POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”: „REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR

La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompând aluviunile ratiunii pâna la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…însusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, în ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci când discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câstiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumânare pe divan/Miros de tamâie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinta) si: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pâna si în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasa, uneori suflând, ca în niste foale „bine temperate”, în pânzele calatoriei, pâna la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau în nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o întâmplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se îngrijoreze. Îsi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pâna si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au învatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam în noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pâna si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flacari/Ultima serenada/Din seara sfânta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfârsit ?/Sau un nou început?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Într-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pâna la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine întâlneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, într-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta între titlu si…”expresia verbala”…ca si în Odiseea, Remember…ca si în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze în surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumânare s-a stins/în aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au înteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farâma de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pâna la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, în genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul înca nedesavârsit: „Întâiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atâta maiestrie/În prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! În definitiv, orice om îsi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
prof. dr. Adrian Botez

"La umbra timpului", insemnari despre un poet

Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul  profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni.  Eu sunt in  dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe  si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste  caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii  admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari  si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza,  si dupa ce se lasa intunericul,   sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic  iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord.  N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt.  Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu,  ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui  Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora,  am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea  de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care  ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit,  si de aceea si noi ceilalti  am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am  vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’

Mihai Stirbu

Tresarirea Focului vol. 3, un document zguduitor

…o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi, de scuristi si de  informatori

Editura Corvin publica un volum de exceptie, scris de un scriitor de exceptie – Eugen Evu. Poetul  propune publicului cititor o carte testament, Tresarirea Focului (volumul II). Primul aparuse la editura Signata, din Timisoara, in 2oo2, 6o4 pagini,  fiind exceptional receptat, premiat de Academia ASLA Oradea si  de Salonul International de Carte – la Congresul romano-american. Ca si primul volum, acesta este  scris intr-o modalitate modulara, surprinzatoare. Cartea este  compusa din „Briliantul” si „Noaptea” (jurnale 1980-2006), „Cartita pe acoperis” si „Cagule” (Teatru-pamflet). Cartea-document cuprinde, cum spune autorul in scrisoarea care a acompaniat volumul, „si o parte de  spicuiri din jurnalele ce le-am tinut ascunse cand am fost hartuit de securistii si activistii ceausisti”. Sunt observatii zilnice fara data, comentarii la evenimentele zilnice, impresii din cele citite sau experiente directe de viata. Gandurile si sentimentele autorului, proiectate intr-un mediu in continua dezintegrare, sunt inregistrate asa cum le traieste, alaturi de comentarii despre intalniri cu alti autori, deriziunile sau maruntele conflicte din viata societatii, inclusiv a celei literare,  sau cu cei la putere care-l masoara cu neincredere de fiecare data, sunt inserate documente care atesta „lucrarea informativa” a poetului, liste cu cei gasiti la Arhivele C.N.S.A.S. ale securitatii, dovezi ale turnatoriei atatate intre scriitori, el fiind acuzat de „defaimarea realitatii socialiste”, ori de atitudini ostile „oranduirii”, etc. Atmosfera este sumbra, invaluita intr-o suferinta acuta, alienanta. Impresia este aceeasi pe care o simti in fata unei panze alegorice de Hyeronymus Bosch. Istoria se imparte in doua, Ceausescu si post-Ceausescu. Detaliile textului accentueaza atitudini omenesti, necazurile imense si piedicile zilnice ale individului creator aflat fata in fata  masinariei institutiilor statului lui Ceausescu, formate din tovarasi fara principii morale cu functii mai mult sau mai putin importante, numiti ierarhic datorita unei „origini sanatoase” , iar post-Ceausescu cu domni, care dispun de averi imense cu istoric dubios, averi asimilate in trecutul duplicitar-servil, unii sporindu-le dupa evenimentele din 1989, fiind rasplatiti tot ei, prin tenebroasele afaceri de culise, pe seama confiscarii revolutiei, si care au devenit peste noapte politicieni alesi de un electorat naiv, care asteapta cuminte sa fie indoctrinat cu noile precepte ale mondialitatii. Proiectiile jurnalistice  amintesc de suita picturilor auto-portretistice ale lui Rembrandt, dar si de celebra lucrare „Lectia de anatomie”, in sensul ca  este „conspectat” sau autopsiat, peiorativ zicand, cadavrul totalitar in hidosenia lui, pe masa  de subsol a unei perioade inca tulburi … Asadar, Eugen Evu scrie o carte a curajului in care face disectia unei societati a Epocii de Aur ingenuncheata de activisti verosi  si de  informatori  bolsevici, care au conspirat diabolic sa distruga un popor intreg! Autorul descrie angoasa zilnica de a supravietui cu tacamuri obtinute pe bonuri, intr-un regim semi-cazon, la cozi degradante, umilitoare, spectrul mizeriei existentiale fiind halucinant (Este bizar ca multi tin sa uite totul, amagindu-se ca astfel doar au visat urat: dar cosmarul a fost real).  Consemnarile alterneaza cu lecturi din autori universali, jurnalistul se imparte intre realitate si fictiunea cunoasterii ca un refugiu  si un anume auto-tratament psihoterapic…
Apartamentul cu gandaci si fara caldura iarna, cu podea din ciment, cu copiii bolnavi, pe fondul conditiilor injositoare, pausale, pe fondul rationalizarii pana si a laptelui praf, si cu autorul insusi intr-o stare mereu maladiva, fixeaza coordonatele suferintei. Aici scriitorul creeaza terorizat de informatorii care-i cauta paginile de manuscris  prin patrundere ilegala la domiciliu, prin sustragerea corespondentei de la  posta si copierea  frazelor „incriminante”, prin ascultarea telefonica, urmariri, etc., inclusiv prin gunoaie. Sunt redate dovezi coppy despre turnatori, unii dintre ei fiind colegi scriitori. Volumul este cartea conflictului dintre bine si rau, un Rau enorm care aproape inneaca pe autor intr-o neliniste care-l urmareste egal in starea de veghe si in starea de somn… Cum titreaza el, este tinta de a distruge insusi omul, „tinta cap de om” din recuzita armatei.
Societatea  trecuta „de la comunism la consumism”, post-Ceausescu, in care traieste acum, este prezenta in volum in forma de Balci al Desertaciunilor, unde putini sunt cei care au acces sa se infrupte cu inghitituri pantagruelesti, in timp ce un intreg popor, intimidat de regimuri politice de diverse coloraturi, priveste la viitor cu neincredere si uimire, neputincios in lipsa sensurilor si directiilor democratiei veritabile. Schimbarea este greoaie, epuizanta, coruptia face ravagii. Autorul inregistreaza ganduri si sentimente despre tragedia mamelor si a tinerilor care trebuie sa ia drumul strainatatii sa lucreze in conditii extrem de grele pentru a asigura un trai esential celor ramasi acasa. De fapt, celula de baza a societatii, este cea care si in continuare suporta presiunile alienante, devastatoare. Existenta redevine un santaj pentru supravietuire, de asta data pe canavaua confuziei, falimentului economic si raptului parvenitilor din straturile privilegiate si ieri, intrate acum in lumea capitalului preluat abuziv de la statul macinat de politicianism si  dezbinari de care se profita.
Capitoul „ Cagule” (Teatru-pamflet) aminteste de aciditatea verbala a genialului I.L.Caragiale intr-o Scrisoare Pierduta, de absurdul din „Asteptandu-l pe Godot” de Samuel Beckett si de automatismul limbajului din „Cantareata cheala” de Eugen Ionesco, ca si de teatrul polonez dizident. Personajele, la Eugen Evu, apar actionand intr-un univers corupt si absurd care sufoca. Valuri dupa valuri de vorbe-i ineaca paroxist pe protagonisti intr-o noua ordine care le este straina. Conflictul dintre personaje (personaje individuale corupte rezonante vis-à-vis de corul de inspiratie parafrazica antica, care reprezentand cumva voalat (sic!) libertatea de constiinta, sau reminiscentele ei, auzit ca un ecou indepartat) se simte suprarealist, iar modalitatea psiho-analitica aminteste de Freud si Jung.. Eugen Evu imprima taios, sarcastic, terifiant, semnificatii in delirul verbal al personajelor. Daca Ion escu numea societatea trecuta una isterica, acum este una deliranta, depresiva, o societate in deriva, de „ventriloci si leBonieini”.. Tipologic, recunoastem in personajul principal  Gaunescu, un fel de monstru atipic, dar model pentru multi dintre  falsii „transformisti” iesiti  din nou la iveala din confuzia istoriei  recente . Scriitura se prezinta ca un set de imagini – colaje, care se amesteca intr-o anecdota extravaganta „de import albano-greco-balcanic” (precum imi clarifica autorul in scrisoarea sa din ajun de sarbatori) despre modalitati de avansare politica. „Cagule” este o satira necrutatoare, care analizeaza cu minutiozitate, in stil parafrazic-ludic grotesc- exotic, relatii intre personaje care, desi comunica verbal, nu-si spun nimic. Cineva scria despre autor ca are „ arta de a-si face dusmani”.” Intr-adevar, dar ei trebuie cultivati”, raspunde autorul…Ce e rau, de sine piere”.
Este doar surogatul derizoriu al comunicarii  derutate, intre identitati devastate de efectele unor decenii de  totalitarism. Acest pamflet se cere pus in scena la un mare festival de teatru, eventual prin mijloacele ingenioase pe care le impune, pentru a se savura grotescul situatiei in care sunt proiectate personajele. Eugen Evu scrie undeva ca pentru el umorul este doar o dimensiune a tragicului, un reflex din adancime al constiintei, de a se opune prin luare in deradere a  tot ceea ce tinde sa distruga si eul, si subconstientul uman individual, in favoarea massificarii. Un volum memorabil de la un autor de mare talent.
Mariana Zavati GARDNER

O poetica a proximitatii

Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011

Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume  necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de  articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti  publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo),  iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul:  Nobila Donna Heraldica sau  Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu  volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la  Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei  spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la  intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si  veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile  poetei rolul acesta  l-a indeplinit  poetul  Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al  conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane  „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati  inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici  preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.

In prefata la volumul La rasarit,  tremurul… criticul Gheorghe Perian  face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat  un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a  programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si  marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai  surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in  semnele  caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea  vede  in fenomene nu numai principiul manifest,  ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea  Heraclit.  Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama  piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate.  Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat   edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un  moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor  rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii,  un  spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si  simtirii noastre. S-a spus de altfel  ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.

