„EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – un manual de igiena morala si spirituala

Sanda Panait

Situat la limita, între jurnalist si scriitor, Octavian Curpas, unul dintre cei mai credinciosi oameni de scris cu si despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuseste sa surprinda prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea calda a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsa sau poate mai greu de gasit / regasit la autori în ultima vreme -, o simplitate care poate este împrumutata prin empatie de la personajele intervievate.

Atmosfera speciala a cartii lui Octavian Curpas are drept fundal trairile de ieri si de azi ale exilului românesc. Compusa din mai multe capitole si subcapitole, cartea încearca sa trateze (si reuseste, în mare masura) drumul sinuos al trupului si mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros si dificil, politico-economic, sa-si croiasca destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile si lipsurile locurilor în care au vazut lumina prima oara, însa fara sa-si nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cartii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventura destul de greoaie si cel putin la fel de riscanta, pentru ca autorul reuseste sa surprinda cu întâmplari si fapte uluitoare în fiecare capitol, ca si cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoteste, se afla într-un permanent concurs cu altii si cu el însusi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o maniera nostalgica în vremurile si locurile de care, fiecare în parte si toti la un loc, nu s-au desprins niciodata. Regasim în fiecare protagonist adânc înradacinat si în ciuda timpului pastrat cu sfintenie, sentimentul de dragoste fata de glia strabuna, de neam si de tara, sentiment doar amortit si pastrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului si care are nevoie de un mic gest, de vibratia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge si a iesi la suprafata într-un abur usor melancolic pe care autorul, cu o tehnica desavârsita, reuseste sa-l surprinda perfect: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpas surprind viata curata, nealterata, neaosa, obiceiurile si datinile românilor si legaturile indestructibile create de apartenenta spatiului fizic si spiritual. Cu sau fara voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic si emotional de la agonie la extaz, de la teama incurabila si esec, la realizare, reuseste sa extraga si particularitatile poporului român, printre acestea putând deduce curatenia sufleteasca si cultul prieteniei. „Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.”

În economia cartii, primul loc îl ocupa imaginile si cliseele fiintarii intime sau a înstrainarii incurabile pe care fiecare emigrant si le procura în momentul plecarii de acasa. Adesea autorul reuseste sa transmita cititorului si inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acuta sa traga aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar si acum când le repovesteste, parca nu-l lasa sa mearga mai departe. Citind, simti pur si simplu cum aceste pauze completeaza senzatia de inexprimabil, senzatia dureroasa pe care o încearca cel care povesteste despre trecutul care pare un câine batrân, si care, oricâta vreme ar fi trecut, îl recunoaste si îi linge ranile. Autorul reda cu fidelitate flash-uri de viata relatate de personajele reale care-i populeaza cartea discret si cu o delicatete aproape regala.

Adesea, povestea urca greoi datorita fluxului emotional pe care-l simti ca cititor, toti fluturii adunati în cosul pieptului interlocutorului lui Curpas zboara parca si se aseaza si la tine. Pâna la urma, pare sa ne transmita, prin itinerarul croit pe cararile înca proaspete ale memoriei celor intervievati, ca toti ar trebui sa ne urmam chemarea sângelui,ca putem sa-i ascultam povestile care curg cu noi si prin noi, transformându-se, precum „nea Mitica”, în functie de context, când într-un râu linistit de ses, când într-o apa învolburata de munte.

În cartea lui Octavian Curpas te întâlnesti cu limbajul neaos al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieste adevarate cetati ale emotiei. Comparativ cu alte carti de interviuri în care, dupa câteva pagini parcurse îti dai seama ca nu ai în fata decât un simulacru de povestire, aceasta carte te convinge înca din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român nascut putin mai devreme într-un satuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, macar partial, cu nea Mitica, Ion Vulc si altii care populeaza paginile cartii. Niciodata nu cliseizeaza, exprimarea este inteligenta si spectaculoasa.EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igiena morala si spirituala. Este o carte care, cel putin dupa unele fragmente, o sa vibreze placut în memoria multor cititori. Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristetile, realizarile cu dezamagirile, o fac vie, totul se petrece atât de real, de vibrant si atât de incitant încât ai sentimentul ca trebuie sa alergi dupa fiecare pagina pe retina.

