubirea mi-a ramas unicul drum spre eternul acum…
*Sunt o farama de tina insufletita de iubirea divina…
*Privesc lumea prin crapaturi de lumina…
*Tu, Incepatorul meu si ancora mea aruncata-n tarie!
*Cuvinte oarbe impiedicandu-se in bastonul meu alb, pe prundul amintirii…
*Am nostalgia urcarii-n genunchi pe muntele fericirii niciodata atinse…
*Cu Trup si Sange si Rana, asa mi Te-ai dat, Tu, Cel ce esti Insusi Fiindul.
*Din bobul de grau incrustat cu-al Tau Chip continui sa cresti lastar din seva pamantului meu ingrasat cu Lumina…
*Frica de dupa cadere rasunand in adancuri, pe lespezile de granit ale Inceputului…
*Ah, cum vuiesc in aval ramasitele de cuvinte!
*Lumina explodeaza in ochi de paun pe pagina stearpa…
*O lume necunoscuta ivita din scrumul – fara suflare – al pietrei arse din inima…
*Sa intram in rau cand apa incepe sa se valureasca, albi la trup si la suflet, cum numai Lumina neinceputa…
*Calc pe spinii presarati pe poteci, ca pe sufletul sfant al Luminii aprinse in veci.
*Nu te uita inapoi, fiindca lujerii goi ai sfintei Lumini se vor preface in spini, pe trandafirii ce sunt, fara altoi.
*Vino, tu, Lumina surora si preschimba-ma in aurora, atunci cand ma nasti, din fitilul plapand de lumina…
*Merg de la mine la eu, sa-L intalnesc pe Dumnezeu.
*Un Dumnezeu in mine? Ce fel de eu se vede de-aici, din Empireu?
*Prin ceata, ca pe o straina ma priveste uituca Lumina, pe mine care i-am fost poem de-nvatat pe de rost…
*Tii minte, lumino, tu, cat m-a durut, in mine cand te-am nascut? Si cat plansei si ma duru ca nu m-ai nascut tu?
*Mai lasa-ma doar o secunda, sa-ti fiu masa de-altar unde Fiul Luminii ti se nascu…
*Doar o gura de aer intre noi, un caus de lumina, inseptit curcubeu izvorat din salbatice ploi…
*O gura de stele intre gandurile noastre, dirijabile fara nacele…
*Negraita durere ca starea de gratie mi-a fost data, doar cat sa ating cu mainile absolutul…
*Lacrima unei lumanari cade lin peste icoana clipei…
*Ce mult ma doare Lumina cand imi izbesc privirea de stea!
*Ce mult ma doare mana ce scrie in loc de ESTE – era…
*Ma scalda tu, fecioara lumina in albia ta de nevina…
*Tu, duminica mea de taina, izvodita din duminica mea de lumina…
*Bat piroane in aer cu un ciocan de lumina pana sufletul meu cade si se ridica singur in mine.
*Cu lumina de sine cerul imi scrie pe inima cu aldine…
*Scriu pe (vaz)duh un autograf cu verzale.
*Inainte de nunta amurgul inchide silentios fereastra Luminii.
*In cerul majestuos nins cu beteala, stelele miros foarte frumos…
*In cuibul pasarii Lyra ninge albastrui. E clipa cand mortii vin sa bea Lumina…
*Stelele joaca in fata mea hore adancate.
*Doamne, ce ganduri uituce! Ca o acvila din Inalt Lumina cade pe foaie sub forma de cruce…
*In palme de lut, cu suflu ceresc, plamadesc lumina din paine…
*Umbrele se incolacesc din pamantesc spre ceresc precum iedera zana pe gatul Luminii…
*Din lemn de esenta amara, un cioplitor anonim imi sculpteaza pe inima troita jumatatii de veac irosita…
*Purpura toamnei strabate cealalta jumatate de veac de singuratate.
*Crugul privirii se sparge iar eu calc pe vipere ca pe lumini sangerande…
*In nopti selenare coboram in sine ca sa incep urcusul launtric pe trepte onirice…
*Cuvintele – bijuteriile mele secrete – pe care le port agatate cu ace de aur pe inima.
*Lumina cuvintelor – abur mijit – o aura miscatoare…
*O litera talisman sta agatata de gatul prezentului. Intre timp, dragostea lastareste…
*Cum de ma recunosti in multime, de parca n-ai avea ochi decat pentru mine?
*Doamne al meu, Singurul Dumnezeu ce –a invelit in straiele de nemurit!