Alexandru ZOTTA

Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare

Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.

Pietre vorbind

Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad

Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.

Transfigurare

Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando

Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono

Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.

Pietrele respira

Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.

FENOMENUL PREVIZIONAR DE SORGINTE POETICA, LA ADRIAN BOTEZ

Studiile academice despre literatura intelectualista (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atentia ca, intre doua directii-generatii –  antagonice (in cazul de fata, Vasile Militaru – Adrian Botez), una cultivand intropatia, iar cealalta obiectivismul structurilor estetice, se pastreaza cadrul social-istoric, filtrat prin spiritul cartezianismului, dintr-o scolastica de traditie  religioasa, punandu-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally incoace, se numeste stilistica.   Vom porni spre a judeca latura obiectuala, in grad intelectual exprimata, prin care forma lingvistica devine pecete a sintaxei poetice, a multora dintre versurile lui Adrian Botez, de aceasta data in ultimul sau volum, Cartea Profetiilor  (Editura Rafet – 2010) – structurata de cele patru capitole: 1.  Cartea profetiilor, p. 5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, p. 45-87; 3. Cartea descantecelor, p. 89-119; 4. Cartea apocalipsei p. 121-134; in finalul cartii, exista o selectie a referintelor critice si note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune in fata unei situatii pe care nimeni nu o mai analizeaza ca raport sau dimensiune, in relatia emitent-receptor, si anume: Adrian Botez se adreseaza cititorului cult, pe cat posibil rafinat,  in mod obligatoriu credincios si patriot, pentru ca orice poem se dovedeste a fi o constructie deliberata  – si astfel il vom intelege, numai daca vom impartasi intentia ce-i sta la baza: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierastrau la mari zabrele:/ sa nu-mi mai fie,-n noapte,-atat de greu/ sa-i strang – senin – mana Lui Dumnezeu! […] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcasi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimti de liberare/ nu e deschisa pentru fiecare” (Pentru cine scriu eu, p.48)  De aceasta data, pe „fundatia” poeziei religioase, dascalul de integritate culturala va construi, din liantul intuitiei, cu ceea ce realitatea deruleaza in societatea contemporana, poezia de consistenta profetica: „voi – care veti urma smintelii mele/ sa nu ma plangeti – ci sa luati aminte:/ n-am apucat sa spun multe cuvinte/ dar cate-am spus – va fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumanare!” (Despre Hristos – tarziu, p. 115)  Scrisul se realizeaza, in mare parte, cu ajutorul fantasmelor  – activand ideologii din lumea reala, pe fondul emotiei contemplative a poeziei, cerandu-i-se cititorului de conditie elevata sa intre in rezonanta cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptatilor oarbe-ale mortii/ lepre tarasc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – in inima sortii/ podidit-au clopotnite – jalnici diezii!” …asociata fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura intretinuta tendentios la rang superlativ: „ce bezna-n lumina! cutremur de crez!/ bolnavele maduvi de ceasuri prelinse/ ne cara – cu viata cu tot – si-s incinse:/ refuz sa plutesc – intr-un dangat cu miez…”  (Jungla dreptatilor oarbe-ale mortii, p. 55)  Acest refuz de a consimti intr-un fel decesul spiritual (insusit si de subsemnatul) ni-l infatiseaza pe Adrian Botez sprijinindu-se cu piosenie pe soliditatea traditiilor –  in care motivul moral superior  determina actul atitudinii, ce abordeaza si fixeaza fragmentele unei lumi faramitate: „ce-a mai ramas din tara asta – demn?/ doar muntii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – paduchi: al Tarfei semn!” (Ce-a mai ramas din tara asta?… p.22). Faptul ca s-a marcat cu majuscula echivalentul unei ere (al Tarfei semn) ne demonstreaza un soi de contradictie spirituala, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, initiatorul acestui gen de arta. De fapt, in poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixeaza pana la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinseca. Prin caracterul activ pe care il tradeaza cu usurinta limbajul conventiilor sociale, in formularea tuturor acestor aspecte il descoperim si in cu totul alt gen de ironie pamfletara (prin sfichiuire), adresata factorului de decizie viciat (in speta liderului politic) : „prea multa sperma azvarlita la canal/ prea mult strain in laptele de mama:/ e jalnic sa devii din om – semnal/ si rau – cand muntele – nisip se farma.” […] „ …unde esti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenusi – din ce in ce mai greu…”  Aceasta este o caracterizare continuata de obtinerea fizionomiei „copilului din flori” (retinem strainul din laptele de mama, n.n.) Limbajul acesta este un  instrument al actiunii de complicitate – subinteleasa – cu cititorul regasit in tensiunea spirituala a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intentiei estetice, prin faptul ca neologismul include metafora proverbiala, la un moment dat –  reprodus fiind intr-un vocabular retoric: „ai fost scapat din pantec –  in hazna/ si garnisit : bulbuci de ras prostesc…/ nu esti slavit de pasari – o cazma/ iti tine loc de Arborele-obstesc!” (Prea mult si prea putin, p. 84).
Dupa ce acuza vehement  pe acei propagandisti ai lumii intunericului, ai declinului moral, vom observa incercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, ratacitul din bezna, la lumina pe calea credintei consecvente, confirmandu-ne ca detine o constiinta incadrata maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iarta pe altii adesea, niciodata pe tine insuti) : „sa vii – de Craciun/ cu mine – in aceeasi biserica/ friguroasa – tu javra/ umflata/ buburoasa!/ sa-L privesti – dimpreuna cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag si sarac/ Scuipat si Umilit!/ nu se cade sa-ti cauti/ tu – un Dumnezeu mai/ calduros decat al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiasi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate razboi crancen – cu/ Veneticul tau – potrivit din/ burta si gusa – cu/ ticalosia ta – putind/ incinsa si ranceda – cat si/ credinta-ti!/ vino cu/ mine – tu jivina bortoasa – la incercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!” (Vino cu mine, p. 71)   Este vizibila similitudinea punctului de vedere crestin ortodox cu cel al lui  Vasile Militaru, unde se consuma o constiinta a timpului, identificand tocmai in acest paralelism structura-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine  ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine”  (Masina realizata prin arta, nu este o masina partiala). Chiar si Leibniz constata faptul ca amprenta artei modifica esentialitatea tehnicului ca realizare, in timp ce tehnica, la randul ei, mediaza expresia esentialitatii. Doar determinarea actului creator – atat la Militaru, cat si la Botez – ramane legata de inspiratia filosofico-religioasa. Cateva repere importante de ordin tehnic extraarticulare, la nivelul formei si continutului, se cer a fi explicate in detaliu, deoarece se evidentiaza flexiunile, corelatia dintre eufonie si forta verbului, la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltata inspiratie: „stiu ca trebuie sa stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru fete, p.12)  sau:  „zadarnica este/ lepadarea de sine/ tarzie – a/ omului”  (Prea  tarziu, p.14).  Asadar, nu este vorba de o schimbare autonoma a formelor, ci de o modificare a functiei poetice, in raportul accent lexical-cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez isi muzicalizeaza poemele deriva din existentialismul sartrian, prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, in favoarea preceptelor religioase stramosesti, ca baza a revigorarii factorului educational si, mai departe, redobandirea valorii spirituale a Neamului: „intr-o lume in care diavolii ne scriu leacuri/ nu se intampla decat farse, crime… fleacuri!/ sa te intorci acasa –  lenes – fara cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ […] a trada – huli – distruge,-e – un lucru bun/ necesar- hranace – cat un „big” dejun: […] caligrafiem pe cer minuni de-obraznicie/ toata ziua ne spreiem cu blasfemie”  (Leac pentru aceasta lume, p. 82).  Indemn, atitudine efervescenta, poet  dominat de dorinta de a trezi, „din somnul cel de veci”, Natiunea: „dati jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i tara unde mor copiii -/ demonii sa-i inlocuiasca-s gata!”  (Aceasta-i tara unde mor copiii, p.111). Adrian Botez are si nota de penalizare atribuita, la fel de prompt, „surzimii” : „vorbesti, vorbesti… – degeaba, pentru viduri – / vorbesti o limba a mutilor de tara:/ oricat te urci pe scara planetara/ te huiduie amoebele, in triburi! […] „batjocura tacerii te ucide” […] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lancezi pe muchia de atom – / esti doar o umbra pe un zid, in luna” (Batjocura tacerii, p. 54).
          Bineanteles ca  Materiam superabat opus, si in cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul sa ia forma si intensitatea starilor din mediul conviv. Aici, intr-o intimitate desavarsita, poetul isi descarca versului, tensiunile adancimilor sufletesti  – unde stilistica  detine actul de creatie a viziunii asupra lumii, prin natura filosofico-rationala, estetico – poetica: „batrane Doamne – intre – intunecate/ crengurile Tale – imi caut/ inima”  […] e atata negraita/ Lumina – clocotinda tacere – asteptare ramasa/ ingerilor – in frunzisul din care/ spre omenirea-nsaracita dezlegatu-s-au in sfarsit/ glorioase – Radacinile Izvorate-ale/ Graiului-Graalului”  (Graiul Graalul, p.15) …. continuand, in acelasi ton, sa divulge slabiciuni si profetii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede impins sa se exprime plin de clocotul trairii intense: „intre fulger si/ tunet – se desfasoara fiintarea/ mea: Dumnezeu fulgera – chiar/ trasneste – inspirat de puritatea/ stancilor – iar eu/ eu – puturosul om – intarzii/ potrivind sunetele/ tunetului – sa ia urma – sontac-sontac/ Ei – Triumfalei intru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urma pe/ Nevazutul Cosmic – sau macar pe/ Distinsul Dirijor!” (Intre fulger si tunet, p.37)    Adevarul cum ca poeticitatea unei poezii consta in modul coerent al sentimentului  indus de social, alternat de intuitie, care nu este altceva decat o viziune penetranta asupra realitatii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca si o impacare cu sine si cu lumea: „cand El ma va chema – se va face/ liniste in padure: razele lunii se vor/ impletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” […]  „timpul inselarii s-a ghemuit/ spaimantat de moarte – la picioarele/ mele: gafaie cumplit – gata-gata sa/ sparga crustele de lumina-ale/ stelelor” (Cand El ma va chema, p. 41).
Cata forta are metafora boteziana, descifrata prin descrierea pasului facut peste pragul vietii in moarte, si inaltarea sufletului la stele… Vom lasa alte aspecte constatatoare asupra cartii in seama distinsului cititor, iar noi vom incheia tema analitica, exprimandu-ne convingerea ca Adrian Botez isi completeaza opera cu inca un succes editorial.      
    