Sanda Panait

Decembrie 2011

ILUSTRAREA TEXTELOR LITERARE – PRO si CONTRA

by Sanda Panait

Ilustram sau nu textele literare? Daca da, atunci care este rolul ilustratiilor? In mod firesc scriitorului ii revine rolul de a sugera (prin manuirea cu maiestrie a cuvintelor ), de a crea compozitii imaginare care reflecata mai mult sau mai putin realitatea lor sau realitatea inconjuratoare. Teoretic, unii sustin ca daca scriitorul a sugerat suficient de bine o anumita imagine rolul ilistratiilor poate fi unul de multe ori daunator pentru opera respectiva, de cele mai mutle ori indepartand cititorul de la compozitia initala sau uneori chiar distrugand emotia, sugestia create cu ajutorul textului . De-a lungul timpului insa printr-o traditie aproapa constanta chiar si editiile pretentioase propun cititorului ambele variante din numeroase ratiuni. Pe de o parte editorii sunt convinsi ca ilustrand sugestiv cartile respective ele vor deveni mai usor de perceput sau mai atractive pur simplu pentru cititor oferindu-i astfel mai multe feluri de carti: illustrate sau neilusrate. Autorul este destul de des pus in situatii dificile avand in vedere cele doua directii pe care trebuie sa le asigure textul sau: sa capete valoare literara si sa fie vandut. Apoi apar paginatorii care aranjeaza imaginile graficianului incercand sa transforme asta in arta si dezvoltandu-si astfel o alta latura proprie, si in cele din urma graficianul care vede ilustrarea unui text care-i este pus la dispozitie ca pe o ocazie de a crea cu ajutorul acestuia o lume sensibila dar care de cele mai multe ori se indeparteaza de cea a scriitorului fireste datorita filtrului personalitatii graficianului. A fi sau a nu fi? Se pare insa ca daca exista texte care cu ajutorul ilustratiilor sunt o adevarata reusita acestea sunt departe a de se fi clasat in sfera reusitelor din pricina unei stiinte editoriale ci mai degraba ele au fost create printr-un concurs reusit.
Desigur sunt si intamplari fericite. Don Quijote dupa o suta de ani nu capata contur in imaginatia noastra decat mijlocit de o forma forte asa dupa cum Alice in Tara Minunilor dainuie esentialmente prin intermediul lui Teniel dar, desigur acestea nu rezolva aceasta mare dilema. Intrebari au curs de-a lungul vremilor rauri, rauri umpland pagini: exista un alt rationament in afara hazardului care ar putea transforma opera cu ajutorul ilustratiilor? Se pare ca cel mai indreptatit a ilusra opera este chiar autorul, singurul care ar reflecata si cu ajutorul imaginilor fluxul de emotii pe care l-a creat in text. Insa si aceasta idée a stranit controverse: evocarea facuta de plastician corespunde unei forme personale din mecanismul subconstient dintre formele vizuale si imaginatie. Insa, scriitorul nu scrie, pentru el insusi ci pentru cititor, acest lucru indreapta lucrurile spre zona celor care sustin ca ilustrarea perfecta a textului poate fi facuta cel mult de cititor, singurul care ar refleta perfect fluxul emotiilor transpuse imaginar dar, cititorul este partea pasiva si de cele mai multe ori editorului ii revine sa stabileasca acesta ‘’corespondenta’’
Complexitatea ideilor ce tin de ralationarea text-grafica este inca o problema nerezolvata. Nici graficianul nu poate reda relationarea perfecta text-imagine, nici scriitorul care axat catre simtul plastic nu reuseste sa creeze spatial semantic creat in scris printr-o serie de imagini omogene.
Aceasta idée este profound dezamagitoare in raport cu problema pusa deoarece face relatia grafician/editor/autor sa treaca permanent printr-o faza de metamorfoza. Perspectivele sunt insa vazute intr-o anumita directie: in viitor civilizatia imaginii o va lua inaintea scrisului.
Tex si ilustratie, au fiecare in parte, un continut semantic si un continut estetic sau altfel spus: o semnificatie si o incarcatura conotativa.
Ilustratia unei opere literare cu ajutorul graficii stabileste raporturile dintre literatura si artele vizuale intr-un mod cat se poate de interesant si ne oblige sa parasim gratuitatea raporturilor dintre cele doua discipline pentru a da nastre unei opere. Solutia de fond a acestei probleme ramane inca in pronuntare deoarece, ea pune permanent in discutie dialectica jocului dintre autor si receptor-cititor.