*O parcela de cer, Doamne-ti cer sa am unde sa-nviu in spatiul tarziu…
*Ma-oglindesc in ape crunt si nu stiu cine mai sunt…
*Un ceas de lumina mai mult, mai da-mi un ceas de lumina, caci bezna adanca m-ajunge si ma intina…
*In rugaciune mi-s manurile innodate. Doamne a toate, eu te astept cu privirea incremenita…
*Stau in cumpana daca sa pun comprese cu paine si vin pe obrazul tumefiat al Luminii launtrice..
*Cu lumanarea aprinsa pornesti sa strabati golul iscat intre doua trepte spre abisul cel nascator de Lumina…
*Stinghera si tacuta, cum a ancia fara fagot, in astrul diminetii te caut peste tot.
*Din necuprins in cuprins, si din departe-n aproape, Lumina cea de nestins imi cerne azurul pe pleoape…
*Pierd tot mai des intelesul, pierd calea spre luminisul de unde survine Fiinta…
*Ma-ntorc obosit, vlaguit, in locul de unde plecasem cu o tinerete in urma…
*Pana la os ma strapunge Lumina in chip dureros.
*Sufletul mi-i de duh adumbrit in trupul de zgura si devin risipitor si risipit in aceeasi masura…
*Priveam in aerul incremenit, cum prin urechile acului curge lumea…
*Fara crutare Timpul sufla naprasnic in lumanare…
*Strazile lichide au gauri spre infinit si parca ma-nghit…
*Cu prisosinta Lumina smerita din mine devine Fiinta…
*Stau rastignita pe aerul cast si nu indraznesc sa adast nici cu gandul la mirele meu, Cuvantul.
*Candela inimii – singura lumina smerita in aceasta bezna din ce in ce mai cumplita…
*Ne cuminecam unul din tacerile celuilalt ca din vinul si painea iubirii…
*Incremeneam de cat te iubeam. De-atata iubire plecasem din fire.
*De lume visam sa ma dezlogodesc ca sa te privesc, caci numai atunci cand muream te vedeam…
*Inceputul Luminii divine in noi, binecuvantare de duh, litera scrisa pe cer cu propria respirare…
*Abia apuci sa-l atingi si sufletul, dintr-o data invie…
*Sunt amutit de cat frumos ma paste in timp ce moartea in dureri ma naste…
*Ca sageata de foc trece prin inima mea eternitatea…
*In petecul azuriu cineva scrie cu o mana nevazuta un sonet indescifrabil…
*Ia-ma de mana iti strig, stai aproape de mine pana o fi sa se inlumine ca sa ma insenin…
*Tu singur imi dai intregire fiind pentru mine suport si menire…
*Pe ce temeiuri sufletesti mai poti sa zidesti si cum sa devii fire decat in amintire?
*O, bietele mele pietre de rau, de cate ori v-am mangaiat cu genunchii!
*Dar unde-mi sunt aripile, migalite cu grija, care sa ma ajute sa nu ma prabusesc in acest abis in spirala?
*E posibil ca lumina si umbra sa te agreseze in aceeasi masura? Apa sa-ti faca rau, aerul sa te prigoneasca?
*Ah, acest insuportabil rau de viata!
*Suvitele tacerii, apa salcie a lacrimilor debordand peste scheletul din vertebre de greieri!
*Inima: amestec de zgura si de pamant proaspat sfintit cu agheasma, bun de plamadit o amfora sacra…
*In rest, idoli de tinichea, luna scoasa la licitatie, vami peste vazduhul deja impozabil…
*Si cateva brate doar, ori cativa causi, din pamantul – al nimanui – in care m-as putea sapa, cu mainile goale, un loc inverzit de odihna…
23 noiembrie 2009
Cezarina Adamescu
Credinta – punte pentru suflet
“ …intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.”
Luca 16.26
“Viata sufletului este credinta.”
Ch. H. Spurgeon
.
Drum si Viata pentru Suflet
.
Scriitorul german Max Eyth (1836-1906), inginer constructor, in nuvela de fictiune “Tragedie profesionala” descrie viata unui inginer care si-a câstigat notorietatea ridicând un grandios pod peste un fluviu tocmai in zona unde acesta este si un brat la mare. Devine centrul atentiei contemporanilor datorita acestei importante realizari. Este pe prima pagina a ziarelor, un om cu faima. Traieste la Londra unde si-a deschis un birou de arhitectura si e casatorit cu o femeie foarte frumoasa. Are o viata prospera si tot ce-i doreste inima. Dar, un secret, cunoscut numai de sotia sa, îi întuneca viata. Cand vine toamna, el pleaca sa-si vada podul. Iar când noaptea urla furtuna si ploaia cade în rafale, atunci sta la picioarele podului cu inima stransa cât un purice. Simte forta furtunii care se dezlantuie impotriva stâlpilor de sustinere. Si, de fiecare data reface calculele pentru a se asigura ca ei sunt de fapt destul de puternici, ca a evaluat corect forta vântului si-ale valurilor. Când a trecut furtuna, se reîntoarce la Londra si redevine omul celebru care ocupa un loc atât de important in viata mondena a marelui oras.