Cristian NEAGU

POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”

„REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR
La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompand aluviunile ratiunii pana la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…insusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, in ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci cand discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „in reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se castiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumanare pe divan/Miros de tamaie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptand clipa/Lumina ochilor/Implinirea” (cf. Dorinta) si: „Neimplinit /se ascunde/In orizontul indepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pana si in visare.
O caligrafie a sufletului, pe hartia luminoasa, uneori sufland, ca in niste foale „bine temperate”, in panzele calatoriei, pana la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau in nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut in umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o intamplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se inghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decat decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/In orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se ingrijoreze. Isi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de camp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pana si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au invatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam in noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pana si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scantei/Corzile viorii sunt in flacari/Ultima serenada/Din seara sfanta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sangele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfarsit ?/Sau un nou inceput?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Intr-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pana la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine intalneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna in negru…” (cf. Doamna in negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, intr-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si in care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Intre “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta intre titlu si…”expresia verbala”…ca si in Odiseea, Remember…ca si in multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze in surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumanare s-a stins/in aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Indemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa in decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, in „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au inteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, intre barele trapezului, voit-ravnit cosmic: „In fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farama de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pana la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, in ritm, mai curand cu colindul, decat cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decat cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara palpaie/Incet, incet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, in genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii in „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul inca nedesavarsit: „Intaiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atata maiestrie/In prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Intrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal invechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Intrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, in pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! In definitiv, orice om isi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!

prof. dr. Adrian Botez

„MANAGERIATUL” ZAPEZII

ARHIVELE DE LA HATEG: DE LA <<NEANTIA>> LA <<VALTOAREA>> SUFLETELOR , de CONSTANTIN STANCU

…Rafinatul intru ale sfintei evanescente POESIS, carturarul si Orfeul hategan,  CONSTANTIN STANCU, scrie, de data aceasta, o carte cu totul speciala, prin care dovedeste ca pana si zapezile Poetului si Poeziei si Scribului Vaticinar trebuie „managariate”, stocate si protejate in ARHIVELE SUFLETULUI LUI DUMNEZEU, pentru a nu fi luate de …noaroaiele vremurilor si ale lumii imunde.
Arhivarul indragostit, pana la delir, de Nichita, il si citeaza pe Inger, in acest sens: „pentru ca nu suntem noroi, noroi, noroi…” (cf. In loc de sfarsit, p. 142). Si aduce aminte despre definitiile evanescentei POESIS, date de Inger: „Asculta-ncoa, batrane: asta o sa fie toata viata ministru, noi o sa fim poeti toata moartea”; si: „Poetul nu este de baut, deci nu-l intelegem!/Poetul nu miroase cum floarea//Cum putem sa-l intelegem,/cum putem sa luam ceea ce nu miroase ca floarea / drept floare?” (Idem, p. 140-141).
Si chiar asa este, dupa vorba Ingerului: Poetii si Scribii Vaticinari, aceste fapturi spectrale, de la Marele Hotar privind si vazand ceea ce nimeni nu vrea sa vada, Acel Solemn si Transgalactic „DINCOLO” – trebuie stransi, cu grabire, intr-o rezervatie, pentru ca nu cumva corzile LIREI lor sa se strecoare printre degetele Ne-Atentiei Umane Institutionalizate intru Satana – si sa se scufunde, inapoi, complet si definitiv, in Calea Cea Fara de Intors, in Lumina Unica si cu Unic Sens – atunci cand vor baga de seama ca nimeni din aceasta saracita de Duh lume nu priveste intr-aceeasi directie cu ei…
Constantin STANCU asta face: se grabeste benefic, sa-i protejeze de strecurare din orbirile lumii, pe cei de-o fiinta si de-o umbra cu el. Si asta, pentru ca spatiul pe care-l „manageriaza” este unul teribil de predispus scurgerii spre Miracolul Razelor Lunii: TARA HATEGULUI. Acolo pe unde s-au scurs, spre Lumina Fara de Amurg – Regii Daci, in frunte cu Boirebista si Decebal…
Cartea de Prima Arhiva a Tarii Hategului („O Tara din Tara” Romanilor, cum imi scrie autorul, in fulguranta si misteroasa lui dedicatie…) are, deocamdata, 144 de pagini, si contine:

1-o Prezentare a Duhului Autorului, in traducerea celesta a altor Luminescente Duhuri: Eugen Evu,  Dumitru Huruba, Radu Igna, Ioan Evu. Apoi:

I-In loc de Introducere in Miracolul Tarii Hategului: Fruct Parguit din Iubire – in care Constantin STANCU dezvaluie ceea ce Gligor HASA a crezut ca poate fi dezvaluit oamenilor greu cuvantatori si neinceput intelegatori (in lucrarea sa, „parguita din iubire”, Minuni si enigme in Tinutul Hunedoarei), din Eternul Miracol al Hategului (Capitala de Miracol a Romaniei): Uriesii, Oceanul Primordial, Femeia Dacica a lui Solomon, Craisorii…

II-Argument – Peisajul cultural Hateg – in care lamuririle le da poemul Stergerea Memoriei (citata din volumul Pomul cu scribi, de Constantin STANCU): in clipa „aceea”, in „acea” diminata a Expresiei Ultime a Voiei Lui Dumnezeu, Cuvintele vor trece, pe nesimtite, la „viata lor secreta”; Poezia Suprema, vorba Ingerului, este Marea Calatorie…

III – Arhivele A-Texte, pretexte, ganduri ale autorului – toate, texte date spre luminare solar-lunara in acest veac XXI – intre 2001 si 2010 (publicate in princiara Provincia Corvina sau in Nova Provincia Corvina, cea iscata, intre nou si vechi, sub unghiul de truda si sub cel de zbor al Mesterului Eugen Evu!). Si incep sa se insiruie „sectoarele/pavilioanele” si „salile/camerele” si „rafturile” Arhivei Hategane, deocamdata, prin cuvantul Calauzei Constantin STANCU, care ne prezinta Logos-ul si Duhurile Logos-ului Locului: recenziile ( CARTILE „IN NUCE”!!!) la Aventurile in marele refuz, la Neantia, la Neviata lumii si Heralzii tacerii,  de Raul Constantinescu – apoi la Ca sa fii stea si Arhivele iubirii, de Iv Martinovici („Nu am fost un admirator infocat al poesiei scrise de acest scriitor, dar i-am admirat opera, am stimat-o si am inteles ca Poetii fac parte din acest popor sacru, in cautarea oracolului de la Delfi”) – …dupa care se insiruie, pe-ntaiul raft, alte miracole orfice: recenziile la Spinii florii de colt, de Danut Vrancila, la Ei mi-au programat moartea, la O calatorie enigmatica si Apus de mileniu, de Petre Dugulescu – urmand sa palpaie alti zori, cei vaticinari, ai lui Gligor Hasa: recenzia la Hateg – Adevarata Sarmizegetusa.
…Si, iar, Poetii Evanescentei Stelare: recenzii la Alb pe Alb si la In cautarea vechiului castel, de Ionel Amariutei, la Imersiune posibila („acest volum este legitimatia pentru realizarea imersiunii in propriul destin…”), de Felix Rian, la Magnetul care aduna suflete, de Ionel Draganescu…si, iar, recenzii la un alt Scrib Vaticinar (dar si mestesugar de crochiuri ale cvasi-realitatii prezente…) al Hategului: Radu Igna, din Vocatia culturala a Hategului („Eu cred ca viata noastra are un sens atunci cand luptam impotriva uitarii”), din volumul de schite si nuvele Armonia Snack-Bar, Lazar nu mai vine („Desi pare usor ironic in scrierile sale, autorul, de fapt, este trist – este tristetea unei generatii care a ratat sosirea, desi avea o sansa extraordinara, in decembrie 1989, este tristetea profesorului (…) care isi vede elevii cazuti in transeele vietii…”), sau din romanele Valea Proscrisilor si Condamnat, din miniromanul Nimic deosebit in timpul serviciului meu si in „fotografia unei jertfe umane”, din Valtoarea…

III – Arhivele B – Cronici si texte ale prietenilor despre scrierile lui CONSTANTIN STANCU. Aici, Scribul Ingerilor-ca-Pasari-care-Plang-cu-Aripi isi „stocheaza”, spre Neuitare, fotografiile/fotocopiile Poeziei sale – fotografii/fotocopii eoliene facute de Eugen Dorcescu  (Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenta), Ioan Evu (Pasarile care plang cu lacrimi si Poeme de imblanzit fiara din om), Dumitru Huruba (Poeme despre roadele inimii si Responsabilitatea actului de creatie), Radu Igna (Alfabetul tacerii), Eugen Evu (Pasarile plang cu aripi: „Metafora, stralucitor filigran omniprezent, are acea rara prospetime, acea originalitate care cucereste si penetreaza prin vibratie rezonanta cosmic, orice blindaj, orice prejudecata. De oriunde am cita, calitatea unei acute constiinte poetice este revelatorie. Constantin Stancu se poate bucura ca, in cazul sau, rabdarea anilor, care pe cei mai multi ii invinge, a inflorit si mai viu, confirmand o inzestrare aparte, dublata de luciul cizelarii cu un inalt simt al valorii estetice si morale”), Al. Florin Tene (Pasarile plang cu aripi), Nicolae Utica (Pomul cu scribi), Ion Ariesanu (Sub lupa: Poeti din Hateg), Ioan Barb (Un aristocrat al bucuriei), Victor Sterom (A privi cu ochii inimii: „Toate  poemele de aici reprezinta o asumare afectiva si reflexiva a existentei, conceputa ca o eterna trecere prin vamile telurice, inspre cerul cerurilor. Autorul pare fascinat nu de realitatea imediata, ci mai degraba de umbra luminoasa a realitatii viitoare pe care o simte tot mai profund, cu toata fiinta cutremurata de teama, dar si de implinire” ), Miron Tic (Pomul cu scribi – Poezii), George Holobaca (Constantin Stancu: Pasarile plang cu aripi, sau Masca de fosfor a existentei), Adrian Botez (Orbul care vede fulgerul zapezii: Pomul cu scribi, de Constantin Stancu si A iesi dintre neuroni – spre pasare: Pasarile plang cu aripi, de Constantin Stancu).
…Fireste, Arhiva se va inmulti, Tara din Tara-HATEGUL  nu-si va pierde Ingerii, ci si-i va inmulti cu Lumina Sfanta…Si asta, de-a pururi, pana la Trambitarea de Intoarcere in Paradis!
Deocamdata, Arhivarul Extatic Constantin STANCU sta intr-un cot si zambeste stelelor sticlind din Primul Raft, gata umplut… – si se vor umple altele, si altele, iar munca Sacrului Lucrator al Lui Dumnezeu si al Zapezilor Vesnice, de peste toate noroaiele lumii, va da rod inmiit!

Adrian Botez

Patru ani de la savarsirea din acesta viata, pamanteasca, a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitresa

„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.

O ISTORIE LITERARA A SENTIMENTELOR: „SPIRITUL VRANCEAN, IN LECTURI ELECTIVE”

 …Filosoful, eseistul si criticul literar tecucean IONEL NECULA s-a decis (dupa multe framantari interioare, dar amanata fiindu-i lucrarea si de tulburi potrivnicii ale vremilor si de intamplari neprevazute, din partea oamenilor) sa scrie o istorie a literaturii vrancenesti…
Dar, precum spune nefericitul boier Miron Costin despre colegul sau mai batran, Grigore Ureche: „Laud osardiia raposatului Urechie vornicul, carile au facut de dragostea tarai letopisetul sau (…).Ori ca n-au avut carti, ori ca i-au fost? destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dansul si atata, cat? poate sa zica fiéstecine ca numai lui de aceasta tara i-au fost? mila, sa nu ramaie intr? intunerecul nestiintei” – tot asa voi zice, si eu, despre amicul meu IONEL NECULA: „Laud osardiia in aceasta viata traitorului carturar Ionel Necula, carile au facut de dragostea tinuturilor vrancenesti letopisetul sau (…).Ori ca n-au avut carti, ori ca i-au fost? destul a scrie de mai scurte lucruri si vremi, destul de dansul si atata, cat? poate sa zica fiestecine ca mai numai lui de aceasta Tara a Vrancei i-au fost? mila, sa nu ramaie carturarii ei intr? intunerecul nestiintei Tarii Romanilor…!”
…Sau, mai „pre” limba moderna: vazand bunul si blandul si eruditul critic tecucean ca vrancenii nu prea „sar” sa-l ajute (macar cu bunavointa si cu date biobibliografice!), neputand, deci, intocmi o ISTORIE a literaturii vrancene, in sensul cronologic si stiintific-acribios – s-a multumit si limitat sa faca…”electivitatea” amicala, asupra unei literaturi provinciale… A rezultat, astfel, cum singur marturiseste, „o culegere” (de oameni, de recenzii – „recenzii” in sensul cel mai larg, in care pana si o viata de om poate si trebuie recenzata, de o instanta mistica sau inca umana… –  …recenzii despre carti si despre vieti de oameni care au scris…ba chiar discursuri de tip „remember”/necrolog, in fata gropii deschise spre Ceruri, pentru un confrate-scriitor vrancean sau altul…). Si cu senin suflet prietenesc a facut-o, si cu memoria (prin excelenta, selectiva…!), mai mult decat cu documentul! – …incat a rezultat „o istorie literara a sentimentelor” lui IONEL NECULA, fata de scriitorii Vrancei contemporane lui. O istorie a vietii autorului, intersectata, aleatoriu sau nu, cu scriitori vranceni…Deci, se intelege de la sine ca nici din punct de vedere axiologic, al valorii scriitoricesti (modulare sau comparative) a celor luati in seama  – nu s-a facut o selectie stiintifica…unii (putini, e drept!) dintre cei cuprinsi in cartea sa fiind, mai curand, aspirationali spre „scriitoriceala” (poate, cativa, chiar veleitari…grafomani!), altii, doar cu „aere” de scriitori…si asta, pentru ca  USR-ul, cica, i-a „confirmat”…! USR-ul nu mai confirma, cam de multisor, valori estetice…dar lor, sarmanii, cine sa le comunice acest Adevar…à la Polichinelle?!
Iata propria marturisire, cu valoare si de „mea culpa” (nu e necesar, pentru un atat de sincer si cald prieten al Vrancei! – ci iti multumim, IONEL NECULA, cu stinghereala: in definitiv, nu s-a aflat niciun vrancean, care sa tenteze o cat de sumara istorie literara a judetului Galati…pentru o cat de firava „reciprocitate de inima”!), a autorului, din Prefata: „N-as zice ca mi-am propus intentionat sa ma imprietenesc cu scriitorii din Vrancea, dar alcatuirea localitatilor noastre (intre Focsani si Tecuci distenta este de doar 30 km) ne-a adus, vrand-nevrand, in gratii reciproce si-n parteneriat sporitor (…) Evenimentele culturale ne gaseau impreuna, schimband intre noi carti si idei (…) Am considerat ca adunarea intre doua coperti a acestor pozitionari reprezinta un crampei din istoria mai noua a devenirii si instructurarii culturii vrancene. (…) Sigur ca nu va fi o carte perfecta si completa, ca va avea multe scapari, ca vor fi aparut si carti necunoscute de noi si care-au ramas neconsemnate publicistic. Lucrul perfect se realizeaza greu si, de regula, nu e la indemana muritorilor. Oricum, noi n-avem aceasta pretentie, iar carentele acestei culegeri ni le asumam cu raspundere si cu dorinta sincera de a le indrepta ulterior cu loialitate si buna credinta”).
…A rezultat, de fapt, mai curand o carte de amintiri si alcatuita pe baza mai vechilor sale recenzii, asupra scriitorilor vizati de cartea sa de acum. Si, ca sa nu fie cu suparare, la „asezare” si ierarhizare…i-a aranjat pe scriitorii de care-si aminteste – ALFABETIC!: Constantin Amariutei, Ionel Bandrabur, Adrian Botez, Camelia Ciobotaru, Constanta Cornila, Adrian Cosmin Cocioaba, Valeriu D. Cotea, Ion Croitoru, G.G. Constandache, Mircea Dinutz, Victor Frunza, Constantin Ghinita, Ion Miheci, Gheorghe Mocanu, Marin Moscu, Costica Neagu, Gheorghe Neagu, Aurel Neculai, Stefania Oproescu, Ion Panait, Virgil Panait, George Patrascanu, Dumitru Pricop, Florin Paraschiv, Ionica Sava, Liviu Ioan Stoiciu, Puiu Siru, Paul Spirescu, Culita Ion Usurelu, Janine Vadislav, Mariana Vicki Vartosu…

…Ceea ce a tentat mai mult decat „recenzarea” cartilor si vietilor receptate sentimental – si anume, tipologizarea scriitorilor vranceni – nu i-a reusit, dintr-un motiv destul de vag explicat, ramas in starea initiala, de interogatie: „Este scriitorul vrancean alergic la incadrari tipologice, se teme cumva de vreo anonimizare in cadrul curentului adoptat, sau in cadrul manierei imbratisate? Este tendinta cultivarii dreptului la diferenta si a propriei individualitati atat de viguroasa incat sa descurajeze ideea de incadrare intr-o directie de sens, din cele multe ce se ipostaziaza in literatura contemporana? Nu cred intr-o asemenea explicatie. Cel ce se tine departe de miscarile literare en vogue risca sa ricoseze singur in matca unei directii literare de care nu are cunostinta (…) ajungand sa se considere crainic si faclier pe un drum deja batatorit” (cf. Prefata, p. 7).