Intrebarile chinuitoare pe care si le pune lui insusi: ”Oare e bine construit podul?”, „Oare e destul de puternic?” sunt secretul care-i întuneca dureros viata.
Max Eyth zugraveste tulburator cum într-o noapte cu furtuna grozava, plin de teama, celebrul inginer îsi supravegheaza iarasi podul. El vede cum un tren se angajeaza pe pod. Urmareste lanternele rosii ale ultimului vagon. Deodata ele dispar… si vede ca trenul… s-a prabusit în apele adânci ale marii înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc.
Citind acest pasaj, în gând ne vine ideea: “Nu este aceasta istoria sufletului fiecarui om?” Povestirea ilustreaza foarte bine proba încercarii finale. Testul final, la conditiile si pretentiile impuse de Cel care a stabilit regulile jocului.
Dumnezeu are pentru noi în vedere, cum ar spune poetul Ion Barbu, “un joc secund, mai pur”, pus la dispozitia noastra prin credinta în jertfa ispasitoare a lui Isus Cristos.
Întrebari, al caror raspuns îl vom afla poate prea târziu…!
Creatorul “ridica insumarea”, în final, pentru fiecare. Atunci se va vedea si se va adeveri, practic, cum am efectuat calculele de rezistenta ale podului nevazut pe care trebuie neaparat sa-l traverseze, sufletul, in drumul catre tarâmul celalalt, în vesnicie, la Dumnezeu. Ce ipoteze am avut în vedere? Ce arhitectura si ce materiale am folosit? In calcule, ce formule si ce coeficienti de siguranta am aplicat?
Ar fi periculos sa credem ca drumul pe care mergem, metaforic vorbind, nu e un imens pod pe drumul vietii noastre. Daca podul vietii sau firul vietii nu s-a rupt e datorita harului si bunatatii lui Dumnezeu. Dar trebuie sa intelegem cu totii ca bunatatea lui Dumnezeu ne indeamna la pocainta (Romani 2.4).
Si apostolul Petru o spune cât se poate de clar, ca:
„Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” ( 2 Petru 3.9).
Multi se declara si se cred crestini, dar cred si in ceea ce crestinismul neaga cu vehementa.
Dumnezeu însa a decretat: „Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru”.( Romani 6.23)
Dumnezeu adevereste ce este pacatul. Orice faradelege e pacat: preacurvia, curvia, necuratia, minciuna, desfranarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, maniile, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, pizmele, uciderile, betiile, imbuibarile, si alte lucruri asemanatoare cu acestea (Galateni, 5.19).
Insa Dumnezeu este drept, trebuie sa pedepseasca pacatul neascultarii omului. Dar, fiindca e bun si plin de iubire, El a trimis pe Fiul Sau in trup omenesc sa ne rascumpere, platind pretul in locul fiecaruia care are credinta, pe lemnul crucii, si, prin credinta, putem sa fim îndreptatiti si restaurati prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.
Realitatea cosmica si benefica pentru noi e aceea ca Isus Cristos este Calea, Adevarul si Viata. El e si Usa, deci si Puntea, prin care si peste care trebuie sa traversam in drumul catre tarâmul celalalt pentru a ajunge in eternitate la Dumnezeu. Nu este alta cale sau o alta punte pe care trebuie si putem trece in siguranta in vesnicia luminoasa a universului secund. Universul secund este pregatit pentru credinciosii si discipolii Sai. Nu mai e nevoie nici de soare, nici de luna, caci gloria lui Dumnezeu lumineaza.
Celelalte cai, yoga-filosofia hindu (cca 1.700 i.H), budismul (cca 588 i.H.), confucianismul (Confucius sau Kong Fu Zi, 551 i. H. d. 479 i.H.) etc, duc in cele din urma in haos, in intuneric, in deznadejde.
“Caci fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti lui Dumnezeu. Si cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. “(Evrei 11.6).
In orice filosofie gasim si multe definitii sau idei chiar interesante, dar atât! Iata doua dintre ideile confucioniste, adevarate:
“Modestia este fundatia solida a tuturor virtutilor.”
“Raiul inseamna sa fii una cu Dumnezeu.”
Dar asta nu inseamna ca finalul nu va fi dezastruos mergand pe mâna ideilor unor muritori celebri care nu L-au cunoscut pe adevaratul si singurul Dumnezeu (…în Care avem viata, fiinta si miscarea, cf. Fapte 17, 28).