…Evident ca nimeni care ar dori sa judece axiologic literatura vranceana, n-ar afla un punct de sprijin ferm, in vreo pagina a acestei carti mai curand despre prietenìi scriitoricesti (mai mult sau mai putin…), decat despre scriitorii vranceni, in intimitatea lor demiurgica. Dar, paradoxal, cartea lui IONEL NECULA place, la lectura: de ce, oare, cand…ea nu prea ajuta pe filolog, pe estetician, pe istoricul literar sintetizator de literatura romana…? Pentru ca e o carte „buna”, binefacatoare cititului – scrisa cu multa empathie umana (nu, neaparat, si estetica…), scrisa fara urma de ranchiuna ori venin, ci cu „inima buna”, cum zice romanul – cu o generozitate a amintirilor si a judecatilor, extrem de rar intalnita la „colegii/confratii” de breasla…
IONEL NECULA-tecuceanul CHIAR II IUBESTE PE VRANCENI!!!…si, implicit, pe scriitorii Vrancei. Mai „scriitori” sau… mai putin…
Un erudit, precum este IONEL NECULA, de data asta devenit, prioritar, „cronicar de sentimente” – isi „pune in palma” sufletul, sentimentele sale atat de senine, calde si sincere, fata de atatia scriitori de la „masa umbrelor”…putini dintre cei cuprinsi in aventura proustiana a memoriei involuntare, sentimentale, a lui IONEL NECULA, mai stau „in lumina”… „Intr-un timp scurt, spiritul vrancean a fost saracit de cateva nume providentiale si nu stiu cand se vor umple golurile ce s-au produs cu alte nume si cu alte dispozitii carturaresti, care sa duca mai departe lucrul bun si auroral, de-acolo de unde l-au intrerupt cei plecati. Un vant rau si neindurator a suflat peste spiritul vrancean si-a luat cu el spirite nevinovate si nepregatite pentru treceri rubiconice. Tuturor celor plecati le pastrez o pioasa amintire si le rezerv ca salas atriul drept al inimii mele” (cf. Postfata, p. 226).
E o carte care ea insasi, reprezinta un obiect infinit mai artistic, mai poetic in expresie      –  decat cartile multor…”artisti”-referenti/referiti, din ea…o carte atat de bland-nostalgica, incat, adesea, il cutremura pe cititor (mai ales la nivel de necrologuri…): „In urma noastra, n-a mai ramas decat Dumitru Pricop sa vegheze peste oras si peste spiritul vrancean, ca un faclier care a cioplit fara odihna la temelia verbului poetic si la inzdravenirea spiritului vrancean, din care s-a revendicat ca un adevarat print al marturisirii harice. Ramai cu bine, Mitica. Te lasam in voia soarelui ca sa-ti mangaie privirile, a ploilor ca sa-ti spele amandoi obrajii, a vantului, ca sa-ti „ventileze” pletele. Cata vreme vei fi acolo, pe soclu, vom sti ca Vrancea poate spera la un destin sedimentat din cremenea muntilor si din fervorile Vrancioaiei (…). A ramas soclul inalt, din inaltimea caruia strajuieste chipul de faur bronzat al poetului impacat cu toate” (cf. Singuratatea Poetului, p. 154).
Sau: „Constantin Ghinita avea vocatia prieteniei si o cultiva cu aceeasi dragoste cu care, banuim, Iisus isi alegea insotitorii. (…) N-a fost   nimeni care sa aiba nevoie de sfatul lui binevoitor si sa nu gaseasca toata intelegerea. Clocotea de bunatate, de spiritul  prieteniei si tanjea dupa prilejuri colocviale. (…) Noapte buna, Ticule, si Dumnezeu sa te tina prin apropierea lui” (cf.  Necrolog Constantin Ghinita, p. 68).
Nu lipsesc, din aceasta culegere de texte-recenzii, despre carti eterne, nici judecatile subtile, de ridicata valoare hermeneutica (dar aceste texte deja erau cunoscute, de noi, din reviste ale unor ani trecuti…si, deci, poarta, in mintea noastra amintitoare, o „patina”, care ne impiedica sa le inca adancim valoarea si gravitatea ideatica…): „Nu se poate spune ca poetul a renuntat la temele vechi si perene, care-au facut deliciul travaliului de altadata – erosul, bunaoara – , dar toata fenomenologia este transpusa intr-o altfel de partitura, a faptului consumat si irepetabil, care se substituie dispozitiei optionale. Privat de antonime, timpul viitor nu mai este antiteza trecutului, ci chiar trecutul cu toate patimile lui frante, consumate, epuizate” (cf. Poetul Ion Panait – un clasic in geaca si blugi, p. 116). Sau: „E un miracol aici, pentru ca muntele, pentru noi, a fost, deopotriva, cetate si catedrala, in care spiritul romanesc s-a zidit si s-a depozitat de vremi si de aluviuni alterante. Nu te poti considera decupat din peisajul muntos, fara sa-ti asumi ipostaza de coloana si de cariatida a boltii sub care s-au trudit stramosii, de la descalecare incoace. Numai omul de munte stie cat conteaza relatia fraternala si indiviza  cu taramul stancos, cat de binefacatoare, pentru om si istorie, poate fi asocierea lui cu taramul pe care-l masoara pasul” (cf. Dumitru Pricop – Poetul ca un munte de patimi, 135)
…Cum ziceam, o carte bazata pe „memorie electiva”…alege, selecteaza – nu totdeauna cu deplina dreptate…Subiectivismul acut este inerent unei astfel de infaptuiri, mai curand beletristice, decat hermeneutice. De ce (…s-ar intreba unul care nu stie definitiile lui Proust si ale invataceilor sai, date memoriei involuntare…) – de ce lipseste, din „sirag”… – spre exemplu, mult-prea-blandul si umilul, cat si prea modestul, si, deci, umilitul (de oameni si soarta), dar ctitor (…atat de delicat, in implinirea Misiunii sale de Duh!) al culturii vrancene postdecembriste, atat de talentatul Poet (AUTENTIC!) si scriitor (in genere), jurnalist de „mare meserie” –  CORNELIU FOTEA (am zis: „mult-prea-blandul” – deci, din aceeasi familie atitudinala si de suflet si fire cu autorul, cu IONEL NECULA!)?!
…Fireste, intrebarea de mai sus ramane sa zbarnaie in urechea „faptasului” Uitarii…
Sau, nu.
…Ceea ce-mi doresc este ca, dincolo de cartea acestui erudit si bun prieten (tecuceano-galatean…) al scriitorilor vranceni – sa apara ADEVARATA si…grava Carte de Hermeneutica – nepartinitoare (prin nicio prietenie, decat aceea a Adevarului Hermeneutic!), carte profund analitica, asupra trudei scrisului vrancenesc – carte ca rod, insa, al studiului acribios, din partea unui „senator de drept” al criticii vrancene profesioniste. Exista asa ceva si se poate!
…Chiar daca va fi infinit mai seaca, multora (sa dea Dumnezeu!) neplacuta…  ea, acea ravnita si inca asteptata CARTE va ajuta mult mai mult (decat incantatoarea lucrare „prieteneasca”, pe care-o tin, in aceste momente, in fata ochilor, pe birou!) la decantarea valorii spirituale autentice si la „plivirea” (..macar, daca nu chiar la…eradicarea!) imposturii scriitoricesti, care, azi, in toata Romania Artei Logos-ului (infeudata satrapismului axiologic al unui USR corupt!) sufoca, falsifica mai toate treptele axiologiei si batjocoreste demoniac mai toate incercarile de „rasarit auroral” si de impunere ale Artei (cu „A” mare), iar nu a tot felul de furnicare/viermuieli, insalubre, ba chiar letal-toxice! – a tot felul de „incuscriri” imorale si hade, efemer-morganatice si ludic-tranzactioniste!
…Deocamdata, iti multumim, cu plecaciune si recunostinta, pentru calda si atat de binevoitoarea ta PRIETENIE, fata de Tara Vrancei si fata de truditorii ei intru toate cele ale „condeiului”, draga IONEL NECULA!!!

                                                                            prof. dr. Adrian Botez

CUVINTE PENTRU OAMENI

Stefan Doru Dancus
Scrum/Cendre
Editura Grinta
Cluj-Napoca 2010

Cei care cantaresc poezia vor trebui sa se declare invinsi. Nu pentru ca Stefan Doru Dancus isi propune asta, ci pentru ca ei, cantaritorii de poezie, sunt demisi, nu mai au obiect de activitate si trebuie sa devina oameni ca tine si ca mine. Nu au cantarul necesar pentru scrumul transformarii alchimice a cuvintelor lui in viata. O viata traita in cunoasterea cauzelor tuturor durerilor, dezvaluita intre copertile acestui volum.

Cel care scrie despre sine ca este „singurul cersetor sarac din Romania” (pag.10), mi s-a dezvaluit ca un daruitor. Prea plinul lui uman se revarsa in poeziile care te fac sa transpiri sau sa lacrimezi. Partea cea mai frumoasa a acestei lucrari poetice este ca Stefan Doru Dancus are stabilitatea unui munte intr-o lume care continua sa curga. Cuvantul lui este fie un bisturiu de chirurg pentru realitatea alterata pe cai din ce in ce mai sofisticate, fie un balsam pentru ranile omenesti. „Povestea aceasta pazeste cele doua cadavre”, toate se intampla fiecaruia dintre noi „caci nici unul din noi nu mai stie care si cine este” (pag. 22). Trebuie, cu voie sau de nevoie, sa ne punem intrebari citind poeziile lui. Aceasta este, cred eu, de fapt menirea acestei carti si reusita striga din toate filele ei.

Asa cum flacara copertii lumineaza in noaptea foarte abil strecurata in viata fiecaruia dintre noi, Stefan Doru Dancus stie sa-si faca cititorul sa ridice sprancenele a uimire: da, domnule, chiar asa este! Cum de nu m-am gandit pana acum? Dar cati dintre noi vom simti cu adevarat cum „am inceput sa cad in inima mea” (pag. 30)? Mai mult, cati dintre noi vom plange pentru oameni intr-una din incaperile inimii, asa cum ar fi in mod natural necesar? Asemenea degetului aratator al unei oglinzi, in care poetul ne constrange sa ne vedem pe noi insine. Dar Stefan Doru Dancus e deopotriva inauntrul oglinzii, prin luciditate, dar si in afara oglinzii, prin traire. Uitam sa vedem si sa traim pentru ca timpul descris in jurul vietilor noastre nu ne mai apartine. Semnalul de alarma dintre copertile volumului are un singur destinatar: omul, cu libertatile legate de institutii scalciate si cvasi-inutile, aflat acum in vreme de rascruce. Strigatul, exprimat poetic in volumul lui Stefan Doru Dancus, trebuie sa fie auzit. Un deget pus pe o rana deschisa sunt versuri precum „eu de-acum am sa urasc / cat de drag iti pot fi / daca mi-ai dat copii / avutii avocati puscarii / nu sunt pavel Doamne / cum de-ai uitat ca-s Doru Dancus / iubesc si-mi bate inima inca Doamne / cum sa te iubesc Doamne / in clipa cu nervii de fier” (pag. 66). Rana aceasta este a fiecarei fiinte umane care iubeste, simte, gandeste, care isi daruie existenta total celorlalti, rastignita pentru toate durerile meritate sau gandite ale intregii umanitati. Vederea poetului este un alt mod de a clar-vedea. Un singur om traieste in toti.

Stefan Doru Dancus este un razvratit, dar un razvratit reformator. Ar dori sa aseze la temelia reformei lui propria ardere, propria sacrificare, dovedindu-se in felul acesta un cautator de sensuri noi intr-o lume aproape vaduvita de sens. Filosofia pe care o intuiesc in volumul lui Stefan Doru Dancus este aceea a dragostei de oameni, in sens crestin. Forta cuvantului asternut in poeziile din „Scrum/Cendre” are ceva din forta primordiala, vibratorie, a Cuvantului. Calatoria la care ne cheama poetul este una catre cele mai adanci incaperi ale pesterii personale a fiecaruia. Acolo, in acest adanc in general ascuns, autorul descopera deopotriva forta pamantului-mama si a stelelor. „In tarana au ramas sangerand zarurile” (pag. 100), aruncate, ca mai in toata istoria, de alte maini spre alte trupuri, pana la insangerarea care sfinteste.

M-am gandit cu drag la cei care vor invia dupa crucificare. Din ce in ce mai multi, „renascuti din jar”. Acesta este omul care scrie in sine insusi si se exprima prin Stefan Doru Dancus. ”De n-ar fi ei am putea trai omeneste / insa ei sunt cei ce ne aprind lumanarea la capatai”  (pag. 36):  un ecou al Revolutiei care nu poate si nu trebuie sa ne lase indiferenti, cu capul in nisip. Complicitatea pasiva nu ii e caracteristica poetului. El sufera durerile altora asemenea unui martir si daca cel ce citeste nu simte acest fapt, atunci sufletul acelui om este de-a dreptul rece: „Scrum sunt la picioarele tale Isuse/ zadarnic am cucerit lumea/ lumea nu vede ca ard/ nu stie ca ajung piatra pentru alt izvor/ pentru alt altar/ pentru pavajul altei strazi pe care vei calca in/ alt Ierusalim/ vei respira arsura/ altor trupuri – nu poemele astea/ gramada asta de scrum de pe sandalele Tale” (pag. 48).

As asemana vocea lui Stefan Doru Dancus cu un sunet de clopot. Asa simt chemarea lui catre oameni. Sa se apropie, atunci cand bataile sunt cele ale singurei lui inimi. Despre traducerea in limba franceza pot spune ca face un act de prelungire spre lumea apuseana a acestui glas de clopot. Din Maramuresul batran si puternic, la fel de clar, ca o chemare, trebuie sa fie auzit pana departe, in tara frantuzeasca si a celorlalti francofoni. De lauda e aceasta straduinta si ecourile nu vor intarzia. Arderea este mult prea profunda si graiul  universal al poeziei nu cunoaste frontiere.  Iar minunata calatorie prin cuvintele poetului-om Dancus ne cheama mai departe, cu fiecare vers scris si durut. Din calatoria aceasta lipseste intotdeauna ultimul pas. Este o rugaciune umana, vie si fara sfarsit, la fel ca viata.

Volumul degaja, prin grafica de exceptie, deopotriva mobilitatea focului nestins si o anume forta blanda a continutului. „Doamne daca se sparg sticlele / doar fantana ramane a noastra iar ochii sub bocanci / un lung sir de soldati / migreaza spre tara / ce-mi ia viata pentru a-si intretine iluzia / ca-mi apartine” (pag. 106). Asa sta, singur impotriva acestei coloane de soldati straini, dincolo de editura si revista Singur, Stefan Doru Dancus. Este o fiinta imbogatita prin trairile fiecaruia dintre noi, rostite viu si inlacrimat. Deopotriva parinte si copil, frate si Fiu, bunic si strabun. Toate aceste infatisari strabat poeziile lui, intr-un singur glas. Ne e cum nu se poate mai necesar acest glas, noua, tuturor, acum. Chiar si cantaritorilor de poezie, desi ei inca nu o stiu.

Constantin P. POPESCU
10 ianuarie 2010
Bucuresti

“Portrete din cioburi” de Ligia Seman – un roman complex despre Dumnezeu si existenta

In “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cartile sale precedente si compune un roman arborescent, in doua volume. Cartea sa este o analiza a esecului si triumfului in dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar si fresca unei lumi, a societatii romanesti de dinainte si dupa momentul Decembrie 1989. In constructia sa, romanul “Portrete din cioburi” imbina componente de roman crestin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit si drept unul intelectual.

Ligia Seman si lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare romana crestina de valoare. Ligia Seman debuteaza  in anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si  “ Domnind peste imprejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, imbinate cu psihoterapie, propunand solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe langa experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii.

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”

„Dincolo de experienta umana limitata este divinitatea”, afirma candva, scriitoarea. Acest adevar este exploatat si in „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstreaza cu talent ca in labirintul amenintator si plin de tentatii inselatoare al lumii, a ramane de partea binelui, adevarului si puritatii reprezinta un act plin de eroism, un test al credintei si loialitatii fata de Dumnezeu. Atat la varsta adolescentei cat si a maturitatii, spiritul de compromis ne incearca continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materiala, dar sacrificand idealurile inalte ale curatiei de suflet, de caracter.

O istorie de viata

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul actiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge sa repete istoria de viata a tatalui sau. Povestea se repeta cu cele doua iubiri ale sale, Stela si Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, incadrandu-le perfect in conjuncturi socio-politice specifice. Experienta traita de Gabriel cu Stela si Isa ne arata latura realista a eroului, insa pe cea si sentimentala. Aceste relatii ii determina lui Gabriel, destinul. Iata cum descrie autoarea lupta interioara a lui Gabriel, alaturi de Isa. „Cand opiul trupului nu mai actiona, in tot mai multe seri, in urma unei betii a carnii, Gabriel, obosit si nervos, rasufland langa ea in intunericul dormitorului – ii scapa printre degete. Trupul ii era lungit langa ea, dar sufletul lui se indeparta de ea, se intorcea mereu spre obsesia lui fixa, spre familia ce o parasise. Statea nemiscat si ea la inceput credea ca doarme, dar apoi a inteles ca ochii lui erau deschisi si realiza la ce se gandeste el. Era  chinuitor gandul ca poate nu va mai putea face nimic sa-l pastreze.”

In cautarea sensului propriei existente

Personajele principale, Emil si Gabriel, tata si fiu, vor afla in cele din urma, prin intermediul experientelor traite, sensul propriei existente, dar si sensul existentei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experiente, inclusiv cele amoroase, cei doi isi vor schimba, pe masura ce trece timpul, conceptia despre viata, familie si Divinitate.

Emil si Gabriel sunt personaje complexe si ocupa pozitii inalte in societate. Cei doi sunt capabili de trairi interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorica la faptul ca Gabriel e natural inzestrat pentru a urca in varful piramidei, urmand pilda tatalui sau, care in timpul studentiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscara in sufletul baiatului sentimente si ganduri contradictorii.”

Credinta in Dumnezeu, singura forta pentru supravietuire

Gabriel, tipul de intelectual care incearca sa se autodepaseasca, traieste intr-o realitate cruda.  “Dorinta uriasa din interiorul lui de a-si depasi propria conditie, de a se ridica deasupra oamenilor obisnuiti, se lupta cu aversiunea fata de armele care ii erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta aceasta filosofie in primul rand pentru ca ea reprezenta fundatia pe care se cladise viata tatalui sau. Esecul acestei vieti ii adusese atata suferinta si frustrare, incat se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemanatoare. In al doilea rand, politica bazata pe aceasta filosofie excludea credinta in Dumnezeu, despre care el nu stia prea multe, dar care fusese totusi singura forta ce o ajutase pe mama lui sa supravietuiasca si sa vada un sens in tot ce indurase.”

Moravurile unei societati

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat si un roman politic. In paginile cartii, autoarea evoca societatea socialista vazuta prin ochii unor intelectuali, tata si fiu, Emil si Gabriel. Autoarea prezinta moravurile acestei societati, falsitatea regimului politic. Insa niciodata nu s-a putut inventa o cale sigura de adormire a constiintei atunci cand ai avut ocazia sa cunosti chemarea Cuvantului divin. Nu exista nici liniste si nici odihna pentru cei care aleg sa lase deoparte frumusetea inocentei de copil al lui Dumnezeu pentru placerile si realizarile de o clipa ale compromisului si pacatului. Nimic nu se compara cu o constiinta curata fata de sine si fata de ceea ce este bine si drept, fiindca indiferent cat de mult suntem mintiti de societatea in mijlocul careia traim, totusi Dumnezeu exista si noi am fost creati pentru El.

„O stea vesnica pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezenta in carte, in roman, ea inglobandu-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care il tine in viata pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a mentinut aprinsa flacara vietii. El nu a incetat niciodata sa creada in Dumnezeu, indiferent de circumstante si asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru sotie se circumscrie si se realizeaza ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profunda dintre un barbat si o femeie, cu siguranta sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire si Rascumparare, iar reflectarea acestei iubiri in vietile celor din jur o stea vesnica pe firmamentul Universului, deosebita de orice alta stea a lumii acesteia.”

Ligia Seman, o buna observatoare a realitatii

In roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face usor inteleasa si exprima totul in fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca si in celelalte romane, si in “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar si concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii sai este tonul degajat pe care acesta il foloseste. Limbajul utilizat demonstreaza ca Ligia Seman este o buna observatoare a realitatii.

Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este ca nici negura comunismului, nici tentatiile bunurilor lumesti nu pot sa stinga dorinta dupa Dumnezeu ce ia nastere atunci cand ajungi sa cunosti Cuvantul Sau. Pretul compromisului este amar si plin de suferinta, o carare ce te arunca in abisul disperarii fara intoarcere. Totusi, farmecul iubirii divine se revarsa pe drumul celui ce ajunge sa invinga, chiar si in urma multor greseli, amagirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

O CARTE PENTRU VREMURI VIITOARE: „EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA”, de FLORINEL AGAFITEI

Avem in fata o carte care, deocamdata, in climatul actual, de ignoranta educationala si culturala generalizata si de mizerie morala, sociala si fizica contaminanta, pare a veni dintr-un viitor teribil de indepartat. Este vorba de onesta, constiincioasa si cutezatoarea (din punct de vedere intelectual) carte a sanscritologului, omului de cultura, romancierului si jurnalistului focsanean, FLORINEL AGAFITEI(1): EDUCATIA PERMANENTA. PARADIGMA FILOSOFICA SI PEDAGOGICA.

Autorul este perfect constient de valoarea cartii sale (dar si de precaritatea receptarii ei, intr-un climat bruiat cumplit de factorul politico-demagogic, in care Legea Educatiei a devenit subiect de ping-pong propagandistico-partinic, si vocile autorizate, in domeniu, n-au nici cea mai mica sansa a se face auzite!): „Noutatea demersului e legata, pe de o parte, de perceperea fenomenului educational prin prisma paradigmei filosofice, din cele mai vechi timpuri si pana in contemporaneitate, iar pe de alta parte, de intelegerea necesitatii globalizarii educatiei permanente in Romania, ca modalitate de metamorfozare reala a mentalitatii intregii natiuni, fapt ce s-ar putea repercuta pozitiv asupra dezvoltarii in ansamblul ei, la uin moment dat” (cf. Cuvant inainte, p. 9).

Dupa opinia noastra, tocmai „globalizarea” aceasta desucheata si perversa (de la care autorul pare a trage reale nadejdi…), globalizare cu finalitate strict economico-financiara, este cauza pentru care atat educatia, cat si insasi cartea dlui Florinel Agafitei sunt…victime sigure si tragice!

Lucrarea urmareste, in paralel, evolutia gandirii filosofice si a atitudinilor pedagogice, tradand, astfel, un interes ascuns, pentru evidentierea legaturii dintre atmosfera de gandire a unei epoci si rezultatele aplicate, in mediul ontologic uman – in chip de „actiune pedagogica”. Filosofia, deci, in viziunea dlui Florinel Agafitei, nu  trebuie sa fie „joc steril”, ci premiza  aplicarii principiilor intr-o conformatie socio-spirituala, specifica fiecarei epoci de evolutie a Duhului pe Terra. Si, totusi, in cele din urma, rezulta, subteran (fara voia autorului!), ca exista legaturi indisolubile si indiscutabile, intre epocile de evolutie a Duhului „educabil” al umanitatii terestre: pare ca un plan major (propus, oferit initial, de…”cineva”!), transcendent, este privit, in implinirea lui…sinusoidala! Nu exista pedagog ori filosof modern sau chiar contemporan, care sa nu trebuiasca a prelua (fie si…negator!) principii ale…antichitatii educational-filosofice!