Domnul Isus a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan, 14.6).
La rubrica „Faptul divers”, zilnic, mass-media ne aduce sub ochi cazuri diverse când podul multora s-a rupt. Sunt mediatizate si cunoscute cazurile unor oameni celebri, dar si al altora, care s-au sinucis din cauza ca orizontul si drumul lor nu ducea nicaieri.
Am cunoscut un medic psihiatru care lucra ca sef de sectie într-un Spital municipal. Când intrai in incaperea sa de consultare, de pe biroul sau te-ntâmpina o scurta atentionare scrisa marit: „Nu abuza de timpul meu!”. Ori tocmai ai intrat la medicul psihiatru!
Cine va stabili cand începe abuzul, lipsa masurii, excesul? Era vital sa-ti edifici problema pentru care i-ai deschis usa. Avea omul nevoie de indrumare si consiliere. Nu de-o lozinca rece, inhibitoare. De intelegere. Cum ti-o va da, însa, cel care trebuie el însusi sa fie consiliat mai intâi? Am auzit ca acel medic plecase în Israel inainte de 1989 si de la o disputa pentru o garnitura de mobila pe care o dorea si el si un altul, a fost împuscat mortal, curând dupa sosirea sa pe pamântul fagaduinetei…
În predica de pe Munte Domnul a dat invatatura necesara, dar oamenii nu iau seama la importanta vorbirii Sale:
„Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi, si dinte pentru dinte. Dar Eu va spun: Sa nu va impotriviti celui ce va face rau. Ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Oricui vrea sa se judece cu tine, si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa. … Voi fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. “(Matei 5.38-48)
Putem sa observam ca, odata ce omul are anumite deprinderi negative, primite la nastere, urmare pacatului originar din gradina Edenului, nu se poate schimba prin puterile sale. Nu odata mi-am zis: “Vreau sa ma schimb! Vreau sa fiu mai bun in cutare sau cutare domeniu!” Ce credeti, un om se poate intr-adevar schimba? Nu, un om nu se poate schimba, de fapt, doar prin vointa sa. Dumnezeu stie acest lucru si o spune in mod foarte clar, in Ieremia, 13.23:
“Poate un Etiopian sa-si schimbe pielea, sau un leopard sa-si schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?”
Apoi, Domnul Isus Cristos, in convorbirea Sa cu Nicodim, un om de frunte al fariseilor si preotilor vremii, prezinta unica solutie, nasterea din nou, renasterea sau omului cazut in pacatul originar:
“Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa te nasti din nou. Trebuie sa te nasti de sus.” (cf. Ioan 3).
“El ne-a mântuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Cristos, Mantuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice.” (Tit 3).
Puntea prapastiei o putem trece cu bine numai prin credinta în Isus Cristos care trebuie si poate sa ne dea o identitate noua. Asa cum El era om, dar era “altfel”, fara ca oamenii sa realizeze aceasta, si credinciosii trebuie sa fie “altfel”, iar oamenii nu realizeaza acest lucru!
„Caci cine este în Cristos este o faptura sau o zidire noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Cristos, si ne-a incredintat slujba impacarii…” (2 Corinteni 5.17-18).
In parabola bogatului nesabuit din Luca 16.19-31, ni se adevereste faptul ca exista o mare prapastie intre cele doua locuri eterne in carte se va gasi intreaga omenire. Unii, cei credinciosi, vor fi cu Dumnezeu, in sanul lui Avraam, iar cei care l-au urat pe Dumnezeu vor fi in chinuri, in locuinta mortilor.
“Era un om bogat, care se imbraca in porfira si in subtire; si in fiecare zi ducea o viata plina de veselie si stralucire.
La usa lui, zacea un sarac, numit Lazar, plin de bube. Si dorea mult sa se sature cu faramiturile, care cadeau de la masa bogatului; pana si cainii veneau si-i lingeau bubele. Cu vremea saracul a murit; si a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui, si a strigat: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine, si trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului in apa, si sa-mi racoreasca limba; caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta. Fiule, i-a raspuns Avraam, adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mangaiat, iar tu esti chinuit. Pe langa toate acestea, intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.
Bogatul a zis: Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu; caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.
Avraam a raspuns: Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei. Nu, parinte Avraame, a zis el; ci daca se va duce la ei cineva din morti, se vor pocai. Si Avraam i-a raspuns: Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.”
Doamne, ajuta-ma sa am credinta in Domnul Isus Cristos, pentru vesnicia sufletului, sa pot trece puntea care duce la Tine in eternitate! Amin.