Chiar de la inceput, din Introducere, autorul defineste conceptul de „educatie permanenta” (spre a nu fi confundat cu  cel de „invatare continua!), din punctul sau de vedere, care, de data aceasta, coincide cu al nostru si cu logica si bunul-simt comun: „Din punctul nostru de vedere, educatia permanenta, pentru a putea izbandi, ca si concept pus in aplicare, trebuie sa se bucure de un cadru legal si financiar corespunzator, menit a impune in planul realitatii concrete, ceea ce se afla in spatiul ideatic (…). Educatia – continuata dupa perfectionarea scolii – nu trebuie confundata cu perfectionarea profesionala, care este doar o latura a acesteia,  realizata prin reciclare, adeseori (…) Simpla reciclare, din cinci in cinci ani, intocmita adeseori de forma si inteleasa ca o alta obligatie la locul de munca,  nu va servi prea mult cadrului didactic, mai cu seama daca stie ca pana si aceasta presupune o alta forma de control a standardului profesional, pe linie ierarhica etc”. Si, firesc, dl Florinel Agafitei da exemplul Japoniei, in care tocmai constiinta necesitatii VITALE a educatiei permanente a produs iesirea din marasmul „nenorocirilor celui de-al doilea razboi mondial” si a produs o explozie extraordinara, atat in plan economic, cat si al demnitatii spirituale (duhul samurailor  n-a apus!), care  impun Japonia, pe plan mondial, ca pe o forta nu doar redutabila, ci si misterioasa, de neinvins – TOCMAI PENTRU CA ESTE CONVINSA, PANA IN ULTIMA FIBRA A FIINTEI EI NATIONALE (…iar nu neaparat…”globaliste”…!),  DE CEEA CE FACE: EDUCATIA PERMANENTA A UNUI POPOR INTREG!

Si urmeaza o demonstratie credibila, in patru capitole, despre cum conceptul si realitatea „fiabila” a educatiei permanente au „migrat”, dinspre Orientul Antic (India Vedelor, China lui Confucius, Japonia  lui Nichiren si a manualului de educatie Teikin-orai/Manualul invatamantului de familie) catre …Europa.

Evident, nu este o surpriza, pentru noi, faptul ca sanscritologul harnic si inversunat, care este dl Florinel Agafitei, considera „orientalismul”  (in Capitolul I) la modul exclusivist, in legatura cu educatia: „Va fi fost Zarathustra – ca si Zalmoxis – aproape contemporan  cu Buddha, printre alti mari educatori ai omenirii, dar nici unul, nici celalalt n-au reusit cu invataturile lor sa depaseasca mileniile, asa cum a putut s-o faca Buddha”. Noi, insa, suntem absolut convinsi ca superioritatea morala a iranienilor/persilor, manifestata in antichitate, ca si in zilele noastre, se trage nu dintr-o neputinta, ci dintr-o biruinta (secreta, poate…!) a sistemului de educatie si de revelatie zarathustric. La fel, nu putem sa ne lasam deloc convinti ca isihasmul, practicat, egal, la Muntele Athos si in Rusia, ca si in monahismul romanesc de frunte, nu este cel putin egalul invataturii buddhiste. In definitiv,  noi credem ca, in cartea de fata, se uita, premeditat, ca aveam de-a face cu un continent…continuu, EURASIA (zalmoxienii, se stie, credeau in metempsihoza, iar Ion Creanga, dupa opinia lui Vasile Lovinescu(2), era un initiat zalmoxian al Kogaionului…), iar „ruptura” de azi este una voita/dorita, de forte politice mai mult sau mai putin „oculte” (ocultate de ignoranta noastra!), ale planetei Terra… A se vedea, spre exemplu (dar exemple pot fi date si din China, si din India etc., a se vedea asemanarea frapanta intre cuvintele sanscritei si cele…romanesti/trace!) civilizatia ainu, din Insula Hokkaido, pe care yayo-ii au neglijat-o/ignorat-o (si urmasii lor nu se dezmint!) CU PREMEDITARE!!! Istoria se falsifica permanent, de sute si, poate, chiar mii de ani, cu o rea-credinta „harnica” si cu o incapatanare si „eruditie”…demne de o cauza mai buna…

„Pana nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor barbosi blonzi, ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomiale  PCR, pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore chiar, si asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5.000 de ani ca avand aceeasi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decat primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (carpato-dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii care au sosit in Mongolia de azi si trecand peste stramtoarea Behring se raspandesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemanatoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunarenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acestia ai nostri, sa nu fie aceiasi sugerati de Legenda Omului Alb, Barbosul blond care a sosit in Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii si al Invataturilor Benefice si Secrete(3)! – care a plecat, dupa initierea, poate chiar INTEMEIEREA! amerindienilor, spre RASARIT!!!) si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5.000 de ani in urma. Aparent, si carpato-dunarenii ainu, atunci cand au invadat Japonia, au intalnit o populatie cunoscuta drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 d.H., ainu au fost imprastiati, decimati sau, mai corect spus, asimilati, japonezii aducandu-si cu mare dificultate aminte despre «acei oameni albi», pe care i-au gasit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul stiintific, in ceea ce priveste originea acestora –  nu exista! –  si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni. (…) Japonezii au fost si au ramas si azi un popor foarte rasist, inchistati in castele lor sociale.(…)

Azi, ainu traiesc izolati in satucurile lor, zbatandu-se sa-si pastreze identitatea, limba, dupa cum ne spune acelasi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteste de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”,  prin rezervatiile din Statele Unite. Japonezii obisnuiti ii considera pe oamenii ainu nimic altceva decat un parc de atractii. Ce-i uimeste cel mai mult pe acestia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsa si cizelata, unii din ei avand chiar ochii albastri. Incepand din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind considerata de „cercetatorii” japonezi : “de neclasificat”!

(…)Daca astazi masina de PCR costa cateva mii de dolari si are marimea unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa in locurile de cercetare, informatiile culese putand fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Asa ca, Oamenilor ainu carpato-dunareni, mai aveti de asteptat. Daca nu veti disparea, pana cand cineva va fi interesat de civilizatia voastra. A noastra!” (s.n.) – cf. Napoleon Savescu, Istoria nestiuta a romanilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunareni, cuceritori ai Affricii de Nord si Asiei, in revista online Dacia, http://www.dacia.org.

Sa revenim, cu folos, la cartea dlui Florinel Agafitei.

Se trece la Grecia Antica: Socrate (cu celebra sa „mosire”-maieutica a Duhului uman), Platon, Aristotel – care, in viziunea (indreptatita!  – dar, in actualele conditii spirituale, total degradate, ale Terrei – aparent utopica…) a autorului, ar trebui sa devina contemporanii nostri, din punct de vedere intelectual: „Socrate era incredintat ca omul este imaginea pamanteana a unui model exemplar ce facea parte dintr-o prestabilita ordine metafizica, de unde si increderea nelimitata in posibilitatile acestuia de a se cunoaste profund pe sine si, astfel, a se putea metamorfoza in spiritul tolerantei, lebertatii, cugetarii, iertarii aproapelui. Socrate pune un accent deosebit pe virtute si predarea acesteia”.

Nu gasim acoperirea in realitate a afirmatiei de la pagina 31: „Platon (…) a avut sansa ca sa invete la picioarele maestrului Socrate, pe care, fara indoiala, l-a si intrecut in maretia cugetarii”. Nimeni nu poate proba ca Platon l-ar fi „intrecut in maretia cugetarii” sau nu pe Socrate, atata vreme cat Socrate, ca si Hristos, a practicat invatamantul/invatarea prin oralitate, N-A LASAT SCRIS NIMIC! Si n-a avut decat un… „evanghelist”, pe Platon… Socrate e un fel de…”creatie ideatica” a „evanghelistului” Platon (cum, poate, intr-un alt sens al conceptului de „creatie ideatica”, si Hristos!). De aceea, sunt si azi unii care chiar ii contesta, lui Socrate, existenta reala!

De asemenea, se trece cu vederea ca, prin Aristotel, se produce fenomenul de „pietrificare”, de uitare a tainelor inefabile ale Duhului (ESTE UITAT MITUL!) – si, deci, inceputul  „caderii” in materialism.

Urmeaza aventura prin Evul Mediu (Capitolul al II-lea), cu indeobste, dubla tintire a privirii – spre „Viata – repere”, si spre „Opera pedagogica si filosofica”: Albertus Magnus (la care se face doar o privire rapida asupra vietii…), Toma d’Aquino („pedagogul crestin”: „In ecuatia Dumnezeu-magistru-discipol poate interveni, ca intermediar, adeseori, INGERUL, capabil, el insusi, de a transmite anumite cunostinte invatatorului” – cf. Toma d’Aquino – pedagogul crestin, p. 49), Erasmus din Rotterdam (vazut/investigat ca  filosof si ca pedagog: „Omul nu se naste, ci devine, iar devenirea lui se realizeaza doar prin educatie” – cf. Erasmus – pedagogul, p. 53).

Urmeaza, in Capitolul al III-lea, Perioada moderna, care incepe cu autorul ceh al conceptului de Pansofie, dezvoltat explicit in Didactica Magna – Jan Amos Comenius (1592-1670), membru al sectei Fratii Moravi („e necesara educarea omului in spiritul armoniei universale, intelegerii faptului extraordinar ca el insusi face parte dintr-un mare intreg, unde e necesar sa seintegreze respectand niste legi organice dinainte date, aprioric funcsionale” – cf. Pansofia – conceptia filosofica asupra pedagogiei, p. 59, sau: „arta universala de a invata pe toti, totul – se poate realiza daca se vor infiinta scoli in toate asezarile rurale si urbane” – cf. Idem, p. 62), se continua cu John Locke (1632-1704: „el cerceteaza, permanent, problema raportului intelect-simturi” – cf. John Locke – paradigma filosofica, p. 65 – si: „Ideea pedagogica pricipala a lui Locke pare sa porneasca de la Platon, care sustinea ca, daca un lucru este util, atunci este si frumos (…) Omul este, totusi,  o fiinta educabila” – cf. John Locke – pedagogul, p. 67) si Immanuel Kant (1724-1804), cel care „aborda, in actul transmiterii cunostintelor, metoda socratica, cu precizarea ca interlocutorul caruia i se adresa nu era alta persoana, ci el insusi (…) Disciplina, ca sa dea roade, trebuie sa fie dublata de instructie (…) altfel,,, se produce aparitia insilor dezorganizati, a spiritelor brute” (cf. Kant si Spiritul socratic, p. 72), cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), cel mai mare pedagog iluminist, autorul revolutionarului tratat de educatie – Emil sau despre educatie – dar care… si-a dat toti copiii (rezultati din legatura cu o femeie de conditie sociala joasa) la orfelinat! – si ar fi trebuit sa se incheie, oarecum apoteotic, cu Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827, cel care afirma, in lucrarea Cum isi invata Getruda copiii: „In limbaj se gasesc, de fapt, adunate toate rezultatele progreselor omenesti si, pentru a ne incredinta despre aceasta, ne vom lua dupa urmele acestor progrese, ajutandu-ne de psihologie” – cf. Pestalozzi si pedagogia copilului, p. 81)  si cu Herbert Spencer (1820-1903) – dar suntem surprinsi sa vedem finalul „epocii moderne” sub semnul unor mai modesti filosofi si pedagogi, precum Alfred Binet (1857-1911) si Emile Durkheim (1858-1917) – acesta din urma, insa, avand macar meritul intemeierii sociologiei… Criteriul cronologic nu echivaleaza, din pacate, in ce priveste stralucirea rezultatelor, cu criteriul evolutionist; e greu de spus unde sta „hiba”: omenirea „europeana” nu evolueaza suficient de repede (nu e suficient conectata la ritmul temporal), sau timpul „modern” nu este decat  expresia, din ce in ce mai joasa, a epocii Kali-Yuga?!

Poate ca raspunsul s-ar vrea sugerat in Capitolul al IV-lea – care:

1- incepe cu Eduard Spranger (1882-1963, cel ce afirma, ferm, „educatia prin cultura”: „Spranger este adeptul sustinerii ideii existentei mostenirii genetice, care functioneaza de la caz la caz; el afirma ca un artist poate fi educat in interiorul unei instituitii si poate fi instruit in functie de domeniul abordat (…) aratandu-i-se care sunt trasaturile estetice dupa care trebuie sa se coordoneze in conceperea operei; acestea nu ar fi posibile daca cel care pretinde sa ajunga artist nu se naste cu o structura estetica menita a-l sprijini in idealul devenirii personale” – cf. p. 101, ultima afirmatie a lui Spranger fiind, in esenta, un truism!),

2-continua cu Maria Montessori (1870-1952), o „liberalista” destul de ilogica, dar, probabil, tocmai de aceea, pe placul „mondialistilor” contemporani, distrugatori de educatie REALA!!!  („Montessori pune accentul pe necesitatea inducerii ideii de independenta a copilului, in tot ce realizeaza acesta” – cf. p. 105, afirmatie care aminteste de aberatiile, ingurgitate de copii, prin citirea romanului Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe, unde Robinson Crusoe poate fi independent de civilizatia europeana, cat poate fi si un pasager urcat intr-un tren supraaglomerat! – …dar cum sa cultivi mai bine egoismul si iresponsabilitatea, decat prin iluzia…”independentei” copilului, de parca acesta s-ar putea educa dupa…”masini”!) –

3-…si se sfarseste cu atipicul pedagog (potrivit, prin metodele si viziunea sa „filosofica”, doar realitatilor postrevolutionare din Rusia sovietizata, a anilor ’20…!) Anton Semionovici Makarenko (1888-1939).

…Probabil (si autorul imi confirma aceasta ratiune de structurare semantica a textului) ca Mariei Montessori ii este conferita importanta din text, tocmai pentru a se reliefa antiteza dintre „liberalismul educational” si „metodele constrangatoare” ale lui Makarenko…

…De ce, oare (ne intrebam noi), daca tot se patrunde adanc in secolul al XX-lea, se omite revolutia efectiva (cu orizonturi extrem de interesante!), in viziunea asupra Duhului Educabil, pe care o aduce „Scoala/Pedagogia WALDORF” (prin conceptul de „copil-samanta”!), experiment initiat de Rudolf Steiner – si nu total necunoscut in Romania postdecembrista, ba chiar cu rezultate notabile (spre exemplu, la Turda sau Iasi)(4)?!

…Lucrarea dlui Florinel Agafitei este nu doar meritorie, ci si o temerara opera de pionierat. Admirabila, din multe puncte de vedere (prin puterea de sinteza, dar si prin accentuatul spirit critic!). Este o „ademenire” a omului terestru, ca fiinta constient-responsabila (speram, din toata inima!), recapitulativa, resintetizatoare si evolutiva (chiar daca…exasperant de sinusoidal!), catre niste zone deosebit de sensibile, de o importanta capitala, pentru continuarea (sau extinctia!) vietii umane, pe planeta Terra.

Cum am spus de la inceput: o lucrare/carte pentru „vremuri viitoare”… – dar nu numai in sensul ca (banuim noi) nu va fi citita (cu real interes) de prea multi contemporani, ci si in sensul ca, daca problemele ridicate in aceasta carte nu vor fi luate in seama, cat de degraba, si dezbatute serios (de cat mai multi si competenti-responsabili locuitori terestri!) si nu vor avea parte de  solutionari ferme si extrem de profesioniste, viitorul Terrei Umane este intr-un pericol de moarte!!!

Evident, ea/lucrarea autorului-pionier va trebui sa continue, sa se completeze si aprofundeze, prin paginile unor carti/lucrari viitoare.

Adrian BOTEZ

Despre sufletul omenesc si vicisitudinile vietii

By Octavian Curpas
Surprise, Arizona

„Cele sapte pacate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.

Se poate constata in ultima vreme, o crestere a interesului pentru aplicarea Cuvantului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vietii de zi cu zi. Putem spune ca intr-un fel sau altul, exista nevoia unei redefiniri a religiei, in mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntam si la care avem nevoie de o rezolvare autentica. Nu intamplator, numeroase carti de psihoterapie crestina au fost editate si in limba romana, incercand sa formeze sau chiar sa educe gustul cititorilor in ceea ce priveste aceasta abordare oarecum neconventionala in studierea Sfintelor Scripturi.

Cartea „Cele sapte pacate cardinale”, scrisa de pastorul Cristian Barbosu, ne calauzeste in lumea fascinanta a intelegerii mecanismelor de natura sufleteasca ce stau la baza diferitelor devieri de comportament si de caracter, descrise simbolic prin notiunea de cele sapte pacate: mandria, mania, imbuibarea, lacomia, pofta, invidia, apatia.

Cristian Barbosu, teolog cu vocatie de scriitor

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a nascut la Arad si a urmat trei scoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta si impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numara cartile si muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc. 

Idolii inimii

Clasificarea celor sapte pacate are o istorie mai lunga, ce dateaza din vremea Evului Mediu, fiind intr-o mare masura legata de teologia romano-catolica a vremii. De-a lungul timpului, aceasta suma de sapte pacate a fost preluata si de alte curente religioase, dar si de arta, in speta de literatura si film. Este un lucru deosebit faptul ca autorul aduce si in Romania, intr-o versiune moderna, notiunea celor sapte pacate.

„In istoria bisericii, s-au identificat sapte pacate cardinale sau pacate de radacina, stari spirituale ce genereaza o multime de alte pacate in viata unui om. Aceste pacate rup relatii, inseala, inlantuie si mint, distrugand vieti si destine. Multi nu le baga in seama, dand vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstante – ele fiind insa idoli ai inimii, probleme spirituale adanci, cu multe implicatii si consecinte grave.”

Intrebari si discutii pentru grupa mica

Imbinand cu talent experienta pastorala cu aceea de pedagog si psiholog crestin, autorul reuseste sa trateze intr-un mod original si axat pe studiul biblic, aceste sapte pacate, schitand si eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei carti consta in faptul ca in loc sa se rezume doar la o expunere a celor sapte pacate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune in fata si diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transforma practic, acest volum intr-un manual, bazat pe intrebari si discutii.

„Fiecare trece pe aici”

In acelasi timp, inserarea unor studii de caz alaturi de prezentarea diferitelor invataturi biblice genereaza o atmosfera de prospetime care atrage pe cititor si fixeaza foarte bine notiunile ce sunt expuse.

„Puneti-va centurile de siguranta, fiindca astazi vom trece printr-o zona de turbulenta maxima, intram pe teritoriul unui pacat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel putin de cateva ori in viata. Unii ajungem raniti, altii zdrobiti, putini sunt victoriosi, dar multi cazuti, chiar omorati de acest pacat teribil de puternic, de salbatic, universal: pofta.”

„Cele sapte pacate cardinale”, o carte vie si atractiva

Avand certe calitati de povestitor, Cristian Barbosu reuseste sa capteze atentia si sa o mentina de-a lungul intregii carti, cu o adresabilitate maxima in randul potentialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune ca nu avem de-a face cu o carte scolastica si nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plina de dinamism, atractiva, pe care daca incepi sa o citesti, cu greu o vei mai lasa din mana pana nu o parcurgi in intregime.

Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosfera de predica, discursul autorului se imbraca in tonalitati asemanatoare momentelor in care ai sta de vorba cu cel mai bun prieten al tau. Aceasta calitate deosebita a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu intelegere si dragoste de cei pentru care lucreaza in calitate de pastor, se transfera si asupra relatiei dintre el si potentialul cititor.

Iubirea nu este o stare, ci o actiune

„Nu poti spune Il iubesc pe Dumnezeu, daca nu faci nimic sa-ti demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o actiune. Cand stii ca exista un pacat de care trebuie sa te eliberezi si stii ca acel pacat Il raneste pe Dumnezeul pe care tu il iubesti, ce faci? Ce iubesti tu de fapt? Pe cine iubesti? Pacatul sau pe Dumnezeu?”

Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce catre un punct de decizie in care sa abandonam aceste sapte pacate, precum si ceea ce decurge din ele, avand drept fundament iubirea pe care ar trebui sa o dovedim fata de Dumnezeu. Astfel, „Cele sapte pacate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingatoare pentru transformarea interioara pe care Dumnezeu doreste sa o realizeze prin intermediul Cuvantului Sau. Am putea spune ca autorul, coborand de la inaltimea amvonului, vine in intampinarea fiecarui om dispus sa asculte, sa priveasca, sa creada si sa actioneze in directia eliberarii de sub jugul unor pacate care altfel l-ar distruge atat pe el, cat si pe cei din jurul sau.